APADOR-CH – Pagina 17

Articole

Autoritățile nu descurajează abuzurile polițiștilor

03/08/2015/în Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH publică rezultatele cercetării privind modul în care autoritățile române mimează pedepsirea polițiștilor care comit abuzuri în relația cu cetățeanul.

Cercetarea a fost derulată în perioada februarie – iunie 2015 în cadrul proiectului „Cu ochii pe abuzurile poliției”, și relevă faptul că doar 14 din 3034 de plângeri penale făcute de cetățeni, referitoare la abuzuri ale forțelor de ordine, au ajuns în fața instanțelor de judecată, în perioada 2012-2014. În aceeași perioadă IGPR a primit 3301 plângeri privind comportamentul abuziv/brutal al polițiștilor, și doar 47 dintre acestea, adică aproximativ una din 70 s-au soldat cu sancțiuni disciplinare

Datele folosite de APADOR-CH au fost obținute prin cereri de informații de interes public, făcute către toate parchetele de pe lângă tribunalele județene, inspectoratele județene de poliție, Consiliul Superior al Magistraturii și IGPR. În cazul IGPR a fost nevoie și de o reclamație administrativă și o de acțiune în înstanță deoarece instituția refuză să comunice informații de interes public.

Cercetarea a mai arătat că poliția nu utilizează suficient mijloace care ar putea preveni sau ajuta la descoperirea abuzurilor, cum ar fi instalarea camerelor de luat vederi în secții – dotări ce presupun costuri minime – și de asemenea nu face demersuri pentru a informa cetățenii despre drepturile lor. Poliția refuză în mod ilegal să facă publice procedurile privind legitimarea, amprentarea, percheziția corporală, iar necunoașterea acestora de către cetățeni lasă loc arbitrariului și poate conduce la abuzuri.

Această secretomanie poate fi interpretată ca o dorință de menținere a forțelor de ordine ca organe represive mai degrabă decât orientate spre cetățean.
APADOR-CH a cerut CSM să dispună o verificare privind modul cum s-au derulat anchetele procurorilor în ultimii ani în cauzele privind polițiști acuzați de purtare abuzivă, iar IGPR și Ministerului de Interne să aloce de urgență fondurile necesare implementării sistemelor de supraveghere în toate secțiile de poliție.

___
Abuzurile polițiștilor chiar și neînsoțite de violențe, cum ar fi întrebuințarea de expresii jignitoare în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constituie infracțiunea de purtare abuzivă care se sancționează cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă. În cazul în care se dovedește că un polițist aflat in exercitarea atribuțiilor de serviciu recurge la amenințări, loviri sau alte violențe, sancțiunea pe care o va primi va fi mai mare cu o treime decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă.
___
Raportul complet poate fi citit aici.

Mai multe despre proiectul „Cu ochii pe abuzurile poliției”, găsiți aici, precum și informații despre drepturile persoanelor conduse la secția de poliție și ce pot face dacă au fost victime ale abuzurilor forțelor de ordine.

Proiect realizat în colaborare cu Casa Jurnalistului, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Sunt abuzurile poliției descurajate de autorități?

30/07/2015/în Abuzuri ale forțelor de ordine, Rapoarte /de Rasista

Introducere

Acest raport este elaborat în cadrul proiectului „Cu ochii pe abuzurile poliției”, proiect care și-a propus să descurajeze comportamentele abuzive, de multe ori violente, ale polițiștilor în relație cu cetățenii.

Din experiența APADOR-CH de mai bine de 20 de ani reiese că cele mai multe abuzuri ale polițiștilor au loc în primele momente ale interacțiunii acestora cu victimele și mai ales în cazuri în care persoanele sunt “conduse administrativ” la sediul poliției. Această așa-zis “conducere administrativă“ este de fapt o privare de libertate neînsoțită însă de garanțiile necesare asigurării respectării drepturilor persoanei.

Trebuie menționat că această măsură polițienească se aplică destul de frecvent, numai în anul 2014 și numai pe teritoriul Capitalei au fost conduse la secțiile de poliție 22.344 de persoane din care mai puțin de 40% au fost sancționate contravențional. Trebuie, de asemenea, precizat că abuzurile polițiștilor chiar și neînsoțite de violențe, cum ar fi întrebuințarea de expresii jignitoare în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constituie infracțiunea de purtare abuzivă care se sancționează cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă. În cazul în care se dovedește că un polițist aflat in exercitarea atribuțiilor de serviciu recurge la amenințări, loviri sau alte violențe, sancțiunea pe care o va primi va fi mai mare cu o treime decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă.

Ipotezele de la care a pornit această cercetare sunt:

– Abuzurile poliției rămân de prea multe ori nesancționate chiar dacă sunt semnalate prin plângeri;
– Autoritățile nu utilizează suficient mijloace care ar putea preveni sau ajuta la descoperirea abuzurilor (cum ar fi supravegherea video a secțiilor de poliție);
– Poliția nu informează suficient cetățenii cu privire la drepturile și obligațiile ce le revin.

Precizări metodologice

Informațiile conținute în acest material se bazează pe răspunsurile autorităților la aproape o sută de cereri de informații de interes public adresate de APADOR-CH în primăvara anului 2015. Au fost solicitate date tuturor parchetelor de pe lângă tribunale (PT), tuturor inspectoratelor județene de poliție (IJP), Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) și Inspectoratului General de Poliție (IGPR). Corespondența cu IGPR nu s-a limitat la simple cereri de informații ci a implicat și o reclamație administrativă urmată de o acțiune în instanță deoarece instituția a refuzat să comunice informații de interes public extrem de relevante.

Cererile de informații adresate parchetelor de pe lângă tribunale au primit răspuns din partea a 37 de parchete din 42 (nu au răspuns parchetele din București, Cluj, Ilfov, Sălaj și Vaslui). Cele adresate inspectoratelor județene de poliție au primit răspunsuri de la 39 de inspectorate (nu au răspuns IJP Covasna, Harghita și Mureș). Analiza mai include și datele furnizate de CSM precum și pe cele transmise de IGPR prin singurul răspuns pe care l-a remis complet și în termenul legal.

Rata de răspuns mare din partea autorităților conferă analizei relevanță statistică.

Sancționarea penală și administrativă a comportamentelor abuzive ale polițiștilor

Pentru a evalua nivelul de sancționare a polițiștilor acuzați de abuzuri în cele ce urmează vor fi analizate informațiile aferente anilor 2012, 2013 și 2014.
De la parchetele de pe lângă tribunale am obținut date statistice privitoare la numărul de plângeri împotriva polițiștilor (în general sau pentru purtare abuzivă) și modul cum au fost soluționate acestea atât de către parchete cât și de către instanțe. CSM a transmis date privind soluțiile de trimitere în judecată pentru purtare abuzivă (nu doar referitor la polițiști) emise de parchete precum și soluțiile instanțelor în astfel de cazuri iar IGPR a transmis date privind plângerile înregistrate de instituție și modul de soluționare.

Conform datelor transmise de parchete în perioada 2012-2014 au fost înregistrate 3.034 de plângeri împotriva polițiștilor pentru purtare abuzivă. Doar 14 dintre plângerilor înregistrate au fost soluționate de parchete prin trimitere în judecată. Rata trimiterilor în judecată este infimă, doar una din 217 ajungând în fața judecătorilor. În aceeași perioadă instanțele au pronunțat doar patru condamnări în cauze având ca obiect purtarea abuzivă a unor polițiști. Cele patru condamnări au fost hotărâte de instanțe în cazuri instrumentate de parchetele din Călărași, Gorj, Harghita și Suceava. La finele anului 2014 se afla încă pe rolul instanțelor un dosar în care doi polițiști din județul Constanța erau judecați tot pentru purtare abuzivă.
Conform datelor prezentate de CSM în perioada 2012-2014 parchetele au emis 107 soluții de trimitere în judecată pentru infracțiunea de purtare abuzivă, iar instanțele au soluționat 77 de cazuri. Dintre acestea, 14 au fost soluționate prin încetarea procesului penal. În restul de 63 de cauze au fost condamnate 60 de persoane iar 9 au fost achitate.

Coroborând datele transmise de parchete cu cele transmise de CSM putem concluziona că, odată ce ajung în fața instanțelor crește probabilitatea ca cei acuzați de purtare abuzivă să fie sancționați. Există însă o disproporție flagrantă între numărul de plângeri și numărul de cauze care ajung în fața instanței. Fiind greu de crezut că o proporție atât de mare de persoane (216 din 217) să facă plângeri neîntemeiate sau cu rea-credință nu putem trage decât concluzia că anchetele realizate de parchete sunt fie părtinitoare fie superficiale.

Din informațiile puse la dispoziție de IGPR reiese că în perioada de referință au fost depuse 3301 de plângeri privind comportamentul abuziv/brutal al polițiștilor. 47 dintre acestea, adică aproximativ una din 70 s-au soldat cu sancțiuni disciplinare. Este foarte probabil ca multe dintre aceste 3301 de plângeri să fi fost depuse de aceleași persoane care au făcut și plângeri penale și în acest context se impune precizarea că atâta vreme cât un polițist este anchetat penal pentru purtare abuzivă, cercetarea disciplinară în cazul lui se suspendă. Deci, cele 47 de sancțiuni disciplinare dispuse au fost date unor polițiști care la momentul sancționării nu erau anchetați penal.

