Arhiva pentru categoria: Anuale

CUPRINS

I. Introducere

II. Promovarea drepturilor omului prin legislatie

III. Relatia politie-persoane fizice

IV. Probleme din penitenciare

V. Minoritatile in Romania
– Minoritati nationale
– Minoritati sexuale

VI. Refugiatii in Romania

VII. Alte activitati
– Centrul pentru drepturile omului
– Asistenta juridica. Cazuri in atentia APADOR-CH
– Programul „Moldova 95/96”
– Doua proiecte in cadrul Programului Phare Democracy: „Libertatea presei si ‘hate speech'” si „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”
– Participari APADOR-CH

I. INTRODUCERE

Situatia drepturilor omului in Romania nu a inregistrat in anul 1995 nici o evolutie spectaculoasa. Dimpotriva, se poate spune ca, atat la nivelul legislativ cat si la nivelul actiunilor practice, ea s-a inscris pe linia celei din anii anteriori. Aspectele negative din perioada anterioara s-au mentinut in cea mai mare parte, presiunea legislativa dovedind tendinte de reinstaurare a unui control de tip autoritar al societatii romanesti. S-a mentinut la nivel ridicat numarul de cazuri si gravitatea violarilor drepturilor omului savarsite de catre autoritati, in principal de catre politisti, jandarmi, gardieni publici. La acestea s-au adaugat nerezolvarea celui mai important aspect pentru asigurarea independentei justitiei, inamovibilitatea judecatorilor, si incercarea de a obliga intregul corp judecatoresc sa adopte solutiile Curtii Supreme de Justitie in unele categorii de cazuri.

In acest context cetatenii romani au continuat sa se simta putin aparati de institutiile statului: pe de o parte, vulnerabili prin lipsa unor legi esentiale pentru protectia drepturilor lor (legea accesului la informatie, legea si institutia avocatului poporului, legea raspunderii ministeriale etc), si a unui puteri judecatoresti independente si eficiente, pe de alta parte, victime ale unor abuzuri. Desi s-au facut cativa pasi in promovarea cunostintelor teoretice despre drepturile omului, ei au fost timizi, educatia in aceasta materie neputand fi facuta prin sloganuri si nici inlocuita de abundenta de seminarii si simpozioane fara legatura cu realitatea, in care a excelat anul 1995.

In acest cadru, APADOR-CH a actionat ca si in anii anteriori practic si teoretic. Efectuarea propriilor investigatii a constituit o preocupare permanenta, autoritatilor in cauza fiindu-le furnizate datele astfel obtinute. S-a adaugat activitatea de monitorizare a conditiilor din penitenciare, ca si activitatea desfasurata in folosul solicitantilor de azil si refugiatilor din Romania. Influentarea deciziei legislative, in sensul promovarii respectului fata de valorile drepturilor omului, prin modificarea proiectelor de lege trimise Parlamentului, dar si prin schimbarea legislatiei deja existente, a constituit si ea un obiectiv permanent. Intr-o perioada marcata de accentuarea tendintelor nationaliste, APADOR-CH a facut eforturi pentru deblocarea dialogului dintre majoritate si minoritate, prin elaborarea unor studii teoretice si activitatea de influentare a factorilor de decizie politica. In 1995, Revista Romana de Drepturile Omului (RRDO) a ajuns la numarul 10.

Intreaga activitate a APADOR-CH, materializata in investigatii, studii, comentarii, mese rotunde, publicarea RRDO, constituie un aport la realizarea statului de drept, conditie sine qua non a respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Incepand cu anul 1993 APADOR-CH a monitorizat procesul legislativ, considerand ca nu se poate vorbi de respectul drepturilor omului in absenta unui cadru legal care sa le prevada si sa le ocroteasca.

Intr-o prima etapa, s-a incercat promovarea ideii de transparenta parlamentara, intelegand prin aceasta accesul la informatia legata de activitatea forului legiuitor, inclusiv la dezbaterile parlamentare, in plen si in comisii. Se poate spune ca, din acest punct de vedere, in 1995 nu s-a inregistrat nici o schimbare esentiala pentru cetateanul obisnuit fiind practic imposibila exercitarea dreptului sau constitutional de a fi prezent la lucrarile parlamentare sau de a obtine informatii in legatura cu aceasta activitate altfel decat prin intermediul presei.

Aflata in al treilea an de monitorizare a activitatii forului legiuitor, APADOR-CH a continuat si in 1995 sa analizeze acele proiecte de lege care contin prevederi de natura a afecta procesul de instaurare si consolidare a statului de drept si, implicit, repectarea drepturilor omului. Colaborarea dintre APADOR-CH si comisiile parlamentare (in special cele juridice, de drepturile omului, de aparare) a fost, in linii mari buna, in sensul in care comentariile si analizele au fost bine primite, uneori chiar solicitate; si ele, alaturi de alti factori, au contribuit la stoparea procesului de adoptare a unor legi nedemocratice sau chiar la respingerea altora.

In plus, asociatia a realizat analize ale unor legi existente si a caror schimbare, totala sau partiala, este esentiala pentru realizarea statului de drept.

In mod constant, aceste analize au fost publicate in numerele Revistei Romane de Drepturile Omului aparute in 1995. De asemenea, in RRDO au aparut numeroase articole stiintifice care au analizat compatibilitatea unor prevederi de lege cu Constitutia Romaniei si legislatia internationala care protejeaza drepturile si libertatile fundamentale. Avand in vedere ca revista apare intr-un numar de 2.000 de exemplare, ea circuland, in principal, in medii profesionale, asociatii de drepturile omului, dar fiind si la dispozitia cititorilor prin reteaua de librarii, se poate spune ca activitatea de avertizare a publicului din Romania in legatura cu pericolul adoptarii sau mentinerii unor asemenea prevederi legale a constituit una din prioritatile asociatiei. Scopul acestei activitati a fost realizarea educatiei cititorilor, si determinarea implicarii lor in influentarea procesului legislativ.

1. Proiecte de lege analizate de APADOR-CH

a) Proiectul de lege privind actele de terorism

In primavara anului 1995 au avut loc in Romania cateva evenimente care au creat o atmosfera incordata: prabusirea unui avion al Companiei de aviatie „Tarom”, telefoanele primite la aeroporturile din Bucuresti, care anuntau existenta unor bombe in aerogari. Investigatiile facute au dovedit ca alarmele erau false, fiind rodul imaginatiei unor copii de varsta scolara si nu acte de terorism; accidentul aviatic a avut, de asemenea, alte cauze, fara legatura cu terorismul. Profitand de atmosfera creata, Guvernul a inaintat un proiect de lege privind actele de terorism, continand mai multe prevederi ce reprezinta o adevarata amenintare la adresa drepturilor omului. APADOR-CH a inaintat analiza facuta proiectului de lege, Comisiei de aparare si Comisiei juridice ale Senatului, precum si presei.

In cei trei ani de desfasurare a acestei activitati APADOR-CH a constatat ca este mult mai eficient ca astfel de analize sa fie trimise in primul rand comisiilor de specialitate ale celor doua Camere, pentru ca probabilitatea de a determina adoptarea unor schimbari este mai mare in aceasta faza, decat in momentul discutarii proiectelor de lege in plenul Camerelor.

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND PROIECTUL DE LEGE PENTRU

PEDEPSIREA ACTELOR DE TERORISM

La data de 20 aprilie 1995 Guvernul a inaintat Senatului Romaniei proiectul de lege pentru pedepsirea actelor de terorism, solicitand totodata adoptarea acestuia cu procedura de urgenta. APADOR-CH considera ca proiectul nu respecta prevederile si garantiile constitutionale din urmatoarele motive :

1. Desi se prevad pedepse mergand pana la inchisoarea pe viata, sau substantial majorate fata de codul penal (limita maxima a pedepselor se majoreaza cu 5 ani inchisoare), legea nu are caracterul unei legi organice, deoarece nu pot exista doua legi organice care sa se refere la aceleasi infractiuni sanctionate cu pedepse diferite. Aceasta inseamna ca adoptarea sa in Parlament va urma procedura pentru legile ordinare, situatie care intra in contradictie cu prevederile art. 72 alin. (3) litera f) din Constitutie, conform carora „infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora” se reglementeaza prin lege organica. Evident, legea fundamentala are in vedere nu „infractiunea” in sens generic, ci chiar infractiunile ca atare, descrierea lor si pedepsele aferente. Daca infractiunile instituite prin proiectul de lege pentru pedepsirea actelor de terorism ar fi reglementate de Codul penal, adoptarea lor s-ar face cu procedura prescrisa de Constitutie pentru o lege organica.

2. APADOR-CH considera ca si din punctul de vedere al tehnicii legislative este preferabil ca infractiunile calificate drept acte de terorism sa fie incluse in codul penal. Proiectul de lege se raporteaza in mod constant la infractiuni din Codul penal (a caror definitie nu mai este repetata), precum si la pedepsele prevazute acolo, despre care se precizeaza doar ca se majoreaza, fara a se mentiona care erau ele inainte de majorare. In felul acesta legea devine greoaie, fiind dificil de identificat si faptele si pedepsele aferente.

3. In ceea ce priveste definirea activitatilor teroriste, unele infractiuni prevazute in Codul penal sunt considerate a fi astfel de activitati daca sunt savarsite in scopul intimidarii, sau crearii unei stari de teroare, sau de panica, sau de insecuritate colectiva – si care, prin aceasta, tulbura grav ordinea si linistea publica.

Definitia este incompleta: referindu-se la „scopul” comiterii infractiunilor, ea nu identifica decat reactiile pe care faptele ca atare le pot determina. Exista insa numeroase infractiuni, mai ales cele de violenta, care pot determina aparitia unei stari de panica, insecuritate colectiva sau chiar teroare, tulburand astfel ordinea publica. Este cazul, de exemplu, al unor crime in serie, care pot viza doar anumite categorii de victime, care provoaca un sentiment de teroare, de insecuritate colectiva, dar nu constituie, totusi, acte de terorism. Definitia propusa de proiectul de lege este atat de vaga, incat foarte multe infractiuni obisnuite, reglementate si pedepsite de legea penala, pot sa intre sub incidenta notiunii de „act terorist”.

Actele de terorism – definite in legislatia penala a SUA, tara cu experienta in domeniu – sunt savarsite pentru a intimida sau teroriza populatia civila, pentru a influenta politica guvernului prin intimidare sau constrangere, pentru a obliga guvernul, prin asasinate sau luare de ostateci, sa procedeze intr-un anume fel. Proiectul de lege introdus in Senatul Romaniei se refera doar la tulburarea grava a ordinii si linistii publice.

4. Proiectul de lege nu cuprinde nici o precizare in legatura cu modul de actiune in situatia in care s-ar declansa un act terorist. Cine si cum ar trebui sa procedeze, cine raspunde si in fata cui, care sunt fortele presupuse a reactiona, pana unde se poate merge cu folosirea fortei de catre autoritati, sunt elemente care trebuie precizate intr-o lege de acest gen.

5. Alarma falsa este pedepsita in mod drastic – de la 2 la 20 de ani inchisoare, in functie de gravitatea consecintelor – ceea ce ar duce, dupa opinia autorilor proiectului de lege, la descurajarea amatorilor de astfel de actiuni. Pe de alta parte, aceste prevederi vor descuraja si cetatenii care doresc sincer sa ajute autoritatile deoarece, exceptand persoanele direct implicate intr-un eventual act terorist, nimeni nu poate detine date certe cu privire la un asemenea act. In mod normal, autoritatile sunt obligate sa verifice fiecare informatie. In acelasi timp, mijloacele de informare in masa nu-si vor mai putea indeplini functia de baza de a informa publicul decat dupa incheierea cercetarilor efectuate de autoritati ceea ce poate inseamna saptamani sau chiar luni de la producerea evenimentului.

APADOR-CH va reveni cu o analiza mai amanuntita a acestui proiect de lege in functie de hotararea comisiilor de specialitate ale Senatului de a respinge acest proiect sau de a-l supune dezbaterilor plenului.

Mai 1995″

Pana la sfarsitul anului 1995 proiectul de lege nu fusese luat in discutie de nici una din comisiile de specialitate ale Senatului, considerandu-se ca el nu reprezinta o urgenta.

*

b) Proiectul de lege privind evidenta populatiei

Sesiunea din toamna a analizat mai multe proiecte de lege avand legatura directa cu drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani. Un astfel de proiect se refera la evidenta populatiei, si, in ciuda gravelor atingeri pe care le aduce mai multor drepturi fundamentale, el a fost adoptat de catre Senatul Romaniei.

„COMENTARIILE APADOR-CH IN LEGATURA CU PROIECTUL DE LEGE

PRIVIND EVIDENTA POPULATIEI SI CARTEA DE IDENTITATE

Proiectul legii privind evidenta populatiei si cartea de identitate a fost inaintat Senatului in octombrie 1994. In mai 1995, Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala a propus o serie de amendamente, dupa care Senatul a votat legea intr-un timp record, in septembrie 1995.

Legea introduce sistemul codului numeric personal pe care, conform art. 5 alineat 1, fiecare persoana il va primi la nastere. Alineatul 3 al aceluiasi articol prevede ca „Gestionarea si verificarea atribuirii Codului numeric personal revine Ministerului de Interne, prin formatiunile de evidenta a populatiei”.

Se vor elibera carti de identitate – ce vor inlocui actualele buletine de identitate – si trebuie remarcat ca, potrivit art. 10, numai acestea vor fi considerate drept documente valabile pentru dovedirea identitatii persoanelor si a domiciliului. Legea nu mentioneaza si alte documente care ar putea servi aceluiasi scop, cum ar fi de pilda pasaportul, carnetul de conducere auto, o legitimatie sau orice alt document cu fotografie si stampila. Aceasta restrangere a posibilitatii de a face dovada identitatii numai la cartea de identitate poate avea consecinte grave privind libertatea persoanei. Conform Legii nr. 26/1994, privind organizarea si functionarea politiei, politistul are dreptul „sa conduca la sediul politiei, in vederea luarii masurilor legale…persoanele suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (art. 16 lit. b)”. Coroborand cele doua texte legale, rezulta ca o persoana poate fi retinuta si dusa la sediul politiei sub pretextul stabilirii identitatii, numai pentru ca nu are asupra sa cartea de identitate, chiar daca are alte documente de tipul celor mentionate mai sus.

Art. 19 alineatul 2 introduce urmatoarea prevedere: „Cartile de identitate ale persoanelor internate in institutii de reeducare si protectie sociala se pastreaza, pe durata internarii, de administratia acestor institutii”. Institutiile de protectie sociala includ si caminele de batrani. Or, pastrarea cartilor de identitate de administratia institutiei echivaleaza cu restrangerea dreptului la libera circulatie a persoanelor internate. Se poate presupune ca aceasta prevedere se refera doar la persoanele care nu mai au discernamant sau au discernamant scazut, dar atunci ar trebui mentionat acest lucru in mod expres in lege.

Proiectul de lege introduce si alte restrictii libertatii de miscare. Astfel, orice persoana care locuieste temporar mai mult de 30 zile la alta adresa decat cea de domiciliu este de asemenea obligata sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei pentru „inscrierea in cartea de identitate si in documentele de evidenta a mentiunii de stabilire a resedintei” (art. 29 alineat 1). Perioada pentru care o persoana este indreptatita sa solicite stabilirea resedintei nu poate depasi un an, cu posibilitatea unei noi solicitari. Art. 30 stabileste categoriile care fac exceptie de la art. 29 alineat 1 cu conditia ca perioada sederii sa nu depaseasca 60 de zile, dupa cum urmeaza : „a)… in interesul serviciului, la odihna sau tratament; b) elevul sau studentul aflat in vacanta; c) persoana internata pentru ingrijirea sanatatii; d) cadrul militar activ care locuieste in interesul serviciului in alta localitate decat cea de domiciliu…” Conform acestor prevederi, o persoana care decide sa-si desfasoare activitatea profesionala (un om de afaceri, un doctor, un avocat, un ziarist etc) intr-o alta localitate decat cea in care isi are domiciliul, pentru o perioada mai mare de 60 de zile, va fi obligata sa ceara inscrierea in cartea de identitate a mentiunii de stabilire a resedintei. Nu este deloc clar ce se intampla in situatia in care acea persoana are deja o resedinta (de exemplu o cabana la mare sau la munte) inscrisa pe cartea de identitate. La fel se pune problema pentru persoanele care urmeaza tratamente medicale mai indelungate ce ar putea depasi cele 60 de zile stabilite prin aceasta lege.

Orice persoana care isi schimba domiciliul este obligata sa se prezinte la „formatiunea de evidenta a populatiei pentru eliberarea unei noi carti de identitate” in termen de 15 zile (art. 28). Dar, pentru a reduce cat mai mult perioada in care politia nu are control asupra unei persoane care nu mai locuieste la domiciliul inscris in cartea de identitate, legea introduce la art. 31 alineatele 3 si 4 obligatia tinerii unei carti de imobil in dublu exemplar : unul aflat in posesia administratorului de imobil („sau unuia dintre locatari”), celalalt, la unitatea locala de politie. Art. 31 alin. 3 prevede ca „Organizarea activitatii de tinere a evidentei locatarilor revine Ministerului de Interne, prin unitatile de politie”. Iar articolul. 32 precizeaza ca : „La cererea responsabilului cartii de imobil, persoanele care locuiesc in imobil sunt obligate(subl.n.) sa-i prezinte cartea de identitate, in vederea luarii in evidenta”. Aceasta inseamna ca administratorul va avea dreptul de a legitima orice persoana care locuieste in imobilul respectiv, capatand, in felul acesta, atributiile unei autoritati publice. Se cuvine sa remarcam faptul ca Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei mentioneaza la capitolul IV „Drepturi si obligatii”, art.16 ca politistul, „investit cu exercitiul autoritatii publice” poate „sa legitimeze si sa stabileasca identitatea persoanelor care incalca dispozitiile legale ori sunt suspecte si sa ia masurile legale care se impun” (subl.n.). Administratorul este insa un locatar oarecare, ales de ceilalti locatari pentru a se ocupa strict de gospodarirea imobilului si nu pentru a se substitui politiei. Mai mult, o data ce Ministerul de Interne organizeaza tinerea evidentei locatarilor, se poate deduce ca politia va desemna sau va influenta alegerea administratorului. Articolul 33 stipuleaza ca „persoanele care isi schimba domiciliul sau resedinta sunt obligate sa ceara inscrierea in cartea de imobil la noua locuinta, in termen de 5 zile de la sosire”. Acest termen de 5 zile contrazice prevederile art. 28, ce obliga persoana care si-a schimbat domiciliul sau resedinta sa se prezinte la formatiunea de evidenta a populatiei in termen de 15 zile. Este posibil sa fie doar o eroare a comisiei Senatului, care, dupa ce a modificat termenul prevazut la art. 25 (de la 5 la 15 zile, conform amendamentului comisiei) a omis sa modifice corespunzator si art. 30. Dar este posibil sa fie si materializarea intentiei de a nu scapa pe nimeni de sub control mai mult de 5 zile.

Articolele 31 (alineatele 3 si 4), 32 si 33 analizate mai sus reprezinta o amenintare la adresa vietii intime, familiale si private (protejate prin art. 26 din Constitutia Romaniei) prin posibilitatea directa sau indirecta a politiei de a urmari fiecare miscare a oricarui cetatean. Este in totala contradictie cu spiritul drepturilor omului ca raporturi ce tin strict de sfera vietii private, inclusiv raporturile intre locatari/proprietari si felul in care inteleg sa se gospodareasca, sa fie reglementate prin norme legale imperative. In acelasi timp, chiar garantarea proprietatii private este golita de continut. In acest sens pot fi invocate prevederile art. 24 alin. 2 conform carora cetatenii romani cu domiciliul in Romania „nu pot avea in acelasi timp decat un singur domiciliu si o singura resedinta”. Cei care au mai multe locuinte isi pot stabili domiciliul sau resedinta in oricare din ele. Dar cum resedinta este definita ca fiind locuinta temporara, iar dreptul de proprietate include si uzul (inclusiv folosinta unei locuinte), inseamna ca in acest caz el este afectat in esenta sa.

Proiectul de lege nu afecteaza in mod direct dreptul cetatenilor la libera circulatie in tara, dar, prin obligatiile impuse, se realizeaza restrangerea exercitarii dreptului. Acest lucru este cu atat mai putin justificat intr-o tara care a cunoscut reglementari legale prin care cetatenii ei erau impiedicati sa isi stabileasca domiciliul in „orasele inchise”, sau sa lucreze acolo unde doreau ei. Prevederile din actualul proiect de lege intra in totala contradictie cu insusi spiritul economiei de piata.

Mai trebuie precizat ca, in conformitate cu aceeasi lege, inregistrarea oricaror sosiri la hoteluri sau alte locuri de cazare se face chiar in prima seara. Aceasta masura se aplica deja la toate hotelurile din tara, politia ridicand in fiecare dimineata fisele completate de persoanele nou sosite.

Trebuie mentionat si articolul 8 privind comunicarea catre titularul codului numeric sau catre alte persoane a datelor din fisa proprie. Paragraful 2 instituie obligativitatea politiei de a obtine consimtamantul scris al persoanei, inainte de a comunica datele personale unei alte persoane. Dar paragraful 3 elimina consimtamantul scris al persoanei vizate atunci „cand exista un temei legal justificat”, formulare vaga, care poate da nastere la abuzuri. De asemenea, articolul 9 se refera la transmiterea datelor din evidenta populatiei catre persoane fizice si juridice precum si „transmiterea unor date pentru crearea, intretinerea, actualizarea sau exploatarea bazelor de date apartinand altor sisteme informatice” (subl.n.), operatiuni ce se vor face cu sau fara plata, pe baza unei Hotarari a Guvernului. Ar fi fost normal sa se precizeze care sisteme informatice, cine ar urma sa le utilizeze si in ce scop. De asemenea, este absolut necesar sa se instituie un sistem de garantii in favoarea persoanei, conform carora aceste date nu vor putea fi utilizate in scopuri ce ar viola drepturile si libertatile sale constitutionale.

APADOR-CH solicita Camerei Deputatilor sa modifice proiectul de lege in sensul eliminarii prevederilor la care ne-am referit, astfel incat, in final, legea sa fie in concordanta cu Constitutia Romaniei si documentele internationale care protejeaza drepturile omului.

Octombrie 1995″

Aceste comentarii au fost trimise comisiilor de specialitate ale Camerei Deputatilor, care, pana la sfarsitul anului 1995, nu luasera in discutie proiectul de lege.

*

c) Proiectul de lege privind secretul de stat

In noiembrie 1993 a fost inaintat Senatului Romaniei un proiect de lege privind secretul de stat, ale carui prevederi au fost considerate de APADOR-CH incompatibile cu principiile democratiei si regulile unui stat de drept. Asociatia a elaborat o ampla analiza a acestui text, pe care a inaintat-o imediat Comisiei de aparare si Comisiei juridice ale Senatului. In acelasi timp au fost sesizate si organizatii internationale de drepturile omului, care, la randul lor, au trimis Senatului propriile lor comentarii. Totodata au fost purtate discutii cu presedintele Comisiei de aparare. In 1995 proiectul a suferit unele modificari, aduse de Comisia juridica si de Comisia de aparare, primind avizul favorabil al acestora. Modificarile, departe de a imbunatati substanta textului, aduc si mai multe restrangeri nejustificate drepturilor omului si libertatilor fundamentale. APADOR-CH a reactualizat analiza acestui document, referindu-se inclusiv la interventiile celor doua comisii si a prezentat informatii din legislatiile altor state democratice, informatii necesare parlamentarilor romani in luarea unei decizii in aceasta materie.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL LEGII

PRIVIND APARAREA SECRETULUI DE STAT

CONTEXTUL

Proiectul a fost introdus in Senat, in luna noiembrie 1993, ca intiativa legislativa a unui grup de 4 senatori PDSR (Alexandru Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Dimitrie Popa si Doru Ioan Taracila), solicitandu-se dezbaterea lui in procedura de urgenta. La data de 23 noiembrie 1994 directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat Raportul privind activitatea acestei institutii in perioada octombrie 1993-septembrie 1994, in cadrul caruia s-a invocat, ca un leit-motiv, lipsa unei legi pentru protectia secretului de stat. In consecinta, s-a solicitat ca proiectul existent sa fie dezbatut si aprobat in procedura de urgenta, numerosi parlamentari sustinand aceasta propunere.

*

Proiectul ar urma sa inlocuiasca Legea nr. 23/1971, pe care desi cei 4 autori o considera cazuta in desuetudine, ii pastreaza totusi spiritul. Aceasta deoarece se urmareste limitarea drastica a accesului la informatie, a liberei circulatii a informatiilor si reinstaurarea unui control centralizat, care ar urma sa fie exercitat de Serviciul Roman de Informatii.

INSTITUTII NESUPUSE CONTROLULUI SRI

Potrivit art. 2 alin. 2 nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat.

Comisiile de specialitate ale Senatului au mai adaugat si Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale. Cand a fost infiintat acest Oficiu, pe ce baza legala si care ii sunt atributiile?

Trebuie subliniat ca in timp ce activitatea SRI este supusa controlului unei Comisii parlamentare, iar SRI este obligat prin lege sa prezinte anual Parlamentului un raport de activitate, toate celelalte structuri constituite pentru apararea secretului de stat, in cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic (exercitat fie direct, fie indirect), ceea ce este inacceptabil.

Pericolul devine evident, daca ne referim la o declaratie facuta in Parlament de directorul SRI, care a afirmat ca SRI nu raspunde pentru activitatea altor sase servicii de informatii si ca nu are date despre implicarea acestora intr-o eventuala activitate de ascultare a convorbirilor telefonice sau de interceptare a corespondentei.

Un exemplu in acest sens este Serviciul de Telecomunicatii Speciale care a fost creat printr-o simpla hotarare a Guvernului in mai 1993, in timp ce in Parlament se discuta constituirea Comisiei de control asupra activitatii SRI. Cateva luni mai tarziu Guvernul a afirmat, fata de Secretarul general al Consiliului Europei, ca infiintarea acestui serviciu este o masura pur administrativa, iar sarcinile acestuia tin numai de domeniul administrativ (desi el are dreptul sa isi creeze, de exemplu, propriile societati comerciale). Si totusi, el apare in acest proiect de lege pe lista institutiilor exceptate de la controlul SRI. Abia dupa un an de activitate a STS, in Parlament a fost depus un proiect de lege care ar urma sa reglementeze situatia acestei institutii.

PROIECTUL DE LEGE

Primul articol din proiectul legii privind secretul de stat prevede ca: „Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire morala a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara”. Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia „Fidelitatea fata de tara este sacra” si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, „cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale”. Daca prevederea unei „indatoriri morale” (in varianta amendata de comisiile de specialitate ale Senatului adjectivul morala a fost inlocuit cu civica) intr-un text de lege este discutabila, dat fiind ca ea nu poate crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni, prevederea unei obligatii legale are cu totul alte consecinte juridice. De aceea exprimarea vaga folosita in proiectul de lege, poate da nastere la interpretari abuzive. Ar trebui precizat ca obligatia de aparare a secretului de stat functioneaza in cadrul prevazut de proiectul de lege, iar acesta ar trebui sa stabileasca foarte clar conditiile aplicarii sanctiunilor.

*

Prin modul in care articolul 4 din proiectul de lege defineste secretul de stat se acopera, practic, toate domeniile de activitate: „Constituie secrete de stat informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile a caror divulgare, transmitere, sustragere, distrugere, alterare sau, dupa caz, pierdere poate pune in pericol siguranta nationala sau apararea tarii ori poate prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei” (subl. n.). Trebuie subliniat ca, potrivit Legii privind organizarea si functionarea SRI, acest organism desfasoara activitati necesare contracararii „oricaror actiuni care, constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale” (subl. n.) – art. 2 din legea nr. 14/1992). Este, deci, firesc ca legea sa se refere la siguranta nationala sau apararea tarii. Dar este inacceptabil ca SRI sa coordoneze si sa controleze activitati „care pot prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei”, atat timp cat acestea nu ameninta siguranta nationala. De altfel este nu numai inadecvat, dar chiar inadmisibil ca intr-un text de lege sa se foloseasca formula atat de vaga „sau de alta natura” care permite orice interpretare.

*

Articolul 5, in cele 13 paragrafe ale sale, enumera „categoriile de informatii, date, documente, obiecte sau activitati ce constituie secrete de stat”. Modificarile aduse de comisiile de specialitate ale Senatului au eliminat formula „activitatea de informatii pentru realizarea sigurantei nationale” de la paragrafele a) si b), inlocuind-o cu „activitatea de informatii desfasurata de organele abilitate prin lege” (paragraf a) si „activitate informativa” (paragraf b). Apare deci evident ca s-a urmarit largirea competentelor SRI dincolo de deja vastul domeniu al „sigurantei nationale”.

Proiectul prevede unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. In afara de acestea insa, proiectul face referiri la documente si informatii (scheme, harti, planuri topografice la o anumita scara, etc.) care nu pot avea acest caracter.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl. n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, astfel incat sint permise interpretari abuzive. Pentru a realiza pericolul ce decurge din ambiguitatea textului, el trebuie corelat cu prevederea din art. 12 lit. j) care instituie posibilitatea exercitarii de catre SRI a unui control total, inclusiv in activitatea de cercetare si productie desfasurata de persoanele fizice si juridice de drept privat.

*

Art. 5, litera m) introduce o alta categorie de date, informatii, documente ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la „relatiile si activitatile externe de orice fel ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie facute publice, conform legii” (subl. n.). Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie facute publice si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (existand garantia constitutionala din art. 31), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

Comisiile de specialitate ale Senatului au introdus, in finalul articolului 5 un nou paragraf care da posibilitate Guvernului sa stabileasca prin ordonante si alte categorii de secrete de stat. Asadar, pe langa o serie de definitii vagi care pot da nastere la nenumarate interpretari, sfera secretelor de stat poate fi largita oricand prin ordonante ale Executivului.

*

Articolul 6 al Proiectului introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii – „strict secrete de importanta deosebita”, „strict secrete” si „secrete” – al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor.

*

Articolul 7 introduce notiunea de „secret de serviciu” definita astfel: „Informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile ce nu au caracter secret de stat, dar nu sunt destinate publicitatii, constituie „secrete de serviciu” iar divulgarea sau transmiterea lor, prin orice mijloace, este interzisa”. Mai multe observatii se impun in legatura cu acest text.

Trebuie notat ca in cadrul proiectului de lege nu se spune ce anume este secretul de serviciu. Singura precizare se refera la ceea ce el nu este, anume el „nu are caracter de secret de stat”, „dar nu este destinat publicitatii”. Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat.

In al doilea rand, textul se refera nu numai la autoritatile publice si la agentiile guvernamentale, dar si la societatile comerciale, la organizatii neguvernamentale, fara nici un fel de diferentiere. De fapt fiecare categorie in parte are dreptul de a hotari ce anume este sau nu destinat publicitatii, ceea ce textul Proiectului omite sa precizeze, dand astfel impresia ca asemenea posibilitati de calificare a unor secrete ca „secrete de serviciu” – pentru toate categoriile enumerate mai sus – ar fi la indemana legislativului sau chiar a Executivului.

In al treilea rand, in lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul „secretului de serviciu”. Practic, tot ce nu intra in categoria secretului de stat, este acoperit de notiunea „secret de serviciu”, iar divulgarea sau transmiterea unor asemenea informatii este socotita fie infractiune, fie contraventie si se pedepseste cu inchisoare sau amenda. Este de fapt legalizarea lipsei de transparenta a activitatii autoritatilor publice.

Practica unui stat democratic presupune ca institutiile insesi sa emita pentru personalul lor eventuale instructiuni si liste cu ceea ce constituie secret de serviciu, mai exact spus cu informatiile pe care le considera a nu fi destinate publicitatii, in asa fel incat acestea sa nu afecteze accesul la informatie (garantat de Constitutie). De asemenea, este absolut necesar ca aceste categorii de secrete sa poata fi oricand atacate in justitie, pentru ca accesul la informatiile de interes public trebuie sa fie permis.

In al patrulea rand, pericolul pe care il reprezinta acest articol decurge din corelarea lui cu atributiile pe care, conform acestui Proiect de lege, le are SRI. Art. 12 lit. c) ii da posibilitatea, e drept, la cererea conducatorilor institutiilor, de a efectua „investigatii, verificari” si de a oferi „date cu privire la persoanele care urmeaza sa fie incadrate in respectivele unitati, in functii ce presupun accesul la informatii sau activitati cu caracter secret de stat sau de serviciu” (subl. n.). Iar art. 12 lit. j) ii permite, tot la cerere, – contra cost – „sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora (persoane fizice sau persoane juridice de drept privat – n.n.) – altele decat cele de stat -…” (subl. n.) Aceasta inseamna insa o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al legii nr. 14/1992 „este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…” (subl. n.)

*

Proiectul prevede in articolul 9 obligatia ca in toate institutiile si autoritatile publice, regiile autonome si societatile comerciale sa se organizeze compartimente speciale pentru asigurarea securitatii documentelor considerate secrete de stat (fostele B.D.S.). Conform art. 11 lit. d, conducatorul unitatii respective este obligat „sa solicite avizul SRI” pentru persoanele care urmeaza sa lucreze in cadrul compartimenelor speciale de documente secrete si „sa se conformeze avizului” (subl. n.). Aceste obligatii sunt in contradictie cu art. 4 din legea de organizare a SRI, potrivit caruia acesta ofera date in legatura cu cei care ar urma sa lucreze in compartimente ce presupun accesul la informatii cu caracter secret „la cererea conducatorului institutiei publice, regiei autonome sau societatii comerciale” (subl. n.), evident neinstituindu-se nici o obligatie de respectare a parerii SRI, responsabilitatea revenind, firesc, conducatorului acelei institutii.

In acelasi timp, art. 9 prevede obligatia constituirii in institutiile enumerate mai sus a unor „compartimente speciale de protocol pentru asigurarea respectarii normelor legale privind apararea secretului de stat pe timpul primirii de delegatii, purtarii de tratative ori efectuarii de vizite oficiale, precum si al desfasurarii altor asemenea activitati” (subl. n.). Dincolo de repetarea neconcordantelor dintre textele analizate mai sus din proiectul legii cu privire la secretul de stat si legea organica a SRI, trebuie subliniat ca ideea reinfiintarii compartimentelor speciale de protocol este inacceptabila. Oricarui conducator al unei institutii trebuie sa i se recunoasca dreptul si competenta de a lua masurile pe care le crede de cuviinta pentru apararea secretelor de stat. Altfel, ar insemna ca se instituie o prezumtie fie de incompetenta, fie chiar de vinovatie, iar pentru inlaturarea cauzelor determinate de aceste prezumtii ar fi necesara prezenta unor reprezentanti ai SRI. Mai mult, crearea compartimentelor speciale de protocol ar limita drastic stabilirea contactelor umane si de serviciu, libertatea de exprimare si circulatia informatiei, libertatea de miscare.

*

Articolul 11 cu privire la raspunderea ce revine conducatorului autoritatii sau institutiei publice, al regiei autonome ori societatii comerciale pentru luarea masurilor de aparare a secretului de stat, a fost modificat de comisiile de specialitate ale Senatului in unele paragrafe. Atrage atentia paragraful g) „sa sesizeze Serviciul Roman de Informatii despre cazurile de incalcare a normelor ce reglementeaza apararea secretului de stat”, completat de comisii cu textul „precum si despre preocuparile unor persoane in acest sens”. Nu este greu de imaginat ce va insemna practic aceasta prevedere : suspiciune generala, incurajarea delatiunii, masuri abuzive etc.

*

Articolul 12, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind apararea secretului de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al Legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.

Conform art. 12 lit. h din Proiect, SRI „avizeaza proiectele de acte care au implicatii” in ce priveste apararea secretului de stat. Avand in vedere ca, potrivit art. 5 din proiect, secretul de stat este definit ca raportandu-se la orice domeniu de activitate, concluzia este ca cea mai mare parte a legislatiei Romaniei va trebui sa primeasca avizul SRI, ceea ce, evident, este simbolul unui regim totalitar, si nu al statului de drept.

*

Capitolul V cuprinde obligatiile persoanelor fizice si juridice de drept privat. Articolul 14 prevede la litera b) obligatia persoanelor fizice sau persoanelor juridice carora le-au fost incredintate secrete de stat sa permita efectuarea controalelor atat de unitatea care i le-a incredintat cat si de SRI. Aceasta prevedere permite SRI-ului sa intreprinda oricand controale la orice persoana fizica sau juridica sub pretextul ca aceasta ar detine secrete de stat. Proiectul de lege nu prevede vreo posibilitate pentru persoanele fizice sau juridice de a contesta in justitie eventualele abuzuri ale SRI.

*

Art. 20 alineatul 1 prevede obligatia salariatului „sa sesizeze de indata” conducatorul unitatii, SRI si organele de urmarire penala in situatia in care constata nerespectari ale celorlalte obligatii instituite in art. 15-19. Alineatul 2 al aceluiasi articol 20 instituie obligatia oricarei persoane „care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor informatii, date, documente sau activitati ce constituie secrete de stat sau intra in posesia lor” de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, acest articol, in forma lui actuala, duce la incurajarea delatiunii si abuzurilor.

Practic, coreland prevederile art. 15-21 cu restul textelor din proiect prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala, etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date, etc. considerate a fi secrete de stat, si deci este practic imposibil de stiut ce anume contin.

*

Prin articolul 29, guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii, date si documente etc. In acest fel, executivul se substituie legislativului.

CONCLUZII

1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati, cum ar fi accesul la informatie, libera circulatie a acesteia, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie, etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine un organ de control cu functii care depasesc atributiile stabilite prin legea privind organizarea si functionarea sa.

2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, cele ale organelor similare exceptate de la prezenta lege.

3. Proiectul de lege nu prevede nici posibilitatea – asigurata in legislatiile tarilor democratice – pentru cetateanul de rand de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unui document, date sau informatii.

4. Nu se face referire in nici unul din articole la ideea de „interes public” asa cum apare ea in aproape toate legile cu privire la secretul de stat din tarile cu traditie democratica, in sensul ca „interesul public” prevaleaza asupra secretului de stat.

…

Octombrie 1995″

Informatiile privind reglementarea secretului de stat in alte tari se refera la Austria, Canada, Franta, Olanda, Spania, Suedia, SUA, Germania. Dupa ce a primit avizele Comisiei juridice si a celei de aparare, proiectul a fost trimis spre dezbatere plenului Senatului. Ulterior insa, Comisia de aparare a mai efectuat unele modificari, astfel ca s-a solicitat retrimiterea lui la Comisia juridice spre avizare. Pana la sfarsitul anului 1995, proiectul nu fusese luat inca in discutie.

*

d) Proiectul de lege privind modificare Codului penal si a Codului de procedura penala

Pe tot parcursul anului 1995, in atentia APADOR-CH a stat proiectul de lege pentru modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala. Dupa ce in 1994 acesta fusese adoptat de Senat si respins de Camera Deputatilor, in 1995 proiectul a fost reluat de catre cele doua Camere ale Parlamentului. In primavara lui 1995 proiectul de lege, continand aceleasi prevederi incompatibile cu drepturile si libertatile fundamentale, a fost din nou adoptat, cu o larga majoritate, de catre Senat, iar apoi trimis celeilalte Camere.

APADOR-CH a desfasurat o intensa activitate de convingere atat a parlamentarilor cat si a mai multor organizatii neguvernamentale sau profesionale de necesitatea respingerii proiectului de lege in forma ajunsa la Camera Deputatilor. In acest scop au fost elaborate comentarii pe marginea modificarilor propuse pentru cele doua legi, dar si a mai multor articole ale actualului cod penal care ramaneau neschimbate si asupra carora era necesar sa se intervina. S-au organizat de asemenea intalniri cu membri ai altor organizatii neguvernamentale de drepturile omului, iar in luna octombrie APADOR-CH a organizat o masa rotunda la care au fost invitati si au participat membri ai Parlamentului, avocati, judecatori, specialisti in drept penal. De asemenea, in RRDO au fost publicate mai multe articole pe aceasta tema.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND UNELE PROPUNERI DE MODIFICARE A CODULUI PENAL SI A CODULUI DE PROCEDURA PENALA

AFLATE IN DEZBATEREA CAMEREI DEPUTATILOR

APADOR-CH a exprimat in repetate randuri pozitia sa critica in legatura cu unele modificari ale Codului penal si Codului de procedura penala deja adoptate de Senat si aflate, in prezent, in dezbaterea Camerei Deputatilor.

Codul penal

Reamintim aspectele pe care asociatia noastra le considera a fi in neconcordanta fie cu Constitutia Romaniei, fie cu litera si spiritul documentelor internationale privind drepturile omului ratificate de Romania si devenite parte a dreptului nostru intern (Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si cele zece protocoale aditionale, Pactele internationale cu privire la drepturile civile si politice si respectiv la drepturile economice sociale si culturale):

1. Majorarea exagerata a limitelor pedepselor pentru cele mai multe din faptele incriminate, in conditiile in care Romania are deja unul din cele mai severe sisteme sanctionatoare din Europa. Practica tarilor democratice si cu traditie in aplicarea regulilor statului de drept a demonstrat ca sporirea pedepselor nu duce la scaderea infractionalitatii. Mai mult, pedepsele privative de libertate au, pe langa scopul izolarii infractorilor pentru protejarea societatii, si pe acela de a-i reeduca si recupera. Or, in conditiile actuale din penitenciarele romanesti – conditii ce se vor mentine si in urmatorii ani – reeducarea si recuperarea detinutilor ramane un deziderat.

2. Introducerea unor definitii foarte vagi pentru unii termeni, cum ar fi notiunea „public” (art. 145), de „functionar public” (art. 147), sau absenta oricarei definitii, cum este cazul pentru „scandal public”, „ordine publica”, „liniste publica”. Acesti termeni revin in cateva articole din Codul penal, ceea ce inseamna ca o persoana poate fi trimisa in judecata si condamnata in temeiul unor articole de Cod penal cel putin ambigue.

3. Defaimarea tarii sau a natiunii (art. 236/1). APADOR-CH nu are cunostinta de existenta vreunei prevederi similare in legislatia altor state democratice, cu exceptia Italiei, unde prevederea nu a fost aplicata niciodata. Nici un jurist roman nu a putut explica, pana in prezent, ce se intelege in mod concret prin aceasta infractiune, pentru care se prevede o pedeapsa cu inchisoarea de la unu la cinci ani. In mod evident, aceasta prevedere va ingradi nepermis de mult dreptul la libera exprimare.

4. Majorarea limitelor pedepselor in cazul insultei si calomniei atunci cand sunt savarsite prin presa (art. 205 si 206). Aceste prevederi reprezinta, in mod clar, o restrangere nejustificata a libertatii de exprimare si a dreptului la informatie.

5. Ofensa adusa autoritatii (art. 238). APADOR-CH precizeaza ca acceptarea criticii aduse personalitatilor publice este o componenta esentiala a democratiei. Curtea europeana a drepturilor omului a afirmat clar ca „limitele criticii admisibile sunt mai largi cand se exercita asupra unei persoane aflate la guvernare decat atunci cand are ca subiect o persoana oarecare … Intr-un sistem democratic, actiunile ori inactiunile guvernului trebuie strict controlate nu numai de autoritatile legislative si judiciare ci si de presa si opinia publica” (Castells v. Spania). Infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” este, in fapt, o limitare nejustificata a libertatii de exprimare.

6. Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex (art. 200). Paragraful 1 al acestui articol continua sa incrimineze relatiile homosexuale intre adulti care consimt daca ele „produc scandal public” sau au loc „in public”. Dupa cum s-a aratat mai sus, notiunea de „scandal public” nu este definita de legea penala, ceea ce permite ca in aplicarea textului de lege sa se savarseasca abuzuri. Ultimul paragraf al articolului 200 interzice membrilor acestei minoritati sexuale posibilitatea de a-si apara propriile drepturi prin exercitarea libertatii de asociere.

Codul de procedura penala

1. Introducerea Sectiunii V/1 – „Inregistrarile audio sau video” – respectiv art.91/1 si 91/2 – reprezinta o restrangere a exercitiului dreptului la secretul corespondentei (art. 28 din Constitutie) in conditii ce pot da nastere unor abuzuri. Astfel, inregistrarile convorbirilor telefonice vor fi efectuate pe baza unei autorizatii emise de procuror pentru o perioada de cel mult 30 de zile, dar care „poate fi prelungita, in aceleasi conditii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputand depasi 30 de zile”. In sistemele democratice, aceasta autorizatie este emisa de judecatori in cazuri foarte clar definite. Din formularea art. 91/1 rezulta ca un post telefonic poate fi supravegheat pe o perioada de timp nelimitata. Nu se pomeneste nimic despre dreptul cetateanului ale carui convorbiri au fost inregistrate de a contesta valabilitatea inregistrarilor, apeland, de exemplu, la serviciile unor experti. De asemenea, nu se precizeaza ce institutie va efectua inregistrarile convorbirilor. Si, lucrul cel mai important, nu exista o delimitare clara a situatiilor in care un procuror poate emite o autorizatie pentru asemenea inregistrari – de pilda amenintari la adresa sigurantei statului, pregatirea unor acte de terorism etc. Art 91/1 mentioneaza doar existenta unor „date sau indicii temeinice privind pregatirea sau savarsirea unei infractiuni”, ceea ce inseamna ca regimul interceptarilor convorbirilor telefonice poate fi aplicat practic oricui, sub un pretext oarecare.

2. Art. 101 si 103 cu privire la incuviintarea perchezitiei domiciliare si respectiv timpul de efectuare a perchezitiei au ramas neschimbate in ciuda discrepantelor fata de Constitutia Romaniei.

Astfel, art. 101 alineat 2 prevede ca „Perchezitia domiciliara se poate face fara autorizatia procurorului numai daca persoana la domiciliul careia urmeaza a se face perchezitia consimte in scris la aceasta”. Or, articolul 27 punctul (3) din Constitutie precizeaza ca : „Perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat (subl.n.) si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege.”

Art. 103 stabileste ca perchezitia poate fi efectuata intre orele 6.00 si 20.00. Insa urmatoarele prevederi, practic, anuleaza aceasta garantie : „Perchezitia inceputa intre orele 6 – 20 poate continua si in timpul noptii. Ridicarea de obiecte si inscrisuri precum si perchezitia domiciliara se pot face de procuror si in timpul noptii.” Articolul 27 punctul 4 din Constitutie statueaza fara echivoc : „Perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.” Pentru respectarea literei si spiritului Constitutiei trebuie deci abrogate cele doua prevederi din art. 103.

3. Art. 148, cu privire la conditiile in care se poate recurge la masura arestarii preventive, a ramas neschimbat, desi unele prevederi intra in contradictie cu art. 5 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, devenita parte a dreptului intern. Art. 5 cuprinde lista exhaustiva a cazurilor in care o persoana poate fi privata de libertate, ceea ce inseamna atat retinerea cat si arestarea preventiva sau arestarea pe baza unei hotarari judecatoresti ramase definitive. Unele din situatiile mentionate la art. 148 din C.p.p. nu sunt prevazute in art. 5 al Conventiei europene. Astfel, desi coroborate cu art. 143, („probe sau indicii temeinice”), lit. a) – „identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare” – lit. d) – „sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte” – lit. f) – „inculpatul este recidivist” – lit. g) – „cand exista una din circumstantele agravante” nu se regasesc in cele sase situatii mentionate expres de art. 5, pct. 1 lit. a-f din Conventia europeana.

Mai mult, intrucat multe din pedepsele prevazute in Codul penal au fost sensibil marite, litera h) din art. 148 („inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica” – subl.n.) ar trebui modificata prin ridicarea pragului de 2 ani.