UPDATE 2016: O actualizare a acestor date, conform informațiilor obținute de APADOR-CH de la toate parchetele din țară, arată că în 2015 au fost înregistrate 2461 de plângeri împotriva polițiștilor, din care 828 de plângeri au vizat purtarea abuzivă. Din plângerile înregistrate pentru purtare abuzivă, 391 au fost soluționate, dar numai 1 (una) dintre ele a ajuns în instanță.

Date privind dotarea secțiilor de poliție cu sisteme de supraveghere video

Inspectoratelor județene de poliție li s-au solicitat informații referitoare la: numărul total de secții din județ, numărul de secții dotate cu camere de supraveghere video și care anume sunt secțiile dotate, numărul camerelor amplasate, dacă sunt amplasate în interior sau în exterior, dacă imaginile sunt stocate, costul utilizării etc. Răspunsurile date de inspectorate au fost în marea lor majoritate incomplete, inspectoratele invocând faptul că informațiile sunt clasificate. Cu toate acestea am obținut date semnificative statistic referitor la numărul secțiilor dotate cu camere video, la costurile de funcționare a sistemelor de supraveghere și la planurile pentru dotare.

Concret, din răspunsurile colectate reiese că în medie 7.93% dintre secțiile de poliție sunt dotate cu sisteme de supraveghere, aproximativ 6 secții pe județ. Media este însă mult ridicată de procentajele înregistrate la Sibiu – 81.69% (58 de secții dotate din 71) și la București – 50% (13 din 26). Dacă le excludem pe acestea din analiză reiese o medie de doar 5.48% secții dotate, puțin mai mult de 4 secții în fiecare județ. La polul opus față de Sibiu și București se situează județele Mehedinți, Sălaj, Suceava și Vrancea unde nici un sediu al poliției nu este supravegheat video. IJP Suceava a precizat însă că a solicitat IGPR încă din 2012 fonduri în acest scop.

De regulă, după cum reiese din răspunsuri, primele locuri unde se instalează camere de supraveghere sunt inspectoratul județean, poliția municipală a reședinței de județ și poliția transporturi. Este evident că sediile de poliție comunală beneficiază doar în mod excepțional de sisteme de supraveghere.

Majoritatea respondenților au afirmat că sistemele nu implică deloc sau implică doar costuri modice legate de întreținere. Șapte inspectorate au afirmat că au costuri între 1000 și 7460 de lei anual (la IJP Ialomița este cel mai mare). Considerăm că raportat la bugetele instituțiilor și aceste cheltuieli sunt foarte mici, așadar impactul bugetar al utilizării sistemelor de supraveghere în secțiile de poliție este nesemnificativ.

Doar două inspectorate au transmis că au planuri concrete pentru continuarea dotării: IPJ Sibiu, care are o planificare a dotării tuturor secțiilor din județ și IPJ Călărași cu un plan de dotare a două secții în cursul primei părți a anului 2015. Restul respondenților nu au făcut planificări pentru dotări motivând că nu au fondurile necesare.

Transparența poliției cu privire la procedurile relevante pentru interacțiunea cu cetățenii

Pornind de la premisa că cetățenii trebuie să fie informați despre drepturile și obligațiile pe care le au în relație cu poliția, am solicitat IGPR să ne comunice procedurile în vigoare referitoare la: legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală, control corporal și al bagajelor precum și conducere administrativă. Am menționat explicit în cererea de informații că în măsura în care reglementările menționate cuprind informații clasificate solicităm să ni se comunice doar extrase. IGPR a refuzat în mod ilegal, să ne transmită informațiile motivând că: „Deși procedurile nu sunt clasificate, opinăm că scopul inițial al procesului de elaborare nu a vizat și publicitatea acestora.”

Trebuie precizat că o parte din aceste proceduri sunt publicate într-un manual publicat în anul 2013, elaborat de doi ofițeri de poliție, prefațat de Inspectorul General al Poliției Române și care poate fi achiziționat în librării, evident, contra cost.

Refuzul ilegal al IGPR de a face publice procedurile privind legitimarea, amprentarea etc. nu poate fi interpretat decât în linie conservatoare, de menținere a forțelor de ordine ca organe represive mai degrabă decât orientate spre cetățean.

Concluzii și recomandări:

Rezultatele studiului confirmă validitatea ipotezelor.

Răspunsul APADOR-CH la întrebarea din titlu este: Nu. Astfel:

– Doar una din 217 de plângeri penale împotriva polițiștilor pentru purtare abuzivă ajunge în fața unei instanțe de judecată. Considerăm greu de crezut ca 216 din 217 plângeri să fie neîntemeiate sau formulate cu rea-credință. De aceea APADOR-CH solicită CSM să dispună o verificare privind modul cum s-au derulat anchetele procurorilor în ultimii ani în cauzele privind polițiști acuzați de purtare abuzivă;

– Poliția nu utilizează suficient mijloace care ar putea preveni sau ajuta la descoperirea abuzurilor. În ce privește dotarea secțiilor de poliție cu sisteme de supraveghere video, cu două excepții notabile – Sibiu și București – în medie în fiecare județ doar patru secții dispun de camere video. Mai mult, având în vedere că instalarea unor astfel de sisteme începe de regulă cu inspectoratul județean și cu poliția municipiului reședință de județ, este evident că în mediul rural foarte puține sedii sunt supravegheate. Având în vedere și costurile nesemnificative ale utilizării acestor sisteme, asociația solicită IGPR și Ministerului de Interne să aloce de urgență fondurile necesare implementării sistemelor de supraveghere în toate secțiile de poliție;

– Poliția română refuză în mod ilegal să facă publice procedurile privind legitimarea, amprentarea, percheziția corporală etc. Necunoașterea acestora de către cetățeni lasă loc arbitrariului și poate conduce la abuzuri. APADOR-CH solicită IGPR să renunțe la secretomanie și să facă publice aceste reglementări.

Raportul în format PDF: Cu ochii pe abuzurile politiei

Un pacient acuză patru jandarmi că i-au pus viața în pericol

16/07/2015/în Comunicate /de Rasista

Patru jandarmi din cadrul batalionului II al Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului București sunt acuzați de rele tratamente de un bărbat (A.C.), căruia i-au confiscat abuziv pastilele de metadonă și tratamentul ARV pentru HIV.

A.C. are 35 de ani și a fost consumator de droguri timp de 12 ani, iar din septembrie 2014 se află în tratament substitutiv cu metadonă la Centrul de Reducere a Riscurilor ARENA București din cadrul I.N.B.I. Matei Balș. În anul 2013, A.C. a fost diagnosticat cu HIV, iar în luna noiembrie 2014 a începtut tratamentul antiretroviral (ARV) la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale „Victor Babeş”.

În data de 10.06.2015, în jurul orei 15:00, A.C. a fost oprit în zona Unirii, împreună cu un coleg din școala generală, de patru jandarmi îmbrăcați în civil. Aceștia i-au confiscat lui A.C. șapte pastile de metadonă, deoarece au considerat că rețetele pentru metadonă pe care le avea la el nu erau valabile. Rețetele, emise de Centrul ARENA, erau datate cu 01.06.2015 și 08.06.2015.

De asemenea, cei patru jandarmi i-au confiscat lui A.C. alte patru pastile ARV și trei pastile LIV52, sub suspiciunea că acestea conțin stupefiante. Jandarmii au predat în aceeași zi pastilele și rețetele confiscate Biroului de Combatere a Crimei Organizate (B.C.C.O.) București – Serviciul Antidrog, unde a fost deschis un dosar penal pe numele lui A.C.

Victima a povestit reprezentanților CARUSEL cum jandarmii au început să strige pe stradă că are SIDA când acesta le-a justificat de ce avea asupra lui pastilele ARV. În incinta sediului B.C.C.O., când A.C. le-a cerut jandarmilor sa îi înapoieze pastilele pentru că trebuia să își administreze tratamentul, i s-a răspuns „Sidosule, ce mă interesează că pierzi tu o schemă?…Scăpăm țara de un sidos!”.

CARUSEL și APADOR-CH consideră că A.C. a fost victima unor abuzuri. Atât comportamentul violent al jandarmilor, cât și privarea lui A.C. de tratament medical reprezintă rele tratamente. Cele două organizații au realizat un raport detaliat asupra cazului A.C.

Victima (A.C.) a depus o plângere penală împotriva celor patru jandarmi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a fost trimisă spre soluționare Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București.

CARUSEL și APADOR-CH solicită Parchetului Militar să deruleze o anchetă efectivă cu privire la faptele jandarmilor. De asemenea, solicităm Inspectoratului General al Jandarmeriei să dispună urgent o anchetă cu privire la abuzurile celor patru jandarmi, cât și măsuri pentru ca lucrătorii Jandarmeriei să fie instruiți cu privire la antidiscriminare, transmiterea, prevenirea și tratamentul HIV, precum și obligația de a asigura continuitatea tratamentului substitutiv pentru foștii consumatori de droguri.

Inițiativa Asociației Carusel împotriva abuzurilor reprezentanților fortelor de ordine reprezintă o activitate din cadrul proiectului „Dreptate pentru „Dinte”!”, desfășurat de către CARUSEL, în parteneriat cu RHRN, în perioada 01.10.2014 – 31.07.2015. Scopul proiectului este de a promova respectarea drepturilor omului în secțiile de poliție prin documentarea cazurilor de abuz și prin sesizarea acestora.

Acest proiect este realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Raport asupra cazului A.C., agresat de patru jandarmi în București

16/07/2015/în Abuzuri ale forțelor de ordine /de Rasista

În dată de 12 iunie 2015, A.C. s-a prezentat la sediul Asociației Carusel pentru a reclama relele tratamente la care a fost supus de patru jandarmi din cadrul batalionului II al Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti.

Evenimentele din zilele de 10 şi 11 iunie 2015 – așa cum au fost relatate de A.C. reprezentanților CARUSEL

A.C. are 35 de ani și a fost consumator de droguri timp de 12 ani (1997 – 2009), iar din anul 2014 se află în tratament substitutiv cu metadonă la Centrul de Reducere a Riscurilor ARENA al ARAS – Asociaţia Română Anti-SIDA. În anul 2013 a fost diagnosticat cu HIV, iar în luna noiembrie 2014 a începtut tratamentul antiretroviral (ARV). Acesta deţine o pensie de invaliditate de gradul I, cu însoţitor, şi o pensie de handicap de gradul II.

Pe data de 10 iunie 2015, în jurul orei 15:00, A.C. se afla în zona Unirii, unde trebuia să se întâlnească cu o prietenă. În timp ce se deplasa către locul întâlnirii, Bulevardul Unirii, nr. 27, s-a întâlnit cu un coleg din şcoala generală, D.P., în staţia de autobuz Piaţa Unirii I. În fața patiseriei Georgi de pe Bld. Unirii au fost opriţi de patru jandarmi, îmbrăcaţi în civil, descrişi de victimă astfel: unul dintre aceştia era atletic, 1,90 m, brunet, faţa ovală, cu început de calviţie; un alt jandarm purta o şapcă, blond, cu barbă, 1,75 m; al treilea jandarm avea o cicatrice pe obrazul drept, atletic, 1,75 m, şaten; al patrulea jandarm a fost descris ca având forma feţei ovală, şaten, 1,74 m. Jandarmul „cu barbă” s-a legitimat, iar apoi au fost legitimaţi şi cei doi bărbaţi, A.C. şi D.P.. Ambii au fost întrebaţi dacă deţin substanţe asupra lor, iar A.C. i-a replicat acestuia că are asupra lui tratamentul cu metadonă şi i-a prezentat jandarmului respectiv o reţetă pentru metadonă, emisă de Centrul ARENA, cât şi cele 7 pastile de metadonă. Jandarmul „cu barbă” a replicat că reţeta nu este valabilă, întrucât este datată cu luna a 8-a 2014. A.C. a verificat reţeta pe care i-o înmânase jandarmului, a observat că era datată cu 01.06.2015 şi i-a prezentat jandarmului „cu barbă” o altă reţetă, mai nouă, datată cu 08.06.2015.

În timp ce se afla în fața patiseriei Georgi, A.C. a fost sunat de mama lui, la ora 15:19. Acesteia a reuşit să-i spună că a fost oprit de jandarmi, înainte ca aceştia să-i spună să nu mai vorbească la telefon. Jandarmul „cu barbă” l-a întrebat dacă mai deţine şi alte substanțe, iar A.C. i-a răspuns jandarmului „cu calviţie” că trăieşte cu HIV şi că are tratamentul antiretroviral la el. În acest moment, jandarmul „cu calviţie” a început să strige „Ce, bă, ai SIDA?”, îndeajuns de tare cât să fie auzit de cei din jurul lor. Când A.C. i-a cerut să vorbească mai încet, pentru că fostul lui coleg de generală, D.P., nu îi cunoștea situația medicală până la acel moment, iar acum, fiind vecini în cartier, îi vor afla situaţia şi ceilalţi vecini, jandarmul „cu calviţie” i-a replicat „Şi ce, bă, ţi-e ruşine cu ce ai?”.

Jandarmul „cu barbă” i-a cerut lui A.C. borseta, iar acesta i-a oferit-o pentru a căuta în ea tratamentul antiretroviral. După ce a descoperit în borsetă 4 pastile ARV şi 3 pastile pentru ficat, Esentiale Forte şi Liv 52, jandarmii i-au spus că acestea nu sunt pentru tratamentul HIV şi conţin substanţe interzise, fiind ilegale: „Puşcăria te mănâncă! Astea sunt ilegale!”. Borseta a rămas în posesia jandarmilor. A.C. le-a propus jandarmilor să caute pe tableta lui, pe internet, denumirile pastilelor ARV și de ficat pentru a constata că acestea sunt pentru tratamentul HIV, dar jandarmii au căutat pastilele într-o carte colorată pe care au scos-o dintr-o mapă. A.C. susţine că pastilele pe care jandarmii i le-au arătat în carte erau asemănătoare ca formă şi culoare cu cele pe care le avea la el, dar denumirile acestora erau total diferite. Când acesta a insistat ca jandarmii să verifice la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale „Victor Babeş” că se află în tratament antiretroviral, jandarmii au început să îl înjure: „Ce, mă, te-am îmbolnăvit noi?”.

În jurul orei 16:00, a sosit în zonă o maşină de jandarmi, în care se aflau alţi trei jandarmi îmbrăcaţi în uniformă. A.C. şi D.P. au fost urcaţi în maşină. Tot atunci a sosit şi prietena cu care trebuia să se întâlnească acesta, respectiv S.A.. A.C. i-a spus acesteia ca a fost luat de jandarmi pentru tratamentul ARV, şi le-a sugerat jandamilor să o percheziţioneze şi pe aceasta, întrucât şi ea are tratamentul ARV asupra ei. După ce jandarmul „cu cicatrice” a legitimat-o, acesta i-a spus lui S.A. să plece de la maşină. A.C. şi D.P. au plecat împreună cu cei trei jandarmi în uniformă, cu jandarmul „cu cicatrice” şi cel „cu barbă”, cu mașina, către sediul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti (B.C.C.O.).

În jurul orei 16:20 au ajuns la sediul B.C.C.O., unde au intrat cu maşina prin Str. Eforie şi au coborât în curte. Tot atunci i-a fost înapoiată borseta lui A.C., fără pastilele de metadonă, ARV şi de ficat, cât şi fără cele două reţete. Ceilalţi doi jandarmi care îi opriseră în zona Unirii, cel „cu calviţie” şi colegul acestuia, se aflau deja în curtea B.C.C.O. Acolo, A.C. le-a spus jandarmilor că trebuie să îşi administreze tratamentul ARV la ora 18:00, altfel pierde o schemă de tratament, iar numărul de scheme posibile este limitat la 5. Le-a cerut să îi înapoieze pastilele ARV sau să îi dea voie să sune pe cineva care să îi aducă alte pastile ARV de acasă, dar jandarmii au refuzat.

În timp ce aştepta în curte, A.C. a fost sunat din nou de mama lui, căreia i-a povestit că jandarmii i-au confiscat tratamentul ARV şi că au strigat pe stradă că are HIV, iar el i-a înregistrat. Auzind acestea, jandarmul „cu cicatrice” a început să îl înjure: „Sidosule, ce mă interesează că pierzi tu o schemă?…Scăpăm țara de un sidos!” şi i-a spus că nu are voie să vorbească la telefon: „Băga-mi-aş, noi suntem băieţi cu tine, nu te batem, şi tu…!”.

Deşi nu înregistrase ce se întâmplase în zona Unirii, A.C. şi-a închis telefonul când a văzut că jandarmul „cu calviţie” vine înspre el. Când A.C. a refuzat să îi spună acestuia codul PIN pentru a deschide telefonul, jandarmul „cu calviţie” l-a lovit, nu foarte tare, cu pumnul în umăr: „Zi, bă, PIN-ul, că pe urmă să nu-ţi bag frumos!”. Temându-se că va fi lovit, şi pentru că are o afecţiune la unul dintre plămâni, A.C. a introdus codul PIN şi jandarmul „cu calviţie” a deschis telefonul. Acesta a verificat dacă A.C. înregistrase discuţia cu ei, şi, negăsind nicio înregistrare, i-a dat acestuia telefonul înapoi şi i-a spus să pună telefonul şi tableta în borsetă: „Ţi-l sparg în cap dacă te mai văd o dată cu el în mână!”. Din acel moment şi până a părăsit sediul B.C.C.O., A.C. a fost înjurat de poliţistul „cu cicatrice”: „Ia, uite, mă, al dracu’, ne înregistrează pe noi fraieru’ ăsta!”.