Sintagma „zadarnicirea aflarii adevarului” (art. 148 lit. d) se intalneste si in modificarile aduse la art. 160/2 alin. 2 – liberarea provizorie sub control judiciar – 160/4 alin. 3 – liberarea provizorie pe cautiune – si 160/10 alin. 1 litera b) -revocarea liberarii provizorii. Or, sarcina aflarii adevarului revine integral organelor de cercetare penala care au suficiente mijloace la dispozitie pentru a contracara orice incercare a persoanei suspecte de a „zadarnici aflarea adevarului”. De aceea APADOR-CH considera ca nu este normal ca unei persoane sa i se refuze liberarea provizorie sau sa-i fie revocata liberarea provizorie pe motiv ca ar putea zadarnici aflarea adevarului. Articolul 160/4 alin. 3 a coborat limita maxima peste care nu se acorda liberarea provizorie pe cautiune de la 7 ani la 5 ani, aceasta in conditiile maririi pedepselor. Aceeasi limita scazuta la 5 ani fata de 7 in versiunea actuala a C.p.p. este prevazuta si pentru liberarea provizorie sub control judiciar (art.160/2, alineat 1). Ar fi fost normal ca aceasta limita sa creasca si nu sa scada pentru a evita inmultirea peste masura a numarului persoanelor aflate in arest preventiv. Legislativul ar trebui sa tina cont de standardele Curtii de la Strasbourg si ale sistemului ONU conform carora lipsirea de libertate trebuie sa fie exceptia de la regula care este starea de libertate.

4. Art. 172 privind drepturile aparatorului a ramas neschimbat. Aceasta inseamna ca, exceptand situatiile in care asistenta juridica este obligatorie conform art. 171, prezenta aparatorului la ascultarea inculpatului nu este garantata. Nu s-a avut in vedere nici un fel de asistenta juridica pentru cei care sunt condusi la sectiile de politie (unde pot ramane pana la 24 de ore) si care pot fi apoi retinuti (pentru alte 24 de ore), fara mandat in ambele cazuri si doar pe baza unei ordonante emise fie de seful sectiei de politie fie de un procuror, in cazul retinerii (cf. art. 16 lit. b si d. din Legea 26/1994 cu privire la politie).

5. Capitolul II din Cpp cuprinde detalii in legatura cu citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere. Art. 176-181 descriu cu maxima precizie continutul citatiei, locul de citare, inmanarea citatiei, dovada de primire etc. Cu toate acestea, art. 175 – nemodificat – mentine, la alineatul 1, posibilitatea de a transmite citatia „si prin nota telefonica sau telegrafica”. In mod evident, o asemenea posibilitate nu poate corespunde exigentelor enumerate la art. 176-181 si trebuie eliminata.

6. La art. 198 s-a introdus un nou alineat prin care se pedepseste cu amenda judiciara de la 100.000 lei la 500.000 lei „lipsa nejustificata a aparatorului, ales sau desemnat din oficiu, cand asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului este obligatorie”. APADOR-CH crede ca astfel de sanctiuni trebuie stabilite exclusiv de Barourile/Uniunea Avocatilor, deoarece abaterea mentionata reprezinta numai o incalcare a deontologiei profesionale.

7. Art. 209 alineatul 3 are un continut modificat cu privire la infractiunile pentru care urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de catre procuror. Astfel au fost scoase din varianta actuala art. 225/3 (talharie urmata de moartea victimei), 226 (piraterie in paguba avutului public), 254 (luarea de mita), 255 (darea de mita), 257 (traficul de influenta) si altele. Este greu de inteles de ce talharia urmata de moartea victimei nu mai trebuie sa fie investigata de procuror. In privinta art 254, 255 si 257, dat fiind ca politia organizeaza delictul flagrant nu consideram ca este normal ca tot ea sa fie autorizata sa efectueze si urmarirea penala.

8. Art. 214 a ramas neschimbat. Se mentine delegarea unor competente catre organe ce nu au nici pregatirea, nici capacitatea de a efectua cercetari penale. Sunt autorizate sa procedeze la luarea de declaratii de la faptuitori si de la martori, sa intocmeasca procese verbale, sa retina corpuri delicte etc. organe care nu au atributii de cercetare penala: inspectii de stat, organizatii cooperatiste sau publice, organe de control si de conducere ale administratiei de stat, ale intreprinderilor si organizatiilor economice de stat etc.,

9. Art. 224 alineat 2, nou introdus, autorizeaza lucratori operativi din Ministerul de Interne precum si din celelalte organe de stat „cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, (subl.n.)” sa efectueze acte premergatoare inceperii urmaririi penale. Asadar SRI si celelalte servicii secrete din cadrul diverselor ministere vor avea dreptul legal de a strange „datele necesare organelor de urmarire penala”. Coroborat cu art. 201, care stabileste ca „Urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de cercetare penala” care sunt „a) organele de cercetare ale politiei; b) organele de cercetare speciale” (in aceasta din urma categorie neintrand, sub nici o forma, „organele de stat cu atributii in domeniul sigurantei”) art. 224 alin. 2 ofera posibilitatea SRI-ului si celorlalte opt servicii secrete de a se amesteca in activitatile politiei si Parchetului, chiar daca se precizeaza ca acest lucru se poate petrece doar in faza premergatoare urmaririi penale.

12 septembrie 1995″

Cu putin timp inainte ca membrii Camerei Deputatilor sa voteze proiectul de lege privind modificarea Codului penal, presei i-a fost pus la dispozitie un scurt protest care sintetiza marile deficiente ale proiectului.

„PROTESTUL APADOR-CH REFERITOR LA MODIFICAREA CODULUI PENAL

Procesul de modificare a Codului Penal se apropie de finalizare, Camera Deputatilor urmand sa se pronunte, in zilele urmatoare, asupra legii de modificare in ansamblul ei. Ca urmare a vointei majoritatii parlamentarilor, actuala forma a Codului Penal:

– introduce un sistem de pedepse ale caror limite au fost majorate depasind orice motivatie a unui sistem sanctionator rational: furtul simplu, pedepsit anterior cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani, va fi sanctionat cu inchisoare de la un an la 12 ani, furtul unui act care serveste la legitimare se va pedepsi cu inchisoare de la 3 la 15 ani, inselaciunea, care se pedepsea cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani se va sanctiona de la 6 luni la 12 ani s.a.m.d.;

– reglementeaza infractiuni nedefinite, cum ar fi „defaimarea tarii si a natiunii”, sau foloseste notiuni nedefinite, sau definite vag, cum ar fi aceea de „functionar”, „functionar public”, „consecinte deosebit de grave” etc;

– sanctioneaza critica functionarilor publici si a oamenilor politici (maximul privarii de libertate ajungand pana la 5 ani);

– introduce pedepse speciale care afecteaza mijloacele esentiale de manifestare a drepturilor si libertatilor fundamentale intr-o societate democratica, libertatea de exprimare si accesul la informatie, cu accent pe activitatea de presa.

Se poate remarca ramanerea la mentalitatea vechii politici penale care punea accentul pe latura sanctionatoare, si anume pe forma primara a privarii de libertate. Se intareste caracterul aberant al pedepselor aplicabile infractiunilor, chiar celor minore. Faptul ca in Parlament s-a preluat vechea logica a sistemului sanctionator demonstreaza ca, in viziunea actualilor legiuitori represiunea ramane cea mai importanta, daca nu singura forma de rezolvare a problemelor sociale si umane care determina delincventa. Acordarea cu atata usurinta de pedepse, ajungand, intr-un numar considerabil de cazuri, la 10-15 ani arata ca fiinta umana, libertatea si demnitatea ei reprezinta valori practic necunoscute, sau lipsite de semnificatie pentru majoritatea parlamentarilor din Romania.

APADOR-CH protesteaza energic impotriva actualei forme a Codului penal, care incala spiritul tratatelor internationale privind drepturile omului si transforma Romania in cea mai represiva tara de pe continent.

APADOR-CH cere Camerei Deputatilor sa repete gestul de anul trecut si sa nu voteze o lege care i-ar face responsabili pe actualii parlamentari de izolarea Romaniei de acel sistem de civilizatie pentru care fiinta umana are valoare si sens.

26 septembrie 1995″

Dupa ce a fost votat articol cu articol, in luna noiembrie 1995, Camera Deputatilor a respins proiectul de lege pentru a doua oara. Conform Constitutiei Romaniei, aceasta respingere este definitiva. In realitate, problema este mai delicata, pentru ca nu se poate sustine ca de acum incolo Codul penal si cel de procedura penala nu se mai pot modifica. Ceea ce nu mai poate fi acceptat este proiectul de lege in forma lui actuala. Dar si aici se ridica intrebarea despre care anume proiect de lege este vorba: de cel trimis de catre Guvern, sau de cel modificat de Senat si Camera Deputatilor, intre cele doua variante fiind deosebiri de substanta? Constitutia este deficitara la acest capitol, ea neprevazand nici posibilitatea interpretarii ei, in asemenea situatii, de catre Curtea Constitutionala. In acest context a fost emisa parerea ca acelasi proiect de lege, preluat ca initiativa a unui grup de parlamentari, ar putea fi introdus in sesiunea urmatoare. Aceasta ar insemna ca toate neajunsurile aratate mai sus s-ar mentine.

*

e) Legea nr. 61/1991

Legea nr. 61/1991, privind sanctionarea unor contraventii, a fost in atentia permanenta a APADOR-CH care a aratat in numeroase randuri neajunsurile acestui text de lege si pericolul pe care ea il reprezinta pentru o societate care isi propune sa se conduca dupa principiul respectarii legii. A existat un proiect de modificare a Legii nr. 61/1991, care, desi trimis separat Parlamentului, a fost, din initiativa Camerei Deputatilor, unit cu cel de modificare a Codului penal. Astfel, el ca a urmat soarta acestuia din urma, fiind respins de doua ori, in 1994 si in 1995. Separat a mai fost trimis Camerei Deputatilor un nou proiect de modificare a Legii 61/1991, mai amplu si care a fost analizat de APADOR-CH. Avand in vedere ca in activitatea zilnica prevederile acestei legi se aplica foarte des, si asociatia are numeroase dovezi ale abuzurilor comise in aplicarea acestui text de lege, dar si ale unor anomalii care rezulta din aplicarea corecta a unei legi extrem de deficitare, care nu respecta principiile de baza ale dreptului la un proces corect si echitabil, ale dreptului la aparare etc., APADOR-CH considera ca modificarea acestei legi este o prioritate.

PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND MODIFICAREA SI COMPLETAREA LEGII NR. 61/1991

Pe data de 8 noiembrie 1995 Guvernul Romaniei a trimis Camerei Deputatilor un proiect de lege privind modificarea si completarea Legii nr. 61/1991 din 27 septembrie 1991 pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice.

Legea in vigoare instituie un regim sanctionator foarte dur, criticat si comentat in repetate randuri de organizatii de drepturile omului. Cu toate acestea, prin noul proiect de lege, Guvernul propune o serie de amendamente care nu numai ca nu rezolva defectele de fond ci, dimpotriva, sporesc sanctiunile si largesc sfera contraventiilor.

In forma sa actuala, Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 cuprinde la articolul 2 o lunga lista de contraventii (literele a – x) din care unele sunt formulate in asa fel incat permit comiterea unor abuzuri. De pilda litera a) : „savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene […] de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice”(s.n.). Notiunile de „demnitate” si „onoare” sunt de natura abstracta, or o lege nu poate opera decat cu termeni precis definiti care sa nu permita aparitia echivocului. Mai mult, aceasta prevedere se suprapune textului art.321 din Codul penal (ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice) pentru care pedeapsa este inchisoare de la 3 luni la doi ani sau amenda. Nici Legea nr. 61, nici proiectul guvernului nu stabilesc criterii de apreciere a faptei – infractiune sau contraventie.

Noua varianta propusa de Guvern nu numai ca mentine textul alineatului a) dar stabileste limita minima a amenzii la 80.000 lei, iar cea maxima la 400.000 lei, introducand si posibilitatea sanctiunii cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 4 luni, nementionata in forma actuala a legii. Proiectul mai adauga doua alineate noi : a/1 („initierea sau constituirea unui grup de persoane, in scopul de a savarsi actiuni ilicite, contrare ordinii de drept si normelor de bunacuviinta, precum si actele de incurajare sau sprijinire, sub orice forma, a unor astfel de grupuri de persoane, care incita la dezordine sociala”) si a/2 (cersetoria cu scopul de „a-si realiza mijloace suplimentare de subzistenta sau a-si spori veniturile” precum si „determinarea unei persoane la savarsirea unor astfel de fapte…”), ambele fiind pedepsite fie cu inchisoare contraventionala de la o luna la 6 luni, fie cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei. Daca definitia de la alineatul a/2 este clara, nu acelasi lucru se poate afirma despre primul alineat nou introdus, care opereaza cu notiuni al caror continut nu este definit : actiuni „ilicite”, „contrare ordinii de drept”, „contrare normelor de bunacuviinta”. Sintagma „grup de persoane” care ar comite aceste actiuni trimite mai degraba la o agravanta in materie penala decat la o fapta de factura contraventionala. De altfel, atat in domeniul penal cat si in cel contraventional nu grupul ca atare este sanctionat ci fiecare din indivizii care il compun. Intrucat nu exista nici o precizare in legatura cu numarul de persoane care constituie un grup, rezulta ca decizia va ramane la latitudinea fiecare organ de constatare, atat in penal cat si in contraventional.

La litera d) se pedepseste „portul, fara drept, al cutitului, sisului, boxului […]ori altor asemenea obiecte fabricate sau confectionate anume pentru taiere, impungere sau lovire[..]” (s.n.). Deci portul si nu folosirea sau amenintarea cu folosirea acelor obiecte se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei, lucru cu atat mai discutabil cu cat nu exista nici o prevedere in legatura cu legalitatea – sau ilegalitatea – portului cutitului, sisului etc. In mod evident, in categoria obiectelor descrise la litera d) pot intra si foarfeci sau bricege sau chiar ace. Acest paragraf a ramas nemodificat – exceptand cuantumul amenzii – in ciuda definitiei vagi a obiectelor incriminate.

Litera g) din proiectul guvernului a adaugat la lista sediilor in care nu se poate patrunde fara drept, ambasadele, reprezentantele altor state ori ale organizatiilor internationale, „precum si ocuparea fara drept a terenurilor apartinand ambasadelor si reprezentantelor sau a terenurilor situate in perimetrul acestora”. In absenta unei definitii clare a notiunii „perimetru”, introducerea acestei contraventii poate fi interpretata ca vizand atat evitarea unor manifestatii de protest – individuale sau de grup – din fata ambasadelor – deci o restrangere nejustificata a libertatii de exprimare – cat si eliminarea cozilor formate de cei care au nevoie de vize de intrare in alte tari – ceea ce ar echivala cu limitarea dreptului la libera circulatie in strainatate. Oricare ar fi motivul, aceasta contraventie este sanctionata cu inchisoare contraventionala de la o luna la 6 luni sau cu amenda de la 100.000 la 500.000 lei.

La litera s), al carei text a ramas neschimbat, proiectul guvernului mareste sanctiunea, stabilind-o la inchisoare contraventionala de la 15 zile la 3 luni sau amenda de la 80.000 la 400.000 lei pentru „tulburarea, fara drept, a linistii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect, ori prin strigate sau larma” (s.n.). Oricare din variantele precizate la aceasta litera poate da nastere la interpretari avand drept rezultat comiterea unor abuzuri.

Litera t) – refuzul persoanei de a se legitima sau de a se prezenta la sediul politiei „la cererea ori la invitatia justificata a organelor de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice” – este prevederea care a permis comiterea multor abuzuri din partea politiei. In primul rand pentru ca prin „act de identitate”, politistii continua sa inteleaga doar buletin de identitate sau cel mult pasaport. Nici un alt act – permis, adeverinta, dovada – chiar insotit de fotografie, nu este acceptat. In al doilea rand, pentru ca „cererea sau invitatia justificata” ca o persoana sa se prezinte la politie, s-a dovedit, in multe randuri, abuziva, justificarea nefiind adusa la cunostinta persoanei vizate. Or, fiind vorba de o privare de libertate, deoarece persoana isi pierde libertatea de miscare, justificarea trebuie sa-i fie prezentata in primul rand acesteia. Pedepsele pentru contraventia prevazuta la litera t) se sanctioneaza, conform proiectului, cu amenda de la 40.000 la 200.000 lei.

Litera u) care se refera la „impiedicarea sub orice forma” a politistilor sau organelor de urmarire penala de a legitima sau conduce la sediul politiei orice persoana, este modificata in proiectul guvernului prin adaugarea formulei „intrebuintarea de expresii si gesturi jignitoare”, la adresa organelor susmentionate. Aceasta contraventie se suprapune art. 239 din Codul penal (ultrajul) fara a exista criterii de delimitare a contraventiei fata de fapta penala. Proiectul sanctioneaza faptele prevazute la litera u) cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 4 luni sau cu amenda de la 80.000 la 400.000 lei.

Proiectul guvernului introduce si notiunea de recidiva – numita repetare – in cazul contraventiilor. Aceasta prevedere nu-si are locul intr-o lege ce reglementeaza regimul contraventiilor. Codul penal precizeaza la art.37 ca exista recidiva atunci „cand dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie…”. Or, legea nr. 61/1991 prevede pedepse de maximum 6 luni inchisoare contraventionala. Codul penal mai prevede la acelasi articol, la alineatul c) existenta recidivei „dupa condamnarea la cel putin trei pedepse cu inchisoare pana la 6 luni”. Or, proiectul guvernului cu privire la modificarea legii nr. 61/1991 statueaza recidiva rebotezata repetare pentru oricare din cele 27 de categorii de contraventii, indiferent de sanctiunea prevazuta – amenda sau inchisoare contraventionala -, la prima repetare, care se pedepseste cu inchisoare contraventionala de la 30 zile la 6 luni, fara a mai exista varianta amenzii. Contraventii minore ar urma sa fie sanctionate – daca se repeta -cu inchisoare contraventionala de minimum 30 zile. De exemplu: „nerespectarea masurilor de ordine sau a regulilor stabilite pentru buna desfasurare a manifestarilor cultural sportive” (lit. i), „lasarea in libertate ori fara supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri” (lit. k), „servirea consumatorilor cu bauturi alcoolice in localuri publice si in afara acestora” atunci cand localurile sunt inchise sau este interzisa vanzarea acestor bauturi (lit. m), „tulburarea, fara drept, a linistii locuitorilor” (lit. s) „consumul de bauturi alcoolice pe strazi, in parcuri, sali de spectacole, stadioane sau in alte locuri publice” (lit. o) si altele.

Dar pentru ca aceste repetari sa poata fi sanctionate, ar trebui sa existe o evidenta a comiterii si sanctionarii lor, ceea ce va inseamna mentionarea amenzilor contraventionale in cazierul personal.

In virtutea Legii 61/91, contestatia celui care se considera nedreptatit de aplicarea unei amenzi, trebuie depusa in termen de 15 zile la judecatorie. Daca instanta considera amenda justificata, contravenientul va trebui sa o achite in termen de 30 zile de la data la care sentinta a ramas definitiva.

Daca agentul constatator apreciaza ca, pentru fapta comisa trebuie aplicata sanctiunea inchisorii contraventionale atunci contravenientul – daca este retinut – va fi judecat chiar in ziua sesizarii instantei sau in cel mult 5 zile daca se considera ca este necesara administrarea unor probe. Completul de judecata este format dintr-un singur judecator iar, la o eventuala reexaminare – ce poate fi ceruta fie de contravenient, fie de procuror in termen de 24 de ore – completul este format din doi judecatori care vor trebui sa solutioneze cauza in termen de trei zile. Sentinta este definitiva si executorie.

Spre deosebire de Legea nr. 32/1968, care prevede multiple posibiltati de punere in executare a sanctiunii amenzii – inclusiv executarea silita – inainte de a se ajunge la transformarea ei in inchisoare contraventionala, Legea nr. 61/91 prevede doar ca amenda trebuie achitata in termen de 30 de zile de la data aplicarii sanctiunii sau, daca a fost contestata, de la data la care sentinta a ramas definitiva. Nu este prevazuta executarea asupra veniturilor sau celorlalte bunuri ale contravenientului ci, direct, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala calculata prin impartirea sumei reprezentand amenda la 300 lei/zi inchisoare, suma sporita la 3.000 lei/zi prin proiectul guvernului.

Neplata amenzii in termen de 30 de zile da dreptul organului de politie care a constatat contraventia sa solicite judecatoriei transformarea amenzii in inchisoare contraventionala. Judecatorul procedeaza direct la transformare, fara a mai analiza fondul contraventiei.

Dificultatea exercitarii dreptului la aparare, termenele foarte scurte in care pot fi achitate amenzile, si in care politia are dreptul sa ceara transformarea acestora in inchisoare, mecanismul de transformare aplicat de judecatorii, au concurat la producerea unor abuzuri. Au fost deja semnalate cazuri in care judecatoriile – la cererea politiei – au transformat amenzile in inchisoare desi presupusii contravenienti contestasera procesele verbale de contraventie in termen legal, iar procesele se aflau pe rol. Au mai existat si situatii in care contravenientii care achitasera amenzile au fost totusi adusi in justitie numai pentru ca circuitul financiar nu functionase corect, amenzile aparand ca neachitate. Ulterior, justitia a revenit, persoanele respective fiind puse in libertate sau achitate.

Legea nr. 61/1991 prevede la art.16 conditiile in care amenzile neachitate se transforma in inchisoare contraventionala. Dar pentru ca nu se face distinctia intre contraventiile sanctionate numai cu amenda si cele pentru care exista alternativa amenda/inchisoare contraventionala, toate amenzile neachitate sunt transformate in zile/inchisoare. Putini sunt judecatorii care au decis ca acest lucru se poate face numai daca legea insasi prevede ambele variante pentru o contraventie. Proiectul guvernului ar fi trebuit sa mentioneze in mod expres ca numai in cazurile de contraventii pentru care se prevede alternativa amenda/inchisoare contraventionala, judecatoriile pot decide aceasta transformare.

O alta problema extrem de discutabila este modul in care Legea nr. 61/1991 reglementeaza dreptul la aparare. Proiectul guvernului nu aduce nici o imbunatatire la acest capitol. Aceleasi termene extrem de scurte (24 de ore, inclusiv zile nelucratoare sau maximum 5 zile pentru prima instanta, 24 de ore pentru introducerea cererii de reexaminare si 3 zile pentru judecarea acesteia) in cazul in care contravenientul este sanctionat cu privarea de libertate anuleaza, practic, dreptul la aparare.

In concluzie, Legea nr. 61/1991 mentine o procedura de urgenta total nejustificata in contextul actual si ofera nenumarate posibilitati de incalcare a drepturilor prevazute de articolele 5 (libertatea persoanei) si 6 (dreptul la un proces corect) din Conventia europeana a drepturilor omului, precum si a dreptului la aparare garantat de articolul 24 din Constitutia Romaniei. Proiectul propus de guvern pentru modificarea acestei legi nu face decat sa accentueze caracterul represiv al acestor reglementari, pastrand toate posibilitatile deja existente de a se comite abuzuri.”

23 noiembrie 1995″

Comisia juridica a Camerei Deputatilor, analizand proiectul de lege, si comentariile APADOR-CH, a inlaturat prevederea referitoare la „repetarea” contraventiei si a definit „grupul” ca fiind alcatuit din 3 sau mai multe persoane.

In legatura cu transformarea amenzilor neachitate in zile/inchisoare pe baza impartirii sumei respective la 300 lei/zi, Curtea Constitutionala a fost sesizata de Judecatoria Brasov cu privire la neconstitutionalitatea Ordonantei Guvernului nr. 55/1994 prin care s-au majorat amenzile de 50 de ori, fara a depasi 10 milioane lei pentru persoane fizice si 20 milioane lei pentru persoane juridice, pastrandu-se cele 300 lei/zi ca baza de calcul pentru transformarea acestora in inchisoare contraventionala. Curtea Constitutionala a analizat – e drept – numai speta (amenda aplicata pe baza art. 2 lit s din Legea 61/91: „tulburarea fara drept a linistii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice apart sau obiect, ori prin strigate sau larma” urmata de cererea de transformare in zile/inchisoare in urma neachitarii). Dar in Decizia nr. 91 din 10 octombrie 1995, ramasa definitiva prin nerecurare, se precizeaza:

„Intrucat criteriul de transformare a amenzii neachitate in inchisoare nu a fost actualizat in functie de noile limite ale amenzilor stabilite prin Ordonanta Guvernului nr. 55/1994, durata inchisorii pentru neachitarea acestor amenzi a fost majorata. Aceasta majorare nu este expresa, dar nu mai putin evidenta si imperativa cat timp amenda a fost actualizata iar criteriul de transformare a ramas acelasi. In consecinta, sub aspect legislativ, rezulta ca prin Ordonanta Guvernului nr. 55/1994 s-a majorat nu numai cuantumul amenzii dar s-a marit si durata inchisorii care priveste un alt fapt decat contraventia savarsita si anume neplata amenzii aplicate.

Ca urmare, necorelarea noului nivel al amenzii cu criteriul de transformare a amenzii neachitate in inchisoare contraventionala, care a ramas nemodificat, reprezinta nu o omisiune in reglementare ci, dimpotriva, exprima vointa neindoielnica a legiuitorului de a mari durata inchisorii cat timp aceasta consecinta este inevitabila.

Depasirea abilitarii constituie o incalcare a prevederilor art.114 alin. (1) din Constitutie (abilitarea Guvernului de a emite ordonante in domenii care nu fac obiectul legilor organice – n.n.) care limiteaza strict delegarea legislativa la obiectul acesteia, astfel cum este definit in legea de abilitare.”

Decizia Curtii Constitutionale admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata in speta respectiva si hotaraste ca transformarea amenzii neachitate in inchisoare contraventionala sa se faca fara a se tine seama de coeficientul de majorare a limitelor amenzilor contraventionale conform Ordonantei Guvernului nr 55/1994. Totodata, Curtea cere Parlamentului si Guvernului sa coreleze criteriul de transformare a amenzilor neachitate cu nivelurile actualizate ale amenzilor instituite prin Ordonanta Guvernului.

Chiar daca decizia Curtii Constitutionale se refera la amenda aplicata pe baza art. 2 lit. s din Legea 61/91, este evident ca rationamentul este valabil pentru oricare din celelalte contraventii prevazute la art. 2, in cazul neachitarii amenzilor. Aceasta inseamna ca instantele solicitate sa transforme amenzi neachitate in inchisoare trebuie fie sa ridice aceeasi exceptie de neconstitutionalitate in situatia oricarei contraventii din art.2 Legea 61/91 cu exceptia literei s, fie sa calculeze zilele/inchisoare in functie de amenzile prevazute anterior Ordonantei Guvernului nr 55/1994.

Mai trebuie mentionat si faptul ca suma de 3.000 lei/zi inchisoare contraventionala propusa drept criteriu de transformare a amenzilor neachitate in zile de inchisoare reprezinta o crestere de doar zece ori a indicelui actual, cata vreme cuantumul sanctiunilor a fost majorat de Ordonanta Guvernului nr. 55/1994 de minimum zece si maximum 50 de ori. Adoptarea criteriului propus ar insemna ca pentru unele contraventii se mareste si pedeapsa cu inchisoarea. O medie aritmetica arata ca indicele respectiv ar trebui sa creasca de 30 de ori (9.000 lei/zi).

De asemenea, avand in vedere amenzile foarte mari, ar trebui extins termenul de achitare care in prezent este de o luna, si, de asemenea, aplicate masurile intermediare prevazute de Legea 32/1968 in cazul neachitarii. Ar trebui totodata asigurate conditii normale pentru procedurile legale atat in cazul transformarii amenzilor in inchisoare contraventionala cat si in situatiile in care se aplica direct sanctiunea privarii de libertate. APADOR-CH considera ca notiunea de proces echitabil cu tot ce implica ea – dreptul la aparare, la audierea martorilor, la producerea de probe etc. – este general valabila si nu poate exista vreo justificare pentru eludarea sa, asa cum se intampla la transformarea amenzilor neachitate in inchisoare contraventionala, cand instanta nu judeca fondul ci efectueaza o simpla operatie aritmetica.

*

f) Proiectul de lege privind statutul politistului

*

g) Proiectul de lege privind statutul refugiatilor in Romania

*

2. Legi in vigoare analizate de APADOR-CH

a) Legea nr. 75/1994

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND VIOLAREA

LIBERTATII DE EXPRIMARE PRIN LEGEA NR. 75/1994

Legea nr. 75 din 16 iulie 1994 stabileste normele privind arborarea drapelului Romaniei, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei de catre autoritatile si institutiile publice (subl. n.).

O reglementare a comportamentului autoritatilor sau institutiilor publice – fie ele centrale sau locale – in acele situatii in care sunt folosite simbolurile nationale este in acord cu principii de drept recunoscute. Este fireasca instituirea unei practici unitare a autoritatilor statului cu ocazia unor sarbatoriri sau ceremonii, cand trebuie arborat drapelul Romaniei, sau cand urmeaza a fi intonat imnul national. In acelasi spirit, relatiile firesti – de prietenie si curtoazie – care trebuie sa existe intre state cer instituirea unui comportament uniform al autoritatilor statului roman in acele ocazii cand participarea altor state impune arborarea drapelurilor sau intonarea imnurilor lor.

Dincolo insa de reglementarea comportamentului institutiilor statului, nu exista nici o justificare ca legea sa reglementeze comportamentul persoanelor fizice sau al institutiilor de drept privat in legatura cu arborarea vreunui drapel sau cu interpretarea vreunui imn, asa cum face Legea nr. 75/1994. Astfel:

– art. 4 al legii prevede: „Drapelul Romaniei poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau resedinta lor, precum si de persoane juridice, altele decat cele prevazute la art. 3 (autoritatile locale – n. n.), la sediile acestora.”;

– art. 7 alin 1 mentioneaza: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul Romaniei numai impreuna cu drapelul national si numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivitati si reuniuni internationale, pe cladiri oficiale si in locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi.”;

– iar art. 10 litera g) precizeaza ca „Imnul national al Romaniei se intoneaza…la inceputul programului zilnic in scolile primare si gimnaziale.”

Asadar, in vreme ce art. 7 coroborat cu art. 4 instituie o prohibitie privind arborarea drapelelor altor state de catre persoane fizice si persoane juridice de drept privat, art. 10 lit. g) instituie o obligatie, de intonare a imnului national, in sarcina unor categorii de persoane fizice.

Atat restrictiile cat si obligatiile instituite astfel prin legea nr. 75/1994 constituie atingeri aduse libertatii de exprimare.

Este de domeniul evidentei ca arborarea unui drapel sau intonarea unui imn sunt forme de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare. Exercitarea acestui drept este reglementata de art. 30 din Constitutie, ca si de art. 10 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului, devenita, prin intermediul art. 11 al legii fundamentale, parte a dreptului nostru intern si avand prioritate in raport cu acestea. Conform art. 10 alin. 2 al Conventiei europene, pentru ca restrangerea libertatii de exprimare (inclusiv cea manifestata prin arborarea de drapele sau intonarea de imnuri) sa fie justificata, trebuie ca aceasta masura sa fie necesara „intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica…” Din felul in care este formulata interdictia arborarii drapelelor altor state decat cel roman – numai impreuna cu drapelul national si numai cu ocazia unor vizite oficiale – nu rezulta care sunt valorile ocrotite de lege, de vreme ce aceste activitati/exprimari nu constituie nici un fel de amenintare la adresa sigurantei nationale, a integritatii teritoriale sau a sigurantei publice. De asemenea, interdictia prevazuta de legea nr. 75/1994 contravine dispozitiilor Constitutiei Romaniei, atat cele din art. 30 alin. (7) cat si cele cuprinse in art. 49.

Aceasta inseamna ca Legea nr. 75/1994, aduce o restrangere complet nejustificata libertatii de exprimare.

In acelasi timp formularea „pe teritoriul Romaniei” este in conflict si cu prevederile art. 26 din Constitutie, care garanteaza respectul vietii private, intrucat in notiunea „teritoriul Romaniei” intra inclusiv proprietatile particulare, iar stabilirea limitelor libertatii de exprimare intr-un cadru privat este inadmisibila.

Tot astfel instituirea unei obligatii in sarcina elevilor din ciclul primar si gimnazial nu are nici o justificare, art. 30 din Constitutie precizand ca „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile (subl. n.).” Aceasta inseamna nu numai ca o exprimare nu poate fi interzisa, dar in egala masura si ca ea nu poate sa fie impusa. O lege cum este legea nr. 75/1994 nu poate sa adauge indatoriri noi la cele fundamentale prevazute de art. 50 – 53 din Constitutie. De asemenea ea nu poate impune asemenea indatoriri intr-un mod discriminatoriu, in functie de varsta, contravenind astfel principiului egalitatii in fata legii, consacrat de art. 16 din Constitutie.

10 februarie 1995″

In cadrul acestor comentarii au fost identificate, asadar, chiar incalcari ale Constitutiei Romaniei. Neexistand insa posibilitatea sesizarii Curtii Constitutionale (decat printr-o procedura aparte, care nu a fost la indemana asociatiei), iar Consiliul Legislativ nefunctionand inca la sfarsitul anului 1995, aceste analize au fost trimise presei, comisiilor parlamentare, deputatilor si senatorilor, in vederea stimularii initiativei lor personale de modificare a respectivelor texte de lege.

*

b) Cadrul legislativ privind drepturile minoritatilor nationale

*
* *

III. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

In 1995, APADOR-CH a continuat programul de supraveghere a atitudinii si reactiilor politistilor, ca reprezentanti ai autoritatii publice, in relatia cu persoanele fizice. Din aprilie 1993, cand a inceput acest program, APADOR-CH a urmarit permanent doua aspecte: analizarea legislatiei – in vigoare sau in faza de proiecte de lege – care guverneaza relatia dintre politie si persoane fizice pe de o parte, iar pe de alta, respectarea si aplicarea legilor de catre politisti.

1. Cadrul legislativ

Raportul APADOR-CH pe 1994 a cuprins o analiza detaliata a prevederilor legale care au un impact direct asupra relatiei politie – persoane fizice : Legea Politiei nr. 26/1994, corelata cu Codul de procedura penala si Legea nr. 61/1991 privind sanctionarea contraventiilor. Cu toate ca deficientele pe care aceste norme legale le contin au fost semnalate si criticate in mod repetat atat de APADOR-CH cat si de alte organizatii de drepturile omului din tara si de peste hotare, ele au ramas neschimbate pana la sfarsitului anului 1995. Mai mult, incercarea Parlamentului de a modifica unele prevederi din Codul de procedura penala – incercare esuata o data cu respingerea de catre Camera Deputatilor a noilor versiuni ale Codului penal si Codului de procedura penala – nu viza articolele aflate in contradictie cu Constitutia Romaniei si cu Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, ci doar introducerea unor noi proceduri (de exemplu : autorizarea politiei de a inregistra convorbirile telefonice ale persoanelor fizice sau acordarea unor competente sporite Parchetului).

In 1995, Guvernul a introdus in Parlament doua noi initiative legislative privind activitatea politiei : Statutul Politistului si Amendamente la Legea nr. 61/1991. Prima cuprinde multe prevederi care, daca vor fi adoptate, vor transforma politistii intr-o casta privilegiata, in vreme ce amendamentele reprezinta o tentativa de a restrange si mai mult exercitiul drepturilor si libertatilor persoanelor deja amenintate foarte serios de Legea nr. 61/1991 in forma sa actuala.

Proiectul de lege privind statutul politistului

In conformitate cu prevederile din Legea privind organizarea si functionarea Politiei, Ministerul de Interne a avut obligatia de a elabora un proiect de lege privind Statutul politistului. Lectura acestui proiect de lege dovedeste intentia de a transforma, din punct de vedere legal, categoria politistilor intr-una privilegiata, situata deasupra prevederilor constitutionale, si deci, incompatibila cu un stat de drept.

„COMENTARIILE APADOR-CH PE MARGINEA PROIECTULUI DE LEGE

PRIVIND STATUTUL POLITISTULUI

Cu o intarziere de circa noua luni fata de data precizata in art. 54 al Legii nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, Guvernul a remis Senatului proiectul de lege asupra statutului politistului. Apreciind necesitatea unui asemenea act normativ, a carui adoptare este mult solicitata de catre lucratorii de politie, remarcam ca proiectul de lege contine si unele prevederi care intra in contradictie cu litera si spiritul Constitutiei Romaniei, cu Codul de conduita a persoanelor responsabile cu aplicarea legii (adoptat de Adunarea Generala a ONU prin Rezolutia nr. 34/169/1979) si cu Rezolutia nr. 690/1979 referitoare la Declaratia asupra politiei, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, documente invocate in expunerea de motive a proiectului de lege.

O observatie cu caracter general priveste faptul ca Proiectul de lege face dese trimiteri la reglementarile in vigoare pentru militari, demonstrand ca initiativele (timide) luate prin Legea Politiei in vederea demilitarizarii acestui corp sunt inlaturate, iar demilitarizarea Politiei ramane doar un deziderat.

*

Capitolul „Dispozitii generale” debuteaza cu precizarea potrivit careia profesia de politist este o activitate „in serviciul natiunii”. In conditiile in care exista mai multe definitii ale „natiunii”, dar nici una din ele nu are o consacrare juridica, ar fi preferabila formula „comunitate” din art. 1 alin. 2, Codul de conduita (document ONU), care include pe toti cei care locuiesc pe un anume teritoriu la un moment dat, inclusiv strainii care se bucura si ei de protectia politiei.

Articolul 3 al proiectului de lege mentioneaza ca politistul „se va abtine sa execute un ordin pe care il stie ca este vadit ilegal” (subl.n.). Aceasta prevedere poate fi foarte usor folosita pentru exonerarea de raspundere a politistului, acesta putandu-se apara prin invocarea necunoasterii caracterului ilegal al ordinului primit. Mentionam ca, pentru evitarea unor astfel de situatii, Rezolutia 690 (1979) a stipulat in art. 4 al Declaratiei referitoare la politie ca politistul „se va abtine totusi de a executa orice ordin despre care stie sau trebuie sa stie ca este ilegal” (subl.n.). Consideram ca o asemenea precizare se impune si in Statutul politistului.

Art. 8 mentioneaza „datoria” autoritatilor publice si a cetatenilor de a acorda sprijin politistului pentru indeplinirea atributiilor pe care le are. Ne aflam deci in fata unei tentative de codificare juridica a unei obligatii morale. Or, in afara obligatiilor prevazute in Codul penal pentru persoane fizice (prin instituirea infractiunilor prevazute de art. 262, 263, 264, 265 etc) nu exista o obligatie generala de acordare a vreunui sprijin unei autoritati. Si, evident, nu poate fi vorba de vreo sanctiune legala in cazul in care „autoritatile publice” si-ar incalca datoria de a sprijini actiunile politiei. Aceasta prevedere ar trebui, deci, eliminata din textul de lege.

*

Capitolul referitor la „Selectionarea, pregatirea, acordarea gradelor si numirea in functie a politistilor” contine cateva prevederi cel putin discutabile. Astfel, se cere ca persoana care solicita sa fie admisa ca politist sa aiba, pe langa o buna reputatie si un comportament moral corespunzator si „un mod de viata ordonat”, evident, fara a se preciza ce se intelege prin aceasta (art. 10 lit. f). Tot astfel poate fi considerata si prevederea din art. 21, in conformitate cu care politistul stagiar, absolvent al unei institutii de invatamant de profil, care nu reuseste sa promoveze examenul de capacitate pentru titularizare este obligat sa plateasca cheltuielile de scolarizare. Daca este de inteles obligarea la plata cheltuielilor de scolarizare pentru cel care nu doreste sa functioneze ca politist, sau care este scos din Politie din motive imputabile lui (art. 70), in situatia nepromovarii examenului s-ar pune mai degraba problema sanctionarii acelor institutii care au instruit persoana in cauza, permitand absolvirea institutelor de catre persoane care se dovedesc incompetente.

Alte prevederi insa, din acelasi capitol, aduc atingere unor drepturi ale omului. Astfel, potrivit art. 11, „nu pot fi selectionati pentru a deveni politisti cei care … d) au parintii sau sotia (sotul) condamnati definitiv pentru o infractiune intentionata contra statului, contra pacii si omenirii, pentru infractiunea de omor, talharie, vatamare corporala grava, viol, ultraj cu violenta sau luare de mita”. Se aduce in acest fel o grava restrictie dreptului la alegerea profesiei, drept garantat de art. 38 alin. (1) din Constitutie. In acelasi timp se instituie o prezumtie de lipsa de obiectivitate in exercitarea atributiilor de serviciu a celor care ar fi in asemenea situatii, asemanatoare prezumtiei de vinovatie, ceea ce este inacceptabil. De altfel este de remarcat inconsecventa proiectului de lege, care nu considera situatia din articolul susmentionat drept un caz de incetare a raporturilor de serviciu ale politistului – daca faptele s-au produs dupa atestarea sa -, multumindu-se sa se refere, cum e si firesc, doar la cazul condamnarii prin hotarare judecatoreasca definitiva a politistului insusi.

Un alt semn de intrebare il ridica textul art. 25 alin. 3. Salutand intiativa de obligare a politistilor – functionari publici – de a-si declara averea la numirea in functie, remarcam insa ca aceste declaratii sunt considerate confidentiale, ceea ce demonstreaza o intelegere gresita a termenului „functionar public”. Tocmai pentru ca politistul este functionar public, unele aspecte care tin inclusiv de viata lui privata (de exemplu, averea sa) sunt supuse observarii lor de catre public, acesta fiind chiar scopul unor declaratii de avere. In plus, o asemenea reglementare il protejeaza pe politist fata de eventualele incercari de corupere.

*

Capitolul „Drepturile si indatoririle politistului” este disproportionat alcatuit – daca avem in vedere substanta acestor drepturi si indatoriri. Numarul si continutul drepturilor acordate politistului il transforma pe acesta intr-un membru privilegiat al societatii. Fara indoiala ca meseria de politist implica riscuri mai mari decat multe altele si este fireasca o protectie speciala a celui care o exercita. Dar prin aceasta politistul nu trebuie sa se situeze deasupra celorlalti cetateni, protectia avand drept scop compensarea pericolelor la care el se expune prin alegerea profesiei de politist.

Sectiunea I – Drepturile politistului – instituie, in art. 29 lit. c), dreptul politistului la „reduceri sau scutiri de impozit pe venit si ale cuantumului chiriei” (subl.n.), litera d) mentionand „decontarea cheltuielilor de transport pentru efectuarea concediului de odihna si in cazul mutarii dintr-o localitate in alta” (subl.n.). Daca pot fi acceptate reducerile sau scutirile de impozite pe venituri si decontarea cheltuielilor de transport in cazul mutarii in interes de serviciu in alta localitate, nici reducerea chiriei si nici suportarea cheltuielilor de transport pentru efectuarea concediului de odihna nu isi gasesc justificarea.

Sectiunea referitoare la „Indatoririle politistului” este mai saraca, ea referindu-se la raporturile politistului cu sefii sai ierarhici, si nu la comportamentul politistului fata de persoanele cu care vine in contact. Remarcam, din acest punct de vedere, o mare diferenta fata de modul in care este conceput Codul de conduita, unde accentul este pus pe felul in care trebuie politistul sa apere persoanele, in care are dreptul sa recurga la folosirea fortei etc.

*

Capitolul IV, privind „Raspunderea juridica a politistului”, este sectiunea cea mai criticabila a proiectului de lege. Prin prevederile sale ea instituie un sistem de evitare a raspunderii politistilor in fata justitiei ceea ce echivaleaza cu impunitatea acestora.

Art. 58 este formulat in asa fel incat raspunderea politistului pentru producerea unor suferinte ori vatamari unor persoane ori pentru aducerea unor prejudicii patrimoniului acestora este inlaturata in anume situatii: „Politistul nu raspunde in cazurile in care, prin exercitarea legala a drepturilor pe care le are, a cauzat suferinte ori vatamari unor persoane, ori a adus prejudicii patrimoniului acestora.” Remarcam ca acest text contrazice prevederile art. 5 din Codul de Conduita a persoanelor responsabile cu aplicarea legii, care precizeaza ca „Nici un politist nu poate comite, instiga sau tolera vreun act de tortura sau de tratament ori pedeapsa cruda, inumana sau degradanta si nici nu poate invoca ordine superioare sau imprejurari exceptionale cum ar fi starea de razboi ….” Cu alte cuvinte, nu exista posibilitatea invocarii „exercitarii legale a drepturilor pe care (un politist) le are” pentru a exonera de raspundere cauzarea unor suferinte sau vatamari corporale ale persoanelor sau aducerea unore prejudicii patrimoniului acestora. Rezolutia 690(1979) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaratia cu privire la Politie este si mai categorica in capitolul referitor la deontologie. art 3, 5 si 12.

Conform art. 3 „Executiile sumare, tortura si alte pedepse sau tratamente inumane si degradante sunt interzise in orice circumstanta. Orice functionar de politie are datoria de a nu executa sau de a ignora ordinul sau dispozitia care implica aceste acte”(subl.n.). Art. 5 instituie „obligatia fiecarui functionar de politie de a se opune incalcarilor de lege. Daca aceste incalcari sunt de natura a antrena un prejudiciu grav si imediat sau ireparabil trebuie actionat fara intarziere pentru a le preveni cat mai eficient”(subl.n.), iar art. 12 precizeaza ca „In exercitiul functiunii, functionarul de politie trebuie sa actioneze apreciind exact situatia fara a recurge niciodata la forta mai mult decat este necesar pentru a indeplini o sarcina impusa sau autorizata de lege(subl.n.)”.

Art. 66 introduce la paragraful al doilea prevederea conform careia „Politistul nu poate fi cercetat, retinut sau arestat, fara avizul ministrului de interne, pentru ofiteri, sau al inspectorului general al politiei, pentru subofiteri” (subl.n.). Se instituie in acest fel un fel de imunitate a politistului, cu incalcarea art. 16 din Constitutia Romaniei care statueaza egalitatea in fata legii, si a autoritatilor publice, a cetatenilor, „fara privilegii si fara discriminari”. Politistul, datorita riscului la care il expune profesia sa, se bucura de o protectie speciala care se manifesta prin instituirea unor infractiuni sau pedepse speciale pentru situatiile in care el este victima; in nici un caz o protectie speciala a politistului nu poate sa insemne instituirea unei imunitati a acestuia atunci cand el are calitatea de faptuitor al unor infractiuni.

Mai mult, din modul in care este formulat art. 66 din proiectul de lege, rezulta ca Parchetul militar – organul autorizat prin lege sa efectueze cercetari in cazuri in care sunt implicati politisti – ar trebui sa ceara aprobarea unui membru al Executivului, in speta ministrului de Interne, sau inspectorului general al Politiei pentru a infaptui actul de justitie. Prin aceasta prevedere se incalca principiul separatiei puterilor (autoritatilor) in stat, subordonand procurorii militari – considerati magistrati – si autoritatea judecatoreasca, puterii executive.

In acest context trebuie sa precizam atentia deosebita pe care o acorda Curtea Europeana a Drepturilor Omului anchetelor judiciare ca mecanisme de investigare a comportamentului politistilor. Intr-o foarte recenta decizie, pronuntata la 27 septembrie 1995 in cazul McCann si altii contra Marii Britanii, Curtea a constatat ca „o lege care interzice, intr-o maniera generala, agentilor statului sa procedeze la omoruri arbitrare ar fi ineficace in practica, daca n-ar exista procedura care sa permita controlul legalitatii recurgerii de catre autoritatile statului la forta”. Este evident ca modul in care proiectul de lege privind Statutul politistului concepe posibilitatea acestor investigatii, conditionandu-le de aprobarea ministrului de Interne sau a inspectorului general al Politiei, contrazice flagrant optiunile Curtii Europene in acest domeniu.

APADOR-CH solicita modificarea textelor mentionate mai sus, astfel incat Statutul politistului sa fie compatibil cu prevederile Constitutiei Romaniei si in spiritul documentelor internationale invocate in expunerea de motive la acest proiect de lege.

decembrie 1995″

Pana la sfarsitul anului 1995 proiectul de lege nu a fost discutat de nici una din comisiile de specialitate ale Senatului.