După aproximativ 20 de minute, A.C. şi D.P. au fost duşi în sala de aşteptare din partea din faţă a clădirii B.C.C.O. Acolo, A.C. s-a întâlnit cu un jandarm pe care îl cunoştea, cu numele de Olteanu. I-a povestit acestuia de ce a fost adus la sediu, iar jandarmul Olteanu le-a spus celorlalţi colegi jandarmi: „Bă, l-aţi luat degeaba, vă zic eu că e cuminte. Mai bine daţi-i drumul”. După ce jandarmul Olteanu a plecat, ceilalţi patru jandarmii l-au întrebat pe A.C.: „Ce, mă, ai pile pe-aici, de-aia eşti tu aşa figurant?”. Acesta le-a explicat din nou de ce este important să îşi administreze tratamentul la timp şi că nu trebuiau să îi confiște pastilele, dar jandarmii au început să îl înjure. În acest moment a intervenit jandarmul de la intrare, un bărbat în vârstă de aproximativ 45 de ani, cărunt, 1,75 m, pe care A.C. a aflat ulterior că îl cheamă Galan. Acesta le-a spus celorlalţi să nu îl mai înjure şi să se poarte frumos. Unul dintre cei patru jandarmi a vorbit la telefon cu o persoană din clădire şi apoi l-a anunţat pe A.C. că „cei de sus” sunt în misiune şi se întorc la sediu după ora 20:00. A.C. a insistat să i se dea drumul, iar jandarmul „cu barbă” l-a tras deoparte şi i-a propus să dea o declaraţie: „Eu îţi dictez şi tu scrii…îţi dau drumul acasă şi te întorci după 20:00”. A.C. a acceptat, iar în declaraţie a descris cum a fost oprit de cei patru jandarmi, că aceştia i-au confiscat pastilele pe care le avea la el şi cele două reţete, fără a menţiona faptul că a fost înjurat. Jandarmul „cu barbă” i-a spus să scrie în declaraţie că reţeta este datată cu luna a 8-a, însă A.C. a refuzat şi a scris că reţeta era datată cu luna a 6-a 2015.

În jurul orei 17:00, cei patru jandarmi au hotărât să le dea drumul celor doi bărbaţi: „Hai, să le dăm drumul, că ne-am făcut programul”. Jandarmul „cu barbă” i-a spus lui A.C. să se întoarcă după ora 20:00 la sediul B.C.C.O.. A.C. şi D.P. au părăsit sediul B.C.C.O. împreună, prin Strada Eforie. Cei doi s-au despărţit în faţa clădirii B.C.C.O., iar A.C. a plecat înspre casă, unde şi-a administrat tratamentul ARV şi le-a povestit mamei şi surorii lui ce i s-a întâmplat.

În aceeaşi zi, în jurul orei 19:30, A.C. s-a întors cu prietenul lui, I.E., înapoi la sediul B.C.C.O. din Str. Eforie. Jandarmul Galan, de la intrare, i-a spus că cei patru jandarmi care l-au adus la sediu plecaseră. A.C. i-a explicat acestuia ce i s-a întâmplat şi i-a cerut să sune pe cineva care să îi poată returna pastilele. Jandarmul Galan l-a sunat pe ofiţerul de serviciu, care s-a prezentat ca fiind Rizoiu. Acesta i-a spus lui A.C. că „Da, ai dreptate, eu le-am zis că e un abuz şi să-ţi dea alea înapoi, să nu le sigileze, dar ei n-au vrut”, iar el este obligat să ia în primire tot ceea ce îi predă Jandarmeria. A.C. i-a cerut ofițerului de serviu să îi fie remisă o copie după documentul în care sunt prezentate obiectele care îi fuseseră predate, dar ofiţerul Rizoiu i-a recomandat să ia legătura cu jandarmii în cauză, pentru că ei ar putea desigila plicurile, şi i-a spus numele a doi dintre aceştia: plutonier major Ciobanu Eugen şi plutonier major Iancu Marian, de la batalionul II al Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București.

A.C., pentru a încerca să-și recupereze pastilele confiscate de cei patru jandarmi, a apelat numărul de urgenţă 112 la ora 19:43, (10.06.2015), şi i-a explicat dispecerei ce i s-a întâmplat. Aceasta a discutat la telefon şi cu jandarmul de la intrare, care i-a spus acesteia că el nu este în măsură să îi restituie pastilele confiscate. Întrucât cei de la 112 nu l-au ajutat, A.C. a mai discutat la telefon încă o dată cu ofiţerul de serviciu Rizoiu, care i-a recomandat să revină a doua zi de dimineaţă, în jurul orei 8:00, pentru a discuta cu comandantul B.C.C.O. A.C. și prietenul lui, I.E., au părăsit sediul B.C.C.O. în jurul orei 20:00.

A doua zi, 11.06.2015, în jurul orei 08:00, A.C., împreună cu sora sa, R.A., a revenit la sediul Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti din Strada Eforie, nr. 3-5. Acolo a fost întâmpinat de un alt jandarm; acesta a fost descris ca fiind înalt, 1,85 m, la aproximativ 50 de ani, slab. Jandarmul respectiv îi cunoştea situaţia şi i-a recomandat să meargă la Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti (Cazarma Rahova) și să discute cu jandarmii care i-au confiscat pastilele, întrucât doar aceştia pot desigila plicurile.

În jurul orei 09:00, A.C. şi sora sa au ajuns la sediul D.G.J.M.B. Cazarma Rahova din Şoseaua Alexandria, Bucureşti. Portarul, descris ca fiind în vârstă de aproximativ 36 de ani, brunet, 1,80 m, slab, i-a făcut legătura la telefon cu o persoană din cadrul instituţiei, care, auzindu-i povestea, i-a replicat că s-a făcut un abuz asupra lui şi că ar trebui să depună o plângere împotriva celor patru jandarmi, dar că plicurile care conţin pastilele confiscate pot fi desigilate doar de procuror. Acesta i-a recomandat lui A.C. să se întoarcă la B.C.C.O. pentru a afla ce procuror i-a preluat cazul.

În jurul orei 10:45, A.C. şi sora sa s-au întors la sediul B.C.C.O. din Str. Eforie. Jandarmul de la intrare care îi întâmpinase în aceeaşi dimineaţă, în jurul orei 08:00, i-a recomandat lui A.C. să nu îi dea în judecată pe cei patru jandarmi, pentru că o să creeze şi mai multe probleme. Acesta a chemat ofițerul de serviciu, un bărbat în vârstă de aproximativ 35 de ani, 1,70 m, cu calviţie, bine făcut, şaten, pe care A.C. l-a intrebat cum își poate recupera pastilele confiscate. Ofiţerul de serviciu i-a replicat „Băi, frate, eu nu pot să te ajut cu nimic, alea sunt la secretariat…Nu le-am luat eu în primire, le-a luat Rizoiu, e treaba lui…Tu dă-i în judecată, dacă sunt proşti…”. Acesta i-a spus lui A.C. că peste o săptămână poate afla ce procuror se ocupă de dosarul lui, pentru a-l contacta.

A.C. și sora lui au părăsit sediul B.C.C.O., iar acesta a plecat singur către Parchetul de pe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde a ajuns în jurul orei 11:00. Acolo a depus o plângere împotriva celor patru jandarmi, înregistrată cu nr. 9906/11.06.2015, iar în jurul orei 13:20 a părăsit clădirea Parchetului.

În jurul orei 13:30, A.C. a vorbit la telefon cu Emanuela Cojocaru, angajată a Centrului ARENA, care i-a recomandat să obțină de la B.C.C.O. un document care să ateste faptul că i-au fost confiscate pastilele de metadonă, pentru ca Centrul să poată emite o altă rețetă. A.C. s-a întors la B.C.C.O. în jurul orei 14:00. La intrare se afla jandarmul Galan, care l-a chemat jos pe ofițerul de serviciu. A.C. i-a cerut acestuia un document prin care să demonstreze la Centrul ARENA că i-au fost confiscate pastilele de metadonă şi reţetele. Ofițerul de serviciu a vorbit la telefon și cu Emanuela Cojocaru; aceasta a declarat că ofițerul de serviciu i-a răspuns că „jandarmii sunt proști, eu le-am spus de atâtea ori să nu mai confiște pastilele dacă au rețetă, dar eu n-am ce să le fac…Jandarmii trebuie să-si facă misiunile”. Acesta i-a spus Emanuelei că de abia ajunsese la birou și că nu a vazut lucrarea respectivă; i-a recomandat acesteia să vorbească cu Jandarmeria, pentru a obține de la ei dovada că i-au fost confiscate pastilele și că lucrarea respectivă există. Emanuela Cojocaru a întrebat dacă poate face o adresă către B.C.C.O. prin care să solicite dovada respectivei lucrări, iar ofițerul de serviciu i-a replicat că este târziu, întrucât secretariatul se închide la ora 16:00. A doua zi, 12.06.2015, Direcția de Combatere a Criminalității Organizate a remis un răspuns la adresa Centrului ARENA. Scrisoarea B.C.C.O cu numărul 1348980/ B.C.C.O/ S.A./ B.Z.3/ I.R.O.A/ 12.06.2015 arată că A.C. “a fost depistat în data de 10.06.2015, pe raza municipiului București de către angajații Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București având asupra sa mai multe comprimate despre care există suspiciunea că au conținut stupefiant. În aceeași zi, lucrarea a fost predată la B.C.C.O. București – Serviciul Antidrog, făcând obiectul dosarului penal nr. 664827 din 12.06.2015”.