APADOR-CH va urmari cu foarte multa atentie dezbaterile pe marginea acestui proiect, avand in vedere ca pana la ora actuala a existat tendinta de nesanctionare a unor politisti care au savarsit grave violari ale drepturilor omului in exercitarea atributiilor lor. Este exclusiv meritul Parchetului General-Sectia Parchetelor Militare de a fi reinstaurat starea de legalitate in unele din aceste cazuri, iar intentia proiectului de lege de a-i impiedica pe procurori sa-si faca datoria in conformitate cu prevederile constitutionale este una dintre cele mai grave amenintari la adresa fundamentelor statului de drept, precum si a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

2. Cazuri individuale investigate de APADOR-CH

a) Cazuri datand din 1993/1994

Dorel Dinca (localitatea Bors)

Pe data de 20 februarie 1993, Dorel Dinca, paznic la o parcare particulara din localitatea Bors, langa Oradea, a fost batut de trei politisti. Dorel Dinca a avut nevoie de 12 zile ingrijiri medicale dupa cum dovedesc certificatele medicale. In urma reclamatiilor depuse la Parchetul General – Sectia Parchetelor Militare si la Ministerul de Interne, Parchetul militar Oradea a intreprins cercetari si a decis „neinceperea urmaririi penale” impotriva celor trei politisti. La insistentele APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare a infirmat solutia si, in urma completarii investigatiilor, sublocotenentul Gheorghe Mihalcea si plutonierii Mihai Palcut si Carol Varodi au fost trimisi in judecata pentru infractiunea de purtare abuziva (art. 250 alin. 2 Cod penal). Tribunalul militar Timisoara i-a condamnat la cate 150.000 lei amenda penala. Apelul, introdus de procurorul militar, s-a judecat in 1995 la Tribunalul militar teritorial Bucuresti care a mentinut prima decizie. Recursul declarat de Dorel Dinca a fost respins cu motivarea ca victima nu declarase, la randul sau, apel impotriva primei hotarari. Cei trei politisti continua sa activeze in cadrul IJP Bihor.

Andrei Zanopol, Sorin Titei si Viorica Caprita (Galati)

Atat Andrei Zanopol cat si Sorin Titei, ambii ziaristi, s-au numarat printre cazurile APADOR-CH solutionate in perioada 1993-1994. Insa cei doi, impreuna cu Viorica Caprita, consilier municipal au fost implicati, in noiembrie 1994, intr-un alt incident, de data aceasta cu lucratorii unei firme particulare din Galati, „Autobloc” (care blocheaza masinile parcate neregulamentar), soldat cu leziuni corporale si distrugere de echipament specific ziaristilor in prezenta unor politisti care nu au intervenit in nici un fel. Andrei Zanopol a facut plangere la Parchetul militar Iasi, de care apartine teritorial judetul Galati, in legatura cu neinterventia politistilor (dosar 86/P/1995) dar nici el, nici APADOR-CH nu au primit vreun raspuns pana la sfarsitul anului 1995. Trebuie amintit ca art.1 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romane prevede ca „Politia Romana … este institutia specializata a statului care exercita pe teritoriul tarii atributiile privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor, a avutului privat si public, prevenirea si descoperirea infractiunilor …”. Asadar, politistii care au asistat la incident aveau datoria sa intervina pentru a impiedica degenerarea in violente fizice si distrugere de bunuri.

Conflictul individual dintre Andrei Zanopol si unul din lucratorii firmei „Autobloc”, ajuns in justitie prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Galati, s-a stins prin impacarea partilor.

Ion Trifan (Bucuresti)

Ion Trifan este unul din cele mai vechi cazuri ale APADOR-CH. Victima a mineriadei din iunie 1990, el a fost ridicat de mineri si dus la unitatea militara Magurele, unde a ramas fara mandat de arestare, in perioada 14 – 21 iunie 1990, dupa ce i s-au confiscat toate bunurile aflate asupra sa, inclusiv o importanta suma de bani. In 1991, Ion Trifan a dat in judecata statul roman, solicitand despagubiri pentru prejudiciile morale si materiale suferite ca urmare a privarii ilegale de libertate. Dupa nenumarate amanari, Tribunalul Bucuresti, Sectia IV Civila i-a respins actiunea. Ion Trifan a obtinut, abia in noiembrie 1994, dovada ca nu a existat nici un mandat de arestare pe numele lui care sa justifice detinerea in unitatea militara Magurele, dar Curtea de Apel, careia i se adresase reclamantul dupa respingerea actiunii in prima instanta, nu a tinut cont de aceasta dovada si a confirmat prima hotarare. Recursul a fost judecat in 1995, Curtea Suprema de Justitie a admis motivele invocate de Ion Trifan, a casat sentinta anterioara si a trimis cauza spre rejudecare la TMB, cu termen in ianuarie 1996. APADOR-CH va continua sa il sprijine pe Ion Trifan, prin asigurarea asistentei juridice de care acesta are nevoie.

Ionel Buzoianu (Bucuresti)

Arestat la data de 1 martie 1993 pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 238 Cod penal – „ofensa adusa autoritatii” – pentru ca scrisese pe autoturismul fratelui sau „comandantul politiei rutiere incurajeaza ofiterii sa ia mita pentru ca sa-si cumpere vila in cartierul Primaverii”, Ionel Buzoianu a stat un an si jumatate in arest preventiv, adica jumatate din maximul pedepsei prevazute pentru aceasta infractiune. Eliberat la 1 septembrie 1994, in urma interventiei APADOR-CH, Ionel Buzoianu a fost judecat in 1995 si condamnat la un an si jumatate inchisoare, deci exact cat statuse in arest preventiv. Ionel Buzoianu a refuzat sa declare apel, astfel ca sentinta a ramas definitiva. APADOR-CH considera ca, prin continutul sau, infractiunea de „ofensa adusa autoritatii” este in contradictie cu prevederile Constitutiei Romaniei, „cazul Ionel Buzoianu” fiind un caz clar de violare a libertatii de exprimare.

Emil si Virgil Macau (orasul Victoria)

Retinuti si batuti de politistii din localitatea Victoria in aprilie 1994, sub pretextul existentei unui mandat de aducere la Parchetul din Fagaras, cei doi frati – Emil si Virgil – au fost condamnati la 60 si respectiv 40 de zile inchisoare contraventionala, pe baza Legii nr. 61/1991 pentru tulburarea linistii publice. Emil Macau a facut numeroase plangeri la Parchetul militar, la Ministerul de Interne, la Parlament, la organizatii neguvernamentale de drepturile omului in legatura cu purtarea abuziva a politistilor din orasul Victoria. Parchetul militar Brasov a facut cercetari si, in septembrie 1994, a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor. In urma interventiei APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare a infirmat decizia si a dispus completarea investigatiilor. Intre timp, ancheta privind agresarea fizica pe care Emil Macau ar fi savarsit-o asupra unei persoane (si pentru care se eliberase mandatul de aducere) a fost incheiata cu decizia de neincepere a urmarii penale. Dar, deoarece atmosfera din orasul Victoria devenise de nesuportat pentru familia lui Emil Macau – compusa din sot, sotie si cinci copii minori -, aceasta a parasit localitatea, vanzand tot ce putea vinde (mai putin apartamentul proprietate personala) si a venit la Bucuresti. O noua audiere a lui Emil Macau si a sotiei sale, Maria Macau, in legatura cu incidentele care au precedat arestarea primului si a fratelui sau, a avut loc la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti, in prezenta unui reprezentat al APADOR-CH. In ciuda unor informatii care ar fi trebuit macar sa puna sub semnul intrebarii legalitatea interventiei politistilor din orasul Victoria, decizia finala a fost tot neinceperea urmaririi penale impotriva acestora. Familia Macau a parasit Romania.

Liviu-Petrisor Oprea (Campina)

In aprilie 1993, tanarul Liviu-Petrisor Oprea, in varsta de 19 ani, barman la un mic local din Campina, a fost dus la sectia de politie. Alertat, tatal sau a venit la sectie si si-a gasit fiul intins pe jos, cu urme clare de lovituri la cap si ceafa, zbatandu-se „ca un pui taiat”, dupa expresia tatalui. Transportat de urgenta, cu masina sectiei, in care se aflau doi subofiteri, la spitalul din localitate, tanarul apare in registru cu diagnosticul „traumatism cranian si cervical”. A fost internat succesiv in mai multe spitale, inclusiv Spitalul „Gheorghe Marinescu” si Spitalul militar central din Bucuresti, si i s-a acordat, fara sa fi cerut, o amanare pe motive medicale a satisfacerii stagiului militar obligatoriu. Intrucat nici cei prezenti in acea seara la bar, nici politistii nu au invocat vreun incident anterior retinerii care ar fi putut justifica loviturile de la cap si ceafa si, intrucat din momentul retinerii pana la ajungerea la spital Liviu-Petrisor Oprea s-a aflat in custodia politiei din Campina, ar fi fost absolut normal ca aceasta sa raspunda pentru leziunile constatate de medici. Dar Parchetul militar Ploiesti a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Campina. APADOR-CH a considerat solutia vadit neintemeiata si a solicitat Sectiei Parchetelor Militare sa infirme decizia, ceea ce s-a si intamplat. In 1995, dupa reanalizarea cazului, Parchetul militar a decis trimiterea in judecata a politistilor de la sectia de politie Campina pentru purtare abuziva. Procesul este pe rol la Tribunalul militar Bucuresti. APADOR-CH asigura asistenta juridica necesara lui Liviu-Petrisor Oprea.

Ioan Neagu (Brasov)

Ioan Neagu a avut un lung conflict de munca cu S.C.Fartec S.A. din Brasov. In septembrie 1994 el a fost brutalizat de politisti si retinut la sectia de politie mai mult de doua ore, fara a i se aduce vreo invinuire, doar pentru ca se afla in zona intreprinderii atunci cand se astepta vizita presedintelui Romaniei, Ion Iliescu. Plangerea adresata de Ioan Neagu Parchetului militar – plangere sustinuta de APADOR-CH -, a primit un prim raspuns negativ, adica neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva. Aceasta decizie a fost insa infirmata, Ioan Neagu fiind din nou audiat de Sectia Parchetelor Militare. Pana la sfarsitul anului 1995 dosarul nu fusese solutionat.

Gabriela-Ioana Gavrila (Bucuresti)

In luna iulie 1994, Gabriela-Ioana Gavrila a fost lovita de doi politisti, urcata cu forta in masina politiei, amenintata si insultata. Transportata la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 3, a fost interogata si apoi lasata sa plece. In urma plangerii sale, Parchetul Militar Teritorial Bucuresti a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, considerand ca leziunile corporale – atestate de cerificatul medico-legal -, ar fi fost produse „accidental” in momentul in care a fost introdusa cu forta in masina politistilor care ar fi executat un „mandat de aducere” emis de procuror. Trebuie mentionat ca politistii nu i-au aratat victimei un astfel de mandat. La insistentele APADOR-CH, in august 1995 Sectia Parchetelor Militare a decis aprofundarea investigatiilor si reaudierea persoanelor implicate. Pana la sfarsitul anului nu se solutionase cazul.

Ioan Epure (Pascani)

Arestat in luna martie 1993 de politia din Pascani, sub invinuirea de a fi savarsit un omor, Ioan Epure a fost condamnat de instanta, si executa pedeapsa in penitenciarul Iasi. Pe timpul cercetarii penale, Ioan Epure a fost torturat de politistii din Pascani. Parchetul militar Iasi, sesizat in legatura cu abuzurile politistilor, a decis neinceperea urmarii penale impotriva acestora. Sectia Parchetelor Militare a infirmat solutia in luna aprilie 1994, hotarand completarea cercetarilor. APADOR-CH nu cunostea – pana la sfarsitul anului 1995 – rezultatul investigatiilor.

b) Cazuri investigate de APADOR-CH in 1995

Kiss Istvan (Satu Mare)

Pe data de 23 ianuarie 1995, la ora 7.30 dimineata, Kiss Istvan din Satu Mare a fost ridicat de la domiciliul sau de trei politisti – plt.adj Nicolae Sabau, sg.maj. Ioan Verzes si plutonier Ioan Duciuc – si adus la sectia de politie din str. Petöfi. Exista un mandat de aducere emis de Judecatoria Satu Mare pe numele lui in legatura cu dosarul nr. 1207/94 in care fusese citat ca martor. In conformitate cu prevederile procedurale in vigoare, politistii care executau mandatul aveau obligatia de a-l conduce pe Kiss Istvan direct la Judecatorie. In jurul orei 9.30, Kiss Istvan a fost gasit pe strada, la circa 16 m de sectia de politie, in stare foarte grava. A fost transportat mai intai la domiciliul sau, apoi la spitalul din Satu Mare si, in cele din urma la spitalul din Baia Mare, unde a decedat. Concluziile medicului legist sef de la Baia Mare sunt : „traumatism cranio-cerebral cu hematom intracranian operat, coma gradul III/IV”. Inutil de precizat ca Kiss Istvan nu a mai ajuns la tribunal sa depuna marturie.

De vreme ce politistii se aflau in executarea mandatului de aducere, inseamna ca Kiss Istvan s-a aflat in custodia lor si deci raspund pentru cele intamplate. Explicatii de genul „i-am dat drumul de la sectie sa se duca singur la tribunal si nu stim ce s-a intamplat dupa aceea”, avansate de politisti nu pot fi luate in considerare deoarece sarcina lor era de a-l aduce pe Kiss Istvan in instanta. O intrebare la care ancheta Parchetului militar trebuie sa dea raspuns este de ce victima a fost dusa intai la sectia de politie si nu direct la tribunal. Acest caz deosebit de grav nu fusese inca solutionat pana la sfarsitul lui 1995.

Virgil Ilies (Craiova)

Virgil Ilies, in varsta de 16 ani, a fost arestat pe data de 15 ianuarie 1994 sub acuzatia ca ar face parte dintr-o banda numarand circa 20 de membri (numarul acestora scazand in prezent la sase – opt persoane dintre care trei adulti). A fost tinut timp de peste 70 de zile in arestul politiei, la spitalul penitenciar Bucuresti si in arestul politiei judetene Dolj. Laboratorul „Mina Minovici” din Craiova a stabilit ca minorul are „discernamant neformat” iar in februarie 1994, IML Bucuresti a decis ca are „discernamant scazut”. Totusi, procurorul a refuzat punerea sa in libertate. Abia pe 29 martie 1994 Parchetul General a dispus revocarea mandatului de arestare.

Minorul Virgil Ilies a afirmat ca a fost batut in repetate randuri de colegii de camera, care i-ar fi spus ca „asa au primit ordin”. El a fost inchis impreuna cu adulti, in arestul politiei judetene fiind cate 30 de detinuti in camere de 18 – 20 metri patrati. Iesit din arest, Virgil Ilies a fost internat la spital cu diagnosticul anemie si o puternica infectie cu streptococ pe tot corpul.

Mama lui, care l-a vazut in dimineata urmatoare arestarii, a sustinut ca Virgil avea sange pe fata si ca a auzit tipete in sediul politiei unde se dusese sa afle ce se intampla cu copilul ei. A doua oara, l-a vazut pe data de 20 ianuarie 1994, la parchet, unde Virgil fusese adus cu catuse la maini. Mainile ii erau umflate si vinete. L-a mai vazut apoi pe 4 martie 1994, la Judecatoria Craiova. Era foarte slab si, pe parcursul celor patru ore cat a stat in sala, a fost tinut permanent cu mainile prinse la spate in catuse.

In ianuarie 1995, Virgil Ilies a retractat tot ce recunoscuse anterior in legatura cu participarea la furturi din masini, invocand bataile si amenintarile primite in arestul politiei.

Parchetul militar nu a dat, inca, nici un raspuns in legatura cu abuzurile politistilor impotriva lui Virgil Ilies. Acesta este, in prezent, trimis in judecata pentru infractiunea de furt din avutul privat.

Ilie si Silviu Tuican (Calugareni)

In septembrie 1994, Ilie Tuican si fiii sai – Silviu si Manea – au primit citatii sa se prezinte la politia din comuna. Ilie s-a dus la post sa anunte ca fiii sai erau plecati din localitate. Dupa spusele lui, a fost legat cu catusele, iar seful de post Florea Amuza l-a batut. Chemarea la postul de politie s-a datorat unei reclamatii din partea Cristinei Tuican, fosta sotie a lui Manea Tuican.

Pe data de 19 martie 1995, Silviu Tuican, impreuna cu un prieten din Bucuresti – Stan Vasile, de profesie, se pare, politist – au avut un conflict cu niste ciobani, in timpul caruia Stan Vasile a fost lovit cu o bata in cap, iar Silviu Tuican a folosit, impotriva agresorilor, un spray cu gaze lacrimogene pe care il avea prietenul sau. In aceeasi seara, Silviu Tuican s-a dus la discoteca din comuna, existand martori care atesta ca acesta nu prezenta urme de lovituri.

A doua zi – pe 20 martie 1995 – Silviu Tuican a fost dus la postul de politie de subofiterul Dan Chirita, unde se afla si prietenul sau Stan Vasile. La scurt timp dupa aceea, au aparut seful postului, Florea Amuza si subofiterul Gheorghe Ciuraru. Silviu a fost lovit chiar in fata lui Stan Vasile, dupa care a fost dus de seful postului Florea Amuza si de subofiterul Gheorghe Ciuraru intr-o incapere alaturata. Dupa ce i s-a luat o declaratie cu privire la incidentul cu ciobanii, Florea Amuza l-a lovit in cap cu un scaun, l-a batut cu pumnii, cerandu-i sa scrie inca o declaratie in legatura cu un incident anterior intre Manea Tuican si fosta sa sotie. Silviu Tuican a sfarsit prin a semna acea declaratie care il incrimina pe fratele sau, doar pentru a scapa de violentele subofiterului. Exista un martor – Radu Costel Titi – care declara ca l-a vazut pe Silviu Tuican cu urme vizibile de lovituri in incinta politiei, si o martora – Sima Dumitrescu – care afirma ca, afland ca Silviu este batut la postul de politie, a venit acolo si a vazut pe geam cum seful de post Amuza il lovea. Silviu Tuican are certificat medico-legal (nr. 233/C din 21 martie 1995) din care rezulta ca „prezinta leziuni traumatice ce au putut fi produse prin lovire cu un corp dur si pot data din 20.03.1995”, leziuni ce necesita sase-sapte zile ingrijiri medicale, „daca nu survin complicatii”.

Pe data de 13 aprilie 1995, Ilie Tuican a depus plangere la Parchetul Militar Bucuresti, atat pentru el cat si pentru fiul sau Silviu, precizand cu aceasta ocazie si numele altor persoane din comuna care au avut de suferit de pe urma tratamentelor aplicate de politistii din comuna. In luna iunie 1995, familia Tuican a primit o adresa din partea Inspectoratului General al Politiei (nr. 174008/24. 05. 1995) care preciza ca Silviu Tuican fusese batut de cei doi ciobani (Radu Marin si Enache Nicolae) si nu de subofiterii de la postul de politie din Calugareni.

O alta persoana din comuna Calugareni a fost batuta de acelasi sef de post Amuza pentru a marturisi, pe langa furtul comis, inca unul de care – afirma persoana – nu ar fi fost vinovat. Dupa ce a stat in arest preventiv o luna de zile, omul refuza sa faca plangere deoarece are un proces in curs si se teme de reactia politistilor.

Gherghina Darasteanu si mama sa Elena Olteanu in varsta de 82 de ani au fost lovite cu un baston in cap de Maria Ion (bunica Cristinei Tuican) pe data de 24 aprilie 1994. Au fost amandoua internate in spital circa doua saptamani, au reclamat si la politie, dar nu s-a luat nici o masura impotriva agresoarei. Aceasta, la randul sau, si-a scos un certificat medical ce atesta ca a avut nevoie de sapte zile ingrijiri medicale. Insa pe data de 10 mai, dupa iesirea din spital, batrana Elena Olteanu – care s-a plans permanent de dureri de cap – a decedat. Medicul legist de la Giurgiu i-a declarat Gherghinei Darasteanu ca „a trimis inima la laborator la Bucuresti” pentru ca este vorba de un atac de cord. Trebuie mentionat faptul ca, dupa spusele Gherghinei Darasteanu, la spital mamei sale nu i s-a facut radiografie craniana. Convingerea Gherghinei Darasteanu este ca mama ei a decedat in urma loviturilor primite la cap si ca politia din Calugareni o „acopera” pe faptuitoare prin refuzul de a intreprinde orice fel de cercetare.

Tot in legatura cu Gherghina Darasteanu mai trebuie amintit si faptul ca pe data de 23 martie 1995 (deci la trei zile dupa violentele exercitate de politisti asupra lui Silviu Tuican), ea a fost chemata la sectia de politie de subofiterul Gheorghe Ciuraru, sub pretextul ca acolo s-ar afla un locotenent de politie care ancheteaza cazul Tuican. Insa la politie nu se afla nici un locotenent. I s-a aratat doar declaratia data de Silviu Tuican – smulsa prin violenta – in privinta fratelui sau Manea si i s-a cerut sa declare si ea ca acesta din urma si-ar fi agresat sotia. Gherghina Darasteanu a refuzat sa dea declaratia ceruta.

Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Calugareni. Ministerul de Interne, care a efectuat propriile investigatii, a ajuns la concluzia ca Silviu Tuican a fost batut de cei doi ciobani, netinand cont de marturiile care semnalau ca pe data conflictului – 19 martie 1995 – acesta nu prezenta urme de lovituri. In schimb, chiar certificatul medico-legal mentioneaza urme de lovituri ce pot data din 20 martie, respectiv ziua in care Silviu a fost dus la politie. Iar Parchetul militar sustine ca Ilie si Silviu Tuican si-au retras plangerile impotriva politistilor.

Viorel Constantin (Tandarei)

Viorel Constantin domiciliaza in Tandarei, str. Spitalului nr. 11, este casatorit si are trei copii. In seara zilei de 2 aprilie 1995, in jurul orei 23:00, in discoteca din strada Fetesti l-a vazut pe gardianul public Ionel Tudor care, cu cateva zile mai inainte, il oprise pe strada pe Catalin Constantin, fiul lui Viorel Constantin, in varsta de 14 ani, si ii ceruse sa prezinte buletinul de identitate. Baiatul, care sustine ca nu facuse absolut nimic care sa provoace o cat de mica suspiciune, nu avea buletinul asupra lui. Gardianul a reactionat lovindu-l cu piciorul in spate. Intalnindu-l in discoteca, Viorel Constantin l-a intrebat pe gardianul Ionel Tudor de ce il brutalizase pe fiul sau. Ionel Tudor a refuzat sa-i raspunda si l-a lovit. Un al doilea gardian public – Ion Dumitrache – si doi subofiteri de politie – Leonard Chivu si Costel Preda – toti aflati in discoteca, s-au repezit la Viorel Constantin si au inceput sa-l loveasca, cu pumnii si picioarele. Persoanele prezente in discoteca au incercat sa-i convinga pe cei patru reprezentanti ai autoritatilor sa nu-l mai bata pe Viorel Constantin, dar fara succes. Acesta a fost mai intai tras dupa o perdea si apoi tarat afara din local, fiind lovit incontinuu. La iesire, Viorel Constantin a incercat sa se refugieze sub o masina parcata dar a fost tras afara de picioare. In acel moment a aparut un al treilea politist – Ion Tudor, imbracat civil – care, fara sa stie ce se intamplase inainte, a inceput si el sa-l loveasca pe Viorel Constantin. Oamenii din discoteca au iesit afara si au vazut toata scena. Grupul celor cinci l-a tarat pe Viorel Constantin pana la sectia de politie, aflata la cateva zeci de metri de local. La putin timp dupa introducerea lui in sediul politiei, a sosit comandantul sectiei – locotenent Constantin Gutu – care l-a eliberat imediat.

Certificatul medico-legal nr. 337 emis pe data de 3 aprilie 1995 de Laboratorul de medicina legala Slobozia cuprinde urmatoarele constatari: „Multiple echimoze si escoriatii intre 3/3 cm. si 5/5 cm. toraco-lombar bilateral. Echimoza 3/3 cm. frontal drept. Din ex. ORL efectuat la data de 3 aprilie 1995 de Policlinica Slobozia rezulta ca prezinta: Epistaxis anterior posttraumatic; Ruptura posttraumatica membrana timpanica stg. Din examenul stomatologic rezulta ca prezinta: LL II – coroana rigida de acrilat sparta. CONCLUZII: Numitul Constantin Viorel prezinta leziuni de violenta care au putut fi produse prin lovire cu un corp dur ce pot data din data de 2 aprilie 1995. Necesita 22-25 zile ingrijiri medicale de la data producerii, daca nu survin complicatii.” Ulterior, pe certificat s-au adaugat cuvintele „Ramane cu infirmitate”. Viorel Constantin are si un certificat din care rezulta ca pentru „perforatie posttraumatica, membrana timpan stanga” a urmat un tratament zilnic in perioada 3 – 17 aprilie 1995. De asemenea, are o radiografie, tot din data de 3 aprilie, care arata o fisura la clavicula dreapta.

Viorel Constantin a depus plangere la Parchetul militar Bucuresti si la redactia ziarului „Adevarul” pe data de 4 aprilie 1995. La 11 aprilie 1995, a depus la Parchetul militar certificatul medico-legal precum si numele si adresele a 12 martori. Din acestia, zece au fost audiati de procurorul insarcinat cu cercetarea cazului, toti confirmand relatarea lui Viorel Constantin in legatura cu incidentul din 2 aprilie. Numarul dosarului penal este 439/P/1995.

Intre timp, pe data de 20 aprilie au venit la Tandarei ziaristi de la „Adevarul” care, dupa ce au stat de vorba cu martori oculari, cu primarul, cu secretarul Primariei si cu seful formatiunii de gardieni publici – politistii au refuzat dialogul cu reprezentantii presei -, au publicat un articol despre acest caz in numarul din data de 8 mai. La o saptamana dupa vizita ziaristilor de la „Adevarul”, Viorel Constantin a primit acasa, prin posta, (data postei era 26 aprilie) doua procese verbale prin care era amendat pe baza Legii nr. 61/1991. Primul, datat 11 aprilie, poarta numarul 1577129, este redactat de sg.maj. Chivu Leonard si se refera la incidentul din 2 aprilie. Din descriere, rezulta ca Viorel Constantin era beat, a proferat injurii la adresa gardianului public Ionel Tudor pe care l-a amenintat cu acte de violenta, apoi a tulburat linistea locuitorilor pe drum spre sediul politiei si a refuzat sa dea detalii in legatura cu identitatea sa. I s-a aplicat o amenda de 270.000 lei (doua sute saptezeci mii lei). Al doilea proces verbal, nr. 1577605 din data de 24 aprilie este redactat de lt. Tudor Marcel si se refera la amenintari pe care Viorel Constantin le-ar fi proferat pe data de 23 aprilie la adresa gardianului public Ion Dumitrache. Amenda este de 20.000 lei, tot pe baza Legii nr. 61/1991. Cele doua procese verbale par a fi scrise de aceeasi persoana, chiar daca numele agentilor constatatori sunt diferite. Primul proces verbal (cel din 11 aprilie) este semnat de un martor (Iulian Munteanu) si mentioneaza ca persoana amendata nu a fost de fata. Al doilea proces verbal nu mai mentioneaza nimic in legatura cu contravenientul, nu este semnat de nici un martor si nu se face nici mentiunea ca nu a existat un martor. Nici unul din cele doua procese-verbale nu a fost semnat de Viorel Constantin.

Ambele procese verbale au fost contestate in justitie de Viorel Constantin. Initial, el a depus contestatia chiar la sectia de politie, necunoscand procedura corecta. Comandantul Gutu i-a spus ca va rezolva el problema, in sensul anularii proceselor verbale, lucru care, evident, nu se putea intampla. In cele din urma, dupa insistente, Viorel Constantin a reusit sa depuna contestatia la judecatoria Slobozia, care, initial, i-a refuzat actiunea pentru ca depasise termenul de 15 zile. Primul termen in acest dosar a fost pe data de 9 iunie 1995.

Sotia lui Viorel Constantin a confirmat ca sotul ei a revenit la domiciliu in jurul orei 24:00, cu urme clare de lovituri pe fata si pe corp. Dupa intoarcerea acasa, Viorel Constantin si sotia au constatat ca ii disparusera lantisorul de aur de la gat si ceasul de la mana. Ei nu acuza pe cineva anume, dar cred ca obiectele au fost pierdute sau furate fie la discoteca, fie pe drum spre sectia de politie sau chiar in sectie. Sotia lui a confirmat si faptul ca fiul lor, Catalin Constantin fusese lovit cu cateva zile mai devreme de un gardian public pentru singura vina de a nu fi avut buletinul de identitate asupra sa. In plus, un nepot al lor – Florian Costea – a fost si el amendat pe data de 8 mai de sergentul major Leonard Chivu cu suma de 35.000 lei pentru ca nu a prezentat actele de identitate la control. Trebuie remarcat ca procesul verbal nr.1577688 a fost intocmit de sergentul major, martor fiind gardianul public Ionel Tudor. Amenda a fost platita fara a mai fi contestata, din dorinta parintilor de a-l scuti pe tanar de experienta unui proces la tribunal.

Martorul Ion Aurel a confirmat integral relatarea lui Viorel Constantin cu privire la incidentul de la discoteca din seara zilei de 2 aprilie 1995, pana in momentul in care cei trei politisti si cei doi gardieni publici l-au tarat pe „contravenient” la sectia de politie. Ion Aurel nu s-a dus si la sectie dar, in jurul orei 24:00, Viorel Constantin a revenit la discoteca, plin de urme de lovituri, cautand pe cineva care sa-l duca acasa cu masina, el nemaifiind capabil sa conduca. Ion Aurel este cel care l-a dus la domiciliu si a fost primul care a sesizat disparitia lantisorului de aur de la gat. Ion Aurel a declarat ca, dupa ce a depus marturie la Parchetul militar, nu mai are curajul sa mearga seara singur prin Tandarei, temandu-se ca politistii si/sau gardienii publici ar fi capabili sa-i insceneze ceva.

Comandantul Gutu de la sectia de politie a admis ca Legea nr. 61/1991 ofera posibilitatea unor abuzuri din partea politistilor. El a spus ca l-a zarit pe Viorel Constantin dupa ce fusese adus in sediul politiei din Tandarei si ca prezenta „escoriatii la ochi”.

Relatandu-i comandantului faptul ca unii din martorii lui Viorel Constantin se tem ca sunt „supravegheati” permanent de politisti, raspunsul sau a fost ca este „normal sa fie supravegheati deoarece sunt o banda de infractori” care au mai avut condamnari. Viorel Constantin a fost condamnat in 1988 la trei luni inchisoare pe baza decretului 153/1970 si a mai avut o condamnare – amnistiata – pentru un conflict intre mai multi tineri. Dupa stiinta lui Viorel Constantin nici unul din martorii sai nu a avut condamnari anterioare.

Pana la sfarsitul anului 1995, Parchetul militar nu solutionase cazul Viorel Constantin.

Alfred Pana (Gura Vaii, comuna Suditi)

Luni 3 iulie 1995, un politist de la postul de politie din comuna Suditi, de care apartine si satul Gura Vaii, l-a retinut pe tanarul Gabriel Mitu de 16 ani, fiul vitreg al lui Alfred Pana, sub acuzatia de furt din avutul particular. Politistul, cunoscut doar sub numele de „Nicu”, i-a pus catuse la maini tanarului si a chemat un cetatean din sat care are o masina Aro, pentru a-l transporta la post. In acel moment a aparut si Alfred Pana. Politistul i-a pus si acestuia catuse la maini si l-a urcat in masina.

La post, Gabriel Mitu a fost batut, dupa propria-i declaratie, cu pumnii si palmele peste fata si cu bastonul de cauciuc, peste maini. In cele din urma a semnat o declaratie prin care recunostea ca a furat cateva obiecte de o valoare redusa (pahare, ochiuri de plita, un fierastrau), precum si un aparat de proiectat diapozitive. Gabriel Mitu sustine ca, inainte de a fi dusi in camere diferite, a vazut cand tatal sau a fost lovit cu capul de pereti de seful de post si de adjunctul acestuia. Eliberati in jurul orei 2 dimineata, Gabriel Mitu l-a vazut pe Alfred Pana lovit la cap si plin de sange pe fata.

A doua zi, marti, Alfred Pana si Gabriel Mitu s-au dus din nou la postul de politie din Suditi pentru a depune unele din obiectele sustrase de tanar. Alfred Pana s-a simtit din ce in ce mai rau, acuzand dureri de cap – rana din frunte fusese pansata provizoriu de un consatean -, si de stomac. Pana la incidentul de luni seara, nimeni nu l-a auzit vreodata plangandu-se de starea sanatatii.

Joi 6 iulie, in jurul pranzului, fratele lui Alfred Pana l-a gasit pe acesta mort in casa, intins pe pat cu fata in jos. L-a chemat imediat pe vecinul Dumitru Alexandru dar, in momentul in care l-au intors cu fata in sus, lui Alfred Pana i-a tasnit sange pe nas. Speriati, fratele si vecinul au hotarat sa nu faca nimic pana nu vine politia sa constate decesul si cauzele acestuia. Politia a adus o sora medicala de la dispensarul din Suditi care a stabilit diagnosticul „stop cardio-respirator, hipertensiune arteriala stadiul II, etilism”.

Felicia Pana, cumnata lui Alfred, l-a vazut pe acesta joi 6 iulie, dupa ce murise si dupa ce sotul ei si un vecin – Alexandru Dumitru – il spalasera si imbracasera pentru inmormantare. Ea a remarcat rana din frunte, o ureche invinetita precum si vanatai pe gat si ceafa. In timp ce se desfasurau pregatirile de inmormantare, Constantin Gheorghe, seful postului de politie din Suditi, impreuna cu subalternul sau „Nicu” au venit la decedat acasa. I-au cerut mai intai Feliciei Pana si, la refuzul acesteia, sorei decedatului, sa semneze o declaratie conform careia familia Pana nu ar fi avut nici un fel de pretentii din partea politiei sa efectueze o autopsie. Mai mult, din spusele mai multor sateni si dintr-un material publicat in periodicul local „Tribuna Ialomitei” nr. 742 din 21 iulie, rezulta ca politistii ar fi spus rudelor decedatului ca o autopsie i-ar costa circa 200.000 lei, suma de care nimeni din familie nu dispunea.

Vasilica Alexandru, sotia lui Dumitru Alexandru, a afirmat ca, in ziua arestarii, politistul Nicu bause ceva la Maria Lazarescu, proprietara unei mici pravalii, binecunoscuta in sat pentru „relatiile bune cu politia” si pentru comportamentul neprietenesc fata de unii consateni. Maria Lazarescu ar fi reclamat politistului ca Gabriel Mitu – fiul lui Alfred – i-ar fi furat patru pahare si/sau farfurii si i-ar fi cerut sa ia masuri impotriva tanarului. Vasilica Alexandru l-a vazut apoi pe politist punandu-le catusele lui Gabriel Mitu si lui Alfred Pana si urcandu-i in „Aro”. Dumitru si Vasilica Alexandru sustin ca, dupa ce a revenit acasa, Alfred Pana arata rau, se plangea de dureri de cap si de stomac si umbla clatinandu-se, desi, au precizat ei, nu mai bea nimic.

Cea care a efectuat constatarea decesului, la solicitarea politistilor din Suditi, este sora medicala Cornelia Petecila. Evident ea nu corespundea notiunii de „organ medico-legal, caruia ii revine competenta potrivit legii, sa efectueze aceasta constatare”. (Codul de procedura penala, art. 114)

Plangerea adresata Parchetului militar nu a fost solutionata pana la sfarsitul anului 1995.

Ioan Rus (Gherta Mica)

Sambata, 6 august 1994, Ioan Rus, in varsta de 29 de ani, casatorit, tata a trei copii (al patrulea s-a nascut dupa moartea sa), a fost ucis prin impuscare in cap de un politist – serg. maj. Constantin Crainic – mutat disciplinar, de putin timp, la Gherta Mica. Din informatiile de la fata locului rezulta ca seful de post – plt. Gheorghe Ceteras – decisese sa-i pandeasca pe pescarii neautorizati, suspecti ca ar folosi dinamita pentru a prinde pesti in raul Tur. In noaptea de 5 spre 6 august 1994, plutonierul Ceteras, impreuna cu serg. maj. Constantin Crainic si cu un alt subofiter, Vasile Satmari, au baut la barul din comuna, lucru confirmat de primarul Nicolae Bud, care a fost trezit din somn in jurul orei 2:30 de cei trei. Politistii s-au dus apoi pe malul raului Tur, insotiti, se pare, de un al patrulea politist din localitatea Turt. Nu se stie nici la ce ora s-a tras cu arma asupra lui Ioan Rus – unii martori afirmand ca ar fi fost ora 6 – 6.30, altii ca ar fi fost ora 10 -, nici daca acesta era sau nu insotit. In orice caz, toti martorii sustin ca nu s-a tras decat un singur foc de arma. Cu alte cuvinte, nu s-a recurs la focul de avertisment. Politistii au infasurat apoi capul victimei cu o camasa si au pretins initial ca ar fi fost un necunoscut. Este absolut sigur ca cel putin plt. Ceteras si Vasile Satmari il cunosteau bine pe Ioan Rus, in casa caruia fusesera cu doar cateva zile inainte. Oamenilor care incepusera sa se adune li s-a spus ca ar fi un „talhar” din alt sat si ca urmau sa-l transporte la Satu Mare. Localnicii s-au opus si, in cele din urma, cadavrul a fost autopsiat chiar acolo, pe malul raului. Certificatul nr 1827/III/256 din 11.08.1994 eliberat de Laboratorul de Medicina Legala al judetului Satu Mare precizeaza ora decesului – 5.45 -, ora autopsierii – 14.00 – iar la concluzii : „1. Dilacerare de maduva cervicala si trunchi cerebral” si „3. Plaga impuscata vertebro-craniana.”. Certificatul este semnat de dr. Petru Varodi, medic primar legist.

Din acest certificat se deduce ca victima a fost impuscata din spate. Fotografia mortului arata insa ca Ioan Rus a fost impuscat in fata, glontul penetrandu-i craniul aproape de baza nasului si iesind prin spate, orificiul de intrare din fata fiind, evident, mai mic decat cel de iesire. Cadavrul era complet dezbracat in momentul transportarii la domiciliu, iar hainele cu care fusese imbracat nu au fost nici recuperate de familie si nici macar vazute de vreun membru al familiei. Toti satenii care au fost de fata la pregatirile pentru inmormantare sunt unanimi in a declara ca Ioan Rus avea urme vizibile de lovituri („ca si cum ar fi fost lovit cu bocancii”) pe ambele picioare de la genunchi in jos. O expertiza a hainelor pe care acesta le purta, mai ales a pantalonilor, ar putea clarifica originea acelor urme.

Trebuie mentionat faptul ca mortul a fost mutat de pe un mal pe celalalt la cererea – sau in prezenta – procurorului criminalist Sever Spataru de la Satu Mare, chemat la fata locului de politisti din Gherta Mica pentru a face primele cercetari.

Ana Rus, vaduva lui Ioan Rus, impreuna cu alti trei sateni, au fost invitati o singura data la politia din Negresti, la circa o saptamana dupa inmormantare, unde un procuror le-a adresat o singura intrebare : „cu cine se dusese Ioan Rus la pescuit in acea dimineata?” Satenii sustin ca nu stiu cine il insotise pe Ioan Rus la pescuit, iar Ana Rus afirma ca sotul ei plecase in acea dimineata foarte devreme, fara sa-i spuna ceva. Nimeni nu le-a mai solicitat apoi vreo declaratie, iar credinta familiei Rus, vecinilor si prietenilor sai este ca nu se efectueaza nici o ancheta.

Conform unor informatii primite de la ziaristi de la publicatii locale, Parchetul militar Oradea a dat solutia de „neincepere a urmaririi penale” impotriva politistilor din Gherta Mica. Decizia de neincepere a urmaririi penale impotriva serg.maj. Constantin Nicolae Crainic a fost infirmata de Sectia Parchetelor Militare la data de 20 aprilie 1995. In urma reanalizarii cazului, sergentul major Crainic a fost trimis in judecata pentru infractiunea de „ucidere din culpa” (art. 178 alin. 2 Cod penal).

Pana la sfarsitul anului 1995, APADOR-CH a fost informata ca acuza de „uciderea din culpa” a fost schimbata in „omor”, urmata de declinarea competentei instantei de judecata.

Constantin Zgambau (Bucuresti)

In zilele de 7 si 8 aprilie 1995 un grup de studenti de la Academia de Arte Plastice a organizat o actiune culturala in Piata Victoriei prin care protesta impotriva conditiilor improprii de studiu si a altor aspecte de natura sociala. Pentru aceasta actiune grupul de studenti condusi de Constantin Zgambau a cerut aprobarea Primariei Capitalei, desi, conform Legii 60/1991 privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice, nu avea nevoie de acest acord. Prin nota de raspuns nr. 583/6/30 III 1995, Consiliul Local al Municipiului Bucuresti este de acord cu desfasurarea actiunii studentilor in fata Muzeului Antipa si introduce o unica interdictie, anume ocuparea partii carosabile a Pietii Victoriei. Grupul de studenti protestatari a ocupat pastila din centrul pietii Victoriei, in care circulatia vehiculelor este interzisa.

Printr-un prim proces verbal seria B no. 0500954 din data de 7 aprilie 1995 liderul grupului protestatar Constantin Zgambau a fost amendat cu suma de 400.000 lei, invocandu-se art. 26 lit.b) din Legea nr. 60/1991 („nerespectarea orelor de desfasurare, traseelor de deplasare sau locului si perimetrului destinat adunarii publice”). Dar, conform art. 6 alineat b) din Decretul nr. 328/1966 privind circulatia pe drumurile publice, in vigoare si in prezent, „prin parte carosabila se intelege partea drumului public folosita, in mod normal, pentru circulatia vehiculelor”. Prin urmare, grupul de studenti, care a ocupat pastila din centrul Pietii Victoriei, nu s-a aflat pe carosabil, si deci nu a incalcat dispozitia Primariei, amenda nejustificand-se.

Un al doilea proces verbal de amendare a lui Constantin Zgambau tot cu 400.000 lei – seria B no 0500528 – este datat 8 aprilie 1995 si are acelasi temei legal (legea 60/1991 art. 26, lit. b), cu toate ca grupul de studenti protestatari nu a mai ocupat acel spatiu din centrul pietii ci a trecut prin fata cladirii Guvernului, indreptandu-se spre Muzeul Grigore Antipa. Asadar, nici aceasta a doua amenda nu se justifica.

Considerand ca nu a incalcat nici o dispozitie legala, Constantin Zgambau nu a semnat procesele-verbale, nu le-a contestat in justitie si nu a platit amenzile. Prin sentinta civila nr. 8957 din 21 septembrie 1995, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a decis transformarea celei de a doua amenzi din data de 8 aprilie 1995 in 100 zile inchisoare contraventionala. Avand in vedere posibilitatile oferite de Legea nr. 61/1991, Judecatoria nu a examinat fondul problemei, ci doar a transformat automat o amenda neachitata in 100 de zile inchisoare contraventionala, ceea ce pune sub semnul intrebarii insasi notiunea de proces corect.

Faptul ca studentul Constantin Zgambau a refuzat sa semneze procesele verbale, sa le conteste sau sa se apere in instanta reprezinta optiunea sa, chiar daca pretul ei a fost cuantificat in zile de inchisoare. Dar aceasta nu inseamna ca nu a avut loc o violare a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, garantate de Constitutia Romaniei (libertatea de exprimare, libertatea intrunirilor), printr-un abuz al politiei necorectat de justitie.

Constantin Zgambau a fost arestat si depus la Penitenciarul Bucuresti, privarea de libertate durand cinci zile. Fara stirea sa, un ziarist binecunoscut a achitat amenda si, impotriva vointei sale, Constantin Zgambau a fost eliberat din penitenciar.

Familiile Tanase si Dragnea (sat Mihai Voda, comuna Bolintin Vale)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, in jurul orei 6:30, un grup masiv de politisti (dupa unii martori 15, dupa altii cel putin 25 – 30) inarmati, condusi de capitanul de politie Ion Lepadatescu si insotiti de caini, au patruns in curtea casei in care locuiesc familiile Tanase si Dragnea. Stanca Dragnea (60 ani) si Grigore Tanase (62 ani) traiesc in concubinaj si, in aceeasi casa, locuiesc si copiii lor rezultati din casatorii anterioare (la randul lor casatoriti si avand copii mici); in total, sapte adulti si cinci copii. Unul dintre adulti plecase deja la serviciu inainte de sosirea politistilor.

In timp ce atat adultii cat si copiii dormeau, politistii au intrat in casa, l-au luat pe Grigore Tanase din pat si l-au tarat de par in curte. I-au spus ca nu vor pleca de acolo fara Tudorel Tanase, fiul sau, banuit de furt. Grigore Tanase i-a intrebat daca au mandat, iar capitanul Lepadatescu i-a raspuns ca nu are, dar ca „va veni si mandatul”. Aceasta afirmatie a fost facuta de fata cu sublocotenentul Constantin Sandor. Stanca Dragnea i-a rugat pe politisti sa nu mai strige ca sa nu sperie copiii mici care dormeau inca. Drept raspuns, unul dintre ei a amenintat-o ca asmute cainele asupra ei. Femeia s-a speriat si a pus mana pe un ceainic cu care a incercat sa tina cainele la distanta. Politistul i-a smuls ceainicul si l-a aruncat in curte. Apoi Stanca Dragnea a incercat sa se apere de caine cu o galeata de plastic. In cele din urma, capitanul Ion Lepadatescu a stropit-o cu spray paralizant, a trantit-o la pamant si i-a pus catusele. Ulterior, a fost tarata la una din masinile politiei.

Politistii au patruns intr-o alta incapere unde se aflau atat copii cat si adulti, dar nu Tudorel Tanase. Au spart geamurile verandei, au rupt perdelele si au pulverizat spray paralizant in interior, cu toate ca in casa erau si copii mici si femei si au tras focuri de arma in peretii casei pentru a-l determina pe Tudorel Tanase sa iasa din casa. Acesta a anuntat ca iese si, in momentul in care a aparut in prag, a fost impuscat in bazin. La spital, i s-a extirpat un rinichi. In prezent, Tudorel Tanase, impotriva caruia s-a emis un mandat de arestare, se afla la Spitalul penitenciar Bucuresti.

Aproape simultan cu impuscarea lui Tudorel Tanase, politistii au tras si in Constantin Dragnea care a iesit si el din casa, insotit de cei doi copii ai sai in varsta de 6 si respectiv 5 ani. Glontul l-a nimerit in picior.

Dupa spusele lui Grigore Tanase, capitanul Ion Lepadatescu le-ar fi cerut politistilor sa-l impuste in cap pe Tudorel Tanase. Atunci, disperat, batranul s-a aruncat peste fiul sau pentru a-l proteja si a fost impuscat in burta si in picior. Cei trei raniti au fost transportati la spital, mai intai in Bolintin si apoi la Spitalul municipal Bucuresti unde au fost operati, batranului extirpandu-i-se o bucata de intestin. Grigore Tanase a fost externat dupa doar cateva zile de spital, fara a i se inmana nici foaia de externare si nici vreun certificat medical. In timpul sederii in spital, Grigore Tanase a fost audiat de un procuror de la Parchetul militar care a si redactat declaratia. Batranul a semnat-o dar, fiind analfabet, nu a putut s-o citeasca.

Stanca Dragnea, care se plange de dureri in zona toracelui si dificultati la respirat – probabil in urma inhalarii gazelor paralizante -, a fost transportata si ea cu masina in care se aflau ranitii, dar nu a fost coborata la spital si nu a fost consultata de nici un medic. Ea a fost dusa la sectia de politie din Bolintin unde a fost legata cu catusele de calorifer, zacand acolo circa 12 ore (pana spre ora 22:00), cand un procuror i-a luat o declaratie. Stanca Dragnea a precizat ca a semnat declaratia scrisa de procuror dupa ce acesta i-a citit-o si modificat-o acolo unde ea nu fusese de acord cu cele mentionate. Nu a citit declaratia inainte de a o semna, intrucat nu avea ochelarii la ea. Dupa aceea i s-a dat drumul acasa. Stanca Dragnea a mai relatat si faptul ca politistii din Bolintin au efectuat mai multe perchezitii la ea acasa, toate vizandu-l pe Tudorel Tanase, dar ca nu s-a gasit niciodata nimic care ar fi putut justifica suspiciunea de furt.