A.C. este client al Centrului ARENA al ARAS – Asociaţia Română Anti-SIDA din anul 2014. Reţele acestuia pentru tratamentul cu metadonă se găsesc în original la Centrul ARENA din Str. Doctor Grozovici, nr. 1, sector 2, Bucureşti.

Concluzii și recomandări:

CARUSEL și APADOR-CH consideră că A.C. a fost victima unor abuzuri. Atât comportamentul violent al jandarmilor, cât și privarea lui de tratament medical reprezintă rele tratamente.

Ca urmare, asociațiile solicită Parchetului să deruleze o anchetă efectivă cu privire la faptele jandarmilor, iar Inspectoratului General al Jandarmeriei să dispună urgent o anchetă cu privire la abuzurile celor patru jandarmi, cât și măsuri pentru ca lucrătorii Jandarmeriei să fie instruiți cu privire la antidiscriminare, transmiterea, prevenirea, tratamentul și îngrijirea HIV, precum și obligația de a asigura continuitatea tratamentului substitutiv pentru foștii consumatori de droguri.

Ana Mohr, Asociația Carusel

Georgiana Gheorghe, APADOR-CH

Acest raport este parte a proiectului “Dreptate pentru „Dinte”!”, realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Când polițiștii te conduc la secție și-ți spun că ai căzut pe scări

15/07/2015/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Florin Micu a ajuns la APADOR-CH căutând pe google „ce faci când ești bătut de poliție”. Pățania lui poate fi a oricărui tânăr care se trezește puțin mai vocal într-o seară de vară, în părculețul blocului, la o bere cu prietenii. Pentru că asta a fost greșeala lui, plătită nu numai cu o amendă pentru tulburarea liniștii publice, așa cum ar fi normal, ci cu o vizită la secția de poliție și o bătaie aplicată cu sete de „oamenii legii”.

În noaptea de sâmbătă spre duminică, 27-28 iunie, Florin și prietenii lui au băut bere într-un părculeț din Drumul Taberei și au fost admonestați de poliție pentru asta. Toți ceilalți au primit amendă pe loc, numai el a fost încătușat, băgat cu forța în mașina poliției, tratat cu pumni, palme, picioare și tomfe, pe drum, în mașină și în Secția 25, abia apoi amendat și trimis acasă.

La plecare, cei trei polițiști agresori l-au întrebat cum îl cheamă (că nu avusese buletinul la el) și i-au spus că ochiul vânăt și juliturile de pe brațe și picioare le are pentru că ar fi căzut pe scări, nu pentru că l-a bătut poliția.

La fel de relaxat a tratat situația și comandantul Secției 25, care l-a chemat a doua zi în audiență, ca să-l vadă și să-i puncteze că „sigur a făcut el ceva”. Că nu degeaba fuseseră trei apeluri de la cetățeni în noaptea cu pricina.

„Nici noi nu suntem uși de biserică, dar dacă mănânci semințe în fața blocului nu trebuie să-ți iei șuturi în fund de la poliție”, e de părere Florin Micu.

Comportamentul polițiștilor de la Secția 25 nu este nici nou, nici diferit de al colegilor lor din alte secții. Din păcate practica săltării oamenilor de pe stradă, chipurile pentru identificare, și bătăile aplicate la secție, departe de ochii lumii, este mai răspândită decât ne place să credem.

Iar mentalitatea de genul „sigur a făcut el ceva” e împărtășită de cetățeni – care de prea multe ori consideră că așa ceva nu li se poate întâmpla decât celor care „nu sunt cuminți” – dar și de comandanți și chiar procurori care refuză să ia măsuri pentru pedepsirea acelora dintre polițiști care comit astfel de infracțiuni.

Florin Micu a fost pentru prima dată în viață pus în această situație. Când ne-a vizitat, la patru zile după incident, era în continuare vizibil șocat de ce i se întâmplase, speriat că și-ar putea pierde locul de muncă din cauza faptului că a trebuit să-și ia concediu medical și că „a avut probleme cu poliția”, și mai ales derutat cu privire la ce trebuie să facă în continuare.

APADOR-CH i-a acordat și lui consultanță, așa cum face de ani de zile cu victimele abuzurilor polițiștilor. Dar dincolo de asta a cerut, pentru a câta oară, responsabililor din poliție să înceapă să trateze cu seriozitate aceste cazuri.

Citiți raportul complet privind cazul Florin Micu.

***

Acest caz a fost tratat în cadrul proiect realizat în colaborare cu Casa Jurnalistului, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

Raport asupra cazului Florin Micu, bătut de trei polițiști ai Secției 25 din București

15/07/2015/în Abuzuri ale forțelor de ordine /de Rasista

Pe 2 iulie 2015 Florin Micu a venit la sediul APADOR-CH pentru a relata relele tratamente la care a fost suspus de trei polițiști ai Secției 25 din Sectorul 6, București, în noaptea de 27-28 Iunie 2015.

Incidentul relatat de Florin Micu reprezentanților APADOR-CH

Florin Micu a relatat că duminică, 28 Iunie, în jurul orelor 2:00 – 3:00, se afla cu un grup de prieteni (aproximativ 8 la număr, dintre care două persoane de sex feminin și o minoră) în zona parcului Drumul Taberei – Câmpul cu flori. Acesta spune că se afla în discuții divergente cu una dintre fetele majore, numită S., când de grup s-a apropiat o mașină de poliție cu trei ofițeri care le-au spus să părăsească zona, deoarece tulbură liniștea publică. Florin Micu admite că băuse două beri împreună cu prietenii săi, însă se simțea perfect conștient, fără a fi beat.

Grupul a urmat indicațiile poliției și în timp ce se deplasau pe trotuar, Florin Micu a continuat discuțiile în contradictoriu cu S. După puțin timp mașina de poliție a reapărut lângă ei, a oprit, iar unul dintre polițiști i s-a adresat direct lui Florin Micu, spunându-i “tu nu vrei să te potolești, nu?”. Același polițist l-a imobilizat, punându-i cătușe, apoi l-a împins forțat în mașină. Cât timp Florin Micu era în mașina de poliție cu mâinile imobilizate la spate, în cătușe, polițiștii i-au amendat pe prietenii săi, pentru tulburarea liniștii publice. Deci legitimarea și chiar amendarea persoanelor în cazul contravențiilor se poate face și fără ca acestea să fie conduse la secțiile de polițe.

În continuarea evenimentelor, polițistul care îl imobilizase s-a urcat pe bancheta din spate lângă el, pe partea stângă, și l-a lovit la față cu brațul drept. Ceilalți doi polițiști s-au urcat în mașină fără a comenta loviturile colegului lor asupra lui Florin Micu și au condus spre Secția 25 de poliție.

Ajunși aici, doi dintre polițiști l-au tras cu forța pe Florin Micu din mașină și l-au târât până în holul secției unde l-au aruncat pe jos, cu fața la podea și mâinile legate în continuare la spate cu cătușe, și au început să-l lovească cu pumnii și picioarele. Ploaia de lovituri a durat aproximativ 5 minute, Florin Micu spune că toți cei trei polițiști îl loveau, iar martor la acest incident era și ofițerul de serviciu al secției, care îi putea vedea pe colegii săi când îl brutalizau. În urma tirului de lovituri victima a amețit, polițiștii l-au cărat apoi pe scări într-o încăpere de la etajul 1 al cădirii și l-au așezat pe un scaun.

În această cameră ce părea un birou de anchetă se afla încă un polițist care purta uniformă și care n-a avut nicio reacție văzând-o pe victimă adusă cu mâinile încătușate și cu urme evidente de lovituri, mai ales în zona feței. Enervat de relele tratamente la care era supus, Florin Micu le-a adresat câteva cuvinte injurioase polițiștilor, moment în care unul dintre cei trei (în starea de confuzie în care se afla, Florin Micu spune că ar fi putut să fie polițistul care a condus mașina spre secție sau cel care îl lovise în mașină) i-a aplicat 4-5 lovituri cu tomfa peste piciorul drept.

Cătușele i-au fost scoase după aproximativ 40 de minute de când Florin Micu fusese adus în secție, și doar la insistențele sale, întrucât încheieturile mâinilor îi erau foarte strânse și începuseră să-l doară. Apoi polițiștii i-au întocmit un proces verbal de amendă pentru tulburarea liniștii publice, act pe care el a refuzat să-l semneze. Polițiștii au început să poarte o discuție prietenoasă cu el, să glumească, într-un final întrebându-l și cum îl cheamă, după care i-au spus că e liber să plece. Acest comportament al polițiștilor, ce pare obișnuit, arată că scopul conducerii la sediu – acela de a identifica persoane suspecte de comiterea unei abateri de la lege – este frecvent ignorat. I-au înapoiat telefonul și cheile, singurele obiecte pe care le avusese la el, și de care nu-și amintește când i-au fost luate de polițiști.