Unul din nepotii Stancai Dragnea a spus ca, dupa ce ea si cei trei impuscati au fost dusi la masina politiei, un politist a luat din curte o furca, doua tepuse, doua coase si o prajina care sustinea franghia de rufe, pe care le-a pus intr-o alta masina a politiei. Dupa circa 30 de minute de la plecarea tuturor politistilor, au sosit la casa Dragnea – Tanase doi politisti, un procuror si un civil cu aparat de filmat. Au cules 9 cartuse, au filmat geamurile sparte si perdelele sfasiate. Doi martori si o persoana din familie au semnat procesul verbal.

O martora – M.I. – a dat doua declaratii in legatura cu incidentele din 17 noiembrie. In ambele, ea a afirmat ca, iesind din propria-i curte, invecinata cu cea a familiilor Dragnea-Tanase, in jurul orei 7:15 – 7:30, a vazut-o pe Stanca Dragnea inconjurata de trei politisti. Nu avea nimic in mana, nici o unealta sau alt obiect. La cateva secunde dupa ce trecuse de curte, a auzit impuscaturi. Prin aceasta marturie, M.I. infirma justificarea avansata – se pare – de politisti pentru recurgerea la armele de foc, conform careia ar fi fost atacati cu coase si bate de Stanca Dragnea si Grigore Tanase.

Art. 18 din Legea Politiei prevede posibilitatea folosirii de politisti a unor obiecte din dotare – inclusiv substante iritant-lacrimogene dar nu arme de foc – in situatii in care persoane care „tulbura grav ordinea si linistea publica”

„a) intreprind actiuni care pun in pericol integritatea corporala a altor persoane;

b) incearca sa patrunda sau patrund fara drept in sediile organelor administratiei publice, ale partidelor politice …

c) ultragiaza organele de ordine ori persoanele cu functii ce implica exercitiul autoritatii publice, prin amenintare, lovire sau orice alte acte de violenta”.

Toti membrii celor doua familii au sustinut ca, exceptand tentativa Stancai Dragnea de a se apara de cainele politist, nu au folosit nici un fel de unelte sau obiecte pentru a se apara sau a-i ataca pe politisti.

Art. 19 din Legea politiei prevede conditiile in care politistii pot recurge la forta armelor albe sau a armelor de foc:

„a) apararea sa (a politistului – n.n.)…. impotriva atacurilor care le pun viata in pericol…

b) respingerea atacurilor impotriva sediilor sau altor bunuri ale politiei…

c) apararea obiectivelor, a perimetrelor ….

d) retinerea infractorilor prinsi in flagrant delict care incearca sa fuga … (subl.n.)

e) retinerea infractorului care a ripostat cu arme albe sau de foc …”

Nici una din aceste conditii nu a fost indeplinita in cazul de fata.

Avand in vedere cele de mai sus, APADOR-CH considera ca politistii condusi de capitanul Ion Lepadatescu au comis o grava violare a dreptului la viata, la integritatea fizica si psihica a persoanei, asa cum sunt ele garantate de Constitutia Romaniei in art. 22. Prin actiunea lor au incalcat si art. 23 din Constitutie (libertatea individuala si siguranta persoanei), precum si art. 27 (inviolabilitatea domiciliului).

Spre deosebire de alte cazuri, Parchetul militar Bucuresti a investigat incidentul si, in patru zile, a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor care s-ar fi aflat in legitima aparare. Pentru a justifica legitima aparare, a fost sesizat Parchetul Giurgiu pentru a intreprinde cercetari in legatura cu infractiunea de ultraj comisa de victime la adresa politistilor.

APADOR-CH a trimis Sectiei Parchetelor Militare propriul raport privind acest caz si spera ca Sectia va infirma decizia de neincepere a urmaririi penale, decizie vadit neconforma cu realitatea.

Grupul de maici si calugari ortodocsi

Incepand din decembrie 1989, un grup de maici si calugari ortodocsi cer „purificarea clerului ortodox roman de elementele compromise si corupte”. Dupa repetate petitii, toate ramase fara raspuns, maicile si calugarii au recurs la metoda protestului in biserici. Ei asista la slujbele religioase din biserici din diverse localitati, exprimandu-si punctul de vedere doar in momentul in care preotii invita enoriasii sa se roage pentru patriarhul Teoctist.

Circa 20 de membri ai grupului au fost amendati de politistii din localitatile pe unde au trecut – unii avand multe asemenea sanctiuni -, pe baza Legii nr. 61/1991 art. 2 litera a) (proferarea de insulte, obscenitati etc. in locuri publice) sau g) (patrunderea fara drept intr-o incinta publica si refuzul de a o parasi) sau amandoua. Dintre cei amendati (Gherghina Mihai, Anicuta Mihai, Trandafira Mihai, Lucian Hlenschi, Maria Carciova si altii) sunt cativa care nu au putut achita sumele respective si, drept urmare, judecatoriile le-au transformat in zile de inchisoare contraventionala, pe baza impartirii la 300 lei/zi, modalitate neconforma cu deciza Curtii Constitutionale din octombrie 1995. La sfarsitul anului 1995, doua maici, Constantina Mihai si Liliana Carciu, isi ispaseau pedepsele in penitenciarul Braila, fiecare avand de executat cate 66 de zile inchisoare contraventionala, rezultate din impartirea amenzii de 20.000 la 300 lei/zi. Iar la judecatoriile din Fetesti si Targu Mures, se afla pe rol doua procese intentate unor maici si calugari din acest grup, de data aceasta pentru „ultraj la adresa bunelor moravuri”.

APADOR-CH considera ca reactiile grupului de maici si calugari trebuie rezolvate in interiorul bisericii ortodoxe, tinandu-se seama de libertatea de expresie si opinie si de dreptul la asociere, garantate de Constitutia Romaniei. Nu este firesc ca Politia si Parchetul sa raspunda apelurilor nejustificate ale bisericii ortodoxe pentru a reprima un grup de credinciosi care isi exprima opiniile critice la adresa unor membri ai clerului.

3. Concluzii

1. Cadrul legislativ ce reglementeaza raportul dintre cei insarcinati cu aplicarea legii si persoane trebuie modificat in sensul sporirii protectiei drepturilor omului si libertatilor sale fundamentale, in concordanta cu Constitutia Romaniei si cu documentele internationale ratificate pana in prezent (Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si cele zece protocoale aditionale, toate facand parte din legislatia interna);

2. Existenta unor prevederi din Legea Politiei nr. 26/1994, din Codul de procedura penala si din Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii a incurajat unii politisti sa comita excese, abuzuri (retineri ce depasesc 24 de ore, perchezitii domiciliare fara mandat dar cu „consimtamantul” celor vizati, aplicarea cu usurinta a unor amenzi etc), si chiar grave violari ale drepturilor omului.

3. In cazul Legii nr. 61/1991, prin procedura de urgenta impusa atunci cand agentul constatator opteaza pentru pedeapsa privativa de libertate (retinerea de 24 de ore, urmata imediat de aducerea persoanei in instanta, inclusiv in zile nelucratoare, eventuala reexaminare in urmatoarele 24 de ore), se restrange in mod inacceptabil exercitarea dreptului la aparare. De asemenea, transformarea amenzii neachitate in zile de inchisoare contraventionala se face printr-o simpla operatiune aritmetica, judecatorul nefiind autorizat sa examineze fondul problemei. Din acest punct de vedere se incalca insasi notiunea de proces echitabil. Chiar daca persoana care a savarsit o contraventie nu a contestat-o in timp util, procesul prin care i se transforma amenda in privare de libertate trebuie sa respecte normele standard pentru orice proces echitabil.

4. S-au inmultit cazurile in care politistii au recurs la arme de foc, cu ignorarea principiului proportionalitatii, prevazut chiar in Legea Politiei nr. 26/1994. Tendinta de acoperire a folosirii excesive a fortei s-a manifestat din partea unor Parchete militare care au dat decizii de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor sub pretextul „legitimei aparari”. A fost nevoie de interventia Sectiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General pentru a se aprofunda cercetarile si, eventual, a se modifica prima decizie in sensul tragerii la raspundere penala a politistilor vinovati. Daca proiectul de lege privind statutul politistului va fi adoptat de Parlament in forma sa actuala, atunci ofiterii si subofiterii nu vor mai putea fi cercetati, retinuti sau arestati decat cu avizul ministrului de interne sau al inspectorului general al politiei, ceea ce, pentru politisti va echivala cu impunitatea, iar pentru statul de drept va reprezenta un esec de proportii, prin subordonarea procurorilor (magistrati facand parte din puterea judecatoreasca) reprezentantilor puterii executive.

5. APADOR-CH considera ca a colaborat bine cu Parchetul General, indeosebi cu Sectia Parchetelor Militare, cu toate ca uneori, rezolvarea cazurilor a intarziat foarte mult. Au existat, fara indoiala, motive obiective pentru numeroasele amanari, dar si o tendinta, mai ales a procurorilor militari din afara Capitalei, de a acoperi abuzurile politistilor.

*

* *

IV. PROBLEME DIN PENITENCIARE

Din anul 1994, APADOR-CH si-a propus sa investigheze si plangerile individuale primite de la persoane aflate in detentie in penitenciare. Asociatia nu a avut in vedere analiza conditiilor de detentie dupa criteriile aplicate de Comitetul european pentru prevenirea torturii – care a si vizitat Romania in toamna lui 1995 – sau de Crucea Rosie Internationala, limitandu-se la discutii cu detinutii care aveau ceva de reclamat si la vizitarea penitenciarelor, vizite in urma carora a adresat Directiei Generale a Penitenciarelor rapoarte continand sugestii pentru imbunatatirea conditiilor de detentie. APADOR-CH considera colaborarea cu DGP fiind foarte buna nu numai pentru promptitudinea cu care s-au acordat toate aprobarile necesare, ci si pentru deschiderea dovedita de aceasta institutie fata de sugestiile avansate de asociatie.

In ianuarie si februarie 1995, un grup de militanti pentru drepturile omului din Romania si din alte tari, a vizitat unsprezece penitenciare din Romania – inclusiv Spitalul penitenciar Bucuresti. Actiunea a fost coordonata de APADOR-CH si a urmarit doua aspecte : constatarea conditiilor de detentie si analizarea unor cazuri individuale (persoane condamnate pe baza articolului 200 din Codul penal, conform listei puse la dispozitia APADOR-CH de Ministerul Justitiei).

In afara acestora, APADOR-CH a vizitat in 1995 mai multe penitenciare.

a) Spitalul penitenciar Bucuresti

Reprezentantii APADOR-CH au revenit la singurul spital penitenciar din tara pentru a constata daca se facusera sau nu imbunatatiri fata de 1994.

Conducerea spitalului a declarat ca erau internate in spitalul penitenciar circa 900 de persoane condamnate definitiv sau aflate in arest preventiv. Capacitatea spitalului este de 770 paturi. Aglomeratia cea mai mare era semnalata – ca si la vizita efectuata de APADOR-CH in noiembrie 1994 – la sectiile TBC si psihiatrie, unde erau internati cam 500 de bolnavi. O doctorita prezenta la discutie a afirmat ca raspunde de circa 200 de bolnavi de TBC si ca nu beneficiaza decat de o protectie minima impotriva eventualei contaminari (hidrazida, care nu poate fi luata permanent, sau lampi cu ultraviolete).

Corpul medical este format din 60 de doctori si circa 80 de asistenti medicali. De la 1 martie 1995 s-a marit ratia de calorii pentru detinutii bolnavi, care ajunsese la minimum 3.175 calorii/zi, cu sporuri pentru diverse categorii de bolnavi, la TBC crescand pana la 4.500 calorii/zi.

Prima camera vizitata la sectia TBC a fost cea cu numarul 108 in care 27 detinuti erau cazati in 20 de paturi. Prin comparatie cu celelalte camere, aceasta parea sa fie un fel de celula „de protocol”. Exceptand calitatea mancarii, nici un detinut bolnav nu s-a plans de ceva. Ei au spus ca asternuturile se schimba o data la doua saptamani, ca grupul sanitar aferent camerei este dezinfectat zilnic si ca sunt bine tratati.

A urmat camera 104, unde erau 27 de detinuti la 18 paturi. La aceasta camera grupul sanitar este format dintr-un singur WC si un jgheab din tabla cu trei robinete. Detinutii s-au plans de mancare si de faptul ca primeau zilnic numai un singur exemplar din „Jurnalul national” sau „Curierul national”. (Abonamentele sunt facute de spital). In ziua vizitei, felul doi la pranz consta din orez cu carne, practic cateva bucati de carne si cateva de slanina. Un medic al spitalului a sustinut ca o portie de slanina ar echivala cu 200 gr de carne, ceea ce ar reprezenta un mare numar de calorii, „recomandate mai ales la TBC”. Meniul zilnic servit detinutilor bolnavi de TBC consta din ceai cu biscuiti (uneori si marmelada), dimineata, o ciorba de cartofi si orez sau cartofi cu slanina la pranz si o fiertura de gris sau orez, cu o cana de lapte – „botezat”, sustin detinutii -, seara.

In contrast cu aceste doua camere, camera 105 prezenta o situatie dramatica : erau 71 de detinuti la 30 de paturi, multi dormind pe jos, saltelele erau vechi, murdare, cu caltii atarnand, paturile erau de asemenea vechi si extrem de murdare. Cateva paturi nu aveau cearceafuri de mai multe luni. Unii detinuti purtau pijamale putrede si rupte si s-au plans ca nu li se permitea sa poarte propriile maiouri si camasi. Nenumarati paduchi erau vizibili pe paturi, pe haine, pe oameni, iar corpurile detinutilor erau acoperite de ciupituri. Adjunctul directorului spitalului si asistenta au spus ca s-a folosit o solutie dezinfectanta „din import” care a avut o eficienta redusa, de circa 60 la suta. In camera nu functiona difuzorul, iar unul din detinuti a afirmat ca avea un radio-casetofon la garderoba, dar nu i se permitea sa-l aduca in camera. Chiar in timpul vizitei reprezentantilor APADOR-CH, a fost chemat un tehnician care a reparat difuzorul, lucru care, evident, ar fi putut fi facut mai demult. Detinutii aveau o cana de plastic cu gradatii pentru lichide si solide cu care masurasera portiile de ceai si de ciorba, rezultand ca primeau doar ceva mai mult de jumatate din ceea ce li se cuvenea. Ei au spus ca atat pentru ceai cat si pentru ciorba se foloseste acelasi polonic, care serveste si drept „unitate de masura”.

Camera 105 nu este – asa cum se afirmase la vizita precedenta a APADOR-CH -, un loc de triere a noilor veniti. De circa doua luni nu mai fusese adus nici un nou detinut bolnav, iar „veteranul” celulei se afla acolo de 15 luni. Cei din camera 105 au ridicat cu vehementa problema igienei personale. Mai intai ca, la 71 de persoane, exista doua WC-uri si un spalator cu trei robinete. Apa rece se intrerupea mereu, iar apa calda aveau doar o data pe saptamana – miercurea – timp de doua ore. Cei trei-patru sute de bolnavi TBC din toata sectia aveau la dispozitie sase dusuri, ceea ce inseamna ca fiecare dintre ei dispunea de doua – trei minute pentru a se spala, lucru evident imposibil de realizat. Pijamalele date de spital – unele rupte, altele carpite, dar toate vechi – erau spalate de detinuti pentru ca, daca le dadeau la spalatoria spitalului riscau sa primeasca altele si mai degradate. Pana se uscau pijamalele, bolnavii stateau in pielea goala, neavand schimburi. Ei au aratat o sticla in care isi luasera apa de baut care era tulbure si prezenta numeroase impuritati. O alta problema ridicata de bolnavi a fost cea a corespondentei. Conform regulamentului, bolnavii au dreptul sa expedieze cate o carte postala pe luna. S-au semnalat insa multe situatii in care rudele nu au primit nimic. Detinutii au intrebat de ce nu pot expedia mai multe carti postale pe care le pot procura singuri, gata timbrate, intrebarea lor neprimind raspuns din partea autoritatilor administrative.

Urmatoarea camera vizitata a fost 102, unde erau 37 de detinuti la 19 paturi. Problemele erau aceleasi ca si la 105 : paduchi, igiena precara, mancare proasta. Pe langa acestea, bolnavii s-au plans de mancarimi groaznice pe zone mai mari sau mai mici ale corpului. Doi dintre bolnavi aveau scabie infectata, trupurile lor fiind practic o rana vie. Personalul medical a justificat tinerea lor la un loc cu ceilalti bolnavi prin imposibilitatea de a-i muta „la dermatologie pentru ca, avand si TBC, i-ar putea contamina pe alti detinuti”. Cat despre posibilitatea ca bolnavii de TBC sa ia raie, raspunsul a fost ca este o boala „mai putin grava decat TBC-ul”.

b) Penitenciarul Focsani (judetul Vrancea)

Penitenciarul este situat in comuna Mandresti, la circa 3 km de orasul Focsani si acopera judetele Vrancea si Buzau. Din discutia cu loctiitorul comandantului penitenciarului au rezultat urmatoarele : penitenciarul avea, in august 1995, 1.345 detinuti la 1.005 locuri, realizate dupa 1990 prin adaugarea unui rand de paturi si transformarea unor incaperi in camere de detentie. Numarul total al cadrelor care lucrau in acest penitenciar era de 194.

Din cei 1.345 de detinuti, 646 aveau condamnari definitive, 479 erau in arest preventiv, 104 erau contravenienti (condamnati pe baza Legii nr. 61/1991), 55 erau minori (toti in arest preventiv) si 26 femei (condamnate definitiv sau in arest preventiv, majore si minore).

Circa 500 de detinuti munceau chiar in penitenciar (servicii, reparatii, intretinere de instalatii, confectionare de mobilier usor etc), sau, mai rar, in afara lui. Explicatia consta in dificultatea gasirii unor locuri de munca. Detinutii sunt platiti la nivelul salariului minim pe economie (75.000 lei/luna) din care lor le revin 10%. Evidenta contabila a acestui mic venit de 7.500 lei/luna este tinuta de penitenciar, iar detinutii pot sa dispuna de aceste sume cum doresc.

Penitenciarul organizeaza – cu concursul liceului nr. 3 din Focsani – cursuri de scolarizare (ciclul 1 – 4 si 5 – 8), precum si cursuri de calificare in tamplarie, legumicultura, viticultura etc. Un preot ortodox este incadrat ca personal civil. La intrebarea daca pentru cei care apartin altor culte religioase exista posibilitati de a aduce preoti de confesiunile respective, ni s-a raspuns ca nu au existat decat doua asemenea cazuri si, deoarece in Vrancea majoritatea covarsitoare este formata din ortodocsi, cei doi detinuti au fost mutati in alte penitenciare unde vin si reprezentanti ai altor culte religioase. Desi participarea detinutilor la slujbele religioase tinute in penitenciar nu este obligatorie, totusi, dupa parerea loctiitorului comandantului, toti detinutii ar dori sa fie prezenti, mai ales ca, la sarbatorile mari, sunt invitati si membrii familiilor unora dintre ei. Era insa clar ca, indiferent de inclinatiile religioase ale detinutilor, ei erau practic obligati sa asculte slujbele religioase, deoarece se procedeaza la inregistrarea si retransmiterea lor prin difuzoarele instalate in fiecare camera de detentie.

Conform practicilor general valabile pentru penitenciare, persoanele aduse in aceste locuri de detentie in arest preventiv trec si ele, aidoma celor care sunt condamnate definitiv, prin perioada de carantina de 21 de zile. In aceasta perioada, pe langa examenele medicale, persoanele respective sunt „pregatite” pentru viata de detinut. Asadar, se considera ca, o data aduse in penitenciar, aceste persoane vor fi in mod sigur condamnate, lucru ce contravine insasi ideii de prezumtie de nevinovatie.

Tot conform normelor aplicate in penitenciare, pedepsele pentru incalcarea regulamentului intern variaza de la anularea temporara a unui drept (dreptul la vizita, la pachete, la corespondenta), la izolare simpla (15 zile), sau izolare severa, in conditii mai dure (10 zile, cu avizul medicului).

Infirmeria penitenciarului avea doi medici generalisti, un stomatolog si 5 asistenti. Dotarea, in ceea ce priveste aparatura, era foarte slaba. In privinta medicamentelor, detinutii le pot primi de acasa, daca infirmeria nu dispune de cele necesare tratarii afectiunilor lor. Medicamentele sunt tinute in infirmerie si se distribuie dozele zilnice necesare bolnavilor. Cele mai frecvente boli intalnite in acest penitenciar sunt : psihopatii, boli hepatice, TBC (activ si stabilizat), boli cardiace, ulcer. Doctorita a confirmat faptul ca se efectueaza teste HIV asupra detinutilor, sustinand ca acest lucru se intampla numai daca ei sunt de acord si semneaza o declaratie in acest sens. Este insa indoielnic ca detinutii stiu ce inseamna de fapt testul HIV.

Plimbarea zilnica dureaza cam 20 – 30 minute si are loc de luni pana vineri inclusiv. Sambata si duminica detinutii nu sunt scosi la aer.

La camera 14 (adulti) erau 26 de detinuti (din care 12 in arest preventiv) la 15 paturi. In camera 23 (tineri intre 18 si 21 de ani), erau 77 de detinuti la 49 de paturi, iar in camera 8 (minori), 18 persoane imparteau 12 paturi. Fiecare din camere este prevazuta cu un grup sanitar format din doua WC-uri si un spalator cu doua robinete, ceea ce este, evident, insuficient pentru asigurarea igienei personale a detinutilor. Pentru cele 54 de camere de detentie din penitenciar, exista o sala de dusuri (circa 27 de dusuri). Detinutii din fiecare camera au drept la un dus pe saptamana. Lenjeria de pat era schimbata, dupa spusele loctiitorului comandantului, o data pe saptamana, insa unii detinuti au declarat ca isi spala singuri cearceafurile.

Camerele 54 si 55 sunt rezervate femeilor si erau singurele in care nu era supraaglomeratie.

Regimul alimentar este compus, cu mici variatii, din ceai cu biscuiti dimineata, o ciorba si un fel doi (dovleci sau cartofi sau varza cu carne de porc), la pranz si arpacas, seara. Detinutii primesc ziare (in principal „Adevarul”): un exemplar pe camera, cam o data la doua-trei zile. Sunt insa liberi sa isi faca abonamente, daca doresc si daca au bani.

In mod sigur, intreg penitenciarul a fost „cosmetizat” cu ocazia vizitei reprezentantilor APADOR-CH. Pe langa faptul ca Directia Generala a Penitenciarelor instiintase conducerea penitenciarului, din momentul sosirii a fost clar ca s-a tras de timp pana in momentul in care a aparut loctiitorul comandantului. A urmat discutia cu dansul si apoi vizitarea penitenciarului. La infirmerie nu era nici un bolnav si nimeni nu astepta la consultatii, ceea ce este greu de imaginat intr-un loc de detentie cu peste 1300 de detinuti. La revenirea accidentala in zona infirmeriei, un detinut, cu afectiuni psihice evidente, s-a plans de lipsa de ingrijire medicala, de imposibilitatea de a vorbi cu comandantul sau cu loctiitorul etc. Loctitorul s-a enervat si l-a amenintat pe plutonierul care insotea grupul de detinuti ca „il da afara” pentru ca ii adusese pe detinuti la infirmerie „tocmai acum”, lucru care „i-a stricat ziua”. Se poate lesne deduce ca, pe perioada vizitei, nu trebuia adus nici un detinut la infirmerie.

In camera minorilor, desi era un aer sufocant, fiecare tanar purta uniforma completa. Loctiitorul comandantului a admis ca el hotarase sa-si puna uniformele „pentru vizita”.

Exceptand detinutul afectat psihic, nici un alt detinut nu s-a plans de conditiile de hrana, igiena, cazare, exercitiu zilnic etc. De altminteri, a fost clar ca instructiunile date inainte de vizita erau ca numai seful de camera sa raspunda la intrebari, chiar daca erau adresate unui alt detinut.

c) Penitenciarul Poarta Alba (jud. Constanta)

Prima parte a discutiei a avut loc cu loctiitorul comandantului, dar cea mai mare parte a informatiilor au fost furnizate de comandant. Spre deosebire de impresia avuta la alte penitenciare, reprezentantii APADOR-CH au fost convinsi ca la penitenciarul Poarta Alba nu au avut loc nici remedieri si nici cosmetizari de ultima ora.

Penitenciarul are 3.000 de locuri in prezent, diferenta de la 2.600 cat este capacitatea normala realizandu-se prin instalarea unor paturi pe trei nivele in unele camere. La sfarsitul lunii august 1995, numarul detinutilor era de 2.800 din care circa 1.000 in arest preventiv, iar restul, cu pedepse mergand pana la 25 de ani de inchisoare. Circa 400 de ofiteri si subofiteri formeaza personalul acestui penitenciar.

1.200 de detinuti ieseau la munca (in mare parte la gradini de zarzavat, vii si livezi) iar circa 100 de detinuti munceau fara paza, acestia fiind aproape de liberare si avand un comportament corect in penitenciar.

Datorita spatiului foarte mare pe care il ocupa penitenciarul, s-a luat decizia ca detinutii care nu ies la munca sa petreaca circa doua ore pe zi in aer liber, avand posibilitatea sa joace fotbal sau handbal pe terenuri amenajate chiar de detinuti, sa se antreneze la box si haltere, sau pur si simplu sa se plimbe. Efectele benefice ale acestei imbunatatiri a regimului penitenciar erau vizibile, atat in privinta moralului detinutilor cat si a relaxarii relatiilor dintre ei si personalul de paza.

Penitenciarul are o biblioteca dotata cu scrieri clasice si moderne, in mare majoritate de autori romani, aceasta fiind lista aprobata de Directia Generala a Penitenciarelor. Spre deosebire de alte penitenciare, la Poarta Alba s-a introdus sistemul distribuirii cartilor pe sectii, prin rotatie, ceea ce ofera tuturor detinutilor posibilitatea de a citi. Circa 120 de abonamente la ziare erau la dispozitia detinutilor.

In ceea ce priveste asistenta religioasa, trebuie remarcat ca la penitenciar vin preoti ortodocsi si reprezentanti ai cultelor evanghelic, adventist, islamic, fiecare avand la dispozitie circa 3 ore si jumatate pe saptamana. Nimeni nu este obligat sa participe la slujbele religioase, fiecare optand, fara control sau restrictii, pentru oricare din culte. O organizatie de misionari din SUA – „Stanca veacurilor” – este frecvent prezenta la penitenciar, aducand chiar si ajutoare materiale.

Pentru cei 24 de analfabeti aflati in detentie, se organizau, cu concursul scolii din comuna, cursuri la nivelul claselor 1-4. La Poarta Alba isi ispaseste pedeapsa pentru omor deosebit de grav Vincentiu Negoescu, singurul detinut din tara care urmeaza cursurile fara frecventa ale unei facultati.

Penitenciarul este dotat cu un mini-spital cu 9 saloane, aparate pentru radiografii, laborator de analize, ecograf etc. Testul HIV se efectueaza numai cu acordul detinutilor, carora li se explica detaliat ce inseamna testul si care ar putea fi rezultatele. 12 medici si circa 20 de asistenti sunt angajati permanenti ai penitenciarului.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat opt camere de detentie si patru saloane de spital. In doua camere (nr. 12 si nr. 13 din sectia IV) erau 38 si respectiv 39 de detinuti la 21 de paturi. In celelate erau cate paturi atatia detinuti, sau chiar mai putini.

In sectia X – minori – grupul sanitar nu este o anexa la camera de detentie, WC-ul aflandu-se chiar in camera, fiind separat doar printr-un zid inalt de circa 1,30 m. Aceasta inseamna ca nu se respecta un minimum de intimitate. Comandantul a explicat ca sectia respectiva a fost amenajata de curand si ca nu a avut posibilitatea financiara si tehnica de a asigura grup sanitar separat.

Hrana zilnica are o structura diferita de a altor penitenciare vizitate : dimineata se da un fel de mancare gatita – argumentul fiind ca detinutii care ies la munca au nevoie de mai multe calorii pentru a putea face efort fizic -, la pranz o supa si o mancare cu carne si seara, lapte sau ceai cu paine sau biscuiti. Vizitand bucataria si depozitul de alimente s-a constatat ca de fapt „carne” inseamna cap si copite de porc si multa slanina, iar ceaiul era facut dintr-un praf maro fara nici o asemanare cu ceaiul normal.

Este interesant de remarcat ca penitenciarul Poarta Alba, ca multe alte inchisori din tara, are propria ferma legumicola si zootehnica, dar ca, indiferent de productie, ratiile detinutilor raman cele stabilite de Directia Generala a Penitenciarelor. Se pune intrebarea: de ce nu poate fi imbunatatit regimul alimentar al detinutilor cu eventualul surplus de produse obtinute in propria ferma? Directia Generala a Penitenciarelor ar putea, de pilda, sa stabileasca numarul minim obligatoriu de calorii zilnice, ramanand ca, in masura posibilului, fiecare penitenciar sa poata spori acest minim din resurse proprii. Daca raspunsul este ca nu se poate crea o diferenta intre regimurile alimentare din diverse penitenciare, sugestia urmatoare ar fi ca eventualul surplus de produse sa fie repartizat in mod echitabil intre penitenciare. Aceasta propunere se bazeaza pe faptul ca unele penitenciare comercializeaza surplusul de produse in loc sa imbunatateasca, pe cat posibil, hrana detinutilor.

La penitenciarul Poarta Alba reprezentantii APADOR-CH au aflat ca, in toate penitenciarele, se organizeaza consultatii anuale, in timpul carora fiecare detinut isi poate vedea dosarul si poate cere si primi lamuriri in privinta situatiei lui juridice. Este, evident, o masura foarte buna.

Ca o constatare generala, se poate spune ca la Poarta Alba s-au luat o serie de masuri in favoarea detinutilor, masuri ce nu au presupus eforturi financiare, si care au efecte benefice. Exista insa un aspect constatat si in alte penitenciare si care tine de dreptul la aparare. In foarte multe cazuri, persoanele aflate in arest preventiv au avocati din oficiu cu care pot discuta, in cel mai fericit caz, cateva minute in sala de tribunal. Avocatii numiti din oficiu nu se deplaseaza la penitenciar pentru ca ar trebui sa suporte cheltuielile de deplasare si, eventual, cazare, din propriul buzunar. O posibilitate ar fi ca, pentru respectarea reala a dreptului persoanei la aparare, Ministerul de Justitie sa acopere aceste cheltuieli.

d) Penitenciarul din Botosani

Informatiile au fost furnizate de loctiitorul comandantului penitenciarului. Penitenciarul acopera 2 judete – Botosani si Suceava. Are o capacitate de 850 locuri si, in luna septembrie 1995, erau 1351 de detinuti de toate categoriile. Din acestia, 432 aveau condamnari definitive, 329 fusesera condamnati in prima instanta, 481 se aflau in arest preventiv si 109 erau contravenienti (condamnati, in majoritate, pe baza Legii nr. 61/1991). Este interesant de remarcat ca pentru conducerea penitenciarului de la Botosani, (situatia intalnindu-se si in alte penitenciare) cei condamnati in prima instanta nu mai sunt socotiti a fi in arest preventiv, cu toate ca sentinta nu este definitiva. Avand in vedere prezumtia de nevinovatie de care trebuie sa se bucure toti inculpatii pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, inseamna ca in penitenciarul Botosani se aflau in arest preventiv 810 persoane, aproape dublu fata de cei cu condamnari definitive.

Din totalul de 1351 de detinuti, 181 erau tineri intre 18 si 21 de ani, 83 minori si 41 femei.

Penitenciarul are un preot ortodox angajat permanent, slujbele religioase facandu-se prin rotatie pe sectii, deoarece capela – recent construita – nu este inca finalizata. Reprezentanti ai altor culte, in principal baptist si penticostal, vin la penitenciar. Prezenta la slujbele religioase nu este obligatorie pentru detinuti. Dupa o intrerupere de aproape doi ani, s-a reluat sistemul acordarii de invoiri unor detinuti, fie cu ocazia unor mari sarbatori religioase (Pasti, Craciun) fie pentru situatii deosebite in familie.

Din punct de vedere al asistentei medicale, penitenciarul are cabinet si infirmerie si, ca angajati permanent, doi medici generalisti si patru asistenti. Exista si un cabinet stomatologic, dar nu s-a gasit inca un medic dispus sa lucreze in penitenciar. De aceea, pentru tot ce tine de stomatologie, detinutii sunt dusi la cabinete dentare din oras. Pentru cazuri de boala care depasesc posibilitatile penitenciarului, detinutii bolnavi sunt internati in spitale civile si numai daca boala presupune un tratament indelungat, sunt trimisi la spitalul penitenciar Bucuresti.

In penitenciar nu se fac teste HIV pentru ca nu s-au primit inca instructiuni in acest sens. Exista insa lectii de educatie sanitara, atingandu-se si aspecte ale relatiilor sexuale.

La bucatarie, punctul cel mai criticabil din penitenciar, marmitele erau foarte vechi, cimentul de pe jos era ud si murdar, locul de depozitare al alimentelor nu era suficient de curat si aerisit. Intr-o anexa a bucatariei, cativa detinuti taiau zarzavat pentru conservare in butoaie. Mirosul de acru era aproape insuportabil, iar butoaiele erau vechi si insalubre. Regimul alimentar consta intr-un fel de mancare gatita – dimineata, o ciorba si un fel de mancare – la pranz, iar seara, ceai cu paine. Adjunctul comandantului a explicat ca detinutii insisi au cerut ca, pe perioada in care ies la munca, sa primeasca hrana mai consistenta dimineata.

Camerele vizitate sunt dotate cu paturi pe trei nivele dar, evident, nici asa nu se poate evita supraaglomerarea. Totusi, la acest penitenciar, supraaglomerarea pare mai suportabila, fiind cam sase – sapte detinuti peste capacitatea fiecarei camere. Problema igienei personale a detinutilor este aproape aceeasi ca si in restul penitenciarelor : la o camera cu 40 – 50 de detinuti exista o camaruta cu doua WC-uri si un spalator cu doua – trei robinete, insuficiente pentru asigurarea curateniei personale, tinand cont si de faptul ca multi isi spala singuri atat lenjeria de pat cat si uniformele.

Una din salile de baie prezenta o situatie deosebita : cu catva timp in urma se prabusise tavanul (fara a produce victime). La data vizitei, cateva scanduri sustineau tavanul dar, dupa spusele ofiterilor, nu exista nici un pericol pentru detinuti.

Trei detinuti – unul internat la infirmerie, al doilea in camera nr. 59 si al treilea, o detinuta din sectia femei care urma sa fie eliberata pe data de 26 septembrie – prezentau caracteristicile tipice debililor mintali.

Discutand cu loctiitorul comandantului despre posibilitatile oferite detinutilor de a se plange conducerii, acesta a spus ca este suficient sa ceara sa iasa la raport. De doua ori pe luna, comandantul si loctiitorul asculta plangerile tuturor detinutilor care au ceva de reclamat. Verificand informatia primita la penitenciarul Poarta Alba in legatura cu organizarea unor consultatii anuale cu detinutii in timpul carora ei pot pune intrebari in legatura cu situatia lor juridica, s-a constatat ca si la Botosani se respecta aceasta practica.

Ca o concluzie generala – valabila si pentru penitenciarele vizitate anterior, dar a carei rezolvare nu depinde de Directia Generala a Penitenciarelor, ci de justitie -, este nemultumirea majora a persoanelor aflate in arest preventiv in legatura cu durata proceselor si cu modul in care au acces la aparare – mai ales in cazul avocatului din oficiu.

e) Penitenciarul Aiud

Penitenciarul acopera judetele Sibiu si Alba. Conform comandantului penitenciarului, in octombrie 1995, la o capacitate de 1.850 de locuri, aici se aflau 2.163 de detinuti, din care 437 in arest preventiv. Din totalul de 2.163, 39 erau femei (din care trei minore), 152 – tineri si 40 – minori. Numarul cadrelor din penitenciar este de 280. Supraaglomerarea a fost oarecum rezolvata prin adaugarea unui al patrulea rand de paturi, reusindu-se macar ca fiecare detinut sa doarma singur in pat. Cladirea penitenciarului se degradeaza continuu: peretii sunt plini de igrasie, unele ziduri nu mai au tencuiala, iar cu cateva zile inaintea vizitei, o furtuna smulsese parti intregi din acoperis. Cativa detinuti lucrau la repararea acoperisului, dar pentru reparatiile capitale – absolut necesare -, nu exista bani.

Circa 1.100 detinuti munceau si trebuie remarcat efortul conducerii penitenciarului de a le gasi locuri de munca prin contracte cu intreprinderi de stat sau particulare.

In practicarea religiei se tine cont de optiunea fiecarui detinut. Majoritatea detinutilor sunt ortodocsi si, de aceea, exista un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii altor culte – greco-catolic, baptist, adventist, evanghelist – vin o data pe saptamana, sau o data la doua saptamani. Detinutii sunt liberi sa participe la slujbele oricaruia dintre culte cu conditia sa opteze pentru unul singur. Serviciile religioase se tin la club sambata si duminica. in restul zilelor saptamanii, cei trei educatori ai penitenciarului – un profesor de fizica, un subofiter absolvent de liceu si un ofiter absolvent al Academiei militare – au intalniri si discutii cu detinutii.

Serviciile medicale sunt asigurate de doi medici generalisti (dintre care unu are specializare in psihiatrie), un medic stomatolog si sapte asistenti. Dupa estimarile medicilor, in penitenciar existau cam 120 de detinuti cu afectiuni psihiatrice, dar care nu se manifestau violent, asa ca erau tinuti la un loc cu ceilalti. Cazurile urgente care nu pot fi rezolvate de medicii penitenciarului sunt transferate la spitalele civile din Sibiu si Cluj si, pana in prezent, nu au fost intampinate dificultati din partea unitatilor spitalicesti solicitate. Detinutii nu pot primi medicamente din afara decat cu reteta – sau aprobarea – medicilor penitenciarului. Medicamentele aprobate se pastreaza la cabinet si se distribuie zilnic bolnavilor. La acest penitenciar nu se efectueaza teste HIV.

Comandantul a afirmat ca detinutii i se pot adresa cu plangeri sau probleme o data pe luna, cererea fiind adresata prin ofiterul de sectie sau prin subofiter, fara ca persoana respectiva sa fie obligata sa precizeze motivul. Cu toate acestea, foarte multi detinuti din camerele vizitate s-au plans ca nu au putut iesi la raport la comandant.

Unele din camerele vizitate erau dotate cu paturi cu patru „etaje”, atmosfera in paturile de sus fiind aproape irespirabila. Plimbarea zilnica de circa o jumatate de ora nu poate in nici un caz contracara atmosfera sufocanta din camere. In majoritatea camerelor vizitate exista un singur WC si o chiuveta, ceea ce face aproape imposibila mentinerea igienei personale a detinutilor. Pentru intreg penitenciarul exista o singura sala de dusuri (circa 50 de dusuri).

Regimul alimentar este cam acelasi ca si in alte penitenciare: dimineata – ceai cu biscuiti si slanina sau margarina, la pranz -ciorba si o mancare cu carne (fasole, cartofi, varza sau pilaf), iar seara, un singur fel de mancare. Penitenciarul are o ferma proprie dar, dupa afirmatiile comandantului, cu produsele obtinute se acopera doar 30% din nevoi.

Multi detinuti s-au plans ca nu primesc corespondenta si ca acea carte postala la care au drept o data pe luna nu ajunge la destinatie.

Ca mai pretutindeni in sistemul penitenciar, cei aflati in arest preventiv reclama durata mult prea mare a proceselor, precum si lipsa unei aparari reale, mai ales in situatia in care se recurge la avocat din oficiu. Multi detinuti nu au reusit sa discute cu avocatii numiti din oficiu nici macar in sala tribunalului inainte de termen, o eventuala intalnire la vorbitorul din penitenciar fiind o rara si fericita exceptie.

APADOR-CH a stat de vorba cu unii detinuti si in legatura cu motivele condamnarii lor. La camera 6 din sectia pentru femei, Dana Busuioc (23 de ani) a declarat ca, in iulie anul curent, a fost amendata de SNCFR cu 30.000 lei pentru ca „si-a aprins o tigara” exact in momentul in care parasea compartimentul. Nu a platit amenda, iar Judecatoria Sibiu i-a transformat-o in 3 luni inchisoare contraventionala, fara ca ea sa fie citata. A fost depusa in penitenciar la data de 16 septembrie, dar, dupa aproape o luna si jumatate inca nu-i parvenise decizia judecatoreasca.

O alta detinuta, din aceeasi camera, Elena Boiciuc, a primit o amenda de 50.000 de lei, pe care nu a putut sa o plateasca pentru ca a fost arestata pentru o alta fapta. In aceasta situatie, judecatoria a transformat amenda in 166 zile/inchisoare contraventionala, pedeapsa adaugata la cea penala. Elena Boiciuc a fost in refuz de hrana in lunile mai si iunie anul acesta (penitenciarele continua sa nu accepte ca detinutii se afla de fapt in „greva foamei”, preferand formula „refuz de hrana”) si a sustinut ca a fost batuta de un ofiter al penitenciarului, ca a fost legata cu catusele de pat timp de doua zile si doua nopti si ca, desi a cerut de mai multe ori, nu a reusit sa ajunga la comandant.

f) Penitenciarul Arad

Comandantul era in concediu la data de 27 octombrie 1995, asa ca explicatiile si datele au fost furnizate de loctiitorul sau si de seful grupului de educatori. Penitenciarul a fost desfiintat in 1977 si reinfiintat in 1983. La o capacitate de 700 de locuri, la data vizitei se aflau in detentie 1.174 de persoane, din care 535 in arest preventiv. Din totalul de 1.174, 77 erau minori si 31, femei. Circa 180 de ofiteri si subofiteri formeaza personalul penitenciarului. Penitenciarul se afla intr-o disputa administrativa cu un liceu din Arad, care, intr-un corp de cladire ce a apartinut candva penitenciarului, are in prezent internatul pentru elevi. Daca cladirea ar fi restituita penitenciarului, atunci supraaglomerarea excesiva a celor patru camere pentru recidivisti ar fi rezolvata in mare parte.

Teoretic, penitenciarul ar fi trebuit sa primeasca doar condamnati nerecidivisti cu pedepse intre 1 si 10 ani. Practic insa, datorita supraaglomerarii din intregul sistem penitenciar, la Arad erau detinuti de toate categoriile, inclusiv recidivisti.

Un preot ortodox are statut de angajat permanent dar reprezentantii tuturor cultelor pot veni cand doresc, cu conditia sa respecte programul penitenciarului (orele de masa, de odihna etc). Singurele restrictii impuse de curand, se refera la interdictia de a se mai face botezuri (trecerea la un alt cult) in penitenciar, decizie justificata de indoiala privind capacitatea unui detinut de a lua liber aceasta hotarare esentiala in conditiile de stress datorate privarii de libertate.

O initiativa remarcabila este existenta unui grup de voluntari, format din circa 70 de studenti care pun in aplicare un program de asistenta sociala sponsorizat de fundatia „Europa pentru Europa”. Programul vizeaza in primul rand detinutii minori si tineri, precum si detinutii abandonati. Studentii lucreaza cu grupuri compuse din 15 persoane, subiectele abordate fiind stabilite si aprobate dinainte.

O alta initiativa in ajutorul detinutilor care se libereaza vine din partea unui cetatean american care incurajeaza patronii sa-i angajeze, el suportand jumatate din salariul fiecarui fost detinut timp de 6 luni.

Mai exista, de asemenea, si o organizatie a adventistilor de ziua a saptea care detine o ferma intr-un sat aflat la circa 20 km de Arad unde ofera casa si masa unor detinuti liberati. Este vorba de acei fosti detinuti care nu au nici familii, nici mijloace materiale. Ei muncesc la ferma pana in momentul in care isi gasesc un loc de munca in alta parte. In legatura cu acest centru, la care lucrau cinci fosti detinuti, alti opt urmand sa li se alature la liberare, un detinut a afirmat ca persoanele admise trebuie sa devina adventisti de ziua a saptea si sa semneze un angajament cuprinzand unele restrictii privind libertatea de miscare.

In sfarsit, mai exista o organizatie din zona Arad care are in program resocializarea fostilor detinuti, dar este abia la inceputul activitatii sale.

In general, sistemul existent in penitenciare in privinta plangerilor detinutilor adresate comandantilor sau loctiitorilor lor prevede ca detinutii pot cere sa iasa la raport doar prin intermediul subofiterilor care ii pazesc sau al ofiterilor de sectii. Acestia transmit comandantilor sau loctiitorilor lor dorinta detinutilor de a discuta cu ei, iar ei tin „raportul cu detinutii” de regula o data pe luna. In penitenciarul Arad, comandantul are aceste intalniri cu detinutii in fiecare saptamana. Iar, dupa spusele loctiitorului sau, comandantul controleaza fiecare raport de pedepsire a unui detinut intocmit de ofiteri sau subofiteri, discuta cu detinutul respectiv si numai dupa aceea aproba sau anuleaza pedeapsa. Prin acest procedeu, comandantul incearca sa evite eventualele abuzuri ale cadrelor, iar faptul ca el anuleaza aproximativ 30% din rapoartele de pedepsire demonstreaza ca in cel putin o treime din cazuri ofiterii si subofiterii gresesc sau exagereaza. Ar fi bine ca acest sistem sa fie generalizat in toate penitenciarele din Romania.

Un alt aspect valabil pentru toate penitenciarele este acela al starii fizice a detinutilor in momentul aducerii in penitenciare. In toate inchisorile vizitate pana in prezent, comandantii au spus ca fiecare detinut intra, conform regulamentului, intr-o perioada de 21 de zile de carantina. In aceasta perioada, detinutul este pregatit pentru viata in penitenciar (chiar daca el se afla in arest preventiv) dar, in acelasi timp, i se face si un examen medical destul de complex. Intrebarea este ce se intampla daca cel adus in penitenciar prezinta urme de bataie sau o stare fizica proasta in urma tratamentelor suferite la politie. Raspunsul constant a fost ca, intr-o asemenea situatie, medicul penitenciarului ar refuza primirea. Numai ca nu s-ar incheia nici un proces verbal si nici nu s-ar mentiona undeva cauza refuzului. Cu toate asigurarile ca nu au existat asemenea cazuri, APADOR-CH a ascultat plangerile multor detinuti in legatura cu tratamentele indurate in aresturile politiei, inainte de a fi depusi in penitenciare.

Asistenta medicala la penitenciarul Arad este asigurata de trei medici (doi generalisti si un stomatolog) si trei asistenti. Dotarea tehnica este foarte slaba, dar se compenseaza partial prin buna colaborare cu spitalul judetean Arad si alte spitale din zona. Cabinetul acorda, conform registrului, circa o suta de consultatii zilnic. In colaborare cu Ministerul Sanatatii, s-au efectuat circa 40 de teste HIV, fara a se lua declaratii de acceptare din partea detinutilor. Practic, li s-a luat sange pentru mai multe analize, una dintre ele fiind testul HIV. Cu toate asigurarile date de medic si de conducerea penitenciarului, exista indoieli ca detinutii testati stiau despre ce este vorba.

Hrana s-a imbunatatit in urma maririi numarului de calorii/zi/persoana. Cu toate acestea, fasolea ce urma sa fie servita la masa de pranz continea multa slanina si doar cateva bucatele de carne. Subofiterul care raspunde de depozitul de alimente s-a straduit sa demonstreze ca marmitele cu ciorba si fasole ar contine 98 kg de carne si 63 kg de „substitute” (slanina, cap si picioare de porc etc.), ceea ce, in mod evident, nu corespundea realitatii. Mai mult, subofiterul a pretins ca oricine se pricepe la bucatarie stie ca „bucatile de carne se topesc in timpul gatitului”. In sfarsit, o ultima varianta oferita a fost aceea ca „slanina este asimilata cu carnea” in meniurile tuturor penitenciarelor.

Unica sala de baie din penitenciar are 25 de dusuri. Din spusele ofiterilor penitenciarului, deoarece este in permanenta apa calda, toti detinutii fac dus de doua ori pe saptamana.

La camera nr. 45, detinutii aflati in arest preventiv au spus ca subofiterii care i-au insotit la tribunal nu le-au permis sa discute cu avocatii. Intreband conducerea penitenciarului din ce motive nu au putut detinutii sa discute cu avocatii, raspunsul a fost ca „instanta nu a fost de acord”. Este primul penitenciar din cele vizitate pana in prezent in care detinutii au reclamat aceasta incalcare a dreptului la aparare. In rest, marea majoritate a plangerilor detinutilor pe aceasta tema vizeaza lipsa de interes a avocatilor, in special a celor numiti din oficiu.

La camera 32 erau noua detinuti straini, cei mai multi turci. Cativa se aflau acolo pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei si isi executau pedepsele. Doi s-au plans ca subofiterii de paza le-au facut numeroase rapoarte de pedepsire pentru lucruri minore, cum ar fi refuzul de a se da jos din pat la ora 5 dimineata cand este desteptarea, sau cererea de a primi un pulovar in plus. Verificand impreuna cu loctiitorul comandantului rapoartele de pedepsire din dosarele celor doi turci, dansul a fost de acord ca ar putea fi vorba de o asprime exagerata din partea subofiterilor. Detinutii turci s-au plans si de faptul ca, in ciuda cererilor adresate in mod repetat Ambasadei Turciei la Bucuresti de a-i vizita, nimeni din personalul acestei ambasade nu s-a deplasat la penitenciar in ultimii doi ani.

In camera 14 – pentru recidivisti – erau 104 detinuti. Scheletele metalice ale paturilor pe patru nivele (ultimul chiar sub tavan) erau lipite doua cate doua, astfel incat in doua paturi sa doarma trei detinuti. Cu exceptia plimbarii zilnice, acesti oameni isi petrec tot timpul in pat, neexistand decat un culoar de circa un metru latime intre doua randuri de paturi. Saltelele si paturile sunt vechi, rupte si pline de paduchi. Doctorii de la cabinetul medical au incercat sa dea vina pe detinuti care ar fi murdari si ar face inutile tentativele repetate de a se dezinfecta celulele. Este insa evident ca, atata timp cat nu vor fi schimbate saltelele, paturile si uniformele, nu se va putea face o dezinsectie eficienta. Detinutii au mai afirmat ca au incercat in repetate randuri sa iasa la raport la comandant dar fara succes. Ei au remis cererile ofiterului de serviciu dar se pare ca acesta nu le-a transmis conducerii penitenciarului. Ei s-au plans si ca, atunci cand cer sa mearga la infirmerie, ofiterii de serviciu permit unui numar de doar 15 detinuti sa iasa din camera, indiferent daca si altii se simt rau.

Din discutiile purtate cu diferiti detinuti retine atentia cazul Anei Ordok, care a fost condamnata la 16 ani pentru omor. Ofiterii din penitenciar au admis ca ea prezinta labilitate psihica si ca are crize repetate. Cu toate acestea, Institutul Medico-Legal a diagnosticat „discernamant scazut”, ceea ce inseamna ca isi poate ispasi pedeapsa in penitenciar.

Concluzii

1. Conditiile de detentie din penitenciare s-au imbunatatit – in general – sub aspectul hranei, al respectului pentru practicarea religiei in functie de optiunea fiecarui detinut, al instruirii scolare la nivel elementar si profesional etc. Cu toate acestea, meniurile zilnice continua sa fie nesatisfacatoare, problema numarului de calorii – sporit prin decizia Directiei Generale a Penitenciarelor incepand din luna martie 1995 -, fiind cel mai ades rezolvata prin recurgerea la slanina sau subproduse de carne.

2. Asistenta medicala este, cu unele exceptii, nesatisfacatoare. Sunt prea putini medici, echipamentul este vechi si insuficient, medicamentele nu acopera nevoile detinutilor, ale caror familii sunt obligate sa le cumpere din farmacii, iar educatia sexuala este facuta in mod superficial. Testele HIV sunt facute in general fara acordul detinutilor sau, daca acest acord exista, el este dat de detinuti in necunostinta de cauza.

3. Supraaglomerarea continua sa fie o problema stringenta, care se datoreaza in primul rand numarului mare de persoane aflate in arest preventiv. Usurinta cu care parchetele emit mandate de arestare preventiva iar judecatoriile le prelungesc uneori pana la jumatate din maximul pedepsei prevazute de Codul penal pentru fapta pe care invinuitul este presupus a o fi savarsit, transforma privarea de libertate in faza urmaririi penale in regula, in loc sa fie exceptia, si este o cauza majora a supraaglomerarii penitenciarelor.

4. Contravenientii ale caror amenzi neachitate au fost transformate in inchisoare contraventionala pe baza impartirii sumei respective la 300 lei/zi inchisoare (criteriu considerat de Curtea Constitutionala ca fiind in contradictie cu prevederile Constitutiei) ingroasa si ei randurile detinutilor.

5. Recidivistii au conditii de detentie mult mai grele decat cei aflati la prima condamnare (camerele cele mai proaste si mai supraaglomerate, sanse mici de liberare conditionata etc.)

6. Conducerile penitenciarelor considera ca persoanele care au fost condamnate de prima instanta nu mai beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Persoanelor depuse in penitenciare in arest preventiv li se aplica aceleasi metode de adaptare la starea de lipsa de libertate ca si celor cu condamnari definitive.

7. O parte din problemele semnalate tin, in mod evident, de dificultatile economico-financiare ale sistemului penitenciar. Dar exista si aspecte care ar putea fi imbunatatite prin schimbarea mentalitatii unor cadre, inclusiv a celor medicale, printr-un control mai riguros al prepararii hranei zilnice si alte masuri organizatorice.

Dintre cazurile investigate in 1994, unul nu a fost inca solutionat. Este vorba de cel al tanarului Radu-Daniel Achim, condamnat pentru furt la 2 ani si sase luni internare in Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti. Adus in august 1993 la Spitalul penitenciar Bucuresti cu diagnosticul TBC pulmonar, a fost transferat abia la data de 14 ianuarie 1994 la Spitalul Filaret din Bucuresti, in stare foarte grava. A murit dupa o saptamana. Cu toate insistentele APADOR-CH, cazul nu a fost inca solutionat, la aproape doi ani de la deces.

*

* *

V. MINORITATILE IN ROMANIA

I. MINORITATILE NATIONALE

Romania are 18 minoritati nationale, recunoscute ca atare, dintre care 16 de mici dimensiuni – de la cateva mii la zeci de mii de persoane – si doua foarte numeroase: romii, de circa 400.000 si maghiarii, de circa 1.700.000 (conform recensamantului din 1991). Problemele si necesitatile lor depind de situatia socio-economica si culturala diferita si de manifestarea specifica a sentimentului apartenentei la o minoritate, respectiv, de dorinta afirmarii identitatii nationale. Intr-un fel isi pune problema folosirii limbii materne si instruirii in limba materna o minoritate care numara cateva mii de oameni si altfel se prezinta lucrurile pentru 1.700.000 de etnici maghiari, pentru care propria comunitate este suficienta pentru a trai si munci in cadrul ei. Romii se confrunta la randul lor cu probleme acute de ordin socio-economic.

In 1995 a continuat in unele publicatii propaganda sovina, xenofoba si antisemita si, cu toate ca s-a produs un singur atac violent impotriva romilor, repetand pana la un punct schema celor peste 30 anterioare, justitia inca nu s-a pronuntat nici in acest caz, asa cum nerezolvate au ramas si celelalte. Unitati de politie si de jandarmi au efectuat razii asupra unor cartiere de romi cu intentia vadita de a-i intimida. In anul 1995, au participat in continuare la guvernare reprezentanti ai unor partide nationalist-extremiste: Partidul Unitatii Nationale a Romanilor (PUNR) si Partidul Romania Mare (PRM).

In aceste conditii, APADOR-CH a continuat, pe de o parte sa elaboreze analize si cercetari asupra principiilor care privesc statutul minoritatilor in Romania, iar pe de alta parte sa faca investigatii in cazurile de violari ale drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, in special in cazurile de violente carora le-au cazut victime comunitati ale romilor.

1. Aspecte teoretice

APADOR-CH a acordat o atentie deosebita analizei cadrului legislativ existent in Romania, care se refera la drepturile minoritatilor nationale, precum si observarii felului in care sunt respectate prevederile juridice consacrate in legislatia interna sau in cea internationala, dar ratificata de Romania. Aceste analize au fost trimise Guvernului Romaniei, parlamentarilor, partidelor politice, organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului si celor ale minoritatilor nationale. De asemenea au fost elaborate analize si studii privind evolutia conceptiei UDMR privind situatia si drepturile minoritatii maghiare.

a) Cadrul legislativ privind minoritatile nationale

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND CADRUL LEGISLATIV DIN ROMANIA REFERITOR LA DREPTURILE MINORITATILOR NATIONALE

Cadrul constitutional

Dupa 22 decembrie 1989, Romania a afirmat in mod constant dorinta de a-si modifica legislatia, in sensul punerii ei in acord cu litera si spiritul documentelor internationale, in special in materia protectiei drepturilor omului. Trebuie notat ca noua Constitutie a Romaniei, adoptata la 8 decembrie 1991, contine cateva prevederi de o exceptionala importanta:

– ea proclama Romania ca „stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate” [art. 1 (3)];

– conform art. 11 (2) „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, statul roman obligandu-se „sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte” [art. 11 (1)];

– art. 20 face din respectul drepturilor omului piatra unghiulara a legislatiei romane: „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte” [art. 20 (1)]; „Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale” [art. 20 (2)];

– prin legea fundamentala, „Statul roman recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase” [art. 6(1)], afirmand principiul nediscriminarii: „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari” [art. 16 (1)].

In acelasi timp, trebuie precizat ca viata politica si, implicit, activitatea legislativa din Romania au fost influentate chiar de la inceputul anului 1990 de tendinte nationaliste care au afectat protectia drepturilor omului, in general, si a minoritatilor nationale, in special. Constitutia insasi a reflectat o astfel de influenta prin prevederile din art. 1, referitoare la caracterul de stat „national” si din art. 4, privind fundamentarea statului pe „unitatea poporului roman”. Cele doua texte de lege aveau in vedere, la acea data, dimensiunea etnica a natiunii si a poporului roman. Ca este asa, o dovedeste limitarea adusa libertatii de exprimare prin art. 30 (7) din Constitutie, conform caruia „Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii…” si mai ales dezvoltarea ulterioara a acestei norme legale, in cadrul propunerii de modificare a codului penal. Art. 2361, asa cum a fost el deja adoptat, in 1995, de Senat si de Comisia juridica a Camerei Dputatilor, prevede: „Defaimarea, prin orice mijloace, in public, a tarii sau a natiunii romane se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani (subl.n.)”.

Aceeasi influenta nationalista a afectat dreptul de proprietate, prin adoptarea art. 41 (2) al Constitutiei, potrivit caruia „Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, prevedere cu grave consecinte negative asupra redresarii economice a tarii.

Dar cel mai mult sunt afectate de ideologia nationalista drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Astfel a aparut prevederea care restrange dreptul de folosire a limbii materne in justitie (de care minoritatile nationale se bucurau sub Constitutia din 1965). Potrivit art. 127 (1) „Procedura judiciara se desfasoara in limba romana”. Este adevarat ca potrivit alin. (2) al art. 127 „Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii, prin interpret”, dar numai „in procesele penale acest drept este asigurat in mod gratuit”. Aceasta inseamna numai in acele cazuri in care exista o acuzatie penala impotriva lor. In cauzele civile, administrative, comerciale, contraventionale, persoanele apartinand minoritatilor nationale, daca vor sa utilizeze limba lor materna, trebuie sa plateasca. Asadar, nici macar in acele regiuni in care se afla intr-un numar substantial, aceste persoane – desi cetateni romani si platitori de taxe – nu beneficiaza de aceleasi servicii de care se bucura cetatenii de etnie romana. In aceste conditii folosirea limbii materne nu mai poate fi considerata un drept, ea devenind un lux.

Subminarea garantiilor constitutionale prin legislatie

Dupa adoptarea Constitutiei, Parlamentului Romaniei i-au fost trimise proiecte de lege din ce in ce mai restrictive, iar forul legiuitor a adoptat acte normative care intra in contradictie atat cu Constitutia, cat si cu tratatele internationale de drepturile omului, ratificate de Romania, in special cu Conventia europeana a drepturilor omului.

Unul din domeniile in care acest regres apare evident este cel al drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale. Cateva categorii de drepturi sunt fie refuzate fie restranse de o maniera inacceptabila, uneori reprezentand chiar pasi inapoi fata de drepturile de care beneficiau minoritatile nationale prin legislatia anterioara: folosirea limbii materne in justitie, in administratie, in invatamant, utilizarea simbolurilor nationale, lipsa unei legi a minoritatilor nationale.

Cu numai doua luni inaintea Constitutiei a fost votata Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala, care prevede obligatia folosirii in administratie a limbii oficiale (art. 54 para. 1 „In raporturile dintre cetateni si autoritatile administratiei publice locale se foloseste limba romana”). Legea contine o prevedere care pretinde a respecta dreptul de folosire a limbii materne, anume cea din art. 54 para. 2, potrivit careia „Cetatenii apartinand minoritatilor nationale, in raporturile lor cu autoritatile administratiei publice locale si serviciile acestora, se pot adresa oral sau in scris si in limba lor materna”. In realitate, art. 54 para. 3 mentioneaza, pentru exercitarea acestui drept, conditii care il fac total impracticabil: „Cererile si actele prezentate in scris vor fi insotite de traducerea lor autentificata in limba romana”. Procedura obtinerii unei traduceri autentificate in limba romana, pentru o banala cerere adresata unei administratii in cadrul careia, este posibil, ca toti functionarii sa fie buni cunoscatori ai limbii in care a fost redactata cererea, este extrem de greoaie. Ea presupune o mare risipa de timp si cheltuieli banesti, fara a rezolva chestiunea raspunsului pe care persoana il va primi: evident, acesta va fi numai in limba oficiala. Care mai este atunci ratiunea practica pentru ca o persoana sa se adreseze autoritatilor in limba sa materna?

In acelasi fel rezolva Legea nr. 69 si problema folosirii limbii materne de catre membrii unui consiliu local sau judetean: chiar daca toti membrii sai apartin unei singure minoritati si sunt cunoscatori ai limbii respective, conform art. 26 para. 2 „Lucrarile sedintelor se desfasoara in limba oficiala a statului”. Singura concesie pe care legea o face minoritatilor este ca „In unitatile administrativ-teritoriale in care minoritatile nationale au o pondere insemnata, hotararile se aduc la cunostinta cetatenilor si in limba acestora” (art. 30 para. 3).

Concluzia care se desprinde din aceasta lectura a textelor la care ne-am referit este ca persoanele apartinand minoritatilor nationale nu au – in realitate – dreptul de a folosi limba lor materna nici in justitie nici in administratie. Dar aceasta situatie este in contradictie cu obligatiile din documente internationale pe care Romania, conform art. 11 (1), s-a angajat „sa le indeplineasca intocmai si cu buna-credinta”: Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (art. 10 para. 2), Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare (art. 9 si 10), Recomandarea 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei (art. 7 para. 3).

In perioada 1994 – 1995, Parlamentul Romaniei a adoptat unele acte normative incompatibile cu un stat care afirma ca respecta drepturile omului, si in acelasi timp a refuzat sa adopte altele, indispensabile bunei functionari a societatii romanesti, inclusiv in raporturile majoritate-minoritate. Un astfel de exemplu il constituie Legea nr. 75/1994, al carei scop este circumscris, conform titulaturii sale, la reglementarea comportamentului autoritatilor si institutiilor publice privind arborarea drapelului, intonarea imnului national si folosirea sigiliilor cu stema Romaniei. In realitate, ea depaseste acest cadru, prin reglementari care vizeaza persoanele fizice si juridice de drept privat. Scopul este impunerea unor restrictii exercitarii libertatii de exprimare, dreptului la viata privata, in legatura directa cu utilizarea unor simboluri care intereseaza minoritatile nationale din Romania, in special cea maghiara. Astfel, in vreme ce art. 4 al legii mentioneaza ca „Drapelul Romaniei poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau resedinta lor, precum si de persoane juridice, altele decat cele prevazute la art. 3, la sediile acestora”, art. 7 precizeaza „conditiile” in care acest drept poate fi exercitat: „Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul Romaniei numai impreuna cu drapelul national si numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivitati si reuniuni internationale, pe cladiri oficiale si in locuri publice stabilite cu respectarea prezentei legi”. Dar acest lucru inseamna ca o persoana juridica de drept privat nu va putea sa arboreze drapelul altui stat decat in ocazii cu totul speciale, iar o persoana fizica niciodata, pentru ca domiciliul sau resedinta unei persoane fizice nu au cum sa fie puse in legatura cu vizitele oficiale de stat, si nici cu reuniunile internationale. O asemenea restrangere a libertatii de exprimare si un asemenea amestec in viata privata – domiciliul sau resedinta fiind parti componente ale acesteia – contrazic documentele internationale ratificate de Romania, in primul rand Conventia europeana a drepturilor omului.

Tot astfel, art. 14 prevede ca „Imnul national al altor state se intoneaza cu prilejul vizitelor, festivitatilor si ceremoniilor oficiale cu caracter international, impreuna cu imnul national al Romaniei, inaintea acestuia”, interzicand practic intonarea imnurilor altor state de catre persoane fizice. Aceasta in timp ce o alta grava incalcare a libertatii de expresie este adusa prin art. 10 lit. g), care instituie obligativitatea intonarii imnului national al Romaniei „la inceputul programului zilnic in scolile primare si gimnaziale”.

Aceste prevederi, determinate de curentul nationalist prezent in Parlament, nu sunt simple texte de recomandare. Potrivit art. 236 alin. 2 al actualului proiect de lege pentru modificarea Codului penal, adoptat de Senat si avizat favorabil de Comisia juridica a Camerei Deputatilor, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani „arborarea drapelului, a altor insemne sau intonarea imnului altui stat, in public, in afara cazurilor prevazute de lege”. Ar fi absurd sa se sustina ca aceste prevederi au vizat altceva decat impiedicarea minoritatii maghiare de a „arbora” drapelul sau de a „intona” imnul care reprezinta simbolurile maghiarimii. De precizat ca cei doi termeni, „arborare” si „intonare”, nu sunt definiti din punct de vedere penal, desi pentru folosirea lor se poate primi o pedeapsa de pana la 3 ani inchisoare.

Legea invatamantului (nr. 84/1995)

Educatia in limba materna constituie una din modalitatile fundamentale ale pastrarii si afirmarii identitatii unei minoritati nationale. Din acest punct de vedere, interesul minoritatilor pentru o lege a invatamantului este de inteles. Si tot astfel este de inteles nemultumirea exprimata fata de legea adoptata de Parlamentul Romaniei in iunie 1995. Legea contine cateva prevederi ce pot fi puse in corespondenta cu cele prevazute de documentele internationale – acestea din urma fiind, privitor la instructia in limba materna, minimale si vagi, pentru a lasa la indemana statelor posibilitatea de a adopta masuri care raspund nevoilor fiecarui caz in parte. Avand in vedere complexitatea structurii etnice, lingvistice si religioase a statelor europene prevederile legii invatamantului nu pot fi evaluate printr-o simpla comparatie cu textele similare din alte tari de pe continent. Desi ofera posibilitatea studiului limbii materne si instructiei in limba materna, in ansamblu legea nu raspunde cerintelor si necesitatilor legitime exprimate de minoritatile nationale din Romania, in special de cea maghiara si cea germana. Mai mult, ea constituie chiar un pas inapoi fata de posibilitatile oferite de legea invatamantului din timpul regimului comunist, anuland unele din drepturile pe care persoanele apartinand minoritatilor nationale le-au avut si le-au exercitat zeci de ani.

Interpretand restrictiv prevederile constitutionale privind „Dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba”, si mai ales dispozitiile finale ale art. 32 (3), conform carora „modalitatile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”, recent adoptata lege a invatamantului contine, alaturi de unele prevederi bune, cateva severe restrictii, ceea ce ofera posibilitatea interpretarii acestui document in sens contrar spiritului prevederilor constitutionale. Avand in vedere efectele sale pe termen lung, legea poate fi considerata ca reprezentand o limitare a dreptului la pastrarea si afirmarea identitatii minoritatilor nationale.

In art. 118 legea stabileste cadrul general de instructie in limba materna, afirmand dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale „sa studieze si sa se instruiasca in limba materna la toate nivelurile si formele de invatamant, in conditiile prezentei legi”, drept prevazut inclusiv pentru copiii cu „cerinte educative speciale”. Pentru cei care studiaza in limba materna „In invatamantul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria si traditiile minoritatii nationale, cu predare in limba materna” [120 (4)], in vreme ce „Elevilor apartinand minoritatilor nationale care frecventeaza unitati de invatamant cu predarea in limba romana li se asigura, la cerere si in conditile legii, ca disciplina de studiu, limba si literatura materna, precum si istoria si traditiile minoritatii respective” (art. 121). In vederea asigurarii participarii profesorilor care apartin minoritatilor nationale la conducerea institutiilor de invatamant, legea prevede „reprezentarea proportionala”…”cu respectarea competentei profesionale”. Este afirmat expres, in art. 180, dreptul parintelui sau al tutorelui legal de a decide „asupra dreptului copilului minor de a urma scoala in limba romana sau in limba unei minoritati nationale”.

Dar formula care apare cel mai des in lege, atunci cand sunt prevazute diferite drepturi, este „in conformitate cu prezenta lege”. Ea trebuie inteleasa ca subordonand exercitarea drepturilor celor doua mari categorii de prevederi instituite de lege: a) cele care pretind ca promoveaza „interesele” majoritatii, in realitate impunand obligatii care sunt nejustifcate pentru majoritate si vatamatoare pentru minoritati; b) cele care constituie, prin ele insele, restrictii aduse instructiei in limba materna, desi recunoasterea si exercitarea acestor drepturi este necesara pentru minoritati si nu prejudiciaza cu nimic majoritatea.

In cadrul primei categorii intra prevederile referitoare la infiintarea si functionarea claselor in limba romana in fiecare localitate a tarii [art. 8 (1)]. In Romania exista, insa, localitati unde nu locuieste nici un etnic roman, si, deci, nici un vorbitor de limba romana care sa doreasca instructie in aceasta limba. In aceste conditii, obligativitatea infiintarii si mai ales a functionarii unor asemenea clase poate fi interpretata ca implicand „convingerea”, intr-o forma sau alta, a persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a renunta la instructia in limba materna si de a opta pentru cea in limba romana.

Tot in aceasta categorie intra dispozitiile art. 120 (2): „In invatamantul gimnazial si liceal, Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba romana, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana. Examinarea la aceste discipline se face in limba romana”. Textul ofera mai multe motive de nemultumire. In primul rand, legea introduce ca disciplina de studiu „Istoria romanilor”, in locul „Istoriei Romaniei”, ceea ce a fost perceput de catre minoritati ca reprezentand mai mult decat o ofensa la adresa lor. In locul studiului istoriei dintr-un anumit teritoriu identificat prin organizarea sa statala, si ale carui trecut si prezent sunt rezultatul convietuirii intregii populatii care l-a locuit si il locuieste, cuprinzand etnici romani, maghiari, germani, evrei, romi, rusi, polonezi, sarbi, bulgari, greci etc., s-a optat pentru formula studiului istoriei etniei romane din acest teritoriu si de pe alte meleaguri, aflate in prezent in alte organizari statale. Este adevarat, in privinta istoriei minoritatilor legea prevede „In programele si manualele de istorie universala si istoria romanilor se vor reflecta istoria si traditiile minoritatilor nationale din Romania” [120 (3)]. Dar Romania este, conform Constitutiei, „patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie…”, iar eliminarea studiului istoriei tarii, care este in egala masura istoria si a majoritatii si a minoritatii, este perceputa de minoritati ca o negare a insusi caracterului de „patrie comuna” a Romaniei.

Un alt motiv de nemultumire in legatura cu acest articol il reprezinta obligativitatea studiului acestor doua discipline, in invatamantul gimnazial si liceal, in limba romana. Ar fi fost cu mult mai firesc ca legea sa prevada studiul in limba materna a celor doua discipline, cu obligativitatea insusirii denumirilor istorice, geografice si in limba romana. Asa cum ar fi fost util, si in spiritul multiculturalitatii, care a devenit o valoare centrala a Europei de astazi, daca s-ar fi prevazut ca manualele in limba romana sa contina denumirile geografice si in limbile minoritatilor nationale, pentru ca Romania este patria comuna a tuturor, iar majoritatea are si ea dreptul de a o cunoaste asa cum este in realitate, cu istoria si prezentul ei, rezultat al convietuirii majoritatii cu minoritatile.

In cea de a doua categorie, a restrictiilor aduse invatamantului in limba materna, intra mai multe prevederi. Prin art. 122 (1) invatamantul de specialitate in limba materna, in cateva domenii de importanta majora pentru viata unei societati, devine practic inaccesibil minoritatilor nationale: „In invatamantul de stat profesional, liceal – tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan -, cat si in invatamantul postliceal, pregatirea de specialitate se face in limba romana, asigurandu-se, in functie de posibilitati, insusirea terminologiei de specialitate si in limba materna”. O asemenea prevedere are consecinte negative in special pentru minoritatea maghiara, care numara aproape 1,700,000 persoane, din care aprox. 6.4% (aprox. 80,000) sunt elevi. In acelasi timp, includerea in aceasta categorie restrictiva a studiilor administrative dovedeste ca nu se intentioneaza modificarea legii administratiei publice locale in sensul recunoasterii dreptului de folosire a limbii in administratie, adica dreptul de a adresa cereri in limba materna si obligatia autoritatilor de a raspunde in aceeasi limba. Aceasta, in ciuda faptului ca Romania a ratificat tratate internationale care prevad acest drept, si care au prioritate in caz de conflict cu prevederile din legile interne referitoare la drepturile omului, respectiv drepturile minoritatilor. Este evident ca, daca s-ar dori respectarea intocmai a acestui drept, statul roman s-ar preocupa de asigurarea functionarilor bilingvi, pentru care ar crea inclusiv un cadru de instruire.

In ceea ce priveste accesul la invatamantul superior in limba materna, in universitati de stat, acesta este drastic limitat la numai cateva domenii. Potrivit art. 122 (2) practic invatamantul superior medical este posibil numai pentru sectiile deja existente, iar conform art 123 „In invatamantul universitar de stat se pot organiza, la cerere si in conditiile prezentei legi, grupe si sectii cu predarea in limba materna pentru pregatirea personalului necesar in activitatea didactica si cultural-artistica”. Asadar, in afara invatamantului medical deja existent, a celui pentru pregatirea cadrelor didactice si a celui artistic, statul roman nu mai ofera nici o alta specializare in limba materna, de exemplu pentru invatamantul tehnic, economic, juridic. In legatura cu acesta din urma este evident ca in acest fel Parlamentul confirma dorinta de pastrare a limbii romane ca singura limba a procedurii judiciare, in ciuda angajamentelor luate de statul roman si a tratatelor internationale ratificate.

Este adevarat ca ramane la indemana minoritatilor nationale posibilitatea de a-si asigura accesul la aceste specializari prin invatamantul privat, dar posibilitatea este mai mult teoretica decat practica. Aceasta deoarece art. 166 (1) prevede ca toate unitatile scolare existente trec in patrimoniul Ministerului Invatamantului, deci inclusiv cele nationalizate de regimul comunist si care, prin urmare, nu se inapoiaza fostilor proprietari, in speta diferitilor reprezentanti ai minoritatilor.

In fine, cel mai criticabil text din aceasta lege este cel referitor la posibilitatea sustinerii examenelor de admitere in limba materna. Conform art. 124 „In invatamantul de toate gradele, concursurile de admitere si examenele de absolvire se sustin in limba romana. Concursuri de admitere si examene de absolvire pot fi sustinute in limba materna la scolile, clasele si specializarile la care predarea se face in limba materna respectiva, in conditiile prezentei legi”. Aceasta prevedere explica de ce legea este considerata ca inacceptabila de catre doua din marile minoritati nationale din Romania, cea maghiara si cea germana. In 8conditiile in care invatamantul superior in limba materna este limitat, singura posibilitate de a avea acces la unele specializari este de a le efectua in universitati cu limba de predare romana. Dar pentru aceasta, conform legii invatamantului si traditiei universitare din Romania, candidatii trebuie sa participe la un concurs de admitere, incluzand mai multe examene. In aceste conditii, evident, nu este lipsit de importanta daca examenul se sustine in limba in care au fost studiate materiile respective, sau intr-o alta. A interzice candidatilor din randurile minoritatilor nationale ca in aceste cazuri sa sustina examenele in limba materna in care au studiat, inseamna a-i pune intr-o pozitie net inferioara fata de ceilalti concurenti. Singura modalitate de a evita un asemenea risc si de a participa cu sanse egale la concursul de admitere este efectuarea, cel putin, a ultimului ciclu de studii dinaintea universitatii in limba romana. In acest sens, legea, desi nu impune minoritatilor sa studieze in limba romana, „sugereaza” avantajele care ar rezulta din aceasta.

Este de remarcat faptul ca atat prevederile referitoare la invatamantul de specialitate in invatamantul gimnazial si liceal, cat si cele privind sustinerea examenelor de admitere in limba materna sunt categoric inferioare celor din legea invatamantului nr. 28/1978, deci din perioada regimului comunist, persoanelor apartinand minoritatilor nationale fiindu-le interzise de acum inainte unele din drepturile de care au beneficiat zeci de ani.

Necesitatea unei legi a minoritatilor nationale

In fine, trebuie precizat ca in Romania nu exista inca o lege a minoritatilor nationale, desi un asemenea act normativ ar fi foarte necesar, si in ciuda faptului ca autoritatile romane si-au asumat in scris obligatia de a legifera in acest sens, inca de la intrarea in Consiliul Europei. Au existat cateva tentative: un prim proiect a fost elaborat in 1991 de Forumul Democrat al Germanilor, un altul in 1993 de Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania, iar un al treilea a fost conceput, tot in 1993, de Consiliul pentru Minoritatile Nationale. Ultimele doua au fost trimise, la sfarsitul anului 1993, Parlamentului Romaniei, dar, datorita puternicei tendinte nationaliste existente in forul legislativ, ele nu au fost luate in discutie. Dupa ratificarea de catre Romania a Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor nationale s-a sustinut chiar ca nu mai este nevoie de o lege a minoritatilor, Conventia-cadru jucand ea insasi un asemenea rol. Aceasta, in ciuda faptului ca insusi textul Consiliului Europei cere elaborarea unei asemenea legi.

Importanta practica a unei legi a minoritatilor ar fi fost (si este inca) foarte mare. Daca ea ar fi existat, poate s-ar fi evitat toate neajunsurile din legea administratiei, legea privind arborarea drapelului si intonarea imnului, legea invatamantului etc. Aceasta deoarece o asemenea lege ar juca rolul de „constitutie a minoritatilor”: ea s-ar supune prevederilor constitutionale ale statului roman, dar, in acelasi timp, ar obliga la punerea in acord cu prevederile ei a intregii legislatii romane, in materia drepturilor minoritatilor nationale.

21 august 1995″

*

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND INDEPLINIREA OBLIGATIILOR INTERNATIONALE ALE STATULUI ROMAN SI APLICAREA ARTICOLELOR 11 SI 20 DIN CONSTITUTIA ROMANIEI

Constitutia Romaniei

Legea fundamentala a tarii prevede in articolul 11:

„(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte;

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Mai mult, pentru a raspunde interesului legitim al cetatenilor Romaniei, dupa inlaturarea regimului de dictatura comunista care a incalcat sistematic drepturile omului, ca si pentru a se alinia la standardele europene in materie, Constitutia din 1991 precizeaza in articolul 20:

„(1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu Pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.

(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele (subl.n.) privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale” (subl.n.).

Conventia Internationala cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasiala (CIETFDR)

CIETFDR a fost adoptata si deschisa spre semnare si ratificare prin Rezolutia Adunarii Generale ONU, 2106 A (XX), din 21 decembrie 1965. Ea a intrat in vigoare la 4 ianuarie 1969, in conformitate cu articolul 19 al Conventiei. Romania a aderat la CIETFDR la 15 septembrie 1970 si este parte la acest instrument juridic international cu valoare obligatorie pentru parti, actul de aderare al Romaniei fiind depus la ONU. La momentul aderarii, Romania a facut o Declaratie prin care a aratat ca nu se considera legata de articolul 22 al Conventiei referitor la posibilitatea ca o disputa intre state cu privire la interpretarea CIETFDR sa fie supusa unei decizii a Curtii Internationale de Justitie. De asemenea, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania a mai declarat cu acel prilej ca articolele 17 si 18 ale Conventiei nu sunt in concordanta cu principiul ca tratatele multilaterale ce privesc intreaga comunitate mondiala trebuie sa fie deschise pentru aderare tuturor statelor. In afara declaratiilor mentionate Romania nu a mai facut nici o alta declaratie sau rezerva la textul Conventiei, aceasta fiind in vigoare pentru tara noastra in prezent.

In conformitate cu articolul 2.1 (a) al Conventiei de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor, care a intrat in vigoare la 27 ianuarie 1980, „‘tratat’ (subl.n.) inseamna orice acord international incheiat intre state in forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie el cuprins intr-un singur instrument sau in doua sau mai multe instrumente inrudite si oricare ar fi denumirea sa specifica (subl.n.)”. Este evident ca CIETFDR se incadreaza in aceasta definitie si, in consecinta, are prioritate fata de legile interne romanesti in conformitate cu articolul 20 (2) al Constitutiei Romaniei.

In articolul 1.1 al CIETFDR se defineste termenul de discriminare rasiala: „In aceasta Conventie, termenul <> indica diferentierea (subl.n.), excluderea, restrictia sau preferinta bazate pe rasa, culoare, ascendenta, ori origine nationala sau etnica (subl.n.) care au scopul sau efectul (subl.n.) de a anula sau distruge recunoasterea, faptul de a beneficia sau a exercita, pe picior de egalitate, drepturile omului si libertatile fundamentale in domeniul politic, economic, social, cultural sau oricare alt domeniu al vietii publice”. Dupa cum se vede, „discrimiarea rasiala”, in sensul articolului citat, se refera si la diferentierea facuta pe baza de origine nationala sau etnica.

In articolul 4, CIETFDR specifica: „Statele contractante condamna orice propaganda si toate organizatiile care se bazeaza pe idei sau teorii ale superioritatii unei rase sau grup de persoane de o anumita culoare sau origine etnica (subl.n.), sau care incearca sa justifice sau sa promoveze ura de rasa si discriminarea rasiala in orice forma, si se obliga sa adopte masuri imediate si pozitive (subl.n.) pentru a eradica orice incitare la, sau acte de, asemenea discriminare (subl.n.)…”.

In acelasi articol 4 (a), CIETFDR mentioneaza ca statele contractante „vor considera o infractiune pedepsita de lege orice diseminare a ideilor bazate pe superioritate de rasa sau ura rasiala (subl.n.)…”.

Si tot in articolul 4 (b), CIETFDR precizeaza ca statele parti la Conventie „vor declara ilegale si vor interzice organizatiile, si activitatile organizate, si toate celelalte activitati de propaganda, care promoveaza si incita la discriminare rasiala si vor considera participarea la asemenea organizatii sau activitati ca o infractiune pedepsita de lege (subl.n.)”.

Aplicarea CIETFDR in Romania

In Romania exista in prezent organizatii si activitati organizate de propaganda care promoveaza ideea superioritatii de rasa, plecandu-se de la originea etnica sau nationala a unui grup, organizatii si activitati care practica diferentierea pe criterii etnice pentru a anula recunoasterea si exercitarea drepturilor omului de catre cetateni romani de alta etnie decat cea romana. Ele intra sub incidenta prevederilor articolelor 1, 4, 4 (a), 4 (b) al CIETFDR.

Astfel, in Comunicatul unui partid politic, Partidul Unitatii Nationale Romane (PUNR), dat publicitatii la 25 ianuarie 1995, sunt exprimate in mod clar idei ale superioritatii de rasa, bazate pe diferentierile de origine etnica. Referindu-se la pericolul existentei Uniunii Democrate Maghiare din Romania (UDMR), un partid al maghiarilor din Romania, Comunicatul PUNR considera ca ungurii (referirea se face la „conducatorii unguri”) „sunt urmasii unor popoare barbare venite in urma cu 1000 de ani in Europa, timp insuficient pentru a se adapta la cerintele unui comportament civilizat, in spirit european (subl.n.)”. Afirmatii de acest tip constituie obiectul prevederilor articolelor 4, 4 (a) si 4 (b) din CIETFDR, ele reprezentand diseminarea ideilor bazate pe superioritatea de rasa, printr-o activitate organizata (este vorba de un comunicat al unui partid politic) si de catre o organizatie bine structurata.

In acelasi Comunicat, PUNR cere Guvernului sa adopte „hotararea pentru testarea etnicilor unguri, care sunt angajati ai statului roman, cu privire la cunoasterea limbii romane si a Constitutiei Romaniei. Examenul sa fie organizat, in scris, in lunile februarie si martie a.c., iar comisiile de examinare sa fie compuse din dascali romani. Cei care nu promoveaza testul vor fi obligati sa renunte la locurile actuale de munca, pana cand isi vor insusi limba oficiala a statului roman si legea fundamentala a tarii (subl.n.)”.

Asemenea luari de pozitie constituie obiectul definitiei date de articolul 1 al CIETFDR „discriminarii rasiale” pe baza de origine etnica. Evident, ele intra de asemenea sub incidenta prevederilor articolului 4, 4 (a), 4 (b) al CIETFDR, aflandu-se in contradictie si cu articolul 29 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.

Reprezentand Partidul Romania Mare (PRM), senatorul Corneliu Vadim Tudor, presedinte al acestui partid, a participat la reuniunea de lucru a Partidului Democratiei Sociale din Romania (PDSR), PUNR, PRM, si Partidului Socialist al Muncii (PSM), din 7 februarie 1995. Luand cuvantul in numele partidului pe care il reprezinta, Corneliu Vadim Tudor a sustinut pozitia exprimata in Comunicatul PUNR din 25 ianuarie 1995 si a specificat: „Dar vorbind de urmasii acelor barbari, eu nu cred ca jignim natia maghiara, din contra, punem in circulatie texte autentice, istorice, care atesta ca, la origine au fost niste primitivi, ceea ce romanii n-au fost niciodata (subl.n.)”.

Cele doua partide s-au manifestat, repetat, in acest sens.

Avand in vedere obligatiile internationale asumate de statul roman in domeniul protectiei drepturilor omului, inclusiv cele cuprinse in CIETFDR, ca si prevederile Constitutiei Romaniei, care dau prioritate reglementarilor internationale in domeniu fata de legile interne, partidele PUNR si PRM, ca organizatii care promoveaza ideile „bazate pe superioritate rasiala” si dezvolta o propaganda organizata in favoarea „discriminarii rasiale” se afla sub incidenta articolului 4, 4 (a) si (b), statul roman fiind obligat sa ia masuri in consecinta.

Statul roman nu a luat aceste masuri pentru a-si indeplini „intocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, asumate pe plan international printr-un instrument juridic cu valoare obligatorie. Statul roman a confirmat cooptarea la guvernarea politica a Romaniei a partidelor respective, care detin astazi importante posturi in guvern si administratia de stat.

Consecintele sunt compromiterea grava a procesului de instaurare a statului de drept si democratizare a tarii, incalcarea drepturilor omului, a Constitutiei si a acordurilor internationale la care Romania este parte.

28 august 1995″

b) UDMR: pozitii si concepte

Reactii politice privind UDMR si minoritatea maghiara

La inceputul anului 1995, lideri politici, institutii guvernamentale si ale Parlamentului Romaniei au facut declaratii privind activitatea si optiunile UDMR in privinta situatiei minoritatii maghiare din Romania. APADOR-CH a elaborat si a transmis tuturor acestor categorii de persoane si organizatii, ca si presei, urmatorul punct de vedere, pentru a oferi un instrument care sa ajute la cresterea nivelului de intelegere a problematicii minoritatilor si sa coboare astfel tensiunea creata.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH PRIVIND DEZBATEREA POLITICA

DIN JURUL POZITIILOR UDMR

(a) Documentul Reuniunii de la Copenhaga (1990) se refera in art. 7 la faptul ca: „Nici unul dintre aceste angajamente (referitoare la drepturile minoritatilor – n.n) nu poate fi interpretat ca implicand vreun drept oarecare de a intreprinde vreo activitate sau de a infaptui vreo actiune contrara scopurilor si principiilor Cartei Natiunilor Unite, altor obligatii decurgand din dreptul international sau prevederilor Actului final, inclusiv principiului integritatii teritoriale a statelor”. In mod asemanator, Declaratia asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase si lingvistice enunta ca Declaratia nu motiveaza vreo activitate ce contravine: „scopurilor si principiilor ONU, inclusiv egalitatii suverane, integritatii teritoriale si independentei politice a statelor.” (art. 8, alin. 4) Si documentele elaborate in cadrul Consiliului Europei fac referiri la faptul ca obligatiile statelor fata de minoritati nu trebuie intelese ca o renuntare la suveranitatea lor. Dar nici un document nu contine prevederi privind obligatia persoanelor sau organizatiilor (partidelor) apartinand minoritatilor de a face declaratii de loialitate fata de stat. Acest lucru se explica prin faptul ca orice declaratie de loialitate introduce o prezumtie de activitate subversiva a acestor persoane, organizatii (partide) apartinand minoritatilor. Declaratiile pe care le fac inaltii reprezentanti ai statului ori inaltii functionari (juramant de credinta etc.) tin de responsabilitati specifice care introduc obligatii specifice.

Este adevarat ca documente de baza cum ar fi Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 precizeaza in articolul 29, aliniatul 1: „Fiecare persoana are indatoriri (duties-in orig.) fata de comunitatea in care dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale este posibila”. Termenul comunitate este asimilat aici cu cel de stat. Dar trebuie remarcat ca Declaratia nu introduce nici un fel de diferentiere intre grupuri de cetateni, cu atat mai putin intre majoritati si minoritati de cetateni ai aceluiasi stat. Declaratia se refera la cetateni ca indivizi, cuvantul minoritati fiind absent din textul ei. Indatoririle fata de stat rezulta din calitatea de cetatean la care are dreptul fiecare persoana in conformitate cu articolul 15, paragraful 1. A cere numai anumitor persoane declaratii de loialitate, fie ele membre ale minoritatii sau majoritatii, ca sa nu mai vorbim de organizatii ale acestora, introduce un element de discriminare profund antidemocratic, ce poate fi interpretat ca o incalcare a Declaratiei din 1948, care a contribuit in mod fundamental la codificarea dreptului international cutumiar (este vorba de domeniul drepturilor omului).

Aceasta idee este intarita de textul Raportului Reuniunii CSCE a expertilor pe probleme de minoritati, de la Geneva, din 19 iulie 1991 care specifica foarte clar: „Statele participante afirma ca persoanele apartinand unei minoritati nationale se vor bucura de acelasi drepturi si vor avea aceleasi indatoriri cetatenesti ca restul populatiei (subl.n.)”. Nu se poate cere declaratie de loialitate numai unor cetateni si numai lor, fara a submina ideea de democratie si de egalitate intre cetateni. Ceea ce nu inseamna ca incalcarea legii sau a indatoririlor ce rezulta din calitatea de cetatean nu trebuie sanctionata prompt si in aceeasi maniera nediscriminatorie, oricine ar fi acela a carui vina, in acest sens, este probata temeinic in spiritul si litera legii.

(b) O declaratie privind recunoasterea Constitutiei Romaniei are tocmai acest sens, de declaratie de loialitate si este deci o cerere nefireasca. Orice cetatean este obligat sa respecte Constitutia Romaniei si este presupus a o respecta atata timp cat faptele sale nu dovedesc contrariul. Obligatia si respectiv, presupozitia nu au nici o legatura cu opinia persoanei (sau a unui grup de persoane) ca legislatia ori Constitutia ar fi (nu ar fi) perfecta sau ar trebui (nu ar trebui) schimbata.

(c) Trebuie facuta distinctia dintre opiniile critice privind Constitutia (legile tarii) si actele care sunt impotriva Constitutiei (legilor tarii). Anti-constitutionale (ilegale) pot fi actele nu opiniile.

(d) „Consiliul reprezentantilor”, sau „Consiliul consilierilor si primarilor UDMR” ar deveni anti-constitutionale numai daca, prin crearea acestor structuri, s-ar realiza forme de activitate care ar fi impotriva „pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei” (art. 37, alin. 2). Inculparea acestor forme de organizare (organizare interna) obliga la aducerea de probe privind existenta actiunilor interzise prin art. 37 al Constitutiei Romaniei.

(e) O problema aparuta in dezbaterea politica privind relatiile inter-etnice in Romania deriva din interpretarea conceptului de stat national enuntat in Art. 1, alin. 1 al Constitutiei. Termenii national si natiune nu mai pot fi interpretati, intr-un text juridic, in Europa anului 1995, decat in sens civic, adica referindu-se la comunitatea cetatenilor si nu la o comunitate constituita pe criterii etnice (a majoritatii care „etnicizeaza” statul – acesta fiind o forma de manifestare a propriilor interese). Reprezentantii UDMR considera ca sintagma stat national din textul Constitutiei are o conotatie etnica si de aceea ei resping o astfel de interpretare a statului, care i-ar exclude de la exercitiul deplin al calitatii lor de cetateni pe aceia care nu ar avea identitatea etnica romana. O asemenea interpretare a Constitutiei este determinata si de aparitia unor lucrari importante cum ar fi Constitutia Romaniei – comentata si adnotata, aparuta la Regia Autonoma „Monitorul Oficial”, in 1992, sub semnatura chiar a autorilor textului constitutional, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, care considera natiunea ca fiind o „comunitate de origine etnica…” (p. 7). Sint relevante pentru aceasta interpretare numeroase luari de pozitie ale unor lideri politici care accentueaza latura etnica a termenului national.

Iata de ce este necesar sa se defineasca in mod explicit caracterul civic al termenului national in textul constitutional pentru a se elimina interpretarile diverse care i se atribuie si pentru a se evita disputele cu consecinte atat de serioase pentru climatul inter-etnic din tara, care rezulta din aceste interpretari diferite. Ca exemplu de rezolvare a acestei probleme ni se pare relevant cazul german. Referindu-se la articolul 20 din Constitutia Germaniei, care foloseste termenul „Volk” (popor), Curtea Constitutionala germana a precizat, prin deciziile sale din 31 octombrie 1991, ca termenul „Volk”, in sens constitutional, se refera la comunitatea cetatenilor Republicii Federale. O astfel de rezolvare ar fi salutara si in Romania eliminand posibilitatea unei interpretari in sens etnic a termenului national din textul Constitutiei – eliminand deci si posibilitatea unor dispute politice pe aceasta tema. S-ar putea propune UDMR ca in locul contestarii Art. 1, alin. 1 din Constitutia Romaniei sa negocieze impreuna cu formatiunile politice interesate in acesta problema definirea explicita a semnificatiei civice pe care il are termenul national in textul constitutional mentionat.

24 februarie 1995″

*

Analiza evolutiei conceptiei UDMR privind drepturile minoritatii maghiare

La sfarsitul lunii mai 1995, UDMR a tinut cel de-al IV-lea Congres, unde a fost adoptat un nou program politic. Avand in vedere importanta optiunilor UDMR pentru problematica generala a minoritatilor din Romania, si in urma interesului manifestat de mai multe organisme din tara si internationale, APADOR-CH a elaborat un studiu cu privire la evolutia conceptiei UDMR privind drepturile minoritatilor nationale, cum rezulta ele din noul program. Principalele observatii cu privire la constantele ori schimbarile de perspectiva ale UDMR in aceasta tema sunt sintetizate mai departe.

(a) Aspecte generale

UDMR, ca uniune constituita din organizatii autonome, reprezinta comunitatea maghiara din Romania, asa cum au aratat rezultatele alegerilor din 1990 si 1992, precum si organizarea unor actiuni – cum ar fi strangerea de semnaturi pentru initiativa cetateneasca a unui proiect de lege privind invatamantul in limba minoritatilor nationale. Programul UDMR, adoptat la Congresul al IV-lea, din 26-27 mai 1995, continua elaborarea unui sistem conceptual propriu, inceput prin Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome. Actualul program trebuie inteles ca o extindere si amendare a obiectivelor Proiectului de lege, care avea in vedere numai locul, rolul si forma de organizare a minoritatilor. De remarcat ca in actualul Program se face deseori referire la faptul ca Romania este pamantul natal al minoritatii maghiare, demonstrand nemultumirea acesteia fata de contestarea loialitatii sale fata de statul roman.