În final cei trei polițiști l-au condus într-o manieră pașnică afară din clădire, unul dintre ei sugerându-i că ar fi căzut pe scări, dovadă și urmele de violență pe care le avea. Când a ieșit din secție era în jurul orei 5:00 dimineața.

În niciun moment al interacțiunii sale nedorite cu polițiștii, victimei nu i s-a explicat de ce i s-au pus cătușe, de ce a fost condus la secție, în plus fiind supus la rele tratamente și privat de libertate de către ofițerii de poliție. A fost pur și simplu luat de pe stradă în mod brutal de către repezentanți ai statului, care se presupune că trebuie să acționeze pentru protecția cetățenilor, și lovit cu cruzime în timp ce nu avea niciun mijloc de apărare, fiind încătușat. În plus, nu a putut să anunțe pe nimeni unde se află, sau să cheme un avocat.

La ieșirea din secție, Florin Micu l-a sunat pe unul dintre prietenii cu care fusese în parc, ca să vină să-l ducă acasă. În scurt timp acesta a sosit cu un taxi și, văzând starea în care era (îi curgea sânge din gură și din nas, avea ochiul stâng învinețit), i-a propus să meargă direct la spital. Prietenul, P.I., i-a facut și poze cu propriul telefon. Cei doi au ajuns la Spitalul Sfântul Ioan unde victima a declarat că a fost bătut de polițiști, a fost supus la o serie de radiografii și i s-au întocmit trimiteri către Spitalele Bagdasar și Colțea, pentru investigații amănunțite. În acest timp a ajuns la spital și S., fata cu care Florin Micu avusese discuțiile contradictorii înainte de a fi luat de polițiști din stradă, ca să-i aducă de acasă cartea de identitate.

În jurul orei 8:00, duminică dimineața, a plecat de la Spitalul Sfântul Ioan împeună cu P.I. și S. spre Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici. Biletul de trimitere al Spitalului Sfântul Ioan către Colțea menționează în cazul lui Florin Micu existența traumatismelor cranio-cerebral, toraco-abdominal și la gamba dreaptă. Fișa de la Spitalul Bagdasar menționează urme de agresiune cu un corp dur (bâtă) la nivelul capului, coloanei cervicale, brațului drept și gambei drepte, stabilind diagnosticul “policontuzionat prin agresiune”. Scrisoarea medicală a INML către Spitalul Colțea solicită examen de specialitate și reține existența de echimoze pe ambele pavilioane auriculare, ambii obraji, pe spate și membre.

În pozele făcute cu telefonul lui P.I. la ieșirea din secție Florin Micu are semne de violență și zgârieturi pe întreaga față și pe gât, ambii ochi umflați și învinețiți, semne de lovituri pe piciorul drept, iar pe ambele încheieturi ale mâinilor pronunțate urme cauzate de încătușare.

Interacțiunea prietenilor lui Florin Micu cu Secția 25 poliție

După ce Florin Micu a fost dus la secție, în grupul de prieteni rămas pe stradă a avut loc o altercație, în timpul căreia una dintre fete a fost agresată de un băiat din grup. Fata a sunat la poliție, un alt echipaj a sosit la fața locului și a luat-o pe reclamantă la secție, ca să depună plângere, aceasta fiind însoțită la poliție și de minoră.

Minora i-a povestit ulterior lui Florin Micu că, în timp se afla în secție, ea a vrut să meargă la toaletă, moment în care a nimerit lângă ușa camerei în care Micu era bătut de polițiști. Auzind țipetele victimei, minora l-a întrebat pe un polițist dacă prietenul ei este bătut, polițistul infirmând acest lucru. Cele două fete aflate în secția 25 l-au văzut pe Florin Micu când a ieșit din clădire cu urme de sânge și lovituri pe față.

Fata care reclamase agresiunile unui alt băiat din grup, și care venise la secție să depună plângere împotriva acestuia, a primit, la data de 1 iulie, un proces verbal de amendă pentru tulburarea liniștii și ordinii publice întocmit de polițiști, în care se menționa că ea s-ar fi certat pe stradă cu Florin Micu în noaptea de 28.06.2015. Micu neagă categoric acest lucru, mai ales că fata fusese agresată când el era deja la secția de poliție. Micu crede că polițiștii au făcut o confuzie voită, în acest caz, profitând de faptul că și el avusese o altercație verbală cu S., dar care în niciun caz nu se soldase cu vreo agresiune. Dovadă că S., cu care este prieten bun, a venit a doua zi la spital ca să-i aducă buletinul.

Victima crede că în mod intenționat polițiștii au menționat pe procesul verbal al fetei că el ar fi agresat-o pentru ca ulterior să poată justifica conducerea lui la secția de poliție.

Discuția lui Florin Micu cu comandantul Secției 25

În timp ce se afla la INML doi reprezentanți de la Secția 25, în civil, au venit să-l vadă pe Florin Micu, menționând că vor să-l ajute și i-au transmis că este chemat în ziua următoare, luni, 29 Iunie, la ora 8:00, la comandantul secției, pentru discuții. Unul dintre polițiștii care au venit la INML i-a făcute poze lui Micu cu semnele agresiunilor pe care le avea.

Florin Micu s-a gândit că acesta este o un bun prilej pentru a depune și plângerea împotriva celor trei polițiști care l-au agresat și la data stabilită s-a prezentat la Secția 25, unde a discutat cu comandantul secției și încă un comisar care s-a recomandat a fi din cadrul unei structuri de control a IGPR.

Văzându-i semnele vizibile de agresiune, mai ales ochiul stâng învinețit, comandantul secției i-a spus, pe un ton acuzator, că a făcut el ceva pentru care a ajuns să fie lovit. Comandantul a adăugat că au fost trei apeluri la poliție în noaptea de 27-28 iunie pentru tulburarea liniștii publice de către grupul de prieteni în care se afla și Florin Micu.

Șeful secției de poliție părea că încearcă să-și apere angajații, deși nu s-a referit în niciun fel la faptul că aceștia l-ar fi lovit pe Micu, însă era evident că știa de incidentul petrecut cu o noapte în urmă. Comisarul a întocmit un document în care a notat că avusese loc această întâlnire și că Florin Micu nu vrea să depună plângere “acum”, dar el nu a primit o copie a acestei declarații. Micu a hotărât să nu depună plângerea până ce nu se va consulta cu un specialist asupra formei sale.

Concluzii și recomandări:

APADOR-CH constată că practicile abuzive ale Poliției române, de pedepsire a unor comportamente ale persoanelor, sunt general valabile, de-a lungul timpului asociația cunoscând cazuri de cetățeni bătuți de agenți de poliție în toată țara. Aceste acțiuni ale polițiștilor încalcă legea și constituie, în sine, infracțiuni. Așadar, asociația cere încă o dată stoparea acestor practici abuzive și primitive ale poliției, ceea ce se poate realiza doar prin investigații serioase interne și aplicarea unor sancțiuni administrative drastice, indiferent de eventualele soluții ale procurorilor anchetatori.

Este știut că în cele mai multe cazuri de plângeri împotriva polițiștilor, procurorii decid neînceperea urmăririi penale pentru lipsă de probe super-solide. Dar asta nu înseamnă că polițiștii reclamați nu ar fi comis abuzuri, ci doar că sunt mai greu de dovedit de către victime. Or tocmai că nu victimele ar trebui să aducă dovezi de necombătut, ci autoritățile sesizate.

Asociația solicită IGPR ca și în cazul lui Florin Micu să investigheze relele tratamente la care a fost supus de către polițiștii Secției 25 din București. APADOR-CH așteaptă un răspuns cu privire la sancțiunile dispuse împotriva celor găsiți vinovați.

Dollores Benezic Adelina Boboșatu

Oprescu, chemat în judecată pentru că interzice protestele în București

14/07/2015/în Comunicate /de Rasista

Sâmbătă, 19 septembrie 2015, de la ora 14.30, în București se va desfășura al șaptelea marș al bicicliștilor, sub numele ”Oraș pentru oameni”. Ca și la protestele anterioare, administrația locală ignoră și de data asta problemele cetățenilor, dar depune eforturi pentru a-i determina pe organizatori să renunțe să iasă în stradă ca să-și facă cunoscute problemele.

Mai exact, deși a fost notificată din timp (încă din iulie 2013) privind marșurile bicicliștilor în următorii ani, Primăria Capitalei a încălcat legea încheind protocoale cu alți organizatori de adunări publice, pentru aceleași date și pe acelelași traseu precizat în declarația prealabilă.

Din acest motiv , Organizația pentru Promovarea Transportului Alternativ în România (OPTAR), asistată de Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), a chemat în judecată Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru a soluționa notificarea protestului din 19 septembrie 2015, depusă la primărie încă din 08.07.2013.

OPTAR a respectat toate obligațiile legale privind declararea prealabilă a adunării publice, în termenele prevăzute de lege, în schimb municipalitatea nu și-a respectat îndatoririle.

Conform legii, este interzisă desfășurarea simultană a două sau mai multe adunări publice distincte, în același loc sau pe aceleași trasee, indiferent de caracterul acestora.