(b) Apartenenta nationala si statala

Pentru UDMR identitatea nationala este o dimensiune fundamentala a existentei membrilor comunitatii maghiare. Pe de alta parte, Programul UDMR sustine interesul Uniunii pentru „democratizarea si modernizarea generala a societatii romanesti” si vointa de participare activa a minoritatii maghiare la viata politica. In acest sens, maghiarii din Romania au doua referinte egale in valoare: statul si natiunea. Conform Programului si pe linia Proiectului, comunitatea maghiara se considera subiect politic de sine statator si factor constitutiv al statului, conceptie care inseamna o reinterpretare a conceptului de stat democratic. Intrucat legitimitatea puterii intr-un stat democratic este rezultatul delegarii puterii unor organe alese de catre cetateni, si numai de catre acestia, structurarea politica a statelor care dau prioritate dimensiunii lor democratice nu poate fi expresia unor grupuri constituite pe criterii etnice, religioase, lingvistice ori de alta natura. Programul UDMR are in vedere crearea unor institutii proprii ale minoritatii maghiare care sa asigure exercitarea autonomiilor. Aceasta s-ar face prin organe publice alese din randul comunitatii maghiare. Doua obiectii se pot aduce unei astfel de strategii: statutul de subiect de drept public pe care-l capata institutiile minoritatii afecteaza libertatea persoanelor de afirmare a apartenentei la grup ori de renuntare la aceasta apartenenta; raporturile de drept public exprima raporturi de autoritate carora trebuie sa li se contrapuna garantii interne si internationale, prezente in raporturile dintre stat si cetatenii sai, dar absente in cazul raporturilor dintre minoritate si membrii ei.

(c) Drepturile colective si discriminarea pozitiva

Actualul Program insista asupra faptului ca apararea intereselor minoritatii maghiare se bazeaza pe drepturile colective ale minoritatilor. Sunt solicitate, de asemenea, masuri care pot fi socotite ca o discriminare pozitiva.

La ora actuala, drepturile colective ale minoritatilor nu sunt codificate in cadrul ONU sau in cadrul Consiliului Europei. Totusi, evolutia dreptului international incurajeaza promovarea identitatii minoritatilor si dimeniunea colectiva a drepturilor acestora. In plus, unele dintre drepturile prevazute de catre legislatia internationala, care se regasesc si in Constitutia Romaniei, sunt considerate de catre Comitetul de experti privind protectia minoritatilor nationale din cadrul Consiliului Europei (DH-MIN) ca drepturi colective. In ceea ce priveste necesitatea adoptarii unor masuri speciale (discriminare pozitiva) pentru protectia minoritatilor, acest principiu este astazi larg acceptat si se regaseste in prevederile si practica internationala.

(d) Autodeterminarea interna

Programul UDMR se refera la autodeterminarea interna ca la un drept al cetatenilor tarii, in totalitatea lor, in exercitarea caruia nu trebuie excluse minoritatile. Aceasta evolutie a conceptiei UDMR, spre intelegerea caracterului civic al statului reprezinta, poate, cel mai important pas pozitiv al autorilor Programului in raport cu Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome. In ceea ce priveste autodeterminarea interna a comunitatii maghiare aceasta a fost restransa la domeniul cultural.

Programul UDMR continua sa utilizeze termenul popor, cu referire, in context, la natiune. Intrucat in limbajul documentelor internationale termenul de popor are un sens precis, acesta fiind singurul detinator al dreptului la autodeterminare (in cele doua dimensiuni ale sale, interna si externa, deci inclusiv secesiunea), utilizarea unui limbaj neriguros in Programul UDMR ar fi trebuit evitata.

(e) Autonomiile

UDMR considera ca apararea intereselor comunitatii maghiare este posibila numai prin institutiile autonomiilor: autonomia personala, autonomia administratiilor locale cu statut special si autonomia teritoriala. Formele de autonomie promovate de Uniune nu sunt compatibile cu Constitutia Romaniei, dar exprimarea unor astfel de optiuni – a caror punere in practica ar insemna modificarea legii fundamentale – intr-un program politic este in concordanta cu mecanismele de functionare ale statului de drept. Din punct de vedere practic trebuie facute insa urmatoarele observatii:

– autonomia personala este rara in practica statelor si produce, intr-o anumita masura, o separare a minoritatii in cadrul statului;

– nu exista un drept la autonomie recunoscut ca atare in dreptul international si acelasi lucru este valabil referitor la statutul special. Programul UDMR nu defineste ce intelege prin autonomia administratiilor locale cu statut special, de aceea ramane sa rationam pe marginea modelelor invocate de catre UDMR: Spania si Italia. Ultimele tendinte care se manifesta in cadrul Uniunii Europene dau prioritate legislatiei comunitare, centrate pe libertatea de miscare si tratament egal, in raport cu acele masuri de protectie a minoritatilor care se opun acestor principii. Interesul pe termen lung al Romaniei este integrarea in UE si adaptarea la astfel de evolutii;

– in masura in care autonomia teritoriala defineste reuniunea administratiilor locale cu statut special, observatiile facute anterior raman valabile.

(f) Optiunile in domeniul educatiei

UDMR sustine autonomia generala a institutiilor de invatamant in limba maghiara pe care le considera „deopotriva importante”: de stat, apartinand administratiilor locale, cu caracter confesional sau privat. UDMR solicita invatamant in limba maghiara la toate nivelele – inclusiv universitate proprie. Legea invatamantului adoptata in iunie si promulgata in iulie 1995 contrazice optiunile exprimate in Programul UDMR sub mai multe aspecte:

– legea introduce ca disciplina de studiu Istoria romanilor (si nu Istoria Romaniei), ceea ce este perceput de catre minoritati drept negarea caracterului de „patrie comuna” a Romaniei;

– obligativitatea studiului in limba romana a Istoriei romanilor si a Geografiei Romaniei este o restrictie care nu a primit o motivatie convingatoare – determinand prezumtii nationaliste;

– invatamantul de specialitate in domeniul tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic si agromontan devine inaccesibil minoritatii maghiare;

– accesul la invatamantul superior in limba materna a fost limitat la cel artistic, cel de pregatire a cadrelor didactice, si sectiile deja existente ale invatamantului superior medical;

– sustinerea examenelor in limba materna, la concursurile de admitere, a fost restransa la acele situatii in care continuarea cursurilor se va face in limba materna.

Actuala Lege a invatamantului contrazice traditiile existente in Romania (Statutul nationalitatilor din 1945) si restrange drepturile acordate anterior prin Constitutia Romaniei din 1965 si Legea invatamantului din 1978.

(g) Optiunile in domeniul culturii

Conform Programului UDMR, cultura este temelia identitatii etnice a maghiarilor, pentru realizarea pastrarea si dezvoltarea ei fiind necesara repartizarea unei parti de la bugetul de stat si din bugetele locale, proportional cu ponderea minoritatii maghiare; deasemenea descentralizarea, in conexiune cu asigurarea reprezentarii minoritatilor in fiecare organism cultural de stat. Se mai solicita asigurarea unor conditii de functionare a editurilor in limba maghiara si repartizarea echilibrata a timpilor de antena.

In raport cu aceste cerinte, legislatia adoptata dupa 1990 este inconsecventa. Desi Constitutia Romaniei garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii etnice, culturale, lingvistice si religioase, totusi mai multe drepturi prevazute in Statutul nationalitatilor din 1945 si Constitutia din 1965 au fost abandonate in ultimii cinci ani. Folosirea simbolurilor nationale este restrictionata de Legea nr. 75/1994, care interzice persoanelor fizice arborarea drapelelor altor state si intonarea altor imnuri nationale – in afara unor situatii strict delimitate. Nu exista prevederi referitoare la inscriptionarea bilingva a strazilor, oraselor, obiectivelor geografice, ceea ce, in ultimii ani, a permis inlaturarea acestora de catre unii reprezentanti ai autoritatii administratiei locale.

(h) Optiunile in domeniul descentralizarii administrative

Autonomia teritoriala pe criterii etnice este in afara cadrului constitutional al Romaniei. Pe de alta parte, in raport cu contextul politico-juridic intern si international, ea este o solutie de protectie a minoritatilor nationale mai putin convenabila decat altele. In acelasi timp, consideram necesara descentralizarea autentica a administratiei locale, asupra careia insista Programul UDMR. Legea nr. 69/1991 limiteaza sever utilizarea limbii materne in raporturile dintre persoane si autoritatile administratiei locale si incalca garantiile constitutionale privind descentralizarea serviciilor publice. Nu exista inca legea bugetelor locale iar reprezentantul autoritatii centrale, prefectul, are puteri exagerate asupra vietii comunitatilor locale. Actualele prevederi reprezinta un pas inapoi fata de anumite traditii legislative romanesti si incalca angajamente internationale pe care Romania si le-a luat.

(i) Optiunile in domeniul cultelor

Prin sustinerea proiectului Legii cultelor initiat de catre cele 15 confesiuni recunoscute, optiunile UDMR in domeniul cultelor contrazic, in mod paradoxal, principiul general enuntat in Program, construirea unei adevarate societati civile. Solicitand recunoasterea cultelor drept persoane juridice de drept public si salarizarea personalului acestora de catre stat, Uniunea sprijina o strategie care poate afecta libertatea de constiinta si caracterul secular al statului. Proiectul Legii cultelor pare sa indice si o anume xenofobie, prin conditia ca toti slujitorii cultelor sa aiba cetatenie romana si domiciliu stabil in tara. El intra in contradictie si cu legea fundamentala, prin interzicerea organizarii de partide politice si de sindicate pe baza exclusiv confesionala.

*

In procesul de exprimare a intereselor minoritatii maghiare din Romania, UDMR a facut, prin adoptarea Programului din mai 1995, pasi semnificativi in privinta recunoasterii caracterului civic al statului si al definirii unor obiective de democratizare a societatii romanesti, in totalitatea ei. In acelasi timp, Programul UDMR pastreaza un numar de concepte din Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale si comunitatilor autonome, sau introduce altele noi care pot ridica, asa cum s-a aratat, obiectii de principiu ori practice. Subliniem insa ca elaborarea unor conceptii privind dezideratele minoritatii maghiare este in spiritul unei societati democratice si tot astfel este dezbaterea lor publica, intr-un mod rational si in cunostinta de cauza.

2. Investigatii privind conflicte interetnice

a) Conflicte interetnice in care victime au fost romi

Incepand cu anul 1990, in Romania au avut loc peste 30 de conflicte interetnice in care victime au fost comunitati locale ale romilor, agresorii fiind romani si/sau unguri. Majoritatea lor au avut loc in mediu rural si au avut la origine dispute, mai mult sau mai putin violente, intre unul sau mai multi romi si unul sau mai multi romani si/sau unguri. Escaladarea acestor dispute, combinata cu neinterventia politistilor locali si cu sanctionarea prea blanda – dupa parerea agresorilor – a unor fapte antisociale comise de romi au dus la izgonirea din sate a unor grupuri de romi, la incendierea caselor lor, la ranirea sau chiar uciderea unor romi, la distrugerea sau jefuirea bunurilor lor.

Cu toate ca autoritatile publice romane neaga caracterul interetnic al acestor conflicte sustinand ca ele ar fi de natura sociala, se admite totusi ca au existat peste 30 de conflicte in care au fost atacate grupuri de romi si ca un numar de 23 de persoane din randurile agresorilor ar fi fost condamnate la pedepse de pana la 6 luni inchisoare. Dupa informatiile APADOR-CH, majoritatea pedepselor au fost cu suspendare si au fost date pentru alte fapte decat incendiere, distrugere, ranire sau ucidere.

Cu toate ca numarul acestor conflicte a scazut simtitor din 1993 incoace, totusi, cele mai violente s-au desfasurat in 1993 (satul Hadareni – judetul Mures), 1994 (satul Racsa – judetul Satu Mare) si 1995 (satul Bacu – judetul Giurgiu).

Primele doua au fost prezentate in raportul APADOR-CH pe anul 1994. In cazul Hadareni, dosarul a fost plimbat intre Parchetul civil si cel militar si, la sfarsitul anului 1995, deci la doi ani si trei luni de la evenimente, nici unul din satenii implicati in uciderea a trei romi si incendierea a 19 case ale romilor nu fusese trimis in judecata. In privinta incidentelor de la Racsa in timpul carora au ars 9 case ale romilor si una a fost partial distrusa dar fara a exista victime omenesti, 38 de persoane din randurile agresorilor au fost trimise in judecata. Procesul, inceput in 1994, era, si in 1995, pe rolul judecatoriei Satu Mare.

Satul Bacu , comuna Joita, judetul Giurgiu

Conflictul a avut loc in dimineata si seara zilei de 8 ianuarie 1995. Situat la circa 25 km de Bucuresti, satul Bacu numara 1.300 de locuitori din care, conform recensamantului, 58 sunt romi. Nici la Bacu, nici in celelate trei sate ce apartin de comuna Joita, unde de asemenea traiesc romi, nu au existat conflicte intre acestia si restul satenilor. Nu au existat reclamatii impotriva romilor si nimeni nu s-a plans de eventuale fapte antisociale pe care acestia le-ar fi comis, cu exceptia padurarului de la Bacu, care a semnalat – potrivit afirmatiilor facute la Primaria din comuna Joita – numeroase furturi de lemne, sanctionate, de altfel, conform legii.

Casele persoanelor implicate in conflictul din noaptea de 7/8 ianuarie sunt situate pe drumul principal, practic vis-a-vis una de cealalta. Conform relatarilor romilor, din cauza unui incident mai vechi (un rom din alta localitate „furase” o fata din Bacu, rudele o adusesera inapoi cu scandal si amenintari iar acum se asteptau fie la o noua tentativa de rapire, fie la represalii), mai multi romi faceau de paza cu schimbul in fata casei Ioanei Tutui. In noaptea de 7 spre 8 ianuarie, paznicii voluntari – patru-cinci tineri intre 15 si 19 ani – au facut un foc in mijlocul drumului. Zapada s-a topit si s-a format o balta. Pe la 2 – 3 noaptea, Jean Dragomir, la volanul unei masini Aro, a iesit din curtea casei lui, pentru a-si conduce o ruda. Trecand prin balta, i-a stropit pe tinerii de paza. A urmat un schimb dur de cuvinte, dupa care s-a ajuns la incaierare. Jean Dragomir l-a strigat pe tatal sau, cerandu-i sa-i aduca pusca de vanatoare, ceea ce acesta a si facut. Romii au fugit in casa Ioanei Tutui, iar Jean Dragomir, impreuna cu tatal, cu mama si cu ruda sa, au intrat in curte urmarindu-i. Jean Dragomir a tras, de la aproximativ 2 – 3 metri, mai intai in Marinache Meclescu (unul din tinerii care faceau de paza) si apoi in Maria Savu, in momentul in care aceasta iesea in vestibul. In momentul in care incerca sa isi reincarce pusca, femeile din casa au navalit peste el, l-au lovit si i-au luat arma. Familia Dragomir si rudele au fugit acasa. Romii au luat pusca, si-au urcat ranitii in Aro-ul familiei Dragomir si au plecat la Bucuresti. S-au oprit la Spitalul de urgenta si apoi la Inspectoratul General al Politiei unde au depus arma, au lasat masina si au dat declaratii despre cele intamplate.

De teama unor actiuni similare celor peste 30 de cazuri de violente colective, in cursul zilei de 8 ianuarie, majoritatea romilor a parasit satul. Cei cativa ramasi, afirma ca, dupa lasarea intunericului s-au tras clopotele si s-a adunat un grup – nu foarte numeros – de sateni care au incendiat trei case situate la cele doua extremitati ale satului si au distrus o a patra, aflata inca in constructie. (In total, in sat exista zece case de romi). Nici unul din romii ale caror case au fost distruse nu fusese implicat in conflictul din noaptea precedenta.

La ora incendierii caselor, in Bacu erau deja circa 20 de politisti, inclusiv seful postului de politie din comuna Joita, plutonierul Florin Tarca. Imediat dupa declansarea incendiilor, au sosit in sat jandarmi si pompieri. Romii s-au intors la casele lor dupa patru-cinci zile cand s-au convins ca o unitate de jandarmi – aflata in continuare in sat – le asigura paza.

Romii s-au plans ca sunt amenintati si injurati de unii consateni („sa plece jandarmii si va aratam noi!”), ca le este frica sa-si mai trimita copiii la scoala, ca in absenta lor din sat li s-au furat bunuri de valoare din case (inclusiv bani, aur si pasapoarte), ca nu s-a luat nici o masura impotriva lui Jean Dragomir – despre care ei afirma ca s-ar fi ascuns la o ruda din Bucuresti – ca au incercat sa depuna reclamatii la postul de politie din Joita dar ca seful de post ar fi refuzat sa le primeasca. Romii au mai declarat ca stiu cine a tras clopotele pe 8 ianuarie seara si cine a dat foc caselor. Unul dintre romii ramasi fara casa – Ion Bucur – are 12 frati mai mici si nici o posibilitate de a-i intretine. Unul din frati este internat la spital cu diagnosticul leucemie, cativa dorm in Gara de Nord in Bucuresti iar restul s-au adapostit la rude si prieteni in Bacu. Un alt rom, Florea Panciu, a afirmat ca satenii sau militarii care asigura paza le-ar fi luat lemnele de foc si proviziile din camari, ajungand acum in situatia de a suferi de frig si foame. Toti romii au declarat ca primaria din Joita nu i-a ajutat in nici un fel, desi autoritatile locale cunosc bine situatia lor.

La Spitalul de urgenta din Bucuresti, Mariei Savu din Bacu, in varsta de 64 de ani, care, in timpul conflictului violent din noaptea de 7/8, a fost impuscata cu arma de vanatoare, i-a fost amputat piciorul stang de deasupra genunchiului. Maria Savu a declarat ca nu stie ce s-a intamplat pana in momentul in care, atrasa de strigate, a iesit in vestibulul casei fiicei sale, Ioana Tutui, unde a fost impuscata de Jean Dragomir. Maria Savu a mai spus ca nici politia, nici parchetul nu i-au cerut vreo declaratie.

Vasilica Dragomir, mama lui Jean, a spus ca dupa plecarea musafirilor in seara cu pricina, s-a intors in casa si nu a mai iesit decat in momentul in care a auzit scandal afara. Conform afirmatiei sale, in drum erau foarte multi romi inarmati cu furci si topoare. Fiul ei, Jean, a luat intr-adevar pusca de vanatoare dar nu a tras cu ea. Mai mult, romii i-au luat pusca in drum (cu alte cuvinte nimeni din familia Dragomir nu a intrat in curtea Ioanei Tutui) si au fugit cu ea. Vasilica Dragomir a mai afirmat ca, dupa ce a fost batut de romi, Jean Dragomir a sarit gardul din fundul curtii la un vecin care l-a transportat imediat la spital. Vasilica Dragomir a refuzat sa spuna la ce spital se afla fiul sau „de frica sa nu afle tiganii”.

Viceprimarul Alexandru Bajescu de la primaria din comuna Joita a declarat ca atat el cat si primarul Marin Tudorica au mers la Bacu imediat dupa incidente iar secretarul primariei a intocmit, impreuna cu pompierii, procese verbale de constatare a pagubelor provocate prin incendiere. Cu toate acestea, la mai bine de doua saptamani de la evenimente, primaria nu luase nici o masura pentru ajutorarea romilor ramasi fara adapost. Atat viceprimarul Bajescu cat si o referenta a primariei au afirmat ca – exceptand furtul de lemne de foc din padure – romii nu au creat niciodata probleme nici autoritatilor locale, nici consatenilor.

Plutonierul Florin Tarca, seful postului de politie din Joita, a sustinut ideea comportamentului civilizat al romilor din cele patru sate ce apartin de Joita. Conform afirmatiilor sale, a venit la Bacu imediat dupa incidentul din noaptea de 7/8 ianuarie, cel tarziu la ora 4 dimineata, insotit de echipaje de politie (aproximativ 20 de politisti). La sosirea in sat, a constatat ca toti romii fugisera. Satenii erau agitati, unii indemnandu-i sa faca si ei „ca la Bolintin” (Bolintin Deal, Bolintin Vale si Ogrezeni unde au avut loc conflicte intre romi si romani soldate cu morti, raniti, incendieri ale caselor romilor si alungarea lor din sate, se afla doar la cativa kilometri de Bacu). Dupa caderea intunericului, cativa au tras clopotele pentru a-i aduna pe consateni. Plutonierul Tarca i-a luminat cu lanterna, identificandu-i cu usurinta si, desigur speriindu-i. Toate fortele de politie prezente in sat au fost concentrate in zona caselor Tutui si Dragomir pentru a preveni o eventuala incendiere sau agresiune. In aceste conditii, incendiatorii au dat foc caselor de romi aflate la marginea satului. Plutonierul Tarca a cerut imediat ajutorul jandarmilor si pompierilor care au sosit in sat cu promptitudine.

Seful postului de politie a refuzat sa dea amanunte despre primul incident din noaptea de 7/8 ianuarie, afirmand ca Parchetul judetean Giurgiu se ocupa de caz, politiei revenindu-i doar investigatiile cu privire la incendieri. El a declarat ca se stie cu certitudine cine a tras clopotele, cine a instigat si cine a incendiat. Plutonierul Florin Tarca a negat ca ar fi refuzat sa primeasca plangerile romilor din Bacu in legatura cu furturile din locuintele lor. Dupa parerea sa, pretentiile romilor (aparatura electronica de valoare, aur, bani etc) erau exagerate.

Concluzii

– Primul incident din Bacu a fost, in fapt, un conflict intre persoane. Al doilea, declansat 15 ore mai tarziu prin incendierea unor case de romi care nu avusesera nici o legatura cu primul incident, respecta „modelul” celor peste 30 de conflicte intre romi, pe de o parte, si romani si/sau unguri, de cealalta, petrecute in aproape toate regiunile tarii din 1990 incoace;

– Conflictul de la Bacu era greu de prevazut intrucat aici nu a existat pretextul unor actiuni antisociale ale romilor ramase nepedepsite de autoritati;

– Exemplul negativ oferit de conflictele interetnice anterioare, in urma carora putinii trasi la raspundere penala au primit pedepse minore pentru alte fapte si nu pentru violentele comise, a constituit un stimulent pentru locuitorii din Bacu;

– Politia, jandarmeria si pompierii au reactionat, de aceasta data, cu mai multa promptitudine decat in alte situatii similare. Totusi, in ciuda prezentei politistilor in sat inca din zorii zilei de 8 ianuarie, organele de ordine nu au putut sa previna incendierea caselor de romi de la marginea localitatii.

Dupa aproape un an de la evenimentele din Bacu, Parchetul de pe langa Judecatoria Bolintin Vale a intocmit rechizitoriul pentru trimiterea in judecata a 19 inculpati pentru distrugere, violare de domiciliu si ultraj contra bunelor moravuri. In privinta lui Jean Dragomir, cercetarile pentru tentativa de omor nu s-au incheiat inca.

b) Reactii ale autoritatilor publice fata de romi

APADOR-CH a fost sesizata in legatura cu unele actiuni in forta intreprinse de politisti impreuna cu jandarmi, sau de gardieni publici impotriva unor grupuri de romi, sub pretextul descurajarii acestora de a mai comite fapte antisociale. Raziile sau alte actiuni in forta nu au vizat insa retinerea unor persoane suspecte ci inspaimantarea unor intregi grupuri de romi, inclusiv copii, batrani si femei.

Emilian Nicolae (comuna Bragadiru, SAI)

Descinderea, la care au participat intre 40 si 50 de politisti, a avut loc la data de 21 martie 1995 intre orele 6 si 7 dimineata. In dimineata respectiva, Emilian Niculae dormea in camera cu sotia, copilul si cumnata, cand s-a trezit cu politistii langa pat. Acestia l-au lovit cu pumnii in cap, in ficat si in spate atunci cand i-a intrebat de ce venisera si daca aveau mandat de arestare sau perchezitie. A fost tarat prin curte, pe jumatate dezbracat si descult (Emilian Niculae este schiop si poarta pantof ortopedic) si bagat intr-un microbuz al politiei cu numar B 29 MEG. Impreuna cu el, si in aceleasi conditii, a fost ridicat si fratele sau Stefan Tanase. In microbuz se mai afla si Barbu Mitrache, insotit de o tanara, ambii ridicati de la cealalta locuinta de romi de pe strada Celofibrei din comuna Bragadiru.

Floarea Niculae, mama lui Emilian Niculae si a lui Stefan Tanase, a confirmat intrarea politistilor in casa, in numar mare, fara a prezenta vreun mandat de perchezitie sau arestare. Floarea Niculae a relatat ca politistii l-au lovit pe Emilian si ca au intrat si in celelalte incaperi.

Emilian Niculae si fratele sau au fost transportati mai intai la postul de politie Jilava, dupa care au fost mutati intr-un ARO si dusi la sediul politiei SAI-Saftica. Dupa cateva ore, in urma informatiilor obtinute de la politia din Bolintin Deal, unde isi avea domiciliul Niculae Emilian, atat acesta cat si fratele sau au fost pusi in libertate fara nici un fel de explicatie asupra celor intamplate. Trebuie precizat ca Niculae Emilian a fost una din victimele incidentelor violente declansate de locuitorii din Bolintin Deal impotriva romilor din localitate pe data de 7 aprilie 1991, cand 26 de case apartinand romilor, inclusiv casa in care locuia Niculae Emilian, au fost incendiate. Nici unul din romi nu a mai revenit in Bolintin, iar ancheta declansata de autoritati nu a ajuns, nici pana la aceasta data, la vreun rezultat. Emilian Niculae s-a mutat la mama sa, in comuna Bragadiru. Timp de sapte luni, buletinul sau de identitate a ramas la sectia de politie Rahova pentru a i se face mutatia. Totusi, dupa aceasta lunga perioada, buletinul i-a fost returnat fara mentiunea necesara cu privire la schimbarea domiciliului.

Emilian Niculae a adresat plangeri Ministerului de Interne si Sectiei Parchetelor Militare in legatura cu purtarea abuziva a politistilor. Actiunea organizata la data de 21 martie 1995 a fost practic o razie impotriva romilor, fiind vizate exclusiv doua case locuite de romi de pe strada Celofibrei. Dupa informatiile APADOR-CH, ancheta intreprinsa de Parchetul militar teritorial Bucuresti s-a finalizat prin neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, deoarece actiunea lor a fost considerata ca fiind in limitele legalitatii.

Raidul gardienilor publici din Botosani

In seara zilei de 21 august 1995, in jurul orei 22.00 – 22.30, grupuri de gardieni publici au navalit pe una din strazile orasului Botosani unde locuitorii sunt, in majoritate covarsitoare, romi. Romii au afirmat ca gardienii au lovit in dreapta si in stanga pe oricine se afla in strada la acea ora, indiferent daca erau femei, batrani, copii sau tineri, singura „explicatie” fiind ca „au ordin sa-i linisteasca”. Mai multi romi au aratat urme vizibile de lovituri pe brate, pe spate, pe picioare iar o mama a afirmat ca baietelul pe care il tinea in brate fusese tras de mana de gardieni cu o asemenea forta incat ii fracturasera bratul si urma sa i-l puna in ghips.

Mihaela Costiniu a declarat ca a vazut cum gardienii publici bateau o femeie la ea in casa si cum aruncau pe geam cani, cratite si alte obiect casnice. Maricica Cojocaru, care statea la fereastra, a fost insultata si injurata de gardieni care au somat-o sa inchida geamul ca altfel „intra peste ea”. Tanarul Costel Popescu se intorcea acasa si a fost luat la bataie de gardieni. Constantin Cananau, 70 de ani, a spus ca gardienii publici apareau din toate partile, strigau „treceti in casa” si loveau lumea. El a mai spus ca „nu a mai vazut asa ceva in toata viata lui”. Mai multi romi au sustinut acelasi lucru, afirmand ca nici in „epoca Antonescu si Ceausescu” nu s-a mai intamplat ceva asemanator.

Un rom bolnav de epilepsie, pensionat de boala, in varsta de 42 de ani, a descris cum copilul i-a fost batut sub ochii sai, fara sa poata interveni. El a mai afirmat ca a vazut trei dube cu politisti care nu au intervenit pentru a-i proteja pe romi.

Cativa romi au acuzat gardienii publici ca s-ar fi pus in slujba unui patron rom (Iulian Berescu, patronul firmei SAT-SRL), care ar urmari sa cumpere intreaga strada si, in acest scop, i-ar intimida pe romi pentru a-i face sa plece. Romii s-au mai intrebat daca „exista o lege pentru ei (gardienii) pentru ca daca noi (romii) le vorbim urat primim amenda sau inchisoare. Ei au legea si fac ce vor.” Toti romii au declarat ca se simt amenintati in permanenta, ca nu mai sunt in siguranta in casa sau pe strada si ca se tem de noi interventii din partea gardienilor publici.

Emil Bobescu (gardianul de serviciu la firma SAT-SRL) a explicat ca un grup de romi tineri au aruncat cu pietre in geamurile firmei, o piatra lovindu-l si pe el in picior. S-a aparat cu bastonul din dotare si cu cainele dar, nereusind sa-i opreasca pe agresori, a cerut ajutor de la colegi. El a negat ca patronul Berescu „i-ar fi platit (pe gardieni) ca sa-i bata pe tigani”. A mai afirmat ca multi soferi care lucreaza pentru firma lui Berescu au fost agresati in repetate randuri de romii din zona.

Seful gardienilor publici din Botosani a declarat ca, in cursul noptii de 21 – 22 august, grupuri de romi au atacat firma SAT-SRL, proprietar Iulian Berescu. Gardianul de serviciu, Emil Bobescu, a intervenit pentru limitarea pagubelor. (Gardienii publici din Botosani au contract cu firma SAT-SRL pentru asigurarea pazei). Deoarece nu a putut face fata singur, a cerut ajutorul colegilor si, impreuna, au reusit sa aplaneze conflictul. „Gardienii au actionat in spiritul legii”, a afirmat seful lor. „Zvonurile (cu privire la batai, insulte, amenintari din partea gardienilor publici la adresa romilor) au un caracter politic, deoarece se apropie campania electorala” a mai spus el. Toate afirmatiile din presa locala privind molestarea copiilor, femeilor, batranilor sunt false a sustinut el. Conflictul cu romii exista de mai multa vreme, fiind inaintate multe plangeri din partea personalului firmei SAT-SRL dar si al restaurantului „Rapsodia” cu privire la acte de agresiune, furt si chiar talharie savarsite de romi.

Din informatii ulterioare, se pare ca s-ar fi ajuns la o intelegere intre partile aflate in conflict, respectiv gardienii publici si romi precum si intre proprietarul firmei SAT-SRL si romi. Romii si-ar fi retras plangerile, ceea ce inlatura raspunderea penala.

Raziile politiei si jandarmeriei impotriva romilor din satul Balteni, comuna Contesti din 27 septembrie si 13 octombrie 1995

Satul Balteni, impreuna cu alte opt sate formeaza comuna Contesti. La aceste noua sate, cu un total de peste 4.000 de sateni exista un post de politie, in Contesti, care numara trei subofiteri. Postul este, la randul sau, subordonat sectiei de politie din Racari.

In satul Balteni, traieste o comunitate de romi formata din circa 50 de familii. Romii s-au stabilit in acest sat prin 1961, deci cu mai mult de 30 de ani in urma. Ei sunt, in mare majoritate, analfabeti si au ca sursa de venituri confectionarea de cazane, galeti etc. Bulibasa comunitatii este Ionita Radu.

Politia organizeaza razii in zona cam o data pe an, sub pretextul existentei unor reclamatii ale romanilor prin care romii sunt acuzati ca ar fura porumb. Anul acesta au avut loc doua asemenea razii pe datele de 27 septembrie si 13 octombrie. Ambele au avut loc in cursul zilei si au constat in impresionante desfasurari de forte ale politiei si jandarmeriei. Ambele au fost coordonate de IJP Dambovita.

Din punctul de vedere al romilor, si prima si a doua descindere s-au desfasurat la fel : multi politisti si jandarmi (dupa unii peste o suta, dupa altii cam 50 – 60), dube, masini ARO si Dacia, caini etc. Politistii si jandarmii au patruns in curti si case, iar acolo unde nu era nimeni acasa au spart usile. In ambele ocazii s-au aplicat amenzi intre 20.000 si 100.000 lei, in majoritatea cazurilor pentru faptul ca romii isi duc caii la pascut pe islazul satului (sau cel putin acesta a fost motivul care le-a fost comunicat). Cativa romi au fost loviti cu bastoanele.

Conform celor relatate de sergentul major Ghita Gheorghe, seful de post din Contesti, prima razie, din 27 septembrie, a fost ceruta de primarul comunei, deoarece romii nu platesc impozite pe cladiri si teren si nu exista o evidenta a proprietatilor lor. Asadar, acea descindere ar fi avut ca scop doar reglementarea situatiei juridico-administrative a caselor si terenurilor folosite de romi. Dar comandantul Preda de la sectia de politie Racari a declarat ca pe 27 septembrie a avut loc „punerea in posesie” a romilor si nimic mai mult (!!) Nu este deloc clar nici cu ce au fost pusi romii in posesie si nici de ce a fost nevoie de asemenea forte de politie si jandarmerie pentru luarea unor masuri in favoarea romilor.

A doua razie, din 13 octombrie 1995, este recunoscuta ca atare de toate partile implicate si a avut loc in urma plangerilor satenilor romani cu privire la furtul de porumb de pe loturile lor. Romii sustin ca nu li s-a prezentat nici un fel de mandat de perchezitie, in timp ce politia afirma ca a actionat pe baza mandatelor emise de Parchetul Targoviste. Romii declara ca multi dintre ei au avut chitante de mana care dovedeau ca ei cumparasera porumbul de la romani, dar ca politistii le-au rupt. Politia neaga categoric ca ar fi facut acest lucru. Romii se plang ca politistii si jandarmii au ridicat din curti si camari, ai caror proprietari erau sau nu acasa, tot porumbul gasit. Politia sustine ca totul a decurs legal – in prezenta bulibasei -ceea ce, in opinia lor, ar acoperi problema perchezitiilor facute in absenta proprietarilor. Romii au aratat urmele fortarii usilor, geamuri sparte si un gard daramat de un camion (sau buldozer). Politistii au admis ca porumbul a fost strans din case si curti, transportat cu camioanele, cu acte in regula, la IAS-ul din Contesti, de unde urmeaza sa fie redistribuit presupusilor pagubasi. La intrebarea daca macar unul din romi a fost prins furand si daca i s-au intocmit formele pentru trimiterea in judecata, raspunsul politistilor a fost „nu, asteptam sa se finalizeze cercetarile”. Notiunea de „furt in masa” folosita de politisti este deci neacoperita de realitate.

Mihai Cristina avea dovada ca isi cumparase porumbul de la un satean – Ilie Lungulet (sau Lunguletean) – dar, sustine ea, asemeni multor altor sateni, politistii care au intreprins razia din 13 octombrie i-au rupt documentul si i-au confiscat porumbul. Un alt rom, Mihai Bratu, s-a aflat in aceeasi situatie, politistii rupandu-i hartia sub pretextul ca suma mentionata ca plata pentru porumb ar fi fost de 15.000 si nu de 150.000, cum sustinuse el. Si lui Mihai Radu i s-a rupt chitanta. Lui Mihai Danuta i-au fost confiscate doua butoaie cu porumb boabe (din recolta anului anterior), dupa ce usa camarii i-a fost sparta cu ranga. Casa lui Mihai Andronache a fost de asemenea sparta de politisti si toate lucrurile ravasite. Lucian Darie, un baiat de 12 ani, a fost lovit in cap cu stiuleti de porumb, de un politist.

Toate aceste incidente indica faptul ca politistii si jandarmii de la IJP, in colaborare cu cei de la Racari si Contesti, au recurs la o impresionanta desfasurare de forte desi nu exista nici un motiv. Exista indoieli si in privinta existentei a 40 – 50 de mandate de perchezitie, precum si a proceselor verbale intocmite cu ocazia celor doua razii (pe timpul carora s-a procedat la numeroase sechestrari de bunuri), care ar fi trebuit semnate si de romii amendati. „Semnate” nu este, desigur, cuvantul potrivit, de vreme ce marea majoritate a romilor sunt analfabeti. Potrivit prevederilor Codului de procedura penala, un exemplar de pe aceste procese verbale trebuia inmanat romilor ale caror gospodarii au fost perchezitionate, ceea ce nu s-a intamplat in nici unul din cazuri.

Concluzii:

– politia din Contesti si Racari dovedeste un zel excesiv in privinta romilor din Balteni, organizand razii doar pe baza unor acuzatii de ordin general din partea celorlalti sateni de genul „tiganii fura porumb de pe camp”;

– dupa spusele politiei locale, pana in prezent nici un rom nu a fost trimis in judecata pentru furt si/sau distrugeri de recolta. In aceste conditii, este greu de gasit vreo justificare raziilor facute in zona locuita de romi;

– sunt indicii numeroase, in buna parte expuse anterior, ca actiunea politiei s-a desfasurat cu incalcari ale procedurilor legale;

– daca exista la fiecare razie mandate de perchezitie, inseamna ca Parchetul din Targoviste emite aceste acte fara a cerceta temeinicia motivelor invocate de politie;

– in conditiile in care marea majoritate a romilor din Balteni sunt analfabeti si nu stiu sa se apere din punct de vedere legal, aceste actiuni repetate ale politiei locale si IPJ nu par a urmari altceva decat intimidarea si tracasarea grupului de romi din Balteni.

c) Alte cazuri reclamate ca reprezentand conflicte interetnice

Situatia unor sateni de origine ceha din satul Sfanta Elena, comuna Pescari, judetul Caras Severin

Comuna Pescari, de care apartine si satul Sfanta Elena, se afla pe malul Dunarii, la circa 100 km in amonte de Orsova. Prosperitatea locuitorilor comunei Pescari era evidenta, chiar ostentativa : peste tot se construiau case cu etaj si aproape in fiecare curte existau cel putin doua autoturisme de fabricatie straina. Dupa toate aparentele – rezervoare de benzina si motorina aflate la vedere pe malul Dunarii, munti de canistre in curti sau in portbagajele masinilor – sursa acestei imbogatiri rapide era contrabanda cu combustibili lichizi in beneficiul sarbilor.

Satul Sfanta Elena se afla la circa 5 km de Pescari. Accesul se face pe un drum de tara plin de gropi, hartoape si bolovani. Locuitorii sunt de origine ceha, stramosii lor stabilindu-se aici pe la inceputul secolului al XIX-lea. Ei si-au pastrat insa limba si traditiile, avand o scoala (pana la clasa a VIII-a) cu patru clase in limba ceha si patru in romana si ceha, precum si o biserica baptista, marea majoritate apartinand acestei credinte.

Spre deosebire de vecinii lor din Pescari, satenii din Sfanta Elena nu au alte surse de venituri decat munca la camp. Trebuie precizat ca, dupa o incercare de a se organiza o „intovarasire”, statul a renuntat la cooperativizarea zonei din cauza terenului muntos. Prin 1962 – 1964, unele familii de cehi au parasit Romania si, conform legilor comuniste, au fost obligate sa cedeze terenurile lor statului. Autoritatile locale au procedat la schimburi de terenuri (unele fortate, altele benevole) intre satenii din Sfanta Elena si Pescari: primii au primit terenurile cehilor plecati iar celorlalti le-au fost repartizate loturile pe care cei din Sfanta Elena le detinusera initial.

Dupa intrarea in vigoare a Legii 18/1991, privind fondul funciar, satenii din Sfanta Elena au dorit sa-si recupereze pamantul ce le apartinuse initial. In unele cazuri, situatia a fost rezolvata prin buna intelegere cu satenii din Pescari. In altele, incercarea de solutionare amiabila a esuat si s-a apelat la justitie. Din cele circa 50 de familii nemultumite din Sfanta Elena numai vreo 10 -15 continuau sa se lupte pentru redobandirea terenurilor avute initial in posesie. Restul au abandonat, invocand inegalitatea resurselor financiare intre ele si cei din Pescari. In conformitate cu Legea 18/1991, repunerea in posesie ar fi trebuit sa se faca – in masura posibilitatilor – pe vechile amplasamente. In cazul conflictului dintre satenii din cele doua localitati, cei din Pescari au invocat – intre altele – faptul ca o parte din terenurile lor au fost fie ocupate de baraj, fie trecute in proprietatea unor intreprinderi de interes public (conform adresei nr. 1475/23.05.1994 a Prefecturii judetului Caras Severin catre Ambasada Republicii Cehe la Bucuresti). Satenii din Sfanta Elena au sustinut ca numai 18 familii din Pescari s-ar afla in aceasta situatie si ca ele ar putea fi improprietarite cu rezerva de terenuri ramase dupa urma cehilor repatriati acum 30 de ani. Ei au afirmat si ca nu au avut si nu au de gand sa-si mentina actuala proprietate si sa solicite si terenurile avute inainte, asa cum reiese din aceeasi adresa a Prefecturii Caras Severin. Patru familii din Sfanta Elena au cedat deja terenurile lor unor sateni din Pescari dar au ramas, deocamdata, fara pamant deoarece nu si-au putut recupera fostele proprietati.

Atat Rudolf Kovarik cat si Maria Druzova fac parte din grupul nemultumitilor de modul in care a fost aplicata Legea 18/1991. Ei au dorit sa-si recupereze terenurile detinute initial si aflate acum in posesia unor sateni din Pescari. Au fost dati in judecata de acestia din urma pentru „tulburare de posesie” si au fost condamnati de Judecatoria Oravita. Au introdus apel dar, intre timp, actualii proprietari au facut plangere pentru nerespectarea hotararii judecatoresti. Conform declaratiilor lui Rudolf Kovarik si Maria Druzova, ei nu au primit nici o citatie si deci nu au fost de fata la nici un termen. Nu au avut cunostinta de aceste procese pana in momentul in care au primit cate un extras din hotararea penala prin care erau instiintati ca fusesera condamnati la cate patru luni inchisoare pentru nerespectarea hotararii judecatoresti. (Rudolf Kovarik a primit extrasul cu numarul 368/24 august 1994, stampila postei indicand data de 7 septembrie 1994, dar la Sfanta Elena a ajuns mult mai tarziu). Fiind practic izolati, neavand posibilitati financiare si, mai ales, nestiind nici ce pot face, nici care le sunt drepturile, nici Rudolf Kovarik, nici Maria Druzova nu au declarat recurs in termen de zece zile de la data comunicarii. Drept urmare, Rudolf Kovarik a fost arestat pe data de 10 noiembrie 1994 si eliberat dupa 15 zile de arest, dupa ce s-a constatat ca Judecatoria Oravita comisese o eroare emitand acele mandate de executare a pedepsei atata vreme cat in dosarul privind tulburarea de posesie sentinta nu era definitiva. Maria Druzova, aflata exact in aceeasi situatie, a fost arestata in perioada 16 – 21 martie 1995, pe baza deciziei similare a Judecatoriei Oravita. Trebuie retinut si faptul ca atat Rudolf Kovarik cat si Maria Druzova sustin ca au fost eliberati pentru ca au platit cautiune (cate 80.000 lei fiecare, achitati la Baroul de avocati), ceea ce este, evident, imposibil, eliberarea pe cautiune putand fi aplicata numai in cazul arestarii preventive. Cat priveste dosarele referitoare la tulburarea de posesie, Rudolf Kovarik avea termen la 30 mai, din nou la Judecatoria Oravita, dupa ce castigase recursul judecat de Tribunalul Judetean de la Resita. Maria Druzova nu stia in ce faza se afla dosarul si nu avea avocat.

Concluzii:

– APADOR-CH nu crede ca situatia satenilor din Sfanta Elena se datoreaza unei discriminari etnice. Se cunosc foarte multe cazuri, in diferite regiuni ale tarii in care, indiferent de etnie, exista nemultumiti in privinta modului in care se aplica Legea 18/1991.

– Sentinta penala prin care Rudolf Kovarik si Maria Druzova au fost condamnati la cate patru luni inchisoare pentru nerespectarea unei hotarari judecatoresti dovedeste lipsa de pregatire profesionala a judecatorului de la Oravita. Acest lucru, care a dus la privare de libertate (15 zile in cazul Kovarik si 5 zile in cazul Druzova), ar trebui sa determine Ministerul de Justitie sa ia masuri impotriva judecatorului respectiv. De asemenea, Kovarik si Druzova ar trebui sa dea in judecata Ministerul de Justitie cerand despagubiri pentru daune morale si materiale.

– Ambasadorul Republicii Cehe la Bucuresti a avut, in 1994, discutii atat cu prefectul judetului Caras Severin cat si cu primarul din Pescari. Ambii i-au promis ca vor face eforturi pentru a se solutiona problema punerii in posesie in asa fel incat toata lumea sa fie multumita. Pana in mai 1995, nu se intreprinsese nimic in aceasta directie.

– Satenii din Sfanta Elena implicati in conflictul cu vecinii din Pescari au declarat ca se tem sa mai mearga in comuna deoarece au fost amenintati. Ei au mai spus si ca si-au pierdut orice speranta ca li se va face vreodata dreptate si ca satenii din Pescari sunt foarte bogati si au posibilitatea de a corupe autoritatile.

– Tinand cont de afirmatiile lui Rudolf Kovarik si ale Mariei Druzova, conform carora nu ar fi primit nici o citatie in procesele penale intentate pentru nerespectarea hotararilor judecatoresti, APADOR-CH considera ca acele procese penale s-au desfasurat cu incalcarea Constitutiei si a legilor tarii, precum si a documentelor internationale semnate de Romania in ce priveste notiunea de proces corect.

3. Relatia cu Consiliul pentru minoritatile nationale

Si in 1995 APADOR-CH a continuat colaborarea cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale (CMN). Reprezentanti ai APADOR-CH au sustinut comunicari la seminariile organizate de CMN, au oferit si au primit din partea CMN documente asupra problematicii minoritatilor. Intre aceste activitati trebuie in special mentionata sustinerea de catre membrii APADOR-CH a atelierelor, in cadrul cursului de trei saptamani organizat de CMN impreuna cu Fundatia pentru relatii interetnice din Olanda si Comitetul Helsink din Olanda.

In 1995, ca si in anul anterior, strategia APADOR-CH in relatia sa cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale a avut in vedere urmatoarele:

(a) Consiliul pentru minoritatile nationale s-a dovedit a fi o structura utila garantarii intereselor celor 16 mici grupuri etnice. Posibilitatea oferita acestora de a utiliza cadrul de exprimare si sustinere constituit de catre CMN, finantarea unor publicatii in limba minoritatilor nationale, a unor proiecte ale organizatiilor lor reprezentative constituie un real ajutor pentru micile minoritati nationale.

(b) In 1995 CMN nu a mai intervenit pentru limitarea consecintelor unor conflicte care au dus la atacarea si izgonirea din casele lor a unor comunitati de romi, dar s-a implicat in elaborarea unor programe locale de asistenta sociala pentru romi. In continuare – si fara indoiala, datorita naturii sale de organism guvernamental – CMN neaga caracterul interetnic al conflictelor in care victime au fost comunitatile de romi, respectiv, responsabilitatea directa ori indirecta a guvernului roman pentru cele intamplate.

(c) Si in 1995, CMN s-a manifestat ca o contrapondere la cererile UDMR, privind drepturile minoritatii maghiare. Pe de alta parte, secretarul Consiliului a declarat ca in timpul dezbaterilor parlamentare privind proiectul Legii Invatamantului, CMN a elaborat o declaratie prin care se aduceau unele critici textului din sectiunea referitoare la invatamantul in limba materna.

II. MINORITATILE SEXUALE

1. Aspecte teoretice

Legislatia penala romana incrimineaza, in articolul 200 alin. 1 din Codul penal, relatiile sexuale liber consimtite intre persoane adulte, de acelasi sex, pedepsindu-le cu inchisoare de la unu la cinci ani. Dupa ce in primii doi ani dupa decembrie 1989 acest text de lege nu a fost aplicat, fara nici o explicatie, dar lasand impresia ca in felul acesta societatea romaneasca intelege sa se alinieze practicii general-europene, treptat chestiunea pedepsirii homosexualitatii a fost adusa tot mai mult in discutie, astazi fiind unul din subiectele majore aflate in dezbaterea publica din Romania.

APADOR-CH, organizatie constant preocupata de respectarea drepturilor si libertatilor persoanelor, s-a implicat inca de la inceput in aceasta dezbatere, solicitand repectarea art. 26 din Constitutia Romaniei, care prevede obligatia autoritatilor publice de a respecta si ocroti viata familiala, intima si privata, relatile homosexuale facand parte din categoria vietii intime si private. Evident, este vorba de relatii care au loc intre persoane adulte si care consimt. Folosirea violentei fizice sau psihice trebuie pedepsita in mod egal, indiferent de sexul agresorului sau victimei. A discrimina inseamna a incalca prevederile art. 16 din legea fundamentala. In Romania majoratul se dobandeste, in mod egal de baieti si fete, la 18 ani. In privinta varstei obligatorii pentru a considera consimtamantul valabil exprimat la intretinerea relatiilor sexuale, codul penal face distinctie intre cele heterosexuale si cele homosexuale: in primul caz, este vorba numai de fete, iar varsta de consimtamant este de 14 ani (art. 198 c.p.), in cel de-al doilea caz varsta este de 18 ani, legea nemaifacand nici o distinctie in functie de sex. Dat fiind ca practica, cel putin din ultimii ani, s-a confruntat numai cu cazuri de homosexualitate masculina in care erau implicati minori, se poate afirma ca, in realitate, ne gasim in fata unei discriminari bazate pe apartenenta sexuala a persoanei.

La momentul accederii Romaniei in Consiliul Europei ca membru cu drepturi depline, Adunarea Parlamentara a acestui organism a elaborat Avizul nr. 176/1993 in care recomanda, printre altele, ca Romania sa-si modifice legislatia in ceea ce priveste pedepsirea homosexualitatii, aducand-o la nivelul standardelor si practicii europene. La acea data Romania, prin autoritatile sale, s-a declarat de acord cu aceste recomandari. Ulterior, in mai 1994, a fost ratificata si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, devenita parte a legislatiei interne din Romania. Modificarea Codului penal, in sensul dezincriminarii relatiilor sexuale, a determinat insa vii reactii. Cei care in 1993 acceptasera recomandarile Adunarii Parlamentare au adoptat o pozitie diametral opusa, in aceasta dezbatere intrand, si jucand un rol foarte activ, si Biserica Ortodoxa din Romania, concluzia fiind ca relatiile homosexuale, inclusiv cele care au loc in intimitate, intre adulti care consimt, trebuie pedepsite cu orice pret. Aceasta solicitare a Bisericii Ortodoxe, sustinuta si invocata de oameni politici si parlamentari pentru a justifica pedepsirea relatiilor homosexuale, este una din cele mai grave amenintari la adresa caracterului secular al statului roman. Pentru ca una este condamnarea morala pe care o biserica poate sa o aduca unei persoane sau unui comportament, si altceva este folosirea de catre biserica a autoritatilor si institutiilor statului pentru a-si impune propria vointa.

Ultima varianta a proiectului de modificare a Codului penal pedepsea, la art. 200 alin. 1, relatiile homosexuale care au avut loc in public sau au produs scandal public, interzicand insa asocierea acestor persoane. Prin respingerea proiectului de lege pentru modificare Codului penal, textul articolului 200 a ramas nemodificat, dar alineatului 1 – relatii homosexuale intre adulti care consimt -, trebuie interpretat in conformitate cu Decizia nr 81/15 iulie 1994 a Curtii Constitutionale, conform careia „prevederile acestui aliniat sunt neconstitutionale in masura in care se aplica relatiilor sexuale intre persoane majore de acelasi sex, liber consimtite, care nu sunt savarsite in public ori nu produc scandal public”.

Conform Constitutiei, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii, dar realitatea a dovedit ca in 1995 putini judecatori aveau cunostinta de existenta acestei decizii. In acelasi timp, solutia Curtii Constitutionale, desi constituie un pas important in dezincriminarea relatiilor homosexuale, este criticabila datorita folosirii unei formule nedefinite juridic, si de aceea deschise interpretarilor abuzive: „a produce scandal public”. O practica nefericita si indelungata a instantelor de judecata din Romania a considerat „scandalul public” (formula existenta – dar tot nedefinita – in art. 201 c.p.) ca fiind simpla indignare a catorva persoane la auzul unor vesti, zvonuri etc. Aceasta a constituit baza „juridica” pentru trimiterea in inchisoare a sute de persoane care, ele personal, nu comisesera nici o fapta penala. Se face in acest fel un periculos transfer de raspundere penala, o persoana fiind pedepsita nu datorita comportamentului ei, nevatamator pentru ceilalti, ci datorita reactiei pe care o are un tert. Unele din cazurile relatate mai jos dovedesc ca aceasta mentalitate continua sa functioneze.

2. Cazuri individuale

In luna ianuarie-februarie 1995, sub coordonarea APADOR-CH, au fost vizitate unsprezece penitenciare: Poarta Alba, Iasi, Codlea, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Arad, Timisoara, Deva, Gherla, Aiud, Spitalul Penitenciar Bucuresti. Scopul a fost acela de a intervieva detinutii care, conform listei puse la dispozitie de Ministerul Justitiei, executau diferite pedepse pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 200 C.p. Si cu ocazia altor vizite ale APADOR-CH la diferite penitenciare au fost purtate interviuri cu persoane condamnate pe baza art. 200 Cod penal. Cele mai multe din persoanele aflate pe lista Ministerului de Justitie erau condamnate pentru violarea unor minori sau folosirea fortei pentru savarsirea unor acte sexuale cu persoane de acelasi sex. Cateva cazuri se refera in mod evident la relatii homosexuale intre adulti care consimt, iar altele merita o atentie speciala, avand in vedere circumstantele producerii faptelor.

Viorel-Daniel Munteanu (penitenciarul Deva)

Nascut in 1975, Viorel-Daniel Munteanu a fost arestat in Petrosani in 1993, pentru talharie. Dosarul sau de la penitenciar nu mai continea nimic in legatura cu aceasta infractiune, cu exceptia unei referiri la sentinta penala nr. 2114/1994 a Judecatoriei Deva, care era, probabil, pedeapsa primita pentru fapta savarsita la Petrosani. In schimb, dosarul continea sentinta penala nr. 663/1993 din august 1993 prin care Viorel-Daniel Munteanu era condamnat la 3 ani inchisoare pentru art. 200 alineatul 2 si 8 luni inchisoare pentru art. 202. Dupa spusele detinutului, in perioada in care se afla in arest preventiv la politie pentru talharia comisa la Petrosani, Viorel-Daniel Munteanu si Cosmin Szabo, retinut pentru o alta fapta, au avut o disputa violenta cu minorul Adrian Chiriac (aflat si el in arestul politiei, la un loc cu cei doi). Ulterior, minorul a reclamat ca ar fi fost fortat sa intretina raporturi homosexuale orale cu cei doi. Cosmin Szabo nu a fost inculpat, deoarece a fost de acord sa fie martor impotriva lui Viorel-Daniel Munteanu. Acesta din urma era convins ca totul era o inscenare a politistilor drept pedeapsa pentru reclamatiile cu privire la bataile repetate ce-i fusesera aplicate pe timpul anchetei.

Alexandru Radu (penitenciarul Deva)

Alexandru Radu si Cristinel Cozma erau, in 1993, militari in termen. Impreuna cu Doru Marcu, s-au dus la un bar din Tulcea, unde a aparut si reclamantul Constantin Leonte. Acesta din urma a avut, sau a fost fortat sa aiba, relatii homosexuale orale cu Cozma si Marcu, in WC-ul localului. Cozma si Marcu au fost condamnati de Tribunalul Militar Bucuresti, in martie 1993, la 6 si respectiv 5 ani inchisoare pe baza art. 200 aln. 2. Alexandru Radu a primit 4 ani inchisoare pentru art. 200 alin. 4 (incurajarea relatiilor homosexuale) si 3 ani pentru art. 201 alin. 4 (incurajarea perversiunilor sexuale). Alexandru Radu a sustinut ca toti trei erau beti, ca Leonte ii privea provocator, ca el i-a cerut suba lui Leonte pentru ca ii venise ideea sa joace „capra” (era 1 ianuarie 1993), dar acesta il refuzase si ca, atunci cand s-a dus la toaleta, Leonte a venit dupa el si i-a propus sa aiba relatii sexuale. Alexandru Radu a refuzat dar, intre timp, au venit si Cristinel Cozma si Doru Marcu, care, in ciuda avertismentelor lui Radu, au intretinut relatii homosexuale orale cu Leonte si l-au si lovit. Constantin Leonte s-a adresat politiei si cei trei au fost arestati, judecati si condamnati. Alexandu Radu a declarat ca a fost batut la politie.

Marius Aitai (penitenciarul Gherla)

Marius Aitai, nascut in 1971, isi ispasea, in 1991, pedeapsa de 6 ani, 5 luni si 14 zile pentru furt, la care se adauga o restanta dintr-o pedeapsa anterioara, in penitenciarul Gherla. In aceeasi camera se mai aflau si detinutii Adrian Ciuca (condamnat pentru viol) si Laszlo Istvan (condamnat pentru talharie). Aitai a intretinut, de mai multe ori, raporturi homosexuale liber consimtite cu Laszlo Istvan, iar cu Adrian Ciuca, o singura data. Au fost reclamati conducerii penitenciarului, probabil de alti detinuti, judecati si condamnati pe baza art. 200 alin. 1 la cate 2 ani si 6 luni inchisoare, Aitai si Ciuca, si la 3 ani inchisoare, Laszlo Istvan. De fapt, prin contopire li s-a marit pedeapsa initiala cu cateva luni. Acesta este un caz clar de adulti care consimt, care au fost totusi condamnati pe baza art. 200 alin. 1.

Valentin-Walter Stoica (penitenciarul Aiud)

Pana la un punct, cazul sau este asemanator cu cel a lui Marius Aitai. Acuzat de talharie, a fost depus in 1992 in arest preventiv la penitenciarul Arad. Aici a avut relatii homosexuale liber consimtite, cu un alt detinut, Ioan Zoltan, care mai practica astfel de relatii si cu detinutul Gheorghe Haler. Toti trei au fost judecati si condamnati la cate un an si 6 luni inchisoare, pe baza art. 200 alin. 1, pedeapsa contopita, conform legii, cu pedepsele primite pentru fapte anterioare. Asa s-a intamplat in cazurile Zoltan si Haler, dar nu si pentru Stoica. Dintr-o eroare de procedura, Valentin-Walter Stoica a fost arestat din nou in august 1994 – dupa ce fusese eliberat din penitenciar -, pentru a-si ispasi si pedeapsa de un an si jumatate, necontopita la momentul deciziei tribunalului. Cazul acesta, in care judecatorii au comis o evidenta greseala, a fost descoperit abia in ianuarie 1995, in timpul misiunii organizate de APADOR-CH. Dupa indelungate interventii, Valentin-Walter Stoica a fost eliberat in luna mai 1995.

Cazul C.B. – S.C. (penitenciarul Focsani)

C.B. (nascut in 1977) si S.C. (nascut in 1973), au fost retinuti de politia din Focsani pe data de 4 iulie 1995, dupa care, pe data de 5 iulie s-a emis mandat de arestare preventiva. Ambii sunt acuzati de intretinerea de relatii sexuale intre persoane de acelasi sex (art. 200 alin. 1 Cod penal), iar C.B. mai este acuzat de declararea unei false identitati (art. 293 alin. 1 Cod penal), aplicandu-i-se „concursul de infractiuni” (art. 33 lit. a Cod penal).

La data vizitei APADOR-CH, S.C. fusese transferat la spitalul penitenciar Bucuresti pentru expertizare medicala (nu este clar despre ce fel de expertiza era vorba si nici cine a cerut-o).

Varianta lui C.B. in legatura cu incidentul care a dus la retinerea si apoi arestarea sa este urmatoarea : in seara zilei de 4 iulie, urma sa se intoarca la Tirgu Ocna. In asteptarea trenului, a intrat intr-un parc din centrul Focsanilor, unde se afla si o discoteca. La un moment dat s-a apropiat de el S.C., pe care nu-l cunostea, si, dupa o scurta discutie, a fost convins sa mearga in tufisuri. S.C.i-a propus sa faca sex oral, el a refuzat si totul s-a rezumat la masturbare. O echipa de trei politisti si gardieni publici i-a surprins in momentul in care C.B., in picioare, se incheia la pantaloni, iar S.C. era intins pe jos, complet imbracat. Au fost dusi amandoi la sectia de politie. C.B. a sustinut ca s-a speriat atat de tare incat initial si-a dat un nume fals. La politie, el afirma ca a fost amenintat cu bataia daca nu spunea tot, lucru pe care il facuse inca din clipa cand fusesera descoperiti de politisti. Pe de alta parte, S.C. a negat constant ca l-ar fi ademenit pe C.B. in tufisuri si ca ar fi avut vreun contact sexual cu acesta. C.B. a mai sustinut ca, in fata lui, politistii i-au spus unuia din gardienii publici sa „aduca trei martori civili”, ceea ce s-a si intamplat. Exista deci trei martori care declara ca i-au vazut pe cei doi intretinand relatii sexuale in tufis si ca au fost profund indignati. Cu alte cuvinte, atat politia cat si Parchetul Focsani doresc sa acrediteze ideea ca, chiar daca relatiile sexuale au avut loc intre doi adulti care au consimtit, ele s-au petrecut in public si au provocat scandal public, ceea ce corespunde interpretarii date de Curtea Constitutionala articolului 200 paragraf 1. Desigur, este treaba apararii sa contracareze depozitiile martorilor si sa clarifice in justitie notiunea de scandal public. Dar daca versiunea lui C.B. este reala, devine limpede ca articolul 200 alin. 1 asa cum a fost interpretat de Curtea Constitutionala nu dezincrimineaza decat strict formal activitatile homosexuale intre adulti care consimt.

C.B. a mai declarat si ca in prima saptamana de detentie a avut de suferit din partea colegilor de camera, care l-au insultat, amenintat si lovit, dar nu au recurs la agresiuni sexuale. Cei doi au fost puin libertate, dar cercetarile continua.

Adrian Dabija (penitenciarul Poarta Alba)

Nascut in 1962, condamnat anterior pentru furt si eliberat conditionat inainte de terminarea pedepsei, l-a cunoscut pe Ivan Artimon in aprilie 1994. Cei doi au cazut de acord sa intretina relatii homosexuale si s-au dus impreuna pe malul marii, in zona portului Constanta, intr-un loc izolat. Dupa ce au mancat si au baut vin, au intretinut raporturi sexuale. Adrian Dabija afirma categoric ca, in zona unde s-au dus nu se afla absolut nimeni. La un moment dat, a aparut dintre tufisuri un paznic de la port, urmat dupa cateva secunde de un sergent major, tot de la paza portuara. Adrian Dabija si Ivan Artimon au fost surprinsi in timpul actului sexual, au fost obligati sa se imbrace si au fost dusi la sectia de politie din port. Adrian Dabija a afirmat ca, pe tot drumul pana la sectie, a fost lovit de politist si de paznic, iar in sectie a fost tinut o noapte cu catuse prinse de calorifer. Ivan Artimon nu a fost lovit. Cei doi au dat mai intai o declaratie, dupa care un locotenent, care a preluat cazul, le-a cerut inca o declaratie. Adrian Dabija a sustinut ca a doua declaratie i-a fost practic dictata de locotenent si ca acesta a incercat sa-l determine sa scrie ca ar fi practicat relatii homosexuale cu Ivan Artimon prin violenta. Transferat a doua zi la politia judeteana Constanta, Adrian Dabija nu a mai fost nici batut, nici amenintat. Tribunalul l-a condamnat la 2 ani inchisoare (avand in vedere ca este recidivist), iar pe Ivan Artimon, la un an cu suspendare. Adrian Dabija urma sa fie eliberat conditionat in prima saptamana din luna septembrie 1995. Adrian Dabija s-a plans de faptul ca a fost insultat si lovit atat de colegii de camera, cat si de unii subofiteri. Nu a reclamat insa vreo agresiune sexuala.

In cazul lui a fost vorba, in mod clar, de doi adulti care au fost de acord sa intretina relatii homosexuale. Problema este, din nou, ce se intelege prin formulele „in public” si „scandal public” (introduse de Curtea Constitutionala in legatura cu art. 200 alin. 1). Acel loc din port, izolat si nefrecventat, poate fi considerat „public” ? Iar faptul ca au fost vazuti, probabil cu un binoclu, de undeva din port, poate fi socotit „scandal public” ? Dupa parerea APADOR-CH, cazul Adrian Dabija este un exemplu elocvent al faptului ca dezincriminarea homosexualitatii in Romania este doar teoretica si ca notiunile de „scandal public” si „in public” introduse in articolul 200 alin. 1 pot da usor nastere unor abuzuri.

Ludovic Miklos (penitenciarul Aiud)

Pe listele furnizate de Ministerul de Justitie, Ludovic Miklos aparea ca fiind condamnat pe baza articolului 200. Cu doua-trei luni inaintea vizitei APADOR-CH la penitenciarul Aiud el fusese transferat la penitenciarul din Targu Mures. Unicul document aflat inca in dosarul sau de la Aiud, mentioneaza ca a fost condamnat pe baza articolelor 201 (perversiuni sexuale) si 211 (talharie) din Codul penal.

Ovidiu Chetea (penitenciarul Arad)

Ovidiu Chetea a fost arestat in doua randuri pentru furt. In timpul arestarii preventive pentru prima infractiune, presupusul sau complice a recunoscut ca este homosexual si a declarat ca si Ovidiu Chetea are aceeasi orientare sexuala. Ovidiu Chetea a negat, dar a fost supus unui examen medical, in urma caruia doctorul a stabilit ca este homosexual. APADOR-CH considera un asemenea „examen medical” echivalent cu un tratament degradant. In cele din urma, Ovidiu Chetea a recunoscut ca este homosexual, a fost judecat si condamnat pe baza art. 200 alin. 1 din Codul penal (relatii sexuale intre adulti de acelasi sex), ramanand in penitenciar in perioada martie-decembrie 1993. A fost eliberat conditionat si arestat din nou, pentru furt, in 1994. A fost condamnat la un an si zece luni, la care s-au adaugat cele 265 de zile neexecutate din prima condamnare.

Ovidiu Chetea a afirmat ca a fost supus unor tratamente inumane si degradante in arestul politiei din Timisoara, in spitalul penitenciar Bucuresti, unde a fost internat timp de patru luni pentru TBC pulmonar, dar si in prima parte a sederii sale in penitenciarul Arad. Dupa spusele sale, a fost batut si insultat la politie, violat si batut de alti detinuti in penitenciar.

Ovidiu Chetea a fost eliberat conditionat din penitenciar in decembrie 1995.

*
* *

VI. REFUGIATII IN ROMANIA

1. Aspecte teoretice

a) Cadrul legislativ

In 1995 Romania a devenit tot mai mult o tara de primire pentru refugiati, nu numai ca zona de tranzit, ci si ca teritoriu in care un numar tot mai important de persoane din diferite regiuni ale lumii cauta protectie. Cu toate acestea, reactia legiuitorului roman a fost foarte lenta.

Desi statul roman a aderat la Conventia de la Geneva prin Legea nr. 47/1991, abia in anul 1993 Guvernul Romaniei a propus spre adoptare Camerei Deputatilor proiectul legii privind regimul si statutul refugiatilor. El a fost adoptat abia in 1995, numai de una din cele doua Camere ale Parlamentului, intr-o varianta foarte restrictiva, in care insasi definitia notiunii de refugiat este incarcata de conditionari care restrang aplicarea textului Conventiei de la Geneva si contravin Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Dat fiind ca 1996 va fi un an electoral, este greu de prevazut cand va fi adoptata legea in varianta finala. Dar se poate anticipa din evolutia de pana acum a procesului legislativ, ca solutia legiuitorului roman va fi una din cele mai limitative atat pentru dobandirea statutului de refugiat in Romania, cat si pentru drepturile si obligatiile solicitantilor de azil si ale refugiatilor in Romania.

Pe de alta parte, autoritatile abilitate sa aplice dispozitiile Conventiei de la Geneva (care este incorporata dreptului intern potrivit art. 11 alin. 2 din Constitutia Romaniei) s-au confruntat in continuare cu lipsa reglementarilor absolut necesare privind asistenta medicala, accesul la sistemul national de invatamant, dreptul la munca (permisele de munca), pentru solicitantii de azil si refugiatii din Romania. De asemenea, instructiunile interministeriale elaborate in anul 1992, fara a fi adoptate ca act normativ, s-au dovedit a fi doar o incercare a celor patru ministere desemnate a gestiona activitatea in domeniu. Aceste instructiuni erau menite sa suplineasca lipsa oricarei reglementari nationale privind procedura obtinerii statutului de refugiat in Romania. De altfel, in cursul litigiilor promovate de catre solicitantii de azil, cu sprijinul APADOR-CH, la Curtea de Apel Bucuresti, sectia Contencios Administrativ, Comitetul Roman pentru Probleme de Migrari (CRPM) a recunoscut ca aceste instructiuni nu au nici o valoare juridica, ele fiind preluate in parte si incorporate in pratica specifica CRPM.

b) Procedura obtinerii statutului de refugiat in Romania

In afara sus amintitelor instructiuni nu exista nici o reglementare nationala privind procedura obtinerii statutului de refugiat. Datorita inconsecventei cu care Comitetul Roman pentru Probleme de Migrari a aplicat el insusi in practica aceste instructiuni, s-au creat numeroase situatii de incalcare flagranta a drepturilor solicitantilor de azil.

Aspectele cele mai pregnante ale procedurii abuzive create ad-hoc de catre CRPM au fost:

– lipsa unui interpret pe parcursul intregii proceduri, incepand cu intervievarea petitionarilor si pana la emiterea deciziei privind statutul de refugiat;

– comunicarea cu mare intarziere a unor decizii pur formale de respingere a cererilor privind statutul de refugiat (o asa-zisa motivare confuza, care nu permite celui respins sa-si formuleze apararile necesare: „nerespectarea procedurilor prevazute in Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor”);

– refuzul de a comunica solicitantilor de azil respinsi decizia pronuntata in cazul lor si inlocuirea nelegala a acestei comunicari cu inscrierea literei majuscule „R” si a unei date pe legitimatia de solicitant de azil (de regula data inscrisa este anterioara cu cca 2 luni de zile momentului in care li se spune verbal ca li s-a respins cererea, data de la care nu li se mai prelungeste legitimatia provizorie);

– refuzul de a inregistra cererile pentru recunoasterea statutului de refugiat in Romania, disimulat, mai ales in ultima perioada, prin stabilirea datelor de distribuire a bonurilor pentru inmanarea chestionarelor de intervievare la intervale de luni de zile (de notat ca legitimatia provizorie li se elibereaza dupa ce sunt intervievati), ceea ce a condus la un aflux masiv de solicitanti de azil care s-au adresat APADOR-CH, pentru ca nu posedau un document valabil de identitate si nici o dovada a calitatii lor (mentionam ca APADOR-CH le-a eliberat solicitantilor de azil adeverinte care contineau datele esentiale de identificare individuala si informatiile actualizate privind stadiul procedurii de obtinere a statutului de refugiat, acte care adeseori au impiedicat expulzarea acestora);

– refuzul de a raspunde contestatiilor formulate de catre solicitantii de azil impotriva deciziilor negative ale CRPM (in mod exceptional, intr-unul sau doua cazuri CRPM le-a raspuns printr-o simpla fraza, in care nu se arata decat ca a fost

respinsa contestatia).

Precizam ca prin Hotararea Guvernului nr. 805/12.10.1995 s-a modificat HG 417/1991 in mod esential, prin aceea ca activitatea CRPM este coordonata de Ministrul de Interne, iar procedura obtinerii statutului de refugiat este asigurata de Directia Generala de Pasapoarte, Straini si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne. Desi procesarea cererilor solicitantilor de azil a fost imbunatatita in mod evident, prin sporirea numarului functionarilor implicati ca si prin rapiditatea inregistrarii cererilor, o parte din aspectele negative deja semnalate s-au mentinut si s-au amplificat (in special necomunicarea deciziilor in scris si lipsa unui interpret).

c) Analiza Proiectului de lege privind statutul refugiatilor

In cadrul programului APADOR-CH s-au realizat comentarii critice cu propuneri de ameliorare a textului proiectului de lege privind statutul si regimul refugiatilor in Romania. Aceste comentarii au fost elaborate in doua etape, in functie de stadiul in care s-a aflat proiectul de lege in Parlament, respectiv propunerea guvernamentala si varianta adoptata de Camera Deputatilor. Comentariile au fost folosite in activitatea de lobby parlamentar. In luna aprilie 1995, APADOR-CH a organizat o masa rotunda avand ca tema analiza cadrului legal din Romania cu privire la statutul si protectia refugiatilor, la care au participat parlamentari, reprezentanti a administratiei publice centrale cu atributii in domeniu, ai Inaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, ai organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului cu preocupari in materia drepturilor refugiatilor. Masa rotunda, in cadrul careia au fost discutate si Comentariile asociatiei pe marginea proiectului de lege, a fost publicata in Revista Romana de Drepturile Omului.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND STATUTUL SI REGIMUL REFUGIATILOR IN ROMANIA

Proiectul de lege privind statutul si regimul refugiatilor in Romania constituie initiativa legislativa a Guvernului Romaniei si a fost trimis spre adoptare Camerei Deputatilor…El a fost adoptat de catre Camera Deputatilor la 21.06.1995, intr-o varianta restrictiva. Atat proiectul de lege propus de catre Guvern, cat si varianta adoptata de catre Camera Deputatilor, contin prevederi care vin in contradictie cu principiile si dispozitiile Constitutiei Romaniei, Conventiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor, Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiatilor, Conventiei Europene a Drepturilor Omului si ale altor documente internationale din sfera drepturilor omului, ratificate de Romania si care fac parte din dreptul intern.

Art. 1 alin.1, in varianta Guvernului, are urmatorul continut : „IIn Romania, statutul de refugiat se acorda, la cerere, strainului care dovedeste ca, in tara sa de origine, are temeri motivate de a fi persecutat pentru considerente de rasa, nationalitate, religie, apartenenta la un anumit grup social sau pentru convingerile sale politice”(subl.n.). In varianta adoptata de Camera Deputatilor, cuvantul „motivate” este inlocuit cu „justificate”, iar cuvantul „convingerile” cu „opiniile”. Art. 1, alineatul 1 din proiectul de lege, in ambele variante vizate de prezenta analiza, contine o definitie vadit restrictiva a notiunii de refugiat, prin aceea ca se refera la proba conditiilor cerute de lege, desi acesta este un aspect al procedurii de obtinere a statutului de refugiat. Nu este corect ca in definitia termenului de refugiat sa fie inclusa, ca o conditie eliminatorie – de plano – proba. Textul art. 1, in varianta Guvernului, contine expresia „temeri motivate”, care nu corespunde terminologiei Conventiei de la Geneva (art.1-A-(2)

(…)

In principiu, toate temerile pot fi motivate, dar statutul de refugiat urmeaza a fi recunoscut numai persoanelor care au temeri intemeiate (aceasta este traducerea corespunzatoare textului – in limba engleza – al Conventiei de la Geneva). Este necesara si completarea textului analizat, in ambele variante, prin adaugarea sintagmei „sau pentru orice alta situatie”, dupa cuvantul „politice”. In acest fel se asigura concordanta textului cu dispozitiile art. 14 din Conventia Europeana: „Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie (subl.n.).” Este firesc sa fie definita complet sfera nediscriminarii, in raport cu diversitatea situatiilor ce pot aparea in practica.

In functie de observatiile de mai sus, propunem urmatoarea formulare a textului alin.1 al art. 1 :

„In Romania, statutul de refugiat se acorda, la cerere, strainului care are temeri intemeiate de a fi persecutat pentru considerente de rasa, de nationalitate, religie, apartenenta la un anumit grup social, pentru opiniile sale politice sau pentru orice alta situatie, in tara sa de origine”.

Art. 3 (2) In formularea Guvernului: „Statutul de refugiat se acorda, in conditiile prevazute la art.1 si 2, si sotiilor sau, dupa caz, sotilor si copiilor minori ai refugiatilor, cu exceptia cazurilor in care aceste categorii de persoane nu se afla in una din situatiile prevazute la articolul 4.” Varianta propusa de Guvern si adoptata de Camera Deputatilor nu este corespunzatoare, intrucat conditioneaza acordarea statutului de refugiat sotului (sotiei) si copiilor persoanei deja recunoscuta ca refugiat de indeplinirea aceleiasi proceduri (prevazuta la art.1-2 din proiectul de lege). De fapt, se pretinde acestora sa faca aceleasi dovezi ca si sotul (sotia) si respectiv parintele lor, desi este cunoscut ca in mod frecvent familia refugiatului nu poate invoca si proba aceleasi motive care au determinat-o sa solicite statutul de refugiat (pentru copii este chiar absurd sa se pretinda a se produce dovezi). Motivul esential al acestora este reunificarea familiei, deci este firesc sa li se acorde statutul de refugiat fara a mai fi supusi procedurii prevazute de art.1-2. In caz contrar, se infrange dreptul lor elementar la viata familiala.

Textul propus de initiator contravine dispozitiilor art.8 alin.1 din Conventia Europeana („Orice persoana are dreptul la respectul vietii sale private si familiale, al domiciliului sau si al corespondentei sale”.). Acelasi text incalca si dispozitiile art. 26 (1) din Constitutia Romaniei „Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata”). Prin textul propus de Guvern sunt nesocotite si principiile egalitatii in drepturi, consacrate in art.16 din Constitutia Romaniei ((1) „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari.”) si ale ocrotirii cetatenilor straini, prevazute in art. 18 (1) din Constitutia Romaniei „Cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si alte legi”.

(…)

Este necesara reformularea articolului 2 din proiectul legii, dupa cum urmeaza : „Statutul de refugiat se acorda si sotiilor sau, dupa caz, sotilor si copiilor refugiatului, cu exceptia cazurilor in care aceste categorii de persoane se afla in una din situatiile prevazute la articolul 4.”

(…)

Art. 4 (3) lit. b) – Este necesara adoptarea textului in urmatoarea varianta, acoperitoare a situatiilor diverse ce se pot ivi in practica : „A comis, in afara tarii, inainte de solicitarea acordarii statutului de refugiat, o infractiune grava de drept comun”. Aceasta formulare corespunde celei din art.1, lit.F-a) din Conventia de la Geneva : „ca au comis o crima grava de drept comun in afara tarii de primire, inainte de a fi admise in aceasta ca refugiati”. Nu este necesara prevederea limitei speciale a pedepsei (3 ani), asa cum o impune textul Comisiei, intrucat acesta nu este un criteriu prevazut de legea penala si nu poate fi un reper absolut in stabilirea gravitatii unei infractiuni.

Atat in varianta initiatorului, cat si in cea a Comisiei juridice se adauga – ca motive de neacordare a statutului de refugiat – comiterea unei infractiuni in Romania si anume dupa solicitarea acordarii statutului de refugiat. Aceste cauze nu exista in textul Conventiei de la Geneva. Includerea lor nu se justifica, intrucat sanctiunea pentru asemenea infractiuni trebuie sa fie cea prevazuta de Codul penal roman (dreptul comun in materie) si nicidecum refuzarea statutului de refugiat, care poate antrena chiar pedeapsa cu moartea in tara de origine. Prin mentinerea variantei criticate, se ajunge la incalcarea principiului nulla poena sine lege, prevazut in art. 2 din Codul penal roman („Legea prevede care fapte constituie infractiuni, pedepsele ce se aplica infractorilor si masurile ce se pot lua in cazul savarsirii acestor fapte”.), intrucit, asa cum se cunoaste, in Romania au fost abrogate textele de lege care prevedeau pedeapsa cu moartea.

Art. 4 (3) lit. c) – Atat varianta Guvernului, cat si cea adoptata de Camera Deputatilor contin adaugiri nejustificate fata de textul art. 1, lit. F-c) din Conventia de la Geneva („ca s-au facut vinovate de actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite”.). Prin urmare, referirile la Constitutia Romaniei si la dispozitiile tratatelor (conventiilor) in materie de refugiati trebuie sa fie inlaturate.

Art. 4 (3) lit. e) – Este necesara adoptarea variantei Guvernului, intrucat cea adoptata de Camera Deputatilor(„…prezinta prin comportarea sa ori prin apartenenta la o anumita organizatie sau grupare, o amenintare pentru siguranta nationala sau ordinea publica in Romania” (subl.n.) aduce atingere dreptului de asociere, garantat prin art. 37 alin. 1 din Constitutia Romaniei („Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, sindicate si in alte forme de asociere”). Comportarea (termen foarte general, deci interpretabil), ca si apartenenta la o grupare nu pot constitui, in sine, situatii care sa conduca la refuzul acordarii statutului de refugiat, de plano. Eventual, aceste imprejurari ar putea fi avute in vedere la admiterea cererii solicitantului de azil, alaturi de toate celelalte probe ale cauzei. Varianta adoptata in Camera Deputatilor contravine si dispozitiilor art. 11 alin. 1 din Conventia Europeana („Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire pasnica si la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a intemeia impreuna cu altii sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale”).

Art. 5 (4) – Camera Deputatilor a adoptat un text care limiteaza masiv, prin discriminare, accesul la procedura solicitarii azilului si goleste de continut insasi notiunea de refugiat.

Art. 5 (4) alin. 2 teza I – Prin textul propus, in ambele variante, se instituie practic o instanta sui generis de preselectie a strainilor care vor sa solicite statutul de refugiat. Strainului care nu poseda documentele pentru trecerea frontierei si viza necesara i se impune obligatia de a dovedi sau a prezenta „indicii ori informatii verosimile ca viata, integritatea corporala sau libertatea ii sunt supuse unei amenintari iminente, potrivit prevederilor art.1 alin.1”, pentru a fi autorizat sa intre in Romania. In mod evident, strainul respectiv va trebui sa prezinte toate acestea in fata unui lucrator din politia de frontiera, care nu este abilitat si nu are nici calificarea necesara pentru a aprecia situatia fiecarui individ in parte. Astfel se legalizeaza o discriminare flagranta intre strainii care poseda documentele pentru trecerea frontierei si cei care nu le poseda. Primii vor supune cererea lor unui organism specializat, beneficiind de o procedura bazata pe principiul contradictorialitatii si de posibilitatea de a-si angaja un aparator calificat, pe cand cei din urma vor fi obligati sa prezinte insasi intemeierea cererii lor unor lucratori din politie, fara a beneficia de vreuna din garantiile unui proces echitabil. Lor li se va refuza de fapt chiar accesul pe teritoriul Romaniei, sanctiune care contravine dispozitiilor art. 31-33 din Conventia de la Geneva si care, prin efectele sale, echivaleaza cu masura returnarii sau expulzarii.

Lipsa documentelor si a vizei nu trebuie sa constituie motive pentru privarea strainului de dreptul de a cere azil in Romania. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in mod obiectiv, solicitantii de azil nu pot avea intotdeauna aceste acte asupra lor. Prin textele criticate sunt clar incalcate principiul nediscriminarii (art. 16 din Constitutia Romaniei si art. 14 din Conventia Europeana) si dispozitiile art.19 alin. 3 din Constitutia Romaniei („Expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie”.). Sunt clar incalcate si dispozitiile art. 6 si 13 din Conventia Europeana, privind dreptul la un proces echitabil si respectiv dreptul la un recurs efectiv.

Art. 5 (4) alin. 2 teza II – Este necesara completarea textului, in varianta adoptata de Camera Deputatilor, adaugand, dupa cuvantul „valabile”: „sau nu au nici un fel de documente”. De altfel, existenta unor documente care nu sunt valabile echivaleaza practic cu lipsa documentelor si este discriminatoriu sa nu fie permis accesul strainilor in tara in ambele situatii. De asemenea, se impune stabilirea unui termen de cel putin 30 de zile pentru prezentarea la autoritatile aratate in alin. 1. Acest interval este rezonabil pentru un strain, care nu se poate orienta foarte rapid intr-un mediu necunoscut. Este necesara includerea unui alineat final al art. 5 care sa prevada ca solicitantii de azil care intra pe teritoriul Romaniei fara documente legale sau prin alte locuri in afara celor stabilite, ori se gasesc pe teritoriul Romaniei fara documente legale, nu vor suporta rigorile legii din acest motiv, sub rezerva prezentarii lor la autoritatile competente in termenul prevazut la art. 5 alin 2. Aceste dispozitii sunt imperios necesare, fata de continutul Legii nr. 56 din 4 iunie 1992 privind frontiera de stat a Romaniei:

Art. 62 – „Persoanelor care se deplaseaza sau desfasoara anumite activitati in apropierea frontierei de stat le este interzis: a) sa treaca frontiera de stat fara documente legale sau cu documente legale prin alte puncte in afara celor stabilite.”

Art. 65 – „Intrarea sau iesirea din tara prin trecerea frauduloasa a frontierei de stat constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani.”

(…)

Art. 7 (6) alin. 2 – Se impune inlaturarea dispozitiilor privind stabilirea obligatorie a locului de resedinta al solicitantului de azil si retinerea documentului de identitate prezentat de catre solicitantul de azil, intrucat ele contravin prevederilor – art. 25 din Constitutia Romaniei, care garanteaza libertatea de circulatie (1) „Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitarii acestui drept.

(2) Fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, de a emigra, precum si de a reveni in tara”;

– art. 18 alin. 1 din Constitutia Romaniei, din care rezulta ca cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor, garantata de Constitutie si de alte legi.

– in acelasi sens ne referim si la dispozitiile art. 2 pct. 1 din Protocolul aditional nr. 4 al Conventiei Europene („Oricine se afla legal pe teritoriul unui Stat are dreptul de a circula liber si de a-si alege liber resedinta pe acest teritoriu”).

Este necesara completarea textului si in sensul ca statul roman suporta cheltuielile aratate in art. 7 (6) alin. 2, pentru a asigura solicitantului de azil un drept la aparare efectiv si nu doar formal. De vreme ce solicitantul de azil nu are mijloacele financiare necesare pentru a se deplasa cu ocazia dezbaterii cererii sale (interviul, in fata comisiei) si respectiv a contestatiei sale, daca nu i se va acorda acest ajutor material el va fi lipsit de o componenta esentiala a dreptului la aparare – prezenta in fata instantelor care ii hotarasc soarta (art. 24 din Constitutia Romaniei; art. 85 Cod procedura civila, care prevede : „Judecatorul nu poate hotari asupra unei cereri decat dupa citarea sau infatisarea partilor, afara numai daca legea nu dispune altfel”).

(…)

Art. 8 (7) alin. 2 – Este necesar sa se precizeze, in text, ca termenul de 10 zile curge de la primire (este vorba de primirea cererii si a documentelor aferente), pentru a nu se crea posibilitatea unor abuzuri (cele 10 zile pot curge de oricand, daca nu se precizeaza punctul de inceput al termenului). De asemenea, trebuie eliminat dreptul de apreciere al organelor mentionate in art. 5 cu privire la actele pe care acestea le trimit comisiei. In text urmeaza sa fie prevazuta obligatia acestor organe de a trimite toate actele depuse de catre solicitantul de azil, acte asupra utilitatii carora se va pronunta comisia, ca organism legal abilitat sa faca aceasta selectie, deci sa aprecieze probele cauzei. Totodata, este legal si echitabil sa se prevada posibilitatea solicitantului de azil de a depune acte in sprijinul cererii sale si cu ocazia prezentarii sale la comisie, pentru intervievare, intrucat este plauzibila procurarea probelor pana in momentul dezbaterii cererii sale, data fiind si dificultatea de a obtine asemenea documente, dupa ce a parasit tara sa de origine. In acest sens ne referim la dispozitiile art. 167 alin. 1-2 Cod de procedura civila („Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii, afara de cazul cand ar fi primejdie ca ele sa se piarda prin intarziere./Ele vor fi administrate inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului”.).

(…)

Art. 9 (8) lit. c) – Trebuie sa se specifice care anume sunt organele cu atributii in acordarea statutului de refugiat pentru a nu genera confuzii si posibile abuzuri.-

(…)

Art. 10 (9) lit. c), d), e) cuprind situatii de excludere alternative care nu exista in Conventia de la Geneva, deci care trebuie inlaturate din textul art.10. Este necesara eliminarea acestor dispozitii pentru ca ele instituie o discriminare, pe care Conventia de la Geneva nu o prevede (art. 1 din Conventia de la Geneva este edificator).

Art. l0 (9) lit. c) – Se impune adoptarea variantei votate in Camera Deputatilor, intrucat nefurnizarea unor informatii sau date, din nestiinta sau dintr-o eroare in comunicare, nu sunt imputabile solicitantului statutului de refugiat si nu este legal si nici just sa fie sanctionat pentru aceasta. Aceeasi solutie o impune si principiul nediscriminarii (art. 16 alin. 1 si art. 18 alin. 1 din Constitutia Romaniei si art. 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului).

(…)

Art. 11 (10) – De vreme ce aprobarea sau respingerea cererii se dispune prin hotarare motivata, este firesc ca insasi hotararea sa fie comunicata persoanei in cauza, ca o garantie elementara a unei proceduri corecte, in sensul art. 6 din Conventia Europeana. Numai in acest fel se respecta principiul nediscriminarii (art. 16 alin. 1 si art. 18 alin. 1 din Constitutia Romaniei), ca si dreptul la aparare al solicitantului de azil (art. 24 din Constitutia Romaniei), care sunt garantate pentru cetatenii romani prin dispozitiile art.266 alin. final Cod de procedura civila („Hotararea se va comunica partilor, in copie, in cazul cand aceasta este necesar pentru curgerea unui termen de exercitarea unei cai ordinare de atac”).

De altfel, conform art. 12 din proiectul legii, hotararea insasi este cea impotriva careia se poate formula contestatie, deci este firesc ca tocmai aceasta sa fie adusa la cunostinta persoanelor interesate si nu o simpla „comunicare”. Este nelegal si duce la pierdere de timp inutila sa se alcatuiasca separat un alt inscris, pe langa hotarare.

(…)

Art. 12 (11) alin. 1 – Comisia care analizeaza initial cererea petentului este asimilata unei prime instante, deci unui prim grad de jurisdictie, este unica si reprezinta un organism central de rang ministerial. Prin urmare este legal si eficient ca instanta competenta sa judece contestatia sa fie Curtea de Apel pe raza careia isi are sediul comisia. In cadrul acestei instante urmeaza sa fie creata o sectie destinata numai acestui gen de cauze. In acest sens ne referim la dispozitiile similare din art. 3-1 din Codul de procedura civila si din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59 din 23 iulie 1993. Centralizarea solutionarii acestor cauze si specializarea judecatorilor sunt garantii reale pentru o buna administrare a justitiei, in raport cu noutatea si gradul sporit de dificultate al unor asemenea cauze. In varianta adoptata in Camera Deputatilor se prevede si participarea unui reprezentant al Parchetului. Consideram ca este inutila aceasta din urma dispozitie, deoarece un tribunal in complet de doi judecatori este o garantie suficienta pentru pronuntarea unei solutii legale si temeinice in cauza.

Art. 12 (11) alin. 2 – Termenul de numai cinci zile lucratoare pentru formularea contestatiei reduce considerabil posibilitatea efectiva a petentului de a-si pregati apararea in mod corespunzator. Un astfel de termen vine in contradictie cu art. 6 alin. 3, lit. c) din Conventia Europeana („Orice acuzat are, in special, dreptul: sa se apere el insusi sau sa beneficieze de asistenta unui aparator ales si, daca nu are mijloacele de a plati un aparator, sa poata fi asistat gratuit de catre un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer”.) si cu art. 24 din Constitutia Romaniei „(1) Dreptul la aparare este garantat; (2) In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

De asemenea, nu este foarte clar ce inseamna „cinci zile lucratoare” si cum se realizeaza comunicarea hotararii „potrivit legii”, fapt care genereaza confuzii si posibile abuzuri. Se impune inlocuirea termenului de 5 zile cu termenul de 15 zile, prevazut in art. 284 alin. 1 si art. 301 Cod de procedura civila.

(…)

Art. 12 (11) alin. 5 – Si termenul de numai 24 de ore prevazut pentru a cere reexaminarea sentintei este excesiv de scurt, fiind chiar mai mic decat unele termene similare in materie contraventionala. Se instituie astfel, intr-o materie importanta, o adevarata procedura de urgenta.

(…)

Intreg continutul art. 12 contravine si dispozitiilor art. 13 din Conventia Europeana, deoarece nu instituie o cale de atac efectiva, cu respectarea tuturor garantiilor procedurale ale unui proces echitabil.

Art. 13 (12) alin. 2 – Propunem reformularea textului dupa cum urmeaza: „O noua cerere […] poate fi depusa numai cand au disparut motivele care au determinat respingerea ei, daca erau din cele enumerate in art. 10, sau, in caz contrar, numai cand situatia de fapt sau temeiurile de drept invocate in cererea petentului s-au schimbat”. Textul proiectului de lege este restrictiv in mod nejustificat, deoarece o cerere poate deveni admisibila nu numai atunci cand au disparut motivele care au determinat respingerea ei, ci si atunci cand au aparut noi situatii (motive) in fapt sau in drept.

(…)

Art. l4 (13) lit. d) – Este imperios necesar ca refugiatilor care nu dispun de venituri sau au venituri modice sa li se asigure asistenta medicala gratuita si o locuinta, fie si intr-un camp destinat solicitantilor de azil. Aceste masuri sunt o minima garantie legala pentru o minoritate vadit defavorizata in conditiile dificile ale adaptarii intr-o societate necunoscuta. Varianta adoptata de Camera Deputatilor exclude aceasta masura de protectie elementara.

(…)

Art. 16 (15) lit. f) – Este necesar ca renuntarea la statutul de refugiat, act cu consecinte foarte grave, sa se realizeze prin declaratie autentificata la notariat, pentru a se asigura o garantie legala impotriva oricaror posibile abuzuri.

(…)

Art. 20 (19) alin. 2 – Cuvantul „trimis” va trebui inlocuit cu „expulzat sau returnat”, pentru a se respecta art. 19 din Constitutia Romaniei, care prevede „(2) Cetatenii straini si apatrizii pot fi extradati numai in baza unei conventii internationale sau in conditii de reciprocitate. (3) Expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie.” In mod evident, in varianta actuala a proiectului legii se eludeaza dispozitiile constitutionale mai sus citate, pentru ca:

– in Constitutie nu exista masura „trimiterii”, care ar fi o a treia posibilitate de indepartare a unui strain sau apatrid de pe teritoriul Romaniei;

– recurgand la cuvantul „trimitere”, se poate face abstractie de cerinta imperativa a Constitutiei, ca o masura atat de grava sa fie dispusa si cenzurata de catre justitie;

– cea mai buna dovada in acest sens este ca nu se prevede vreo cale de atac impotriva masurii „trimiterii”.

In varianta actuala, textul analizat contravine flagrant si art.32-33 din Conventia de la Geneva.

(…)

Art. 21 (20) alin. 1 – Limitarea de 5 ani si apoi de cate 3 ani (respectiv 3 ani si 2 ani, in varianta adoptata de Camera Deputatilor), pentru prelungirea statutului de refugiat, excede textul Conventiei de la Geneva, care nu prevede asemenea restrictii. Aceasta limitare conduce la o stare de insecuritate (tortura morala) a refugiatilor, pe de o parte, iar pe de alta parte poate genera abuzuri in legatura cu prelungirea acordarii statutului de refugiat. In acest sens ne referim la art.3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului : „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

(…)

Este de remarcat ca proiectul legii nu reglementeaza o serie de situatii foarte importante, legate de statutul juridic al refugiatilor, desi toate acestea sunt prevazute in Conventia de la Geneva: – proprietate mobiliara si imobiliara (art. 13 Conventia de la Geneva); – proprietate intelectuala si industriala (art. 14); – drepturi de asociere (art. 15); – facilitati acordate refugiatilor in conditiile art. 17-19; – locuinte (art. 21); – taxe fiscale (art. 29); – transferul bunurilor (art. 30); – refugiati aflati ilegal in tara de primire (art. 31 – foarte important, in raport cu dispozitiile art. 5 alin. 2 din proiectul legii, dar si cu practica organelor politiei de frontiera din Romania de a retine si aresta pe solicitantii de azil, respectiv de a le forma dosare penale, pe motivul intrarii lor ilegale in tara). Este absolut necesara reglementarea tuturor acestor situatii, pentru a nu se crea camp liber de actiune arbitrariului si eventualelor abuzuri impotriva acestor drepturi ale refugiatilor, recunoscute de statul roman prin ratificarea Conventiei privind statutul refugiatilor (Geneva 1951) si a Protocolului sau aditional.