De aceea considerăm că, intenționat sau nu, Comisia pentru adunări publice a încălcat legea atunci când a semnat protocoale pentru noi manifestări, pe un traseu declarat în prealabil de alți organizatori. Reprezentanții OPTAR au aflat despre aceste protocoale de la membrii comisiei pentru adunări publice, cu care s-au întâlnit la 20 și 21 aprilie 2015.

Deși atât membrii comisiei, cât și reprezentantul Primarului General, consilierul personal Solomon Wigler, au promis – la 21 aprilie 2015 – că vor remedia greșeala, acest lucru nu s-a întâmplat încă. OPTAR a primit în schimb un document din partea Primăriei, în care se invocă o rezoluție a Primarului Sorin Oprescu, prin care se dorește interzicerea protestului.

Deoarece această rezoluție nu ne-a fost comunicată, iar OPTAR, organizatorul protestului din data 19 septembrie 2015, a respectat toate procedurile și termenele prevăzute de lege, pe 30 iunie 2015 a fost depusă la tribunal o cerere de chemare în judecată pe numele Primăriei Municipiului București, prin Primarul General.

Mai multe despre conflictul dintre Primărie și OPTAR puteți citi și aici.

***

Date din notificarea depusă de OPTAR la Primăria Municipiului București, la data 08.07.2013:

La adunare vor participa circa 40 000 de persoane.

Traseele de acces spre locul adunării, precum și cele de dispersare vor fi:

– Adunarea participanților va fi la ora 14:30 în parcul Herăstrău, intrarea Charles de Gaulle. Plecarea în marș va fi la ora 15:30 pe traseul Bdul Mareșal Constantin Prezan – Arcul de Triumf – Șos Pavel Dimitrievici Kiseleff – Pța Victoriei – Șos Nicolae Titulescu – Pasajul Basarab – Șos Grozăvești – Întoarcere la Intrarea Grozăvești – Șos Grozăvești – Pasajul Basarab – Șos Nicolae Titulescu – Pța Victoriei – Calea Victoriei – Bdul Regina Elisabeta – Bdul Schitu Măgureanu – Pod Izvor – Splaiul Independenței – Bdul Libertății – Bdul Națiunile Unite – Strada Izvor – Calea 13 Sepembrie – Bdul Libertății – Bdul Unirii – Bdul Dimitrie Cantemir – Parcul Tineretului

Scopul adunării publice îl constituie manifestarea protestului în legătură cu:

Neaplicarea măsurilor de siguranță rutieră, încurajarea transportului motorizat în timp ce orașul este cea mai poluată capitală europeană, lipsa unei viziuni a administrației orașului pentru creșterea calității vieții, menținerea în funcții a persoanelor vinovate de pagubele de milioane de euro provocate de recepția ilegală a pistelor pentru biciclete, neaplicarea măsurilor de eficientizare a transportului public prin asigurarea de benzi dedicate.

_____

OPTAR (Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ în România) este o asociaţie care susţine dezvoltarea mobilităţii urbane prin oferirea de alternative viabile de deplasare pentru cetăţeni, indiferent cum aleg să se deplaseze: pe jos, cu bicicleta, cu transportul public sau cu autoturismul.

Închisă pe nedrept un an și 9 luni, reabilitată 15 ani mai târziu (2)

14/07/2015/în Articole, Blog /de APADOR-CH

continuarea primei părți

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din 2001 până în 2009

R: Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe dumneavoastră închisoarea v-a specializat în legi. V-ați apucat să le studiați ca să înțelegeți ce vi se întâmplă. Așa ați înțeles că trebuie să mergeți la CEDO dacă vreți să obțineți dreptate în țară. Altfel nu se putea?

D.T.: Nu se putea face o revizuire a procesului fără o decizie CEDO. Cu ajutorul APADOR-CH am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decembrie 2001. S-a dat un verdict în 2009. CEDO a constatat că am fost ținută în arest nejustificat, că nu mi s-a dat posibilitatea să contest arestarea și nici să mă apăr corespunzător în proces, deci nu am avut parte de un proces echitabil. Fără această decizie obținută la CEDO nu aș fi avut posibilitatea în viața asta să revizuiesc cauza asta.

Citat din decizia CEDO în cauza Tarău contra României:

„Reclamanta a fost arestată preventiv timp de 11 luni începând cu februarie 2001 şi s-a plâns în faţa Curţii europene de încălcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberată după o durată rezonabilă (apreciată în raport de faptele şi de datele ce individualizează acea persoană), precum şi a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia în condiţii de egalitate a armelor între arestat şi procuror. În legătură cu procedura penală ce a urmat arestării preventive, reclamanta a mai susţinut şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune întrebări martorilor audiaţi în cauză şi de a cere şi obţine audierea martorilor în apărare. CEDO a constatat în unanimitate că statul român a încălcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autorităţile nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publică şi nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în cadrul procedurii de recurs împotriva prelungirii arestării. Curtea a mai condamnat statul român deoarece în cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obţine audierea majorităţii martorilor acuzării şi a nici unui martor propus de apărare.”

R: Și după asta ce s-a întâmplat?

D.T.: În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Mi-am scris singură cererea de revizuire. În 2010 a început iar fuga după documente. A fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria sectorului 1, fiecare instituție spunând că nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul meu, l-a găsit sub niște saci de ciment, într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei sectorului 1. Apoi am constatat că judecătorul de la sectorul 1 pur și simplu nu înțelesese decizia CEDO, pe baza căreia ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul meu, nu și al celorlalți inculpați din dosar. Or judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar. Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și Parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii – Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.

ICCJ, disperată de întrebările de la sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.

R: Paradoxal, la sectorul 3 ați nimerit la judecătoarea Denisa Chiujdea, soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastră la vremea respectivă, nu?

D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă…, dar da, același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

R: S-a dovedit, totuși, cea mai profesionistă judecătoare dintre toți cu care ați avut de-a face, nu?

D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate persoanele păgubite. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.

„După atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată”

R: După patru ani de procese a venit și achitarea. Totuși, parchetul a făcut recurs la sentința dată de doamna judecător Chiujdea. De ce?

D.T.: Da, doamna judecător a dispus achitarea mea pentru un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare. Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Ce spunea procuroarea era în esență că deoarece unii au văzut-o pe acolo, condamnați-o pentru ei. Curtea de apel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:

– încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea să mă mai tragă la răspundere, sau

– fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea – deci achitare.

La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea mea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar eu nu doream încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată eram. Ceea ce a redus-o până la urmă la tăcere pe procuroare a fost faptul că unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de apel a respins apelul.

R: Și cum a fost ziua achitării?

D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, <mamă, nici eu nu am crezut!> Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…

R: Dar băiatul, ce a zis?

D.T.: Băiatul a trăit alături de mine toate astea, de la 8 ani până acum la 23. Declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.

Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.

Ce urmează: încă un proces pentru despăgubiri și o viață nouă, într-un județ fără pușcării

Povestea Danielei Tarău este probabil unică, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trăit-o, dar mai ales pentru că nu s-a lăsat copleșită și învinsă de ceea ce pe majoritatea condamnaților îi înghenunchează. Pușcăria putea s-o transforme într-o infractoare, chiar dacă nu fusese înainte de a ajunge acolo. În loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gândit. A absolvit facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în științe penale la Academia de poliție, unde acum își susține teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel mai urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să-și găsească locul la o catedră.

Acum a început un alt proces. Cel în care cere statului român despăgubiri pentru suferințele prin care a trecut.

R: România nu are o jurisprudență încurajatoare pe partea asta. Statul român nu se grăbește să-și plătească greșelile, abia dacă le recunoaște. Marcel Țundrea, bărbatul care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă de care nu era vinovat, a murit la scurtă vreme după eliberare, iar reparația materială primită de el a fost de 5000 de euro. Ce credeți că va face statul român în cazul dumneavoastră?

D.T.: Cred că un stat culpabil ar trebui să repare lucrurile astea din oficiu. În loc de asta, tot eu trebuie să vin să probez dacă am suferit ceva în detenție, nu e suficient că am stat acolo. Să le probez că în timpul ăsta tata a murit fără să știe că sunt nevinovată. Că băiatul meu a avut o tentativă de suicid cât am fost acolo. Că familia mea a fost marginalizată și batjocorită fără vină. Că ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului și că 15 ani din viața mea, poate cei mai frumoși, s-au petrecut sub semnul poveștii ăsteia. Sunt niște ani care m-au consumat de resurse. Dar voi duce la capăt și acest ultim proces.

R: Și apoi?

D.T.: Apoi… nu știu. Vine timpul când înțelegi că ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat și vrei liniște. Am 43 de ani. Dacă în urma procesului pentru despăgubiri, pe care l-am deschis acum, statul mă îmbogățește, cum se spune în drept, fără justă cauză, cred că aș pleca din București. Aici nu aș putea să încep o viață nouă. Măcar și pentru faptul că de aici, de la balcon, văd zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred că ar trebui să merg într-un loc unde să încep o viață nouă. Chiar și la 44 de ani sau cât oi avea când se termină și procesul ăsta. E târziu, dar de ce nu? Mi-ar plăcea să mă mut în Sibiu și să-mi găsesc acolo un loc la o catedră. În Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar plăcea să trăiesc într-un județ fără penitenciar.”