Noiembrie 1995″

2. Asistenta juridica acordata de APADOR-CH refugiatilor si solicitantilor de azil

In anul 1995 aceasta activitate a fost realizata ca un program distinct al APADOR-CH. Problemele cele mai importante solutionate in cadrul programului in discutie au fost urmatoarele :

a) asistenta acordata in cursul procedurii pentru obtinerea statutului de refugiat, care s-a desfasurat in trei etape distincte:

– in perioada premergatoare depunerii cererii de azil: completarea chestionarelor necesare la CRPM, furnizarea informatiilor necesare la intervievare si a celor privind protectia oferita de Inaltul Comisariat pentru Refugiati;

– in perioada dintre depunerea cererii si luarea deciziei de catre CRPM privind obtinerea statutului de refugiat: pentru prelungirea legitimatiei provizorii de solicitant de azil, obtinerea permisului de munca, posibilitatea obtinerii cetateniei etc.;

– in perioada ulterioara deciziei pozitive sau negative a CRPM: furnizarea informatiilor necesare privind drepturile si obligatiile ce decurg din statutul de refugiat, respectiv asistenta pentru redactarea si depunerea contestatiei impotriva deciziei – la CRPM – si apoi redactarea si depunerea actiunii in justitie la Curtea de Apel Bucuresti- Sectia Contencios Administrativ; asistenta pentru obtinerea prelungirii vizei temporare de sedere sau reinnoirii legitimatiei provizorii;

b) asistenta acordata in diverse alte domenii: dobandirea cetateniei romane, obtinerea permiselor de munca, inregistrarea tardiva a nasterii copiilor, efectuarea studiilor in Romania, regimul legal al asistentei medicale, stabilirea domiciliului copiilor;

c) asistenta acordata solicitantilor de azil aflati in zona de tranzit din aeroportul Otopeni a vizat mai multe situatii:

– cetateni straini care au solicitat statutul de refugiat anterior detinerii lor in zona de tranzit sau ulterior acestui moment;

– problema de drept ivita in practica abuziva a autoritatilor referitoare la statutul persoanelor aflate in aceasta zona, politia de frontiera sustinand ca aceste persoane nu sunt private de libertate, dar nici nu li se ingaduie sa paraseasca zona, intrucat ar fi „la dispozitie”;

– in aceste cazuri, in mod evident este vorba despre o detinere nelegala, situatie care este primul pas catre o viitoare expulzare a solicitantului de azil, cu incalcarea dispozitiilor art. 23 din Constitutia Romaniei care prevad ca expulzarea este o masura exclusiv judiciara (autoritatile sustin ca persoanele respective sunt retrimise in tara de origine si nicidecum expulzate, desi nu exista o asemenea masura in actualul sistem legal din Romania);

Datorita asistentei legale acordata solicitantilor de azil aflati in aceasta zona, in doua cazuri a fost impiedicata expulzarea acestora in tara lor de origine, obtinandu-se doar trimiterea in terte tari considerate sigure, pe baza principiului de non-refoulement (art. 32, 33 din Conventia de la Geneva). De asemenea, APADOR-CH a intreprins misiuni de investigare in zona de tranzit a aeroportului Otopeni, in urma carora a elaborat rapoarte trimise autoritatilor romane.

d) asistenta judiciara privind solicitantii de azil contravenienti la Legea nr. 61/1991 s-a concretizat prin invocarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 16 alin. 6 din Legea 61/1991 privind transformarea cuantumului amenzii in zile de inchisoare contraventionala potrivit proportionalitatii de 300 de lei pentru o zi de inchisoare, in conditiile in care cuantumul amenzilor in materie a fost substantial majorat, fara schimbarea raportului mai sus aratat (dosarele nr. 3497, 3786, 3787/1995 Judecatoria sectorului 4);

e) asistenta acordata in procese penale (dosar nr. 2248/1995 la Judecatoria sectorului 1 privind trimiterea in judecata a inculpatului A.K. pentru infractiunile de fals, uz de fals si trecere frauduloasa a frontierei, art. 288, 291 Cod Penal si art. 65-68 din legea 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei – aceasta din urma acuzatie fiind facuta in contradictie cu clauza de impunitate prevazuta in art.33 din Conventia de la Geneva).

Activitatea APADOR-CH, in cadrul Programului de asistenta juridica pentru solicitantii de azil si refugiati din Romania, a realizat o premiera din punct de vedere juridic, intrucat:

– a promovat pentru prima data actiuni in justitie avand ca obiect anularea deciziilor negative ale CRPM si obligarea acestora sa emita decizii prin care sa recunoasca statutul de refugiat persoanelor in cauza;

– a utilizat pentru prima data in acest scop dispozitiile Legii nr. 29/1990 a Contenciosului Administrativ, pornind de la aprecierea, care s-a dovedit a fi corecta, ca deciziile CRPM sunt acte administrative individuale susceptibile de a fi cenzurate de catre instantele de judecata in virtutea principiului liberului acces la justitie (art. 21 din Constitutia Romaniei) si a notiunii de proces echitabil astfel cum rezulta din dispozitiile art. 6 alin. 1 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului;

– a obtinut pentru prima oara recunoasterea de catre Curtea de Apel Bucuresti – Sectia Contencios Administrativ in dosarele nr. 570 si 571 /1995, prin incheierea din 23.06.1995 a competentei instantelor de judecata de a se pronunta asupra deciziilor CRPM (prin respingerea exceptiei de necompetenta invocata de catre CRPM in aceste litigii).

Trebuie subliniat faptul ca CRPM invoca in continuare, in litigiile privind obtinerea statutului de refugiat, necompetenta instantelor de judecata, cu motivarea dedusa din dispozitiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 in sensul ca deciziile CRPM sunt acte de guvernamant nesusceptibile de a fi cenzurate judiciar (exemplificam prin dosarele nr. 1121, 1122, 1147, 1148 si 1332/1995 ale Curtii de Apel Bucuresti – Sectia Contencios Administrativ). Desigur ca CRPM se bazeaza si pe imprejurarea ca in sistemul de drept roman nu functioneaza regula precedentului judicicar, iar incheierea din 23.06.1995 (dosarele nr.570, 571/1995) are valoare relativa raportata doar la speta in care s-a pronuntat.

In realizarea programul, APADOR-CH a colaborat cu Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati si cu organizatii internationale care se preocupa de statutul refugiatilor, ECRE (participarea reprezentantilor asociatiei la intalnirile periodice privind situatia solicitantilor de azil si a refugiatilor) si ELENA (in principal prin schimbul de informatii si corespondenta purtata). O colaborare incipienta a fost realizata cu SIRDO si GRADO, organizatii interne de drepturile omului, prin informari reciproce si trimiterea pentru asistenta specifica a solicitatilor de azil (SIRDO – asistenta sociala si GRADO – integrare).

La finele anului 1995 s-a desfasurat la sediul APADOR-CH o reuniune a organizatiilor non-guvernamentale care activeaza in domeniu sau sunt interesate sa desfasoare o activitate in acest sens (APADOR-CH, SIRDO, GRADO, AIDROM, SALVATI COPIII, Asociatia Fetelor Ghid din Romania, BIMP, AAPADO). Concluzia acestei reuniuni a fost necesitatea intensificarii colaborarii si coordonarii activitatii privind solicitantii de azil si refugiatii, pentru inceput prin semnarea unei conventii de cooperare (sistem informal), datorata complexitatii crescande a problemelor specifice, ca si amplificarii ecoului social al actiunilor de lobby si advocacy in raport cu autoritatile guvernamentale. De asemenea, s-a stabilit ca un prim exercitiu de colaborare sa se realizeze un material comun si o conferinta de presa privind propunerile de amendare a proiectului legii privind statutul si regimul refugiatilor.

3. Investigatii ale APADOR-CH

APADOR-CH a vizitat in mai multe randuri locurile de detentie din Aeroportul international Otopeni, consemnand constatarile sale in rapoarte ce au fost transmise autoritatilor romane, presei, altor organizatii neguvernamentale interesate de protectia refugiatilor.

„Raport asupra vizitelor efectuate la aeroportul Otopeni in zilele de 23 si 27 decembrie 1994

1. Doi reprezentanti ai APADOR-CH s-au deplasat, in doua randuri, la aeroportul Otopeni pentru a constata tratamentul aplicat cetatenilor straini aflati in custodia autoritatilor romane de frontiera.

Din informatiile primite de la Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati a rezultat ca, aproximativ din luna noiembrie 1994, in aeroportul Otopeni, functiona un spatiu de cazare pentru strainii aflati in tranzit sau pentru cei al caror statut devenise incompatibil cu ramanerea lor pe teritoriul Romaniei. Descrierea conditiilor precum si tratamentul aplicat strainilor, faceau din acest spatiu un veritabil loc de detentie. Se impunea deci verificarea acestor informatii si clarificarea, impreuna cu autoritatile competente, a statutului acestui spatiu.

Pe parcursul celor doua vizite s-a discutat cu dl. maior Nicu Vaduva, de la politia de frontiera, cu dl. colonel Munteanu, comandantul politiei de frontiera din aeroportul Otopeni, cu domnii colonei Dinu si Tudor, din Directia Pasapoarte si Politia de Frontiera a Ministerului de Interne.

2. Situat in zona neutra a aeroportului, in afara teritoriului Romaniei, spatiul de „cazare”, cum este considerat de catre politia de frontiera, este compus din doua camere, un coridor de trecere si doua grupuri sanitare cu dus. Exista paza militara iar camerele sunt incuiate, ceea ce sugereaza mai degraba un loc de detentie. Una din incaperi, ce serveste de dormitor, este prevazuta cu 13 paturi suprapuse, dar pe data de 23 decembrie, in momentul primei vizite, acolo se aflau 18 persoane, de cele mai diverse nationalitati: pakistaneza, indiana, egipteana, marocana, irakiana, palestiniana, kurda.

Prin suprapopulare, precaritatea aerisirii si curateniei locului, ale grupului sanitar, precum si prin starea asternuturilor, acest spatiu nu respecta normele de igiena impuse locurilor de detentie ori spatiilor de cazare. Conform declaratiilor celor inchisi acolo, asternuturile nu se schimba nici cu regularitate si nici macar atunci cand se schimba locatarii. Curatenia zilnica se face de catre o femeie de serviciu din personalul aeroportului, dar nu dureaza mai mult de cinci minute.

In privinta hranei, functioneaza o masura de data recenta: cei inchisi acolo primesc cate doua mese reci pe zi, constand in cate o gustare TAROM standard. Noua dintre cei aflati acolo erau musulmani si s-au plans de faptul ca li se serveste carne de porc. Aproape toti au afirmat ca portiile sunt prea mici.

In general, persoanele retinute la aeroportul Otopeni nu sunt scoase la aer, ci doar in incinta salii de tranzit atunci cand acolo nu se afla pasageri, ocazie cu care li se permite sa dea un telefon de cateva minute.

Asistenta medicala nu este regulata, cabinetul din incinta aeroportului acordand consultatii numai contra cost. Strainii aflati in detentie sunt vazuti de medic doar in cazurile grave si la solicitarea politiei de frontiera. In momentul primei vizite am retinut doua cazuri de straini prezentand leziuni infectate sau datorate unor boli evolutive, cazuri ce in opinia noastra nu ar justifica detinerea lor in acelasi loc cu ceilalti si care ar impune tratarea lor in spitale specializate din Bucuresti: Vir Chand, cetatean indian, prezenta leziuni infectate la un picior, capatate, dupa afirmatiile sale, in urma relelor tratamente aplicate de politia de frontiera din aeroportul Timisoara, unde fusese retinut inainte de a fi transferat la Bucuresti; Kulwinder, cetatean indian, prezenta pe corp leziuni, datorate, dupa unii din politistii de frontiera, unei blenoragii netratate, pe care insa medicul chemat intr-un tarziu le-a depistat ca fiind provocate de raie. Unii dintre cei aflati acolo nu poseda in bagajul propriu nici macar minimul necesar pentru asigurarea igienei personale, cum ar fi periute si pasta de dinti, sapun, instrumente de ras, detergent, iar in locul prosoapelor folosesc lenjeria de corp.

3. 17 din cei care se aflau in spatiul de cazare de pe aeroportul Otopeni fusesera gasiti pe teritoriul Romaniei, fie cu vize de sedere expirate, fie fara pasapoarte ori documente care sa ateste faptul ca au solicitat azil. Procedura de aducere, valabila in majoritatea cazurilor, este urmatoarea: sunt gasiti fara acte sau fara acte in regula de agenti de politie, sunt retinuti pentru 24 de ore la sectia de politie, apoi predati Directiei Pasapoarte si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne, care ii trimite la aeroportul Otopeni. Numai doi solicitasera azil pe durata sederii lor in Romania, fara a primi insa raspuns pana in momentul celor doua vizite ale reprezentantilor APADOR-CH.

Talaoui Abdelilah, cetatean marocan si un cetatean egiptean care nu si- declinat identitatea, ne-au relatat faptul ca s-au aflat in Romania pentru a lucra, fara insa a indeplini conditiile legale. Amandoi au fost retinuti de politie in afara domiciliului lor, fiind apoi adusi in aeroport fara a fi informati asupra a ce urmeaza sa li se intample. Nu li s-a dat posibilitatea sa-si rezolve situatia bunurilor aflate la domiciliu si nici sa justifice provenienta acestora. Cetateanul egiptean a afirmat ca sumele de bani in lei si dolari aflate asupra sa au fost confiscate de catre politisti, fara a reiesi clar daca acestia au eliberat vreo chitanta. Conform propriilor declaratii, nici unul dintre ei nu a fost adus in fata unui magistrat si nici nu a luat legatura cu un avocat.

4. Din discutiile purtate cu ocazia celor doua vizite, s-au retinut urmatoarele explicatii ale ofiterilor de la politia de frontiera si de la Directia de Pasapoarte:

– destinatia initiala a acestui spatiu, conform celor declarate de colonelul Munteanu si de maiorul Vaduva, este de a gazdui pe cei ce nu pot intra, din diferite motive, pe teritoriul Romaniei, in asteptarea repatrierii. In prezent, spatiul este ocupat de cetateni straini fara acte in regula, adusi de pe teritoriul Romaniei, dupa ce au fost retinuti de politie.

– masurile referitoare la privarea de libertate au fost luate in urma presiunii autoritatii aeroportuare, proprietarul cladirii, si a comportamentului violent al unora dintre strainii adusi acolo; Ministerul de Interne incepuse construirea unui spatiu de detentie in afara cladirii aeroportului, lucrarile fiind insa stopate in prezent.

– oficialii cu care s-a discutat au negat in permanenta ca strainii adusi acolo s-ar afla in detentie si deci, si-au declinat orice responsabilitate fata de acestia, in ceea ce priveste mancarea, asistenta medicala, igiena locului precum si igiena personala. Solutia actuala se datoreaza numai bunavointei politiei de frontiera, in vreme ce carentele se datoreaza numai lipsei de fonduri.

– Directia Pasapoarte considera ca masura aducerii in aeroport a strainilor si expulzarea lor ulterioara, hotarata de ministrul de interne si nu de un judecator, este perfect legala, Legea 25/1969 oferind temeiul legal; tot aceeasi sursa a specificat ca sumele de bani confiscate de la strainii ce urmeaza a fi expulzati, pot fi recuperate dupa ce acestia ajung in tara de destinatie, prin negocieri cu reprezentantele diplomatice ale Romaniei.

– tot de la Directia Pasapoarte am aflat ca, pentru returnarea in tara de origine a strainilor fara pasapoarte sau cu pasapoarte false este nevoie de un timp indelungat (pentru India, de exemplu, se asteapta cel putin 4 luni); aceasta presupune ca strainii respectivi petrec o lunga perioada de timp in aeroportul Otopeni, in conditiile deja descrise.

5. Concluzii:

Din constatarea situatiei de fapt precum si din discutiile purtate pe parcursul celor doua vizite cu oficialitati din comandamentul politiei de frontiera din aeroportul Otopeni, precum si din Directia Pasapoarte si a Politiei de Frontiera, a rezultat ca:

– strainii care nu au acte in regula, deci nu mai pot ramane pe teritoriul Romaniei, sunt adusi in aeroportul Otopeni impotriva dorintei lor; nu pot parasi aeroportul decat in momentul imbarcarii lor pe un avion; sederea in aeroportul Otopeni se petrece intr-un spatiu incuiat si pazit. Aceste elemente arata clar ca persoanele in discutie se afla in stare de detentie, lucru contestat in mod repetat de autoritatile cu care am stat de vorba. Situatia este cu atat mai grava, cu cat nu sunt respectate procedurile stabilite de legislatia penala in ceea ce priveste regimul detentiei;

– conditiile inumane in care strainii respectivi petrec, uneori chiar perioade indelungate de timp in aeroportul Otopeni, se datoreaza in mare parte refuzului Ministerului de Interne si a organismelor subordonate acestuia de a admite starea de detentie in care se afla persoanele in cauza; nerecunoasterea starii de detentie a condus la nealocarea de fonduri pentru necesitatile vitale ale persoanelor aflate in custodie in aeroportul Otopeni;

– Legea nr. 25/1969 privind regimul strainilor prevede in art. 21 ca strainii vinovati de a nu se fi conformat prevederilor legale ce ii privesc, vor fi expulzati printr-un ordin al ministrului de Interne; aceasta procedura administrativa se mai aplica si astazi, desi se afla in vadita contradictie cu art.19 (3) al Constitutiei Romaniei, adoptata in 1991, care mentioneaza faptul ca „expulzarea sau extradarea se hotaraste de justitie”. Consideram ca, de vreme ce textul constitutional nu se limiteaza doar la expulzarea pronuntata de un judecator ca masura complementara intr-un proces penal, orice actiune de scoatere in afara tarii a unui cetatean strain, deci de expulzare, trebuie sa fie decisa de un judecator, in cadrul unui proces corect. Decizia de expulzare, pronuntata de un organ administrativ, poate fi atacata in justitie si in momentul de fata. Este greu de crezut insa ca o persoana aflata in detentie in aeroportul Otopeni, ar putea sau ar avea mijloacele sa declanseze un proces pe care sa-l continue chiar si dupa ce el nu se mai afla in Romania;

– in cazurile de straini trimisi la aeroportul Otopeni, carora li se confisca de politie diverse sume de bani, procedura de recuperare a acestor bani de catre pagubasi este extrem de greoaie, implicand ambasade si reprezentante romanesti peste hotare.

5 ianuarie 1995″

*

„Raport privind vizitarea locurilor de detentie din aeroportul Otopeni

1. Un reprezentant al APADOR-CH s-a deplasat la aeroportul Otopeni pentru a constata tratamentul aplicat cetatenilor straini aflati in custodia autoritatilor romane de frontiera. La vizita a mai participat un reprezentant al Forschungsgesellschaft Flucht und Migration, organizatie neguvernamentala cu sediul la Berlin.

Trebuie mentionat ca locul de detentie din aeroportul Otopeni a mai fost vizitat de APADOR-CH in doua randuri, pe 23 si 27 decembrie 1994, semnaland neajunsurile constatate autoritatilor competente, respectiv Politiei de frontiera Otopeni si Directiei Pasapoarte si a Politiei de Frontiera din cadrul Ministerului de Interne.

2. Fata de conditiile de detentie constatate cu ocazia celor doua vizite anterioare, nu a fost remarcata nici o imbunatatire. Astfel, in primul rand cei care se afla in locurile de detinere nu se bucura de libertate de miscare; incaperile au fost descuiate in prezenta noastra, politia de frontiera invocand aceleasi motive de securitate in incinta aeroportului. Am remarcat aceeasi precaritate in aplicarea normelor de igiena. Cei inchisi au reclamat lipsa apei calde, furnizata uneori dimineata, in cantitati total insuficiente. Hrana continua sa fie distribuita in ratiile si compozitia deja constatate in vizitele anterioare: zilnic, 2 gustari standard tip TAROM; am constatat si prezenta carnii de porc, motiv pentru care musulmanii sunt uneori obligati sa respinga gustarile, si asa in cantitati insuficiente pentru hrana unui om matur. Asistenta medicala este ocazionala, si numai cand cazurile devin foarte serioase.

Strainii detinuti in acest spatiu provin din urmatoarele tari: China, Nigeria, India, Iraq, Pakistan. Doua femei si un copil in virsta de 2 ani ocupa una din cele doua camere de detentie.

3. Cazuri critice

– Jamila Karim, cetatean irakian de nationalitate kurda, detinuta impreuna cu fiica ei in virsta de 2 ani, Savo Sabbah, in vederea returnarii in Turcia. Dupa propriile declaratii a avut statut de refugiat in Suedia, pana cand, dupa conflictul din Golf, a decis impreuna cu sotul si cei trei copii sa se repatrieze, in speranta ca situatia din Irak s-a imbunatatit. Persecutiile din tara sa au continuat, sotul impreuna cu doi copii ai lor fiind ucisi de armata irakiana, ea insasi fiind ranita la cap. In urma cu aproape un an, a decis sa paraseasca Irakul, calatorind in Turcia; spera sa ajunga in Suedia, dar ambasada Suediei in Turcia a refuzat sa-i elibereze o viza. Sustine ca in urma cu aproximativ 3 luni a intrat in Romania cu o viza de sedere valabila o luna; a ramas in Romania si dupa expirarea vizei, timp in care nu a solicitat azil. In dimineata zilei de 27 martie, in jurul orei 6:00, politia a ridicat-o de la domiciliu si a dus-o, impreuna cu copilul, intr-un loc pe care nu il poate identifica, unde a fost tinuta o zi si jumatate. Pe data de 28 martie a fost adusa in aeroport in vederea returnarii in Turcia. Se teme pentru viata ei si a copilului si doreste sa solicite azil in Romania. Atat ea cat si copilul sunt bolnave. Persoane din jurul ei au afirmat ca si-a pierdut cunostinta in urma unei stari de iritare maxima. Jamila Karim a declarat ca doreste sa solicite azil in Romania si a fost sfatuita sa se adreseze, intr-o prima instanta, autoritatilor romane de frontiera.

4. Solicitanti de azil aflati in detentie

– Birchand Kala, cetatean indian, se afla in detentie in aeroportul Otopeni de aproximativ 4 luni; este solicitant de azil si declara ca nu a mai fost niciodata in Romania. A inaintat cererea de azil politiei de frontiera din aeroportul Otopeni. Se teme ca autoritatile romane l-ar putea returna.

– Fuad Ali Tahar Lapdani, cetatean irakian, a tranzitat Bucurestiul cu destinatia Stockholm, unde a solicitat azil. A fost returnat de autoritatile suedeze in vederea intrarii la Bucuresti in procedura de azil. A formulat o cerere pe data de 30 ianuarie, pe care a inminat-o politiei de frontiera. De atunci nu a primit nici un raspuns, nefiind lasat sa intre pe teritoriul Romaniei.

– Usama Muhammad Amin, cetatean irakian, nationalitate kurda, a intrat fraudulos in Romania pe data de 28 ianuarie, ascuns intr-un camion TIR. Sustine ca a contactat biroul UNHCR in vederea solicitarii de azil, avand fixata o intalnire pentru data de 29 martie. Pe 28 martie este retinut de politie; sustine ca, in ciuda opozitiei sale, a fost dus la ambasada Irakului pentru o confruntare cu personalul irakian, loc in care a fost fotografiat. In cele din urma a fost dus la aeroport in vederea returnarii in Irak.

5. Referitor la cetatenii romani repatriati din tari cu care Romania a incheiat acorduri bilaterale in acest sens, dl. Andrei Munteanu, comandantul PCTF Otopeni ne-a declarat urmatoarele:

– sosirea repatriatilor romani se face fie pe aeroportul Otopeni, fie pe aeroportul Baneasa, recent deschis zborurilor internationale;

– tratamentul aplicat persoanelor posesoare de pasapoarte romanesti valabile este acelasi cu tratamentul aplicat oricarui cetatean roman, la revenirea din calatorie;

– cetatenii romani repatriati care nu poseda pasapoarte valabile sunt opriti in zona de frontiera (in locul in care se afla ghiseele de verificare a pasapoartelor si care nu sunt destinate asteptarii) in vederea unor verificari; este contactat Serviciul evidenta populatiei din Ministerul de Interne si, in cazul in care acesta confirma cele declarate de cetateanul roman repatriat, politia de frontiera elibereaza o adeverinta provizorie de identitate; nu stim cat timp pot dura asemenea verificari si ce se intampla in zilele nelucratoare;

– nu este clar ce se intampla cu cei ale caror date legate de identitate si domiciliu nu sunt confirmate de Serviciul evidenta populatiei;

– dl. Munteanu a declarat ca pentru romanii repatriati nu exista la PCTF Otopeni o evidenta separata si nici nu a primit vreun ordin in acest sens.

31 martie 1995”

*

* *

VII. ALTE ACTIVITATI

I. CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI

1. Documentare, informare, baze de date

Colectiile CDO si-au mentinut structura si sectiunile tematice. Ele s-au imbogatit prin achizitii de noi carti si periodice, prin donatii, precum si prin schimbul de publicatii efectuat cu biblioteci si centre de documentare din tara si din strainatate.

Achizitiile de noi publicatii s-au facut activ in sfera sistemului european de protectie a drepturilor omului, a dreptului comunitar, in domeniul protectiei minoritatilor, precum si materiale privind drepturile economice, sociale si culturale si dreptul la dezvoltare. De un interes special se bucura publicatiile de nivel academic, studii si articole redactate de cercetatori, specialisti pe domeniile respective.

O buna parte din documentatie este accesibila prin bazele de date ale CDO, construite utilizand programul CDS-ISIS. Informatiile bibliografice, rezumatele si/sau tabelele de materii sunt furnizate de bazele de date INDEP si SERIAL alcatuite pe baza formatelor standard elaborate de Huridocs (Human Rights Information and Documentation Systems). Cu titlu experimental, formatul de inregistrare a informatiei nefiind unul definitiv, a fost alcatuita o baza de date cuprinzand deciziile Curtii Constitutionale. Centrul de documentare si-a adus aportul si la alcatuirea unei baze de date pentru programul APADOR-CH privind refugiatii si solicitantii de azil, utilizand un format propriu, dezvoltat pe baza formatelor standard Huridocs.

Toate materialele aflate in colectiile CDO precum si o parte a bazelor de date ale Centrului sunt accesibile publicului la sediul Centrului. In 1995 s-a creat si posibilitatea imprumutarii de publicatii pentru sfarsitul de saptamana.

Si anul acesta a continuat, totusi mult redusa fata de anul precedent, activitatea de centru de informare desfasurata in beneficiul acelora care nu se pot deplasa la sediul centrului si care se adreseaza in scris sau prin mijloace electronice.

2. Asistenta acordata de CDO

Anul 1995 a inregistrat largirea colaborarii Centrului cu centre de documentare din tara si strainatate. Astfel, in luna aprilie, CDO a primit vizita de informare si pregatire a unui documentarist de la Centrul pentru drepturile omului din Albania. Totodata, CDO a oferit asistenta altor centre de profil din Europa prin participarea personalului sau, in calitate de instructor, la cursuri de pregatire privind documentarea si informarea in domeniul drepturilor omului:

– Praga, august 1995, in organizarea Comisiei Uniunii Europene; au participat documentaristi si juristi din centre de documentare, institutii guvernamentale, Parlament, Curtea Constitutionala, universitati;

– Tirana, decembrie 1995, organizatori fiind Huridocs, International Rehabilitation Centre for Torture Victims si Centrul albanez pentru drepturile omului; au participat reprezentanti ai mai multor organizatii neguvernamentale.

Incepand cu acest an, CDO beneficiaza de conectarea, deocamdata indirecta, la reteaua Internet prin servicii de posta electronica. Aceasta faciliteaza contactul si schimbul de informatii cu centre similare din tara si strainatate, precum si obtinerea si stocarea de informatie pe suport electronic. CDO intentioneaza sa-si diversifice serviciile oferite cititorilor prin efectuarea de cautari in baze de date straine si aducerea informatiei intr-un timp foarte scurt. Aceasta se va realiza indata ce CDO va avea acces direct la Internet. Pana in prezent, s-a incercat suplinirea acestui lucru prin achizitionarea unui echipament CD-ROM, care permite citirea in special a bazelor de date imprimate pe compact disc.

3. Mesele rotunde ale Centrului pentru drepturile omului

Doua subiecte ale unor importante proiecte de legi aflate pe masa de lucru a Parlamentului au constituit subiectul meselor rotunde ale CDO ale acestui an.

a) „Cadrul legal existent in Romania privitor la protectia refugiatilor si solicitantilor de azil” a constituit tema primei mese rotunde. Aceasta a avut loc in luna aprilie, atunci cand proiectul de lege privind refugiatii si solicitantii de azil precum si cel privind strainii in Romania se aflau in dezbaterea Camerei Deputatilor si respectiv a Senatului. Invitatii CDO au fost cu precadere parlamentari, in sarcina carora se afla discutarea si adoptarea respectivele proiecte de legi, dar si reprezentanti ai unor institutii ale statului cu putere de decizie in domeniul strainilor (Secretariatul Tehnic al Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari, Ministerul de Interne si Directia Generala Pasapoarte si a Politiei de Frontiera), reprezentanti ai Biroului de Legatura de la Bucuresti al Inaltului Comisariat ONU pentru Refugiati, organizatii neguvernamentale. CDO a urmarit ca prin discutarea problemelor de ordin practic si lacunelor cadrului legislativ in vigoare in 1995 sa sublinieze neconcordantele existente in cele doua proiecte de legi cu documentele internationale la care Romania este parte. Baza de plecare a discutiilor a constituit-o comentariile APADOR-CH pe marginea textelor proiectelor.

b) La masa rotunda „Politica penala a Romaniei si ultimele modificari ale Codului penal si ale Codului de procedura penala”

au participat atat reprezentanti ai unor organizatii neguvernamentale de drepturile omului (AAPADO-Brasov, APADOR-CH), institutii publice (Institutul de cercetari juridice), magistrati (Curtea Suprema de Justitie, Curtea de Apel Bucuresti, Tribunalul Municipiului Bucuresti, Parchetul General), cat si membri ai Parlamentului si reprezentanti ai Inspectoratului General al Politiei. Derulata la o data la care adoptarea amendamentelor la Codul penal si Codul de procedura penala parea iminenta, dezbaterea a avut in vedere proiectul de lege in contextul mai larg al politicii penale a statului roman.

Transcrierea punctelor de vedere exprimate poate fi gasita in paginile Revistei Romane de Drepturile Omului.

4. Revista Romana de Drepturile Omului

In 1995 au mai aparut inca patru numere ale acestui trimestrial care a ajuns, astfel, la nr. 10. Mai mult decat in anii anteriori, RRDO a reflectat activitatea desfasurata in cadrul APADOR-CH, sectiunile 2 si 4 publicand rezultatele investigatiilor in cazurile individuale, sau comentariile efectuate pe marginea unor proiecte de lege.

In felul acesta, activitatile concrete ale APADOR-CH au ajuns la cunostinta unui mai mare numar de cititori, RRDO fiind tiparita in 2.000 de exemplare si circuland inclusiv prin reteaua de librarii.

*

II. ASISTENTA JURIDICA. CAZURI IN ATENTIA APADOR-CH

Programul de acordare a asistentei juridice gratuite a continuat si in 1995, avand in vedere cererea existenta in acest domeniu. Saptamanal, la sediul asociatiei, au fost acordate consultatii juridice unor persoane care, desi nu sunt victime ale unor violari ale drepturilor omului, au nevoie de sfaturi de specialitate. In conformitate cu prevederile statutare, APADOR-CH nu se substituie victimelor, ci le indruma sa se adreseze justitiei pentru recunoasterea drepturilor lor. De aceea, persoanele care au beneficiat de aceste consultatii au fost invatate caror autoritati sa se adreseze, cum trebuie sa o faca, in multe cazuri insistandu-se asupra necesitatii angajarii unui avocat.

Ca si in anii anteriori, unele din cazurile astfel descoperite au fost preluate de catre asociatie, beneficiind inclusiv de un ajutor financiar necesar apelului la justitie.

Nicolae Ignat (Slobozia-Mandra, judetul Teleorman)

In luna aprilie 1994, Nicolae Ignat, din comuna Slobozia Mandra, judetul Teleorman a reclamat APADOR-CH ca este victima unei inscenari judiciare, in urma careia, in anul 1991, a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala. Nicolae Ignat a sustinut ca adevaratul motiv al sanctionarii sale penale ar fi fost acela ca anterior condamnarii a formulat in repetate rinduri, in public, critici la adresa puterii politice de dupa 1989, fapt care i-ar fi atras ostilitatea autoritatilor locale.

Din documentele de la dosarul cauzei rezulta ca la data de 5 martie 1991, organul de cercetare penala din cadrul Politiei municipiului Turnu Magurele a dispus, la plangerea partii vatamate, inceperea urmaririi penale impotriva lui Nicolae Ignat, iar la data de 31 mai 1991 Judecatoria Turnu Magurele l-a condamnat la 6 luni inchisoare. In plangerea sa, inregistrata la 1 martie 1991 sub numarul 138403, partea vatamata a reclamat ca in ziua de 12 decembrie 1990 a fost lovita de Nicolae Ignat, in momentul in care a intervenit intr-o altercatie intre acesta si concubinul ei.

Din investigatiile efectuate de APADOR-CH rezulta mai intai ca sunt temeri serioase ca organul de cercetare penala s-a sesizat si a dispus inceperea urmaririi penale pe baza unei plangeri prealabile introduse peste termenul imperativ de 2 luni prevazut de art. 84 alin. 1 C.p.p. De la 12 decembrie 1990, data pretinsei agresiuni, si pana la 1 martie 1991, data inregistrarii plangerii, au trecut 2 luni si 19 zile, imprejurare care ar fi fost de natura sa inlature, potrivit art. 131 alin. 1 C. pen., raspunderea penala.

In al doilea rand, declaratiile partii vatamate si ale martorilor propusi de aceasta contin contradictii semnificative cu privire la imprejurarile in care ar fi avut loc incidentul. Contradictii sunt si intre declaratiile partii vatamate si cele ale concubinului ei.

In al treilea rand, in intemeierea rezolutiei de incepere a urmaririi penale, organul de cercetare penala invoca alin. 3 al art. 228 din C. pr. pen., desi la data acelei rezolutii, art. 228 nu avea decat doua alineate, in vigoare fiind atunci C.p.p. asa cum a fost publicat in Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 58-59 din 26 aprilie 1973.

In al patrulea rand, din alte investigatii extrajudiciare a reiesit inexistenta unor documente medicale care ar fi trebuit sa ateste leziunile traumatice pe care partea vatamata a sustinut ca le-a suferit. Astfel, cu scrisoarea nr. 2449 din octombrie 1994, directorul Spitalului Turnu Magurele i-a comunicat lui Nicolae Ignat ca „La verificarile actuale si anterioare, aceeasi interventie prin Parlamentul Romaniei, foaia de observatie a pacientei Manaila Angela, actul primar de identificare a internarii, nu se afla in arhiva spitalului, cum normal ar fi trebuit sa fie. Subliniem ca cercetarea a fost facuta indelungat cu perseverenta din partea noastra.”

Cu privire la toate aceste aspecte, APADOR-CH a sesizat Sectia Juridica a Parchetului General, solicitand promovarea recursului in anulare in favoarea lui Nicolae Ignat. Pana in prezent Sectia Juridica, prin Procurorul sef, Marin Lita, a raspuns numai partial observatiilor APADOR-CH. In legatura cu introducerea tardiva a plangerii prealalabile s-a precizat ca ea „a fost inregistrata initial in registrul de corespondenta al Postului de politie din comuna la pozitia nr. 138009 din 21 ianuarie 1991, iar ulterior a fost trecuta in evidenta speciala a cauzelor penale la pozitia nr. 138404 din 1 martie 1991.” Raspunsul Parchetului General impune cateva observatii. In primul rand, in unele documente emise in cauza de Postul de politie din Slobozia Mandra, ca si in raspunsul pe care Parchetul General l-a dat APADOR-CH, se vorbeste de un alt numar de inregistrare a plangerii (138404 din 1 martie 1991) decat cel inscris in realitate pe acest document (138403 din 1 martie 1991). In al doilea rand, la dosar se afla o adresa a Postului comunal de politie purtand nr. 138404 din 30 ianuarie 1991, ceea ce contrazice in mod flagrant sustinerea privind inregistrarea sub acest numar la 1 martie 1991.

In sfarsit, avand in vedere sirul acesta de contradictii, APADOR-CH a solicitat Inspectoratului General al Politiei accesul la registrul de evidenta al Postului de politie. Raspunsul Presedintelui Comitetului pentru Drepturile Omului si Drept Umanitar din cadrul IGP, gen. Ovidius Paun, a fost negativ, motivandu-se ca o atare verificare ar fi in atributiile exclusive ale „parchetului si instantei de judecata.”

Rodica Carstea si Veronica Grecu

Agentia de presa ROMPRES, ale carei angajate au fost pana in 1991, le-a desfacut contractul de munca deoarece isi exprimasera in public opinii critice la adresa conducerii institutiei. Rodica Carstea si Veronica Grecu au dat in judecata ROMPRES. APADOR-CH, considerand cazul celor doua ziariste drept o incalcare a libertatii de exprimare, a asigurat asistenta juridica necesara, din a doua faza a ciclului procesual. In prima faza, cele doua au pierdut la prima instanta si, atat ele cat si ROMPRES au introdus recurs (nu exista inca apelul). Recursul a fost castigat de ROMPRES iar cauza a fost retrimisa la prima instanta. In 1994, Rodica Carstea si Veronica Grecu au pierdut din nou la fond si apoi, in 1995, si apelul. Dar tot in 1995, au castigat recursul, prin care s-a casat decizia anterioara, iar cauza s-a trimis spre rejudecare la TMB.

In paralel, ca urmare a unor declaratii depuse de ROMPRES la dosar mult dupa data limita prevazuta de lege, Rodica Carstea si Veronica Grecu l-au chemat in judecata pe directorul general al ROMPRES – Neagu Udroiu – pentru calmonie. Acest proces penal a suferit numeroase amanari, reclamatul lipsind de la toate termenele de judecata, in ciuda emiterii unor mandate de aducere de catre judecatori.

Adela Gorbanescu

Adela Gorbanescu, fost lider sindical la Universitatea Politehnica Bucuresti, a intrat in conflict cu institutia deoarece a militat consecvent pentru drepturile salariatilor si pentru descoperirea si sanctionarea celor care au furat bunuri si valori din patrimoniul Universitatii. I s-a desfacut contractul de munca, masura contestata de Adela Gorbanescu in justitie in 1992. A trecut prin toate fazele procesuale iar, in 1995, i s-a respins recursul. Adela Gorbanescu a facut plangere la Comisia pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei.

III. PROGRAMUL „MOLDOVA 95/96”

Programul isi propune identificarea si incurajarea grupurilor din Republica Moldova interesate in cunoasterea si raspandirea notiunilor legate de problematica drepturilor omului. El a debutat la sfarsitul anului 1995 cu ocazia desfasurarii la Chisinau a unui seminar privind educatia in domeniul drepturilor omului. Atunci au avut loc primele contacte cu organizatii neguvernamentale din Republica Moldova, programul propunandu-si ca pana la sfarsitul anului 1996, sa realizeze mai multe asemenea intalniri. APADOR-CH va asigura doua internship-uri pentru tineri activisti din organizatii neguvernamentale interesati sa cunoasca aspecte concrete ale activitatii de monitorizare a respectarii drepturilor omului.

IV. DOUA PROIECTE IN CADRUL PROGRAMULUI PHARE DEMOCRACY

Libertatea presei si „hate speech”

In cadrul asistentei oferite de catre Uniunea Europeana prin intermediul Programului „PHARE DEMOCRACY” Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului a fost aleasa pentru coordonarea unui proiect avand ca scop monitorizarea presei in cateva tari ale Europei centrale si de est: Albania, Bulgaria, Romania, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia, Yugoslavia. Proiectul este realizat in fiecare din aceste tari de Comitetele Helsinki locale. In Romania el este realizat de APADOR-CH.

Proiectul a demarat in iunie 1995, si va dura pana in iunie 1996, scopul monitorizarii presei fiind dublu: pe de o parte identificarea cazurilor de violari ale libertati de exprimare in cazul presei scrise si audiovizuale, iar pe de alta parte analizarea felului in care limbajul folosit si ideile exprimate contribuie la crearea, mentinerea sau acutizarea tensiunilor din interiorul unei societati, prin promovarea intolerantei, a xenofobiei, a rasismului, a antisemitismului, respingerea alteritatii, a valorilor democratiei si drepturilor omului.

Sunt monitorizate sase publicatii zilnice, centrale, patru saptamanale si cinci posturi de televiziune, publice si private. Lunar se elaboreaza rapoarte privind situatia constatata, insotite de articolele in cauza si de inregistrari video.

Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei

In cadrul aceluiasi Program „PHARE DEMOCRACY”, si tot prin intermediul Federatiei Internationale Helsinki, se desfasoara in cateva tari si proiectul „Drepturile omului si securitatea regionala in sud-estul Europei”: Albania, Bulgaria, Grecia, Romania, Ungaria. Durata lui este de asemenea de un an, incepand cu luna iunie 1995, in Romania fiind realizat de APADOR-CH.

Proiectul isi propune sa abordeze problematica drepturilor omului in lumina documentelor elaborate in cadrul OSCE, al Uniunii Europene, al NATO, conform carora respectarea drepturilor omului a devenit o dimensiune a securitatii internationale.

Sunt analizate cadrele legislative din fiecare din tarile implicate, vizand protectia drepturilor omului si a drepturilor minoritatilor nationale, si sunt elaborate rapoarte pe aceasta tema, se desfasoara internship-uri bilaterale realizate intre comitetele Helsinki din tarile implicate si au loc seminarii bilaterale privind tarile participante la proiect, urmate de un seminar general cu participarea tuturor comitetelor Helsinki care au realizat proiectul.

Se preconizeaza ca la sfarsit, sub egida Federatiei Internationale Helsinki, sa fie elaborat un amplu material cuprinzand studiile realizate in cadrul proiectului, care sa ofere o vedere de ansamblu a situatiei din regiune.

V. PARTICIPARI APADOR-CH

Mai mult decat in anii precedenti, APADOR-CH a participat la numeroase reuniuni internationale unde diferiti membri ai sai au fost invitati sa conferentize, sa contribuie la instruirea altor grupuri de drepturile omului, sau sa lucreze impreuna cu organizatii internationale de prestigiu.

– Februarie: Dezbaterea de la Atlanta privind situatia minoritatii maghiare din Romania (organizata de catre Project on Ethnic Relations, cu participarea presedintelui Jimmy Carter).

– februarie-martie: Participare la Grupul de lucru intiat de International Service for Human Rights pentru modificarea Rezolutiei ECOSOC referitarea la acordarea statutului consultativ organizatiilor neguvernamentale;

– aprilie: Intalnire in cadrul „Dimensiunii umane” a OSCE, cu tema „Societatea civila si relatiile dintre organizatiile neguvernamentale si autoritati” organizata la Varsovia de ODIHR (Departamentul pentru institutii democratice si drepturile omului);

– aprilie: Forumul romano-maghiar desfasurat la Poiana Brasov in organizarea Ligii Pro-Europa si a Asociatiei de prietenie romano-maghiare din Pecs;

– mai: Dezbatere pe tema „Problematica minoritatilor nationale in programele partidelor politice”, organizat la Poiana Brasov de Liga Pro-Europa si APADOR-CH;

– mai: Intalnire cu tema „Statul national si autonomia etnica” organizata la Gyula de FIDESZ si Liga Pro-Europa;

– iunie: Participare, ca instructori, la cursul de formare a activistilor in drepturile omului, organizat in Albania de Comitetul Helsinki din Olanda;

– iunie: Expozeu privind drepturile omului in Europa centrala si de est, prezentata in cadrul Conferintei internationale „Trei ani dupa Conferinta mondiala a drepturilor omului – Viena 1993”, organizata la Uppsala de catre Universitatea din Uppsala;

– iunie: Seminar cu tema „Drepturile civile si regulile plangerilor individuale la Consiliul Europei”, organizat la Satu-Mare de Liga pro Europa, filiala Satu Mare;

– iunie: Tabara de vara romano-maghiara de la Balvanyos;

– iunie – iulie: „Serviciile de informatii in societatea civila: monitorizare si raspundere” – organizata la Varsovia de Centrul pentru studii privind siguranta nationala (Washington D.C.), Fundatia Helsinki pentru drepturile omului din Polonia, Fundatia pentru o societate civila (New York);

– iulie 1995: Conferinta privind evolutia statului de drept, Tokyo;

– septembrie: Expozeu prezentat la Facultatea de drept a Universitatii din Boston pe tema „Cadrul constitutional din Romania referitor la protectia drepturilor omului”;

– octombrie: Lucrare prezentata in cadrul Seminarului „Reconceptualisation of the welfare state”, organizata de Centrul pentru drepturile omului din Danemarca;

– octombrie – noiembrie: Cursul „Protectia minoritatilor nationale”, organizat la Hga de Fundatia pentru relatii inter-etnice, Consiliul pentru minoritatile nationale si Comitetul Helsinki din Olanda; reprezentantii APADOR-CH au organizat si sustinut atelierele de lucru;

– noiembrie: Participarea la dezbaterile pe tema „Drepturilor Omului si Politica Uniunii Europene”, la Parlamentul European, Bruxelles;

– noiembrie: Conferinta tinuta la Koln, privind situatia drepturilor omului si drepturilor minoritatilor in Romania;

– noimebrie: Conferinta tinuta in Bundestag (Bonn), privind evolutia statului de drept in Romania, cu referire la drepturile omului si ale minoritatilor;

– noiembrie: Seminar pe tema „Asistenta juridica : Strategii in sprijinul drepturilor omului”, organizat la Budapesta de Institutul de Politica Legislativa si Constitutionala (COLPI) de la Budapesta;

– noiembrie: Participare, ca instructori, la cursul de formare a activistilor in drepturile omului, organizat in Slovacia de Comitetul Helsinki din Olanda;

– decembrie: Seminar pe tema „Tehnici de monitorizare a cazurilor de violare a drepturilor omului” organizat la Varsovia de Fundatia Helsinki pentru drepturile omului din Polonia;

– decembrie: Seminar cu tema „Cadrul legal privitor la solicitantii de azil si refugiati in Romania – cooperarea intre organizatiile neguvernamentale care asista refugiati”, organizat la Bucuresti de APADOR-CH si ECRE;

– participari la „Atelierele democratiei”, organizate

de Liga Pro-Europa;

– participari la seminariile privind minoritatile nationale din Romania, organizate de Consiliul pentru minoritatile nationale si Fundatia pentru relatii interetnice;

– participarea Centrului pentru drepturile omului la instruirea altor centre.

La 18 decembrie 1995, cu ocazia Zilei mondiale a minoritatilor, Guvernul maghiar i-a decernat lui Gabriel Andreescu premiul „Pro-Minoritati”.

*

* *

In 1995 activitatea APADOR-CH a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States;

– CEBEMO;

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta)

– Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite;

– Guvernul flamand prin intermediul Facuiltatii de drept al Vrije Universiteit Brussels;

– Guvernul Statelor Unite ale Americii prin intermediul Ambasadei SUA la Bucuresti;

– Programul Phare Democracy.

Acest raport a fost realizat cu sprijinul financiar al fundatiei The German Marshall Fund of the United States.