Daniela Tarău a dat în judecată statul român cerând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.

[toggle title_open=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” title_closed=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” hide=”yes” border=”yes” excerpt_length=”0″ read_more_text=”Read More” read_less_text=”Read Less” include_excerpt_html=”no”]

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, e chemat în judecată pentru plata daunelor morale și materiale cauzate prin privarea de libertate și condamnarea ilegală a Danielei Tarău. Daunele cerute sunt următoarele:

– 17.209 Euro prejudiciul material suferit – reprezintă cheltuielile cu avocații și contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 21.02.2001 momentul privării de libertate, până în septembrie 2008, momentul reabilitării de drept – un total de 7.209 Euro.

– 900.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății) – prejudiul moral suferit ca urmare a erorii judiciare soldate cu:

– Privare de libertate pentru 635 zile de la data de 21.02.2001 pana la 21.11.2002

– Instituirea obligației de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 376 zile

– Obligarea la respectarea programului de supravegherea a Serviciului de Probațiune pentru o perioada de 1095 zile

– Perioada necesară reabilitării – 2920 zile

– Perioada necesară dovedirii nevinovăției 21.02.2001 – 31.03.2015 respectiv 5150 zile

[/toggle]

interviu realizat de Dollores Benezic

read English version

Daniela Tarău a făcut pușcărie nevinovată

13/07/2015/în Video /de Rasista

Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, a obținut recunoașterea erorii judiciare. Azi își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc la Academia de Poliție. Citiți întreaga poveste.

Închisă pe nedrept un an și 9 luni, reabilitată 15 ani mai târziu

13/07/2015/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Daniela Tarău și avocatul Marius Iorga

În februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.

După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.

În interviul ce urmează veți afla cum poți intra nevinovat la pușcărie, cum e viața dincolo de gratii și cum poate fi mai rău după ce ieși din închisoare, stigmatizat permanent pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o.

Procesul: Angajat de probă, suspect de serviciu

Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni.

Rep: „Asociere cu grup infracțional în vederea săvârșirii de înșelăciuni”, a zis procurorul despre angajarea dumneavoastră la firmă. Cum a fost în realitate?

Daniela Tarău: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă.

R: Și cum s-a aflat că era de fapt o țeapă?

D.T.: În august 2000, când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari și două cruci de piatră – unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare de care m-au acuzat și pe mine, deși nu avusesem legătură cu majoritatea dintre ei.

R: Cu ceva v-au agățat, totuși, cu ce?

D.T.: Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea.

R: Acum ați mai semna o astfel de chitanță, știind ce ați tras de la ea?

D.T.: Acum nici mama dacă m-ar ruga n-aș mai semna o chitanță ca aia. A fost mult prea mult ce s-a întâmplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată.

R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?

D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.

A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

R: Poate era o tactică?

D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>…

R: Și după cele 5 zile?

D.T.: Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. M-a dus în eroare faptul că procurorul Panait s-a întors de două ori din ușă, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce.

Ancheta: ce se întâmplă când judecătorii dispun fără să fi citit dosarul

R: Și totuși, cât ați stat în arest și pe perioada procesului nu v-a mai întrebat nimeni nimic?

D.T.: În toată perioada asta am dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,… nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: <îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă>. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.

Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Mă socoteau pericol concret pentru ordinea publică.

R: Înțeleg că o eroare petrecută în acea perioadă a fost descoperită de avocatul dumneavoastră abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Vi se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când ați fost trimisă în judecată ați fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei. Cum de nu a remarcat asta nimeni la vremea respectivă?

D.T.: La început mi-a fost adusă la cunoștință infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, un singur act material, în dauna părții vătămate Gori Veronica. Toți ceilalți aveau înșelăciune în forma continuată, în dauna mai multor persoane. Dar în rechizitoriu s-a adăugat și în dreptul meu forma continuată a infracțiunii, pe deasupra, cu altă mașină de scris. În rechizitoriu se vede asta, că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când se modifică ceva în acuzare trebuie să-ți aducă la cunoștință. Niciun moment nu am fost anunțată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materială, uneori se întâmplă, dar aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația mea juridică. Mi s-a pus în sarcină că aș fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica.

Viața în arestul Capitalei: 8 luni fără să vorbească sau să-și vadă părinții și copilul

R: Cum a fost viața în arest?

D.T.: Nu am vorbit deloc cu părinții sau copilul (care avea 8 ani atunci) în cele 8 luni cât am stat în arestul Capitalei. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.

Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Am văzut documentele multora – așa devii specialist în drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta.

Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl să nu mă prindă cu spumă pe mine, camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera de zece persoane trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne.

Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă ați ști câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de… Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate și dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.

Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă. Sutien, curea șireturi – toate erau obiecte interzise. E greu să mergi fără șireturi. După un timp înveți, însă, niște lucruri și ce să ceri de acasă.

Apoi umilința cu ținuta de arest, niște uniforme imense de parcă toți am fi fost obezi, și care stăteau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai în fața instanței. Erai în boxă, erai arestat, mai apăreai și cu uniforma aia… erai deja etichetat vinovat.

Dar pe mine nu mă interesa atunci decât să demonstrez că sunt nevinovată, nu că mă tratau ei degradant și inuman. Deși ulterior am înțeles că puteam să reclam și asta la CEDO. Însă cumva mi se părea că e normal ca pușcăria să nu fie un pension, doar că eu nu aveam ce să caut acolo.

Condamnarea: când dosarul pleacă prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni

R: Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei. Cum ați primit sentința?

D.T.: Nu a fost surprinzătoare, după ce procesul se derulase cum am spus. Eram o cantitate neglijabilă. Am intrat la grămadă. Nimeni, cu excepția câtorva magistrați, nimeni nu a sesizat nimic în neregulă în cauza mea. Nici inculpații, niciunul nu spune că aș fi făcut ceva, unul dintre ei spune că Tarău nu a avut nicio legătură. Asta a fost poziția lor permanentă. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea.

R: După proces ați schimbat arestul cu penitenciarul Rahova. A fost altfel?

D.T.: După arestul Capitalei, mutarea în Penitenciarul Rahova mi s-a părut raiul pe pământ. Nu văzusem soarele de opt luni de zile. Aici am început să mă bucur de beneficiile unui condamnat – vizite, pachete, telefonul lunar, activități, acces la televizor – am descoperit că există și oameni în sistem, de la care poți primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, m-a ajutat să găsesc un act care-mi lipsea din dosar, în lupta mea de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalți. Umilințele nu au dispărut, însă. Uneori parcă voiam să îmi dea cineva o palmă decât să mă umilească. Tot timpul m-am gândit că perioada asta de timp aș fi putut să mă transform într-un monstru.

Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit.

R: Tot la Rahova erați și când a murit tatăl dumneavoastră. Dar nu ați știut decât multe luni mai târziu, pentru că familia a vrut să vă cruțe, mai ales că fiind de fapt în arest preventiv nu aveați voie să ieșiți din închisoare ca să mergeți la înmormântare. Bănuiesc că a fost frustrant.

D.T.: Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25. Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius, băiatul meu de 8 ani, la vizită la Rahova. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei în felul ăla decât faptul că am stat atâta acolo degeaba.

R: În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăției, ci pentru că două instanțe separate au decis să nu vă mai prelungească arestul. Ce se întâmpla cu condamnarea de 3 ani și 3 luni, totuși?

D.T.: Făcusem apel și la sentința prin care fusesem condamnată la 3 ani și 3 luni, dar procesul se derula în aceeași manieră. La Tribunalul București și la Curtea de Apel contestasem două decizii de prelungire a arestului. Ambele sentințe de eliberare au venit în aceeași zi. Una dată de judecătorul Marius Sega și una de Viorica Costiniu. Mi-au dat drumul cu obligația de a nu părăsi localitatea și a continuat judecarea apelului. În final am rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalți inculpați au rămas condamnați la 4 și 6 ani cu executare. Am făcut din nou recurs, pentru că eu nu cerusem o pedeapsă mai mică, ci achitarea. Nu am avut succes și din 2 decembrie 2003 am rămas definitiv cu tinicheaua de coadă, obligată să merg lunar la poliție, timp de 6 ani, și să fac frumos ca un infractor care dorește să se îndrepte.

R: Cum a fost revenirea în satul natal?

D. T.: Groaznic. În comunitatea aia restrânsă, în sat, oamenii te evită și te izolează. După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo.

R: V-ați găsit de lucru?

D.T.: Legal nu. Lunar mă prezentam la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spun că mă străduiesc să fiu un cetățean model și să-mi văd de treabă. Nu mă angaja nimeni, din cauza cazierului, deci eram silită să muncesc la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”. Din 2003 până în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.

Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro…. Iar în cercul de prieteni făcut ulterior … am omis… Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.

Citiți mâine partea a doua a interviului, în care veți afla ce s-a întâmplat după ce a câștigat la CEDO, și ce piedici i-a mai pus sistemul în cale până în martie 2015, când a achitat-o definitiv de învinuiri.