Norvegia – APADOR-CH

Articole

Ce am învățat din lecția norvegiană de integrare a foștilor infractori

06/11/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Cu ce fel de fost deținut vrei să te întâlnești seara, pe o alee pustie, cu unul ajutat să se reintegreze sau cu unul pe care l-ai înrăit în pușcărie și acum nu știe să facă altceva decât atunci când a intrat? – zicătoare norvegiană

Niels Christie, un celebru sociolog și criminalist norvegian, ar fi zis la un moment dat, exasperat de dorința neostoită a unora de a pedepsi cu supramăsură greșelile altora, că statul ar trebui să-i dea fiecărui judecător, la început de an, o normă de ani. Dacă își consumă norma până în luna mai a anului, atunci restul pedepselor pe care le va da după această lună să nu mai fie cu executare.

Muncitori la spații verzi în Oslo

Ne-o spune sub formă de glumă Njal Grimstad, adjunctul serviciului de probațiune din Oslo, dar povestea asta arată că nici în societatea nordică nu e toată lumea așa de altruistă cum ne-am imagina, deși după o săptămână de interacțiuni, nouă românilor ni se pare incredibil cât de relaxat privesc ei lucrurile astea. Realitatea e că nici norvegienii nu sunt toți de acord că infractorii ar trebui mai mult ajutați decât pedepsiți, chiar dacă însăși denumirea serviciului corecțional care înglobează penitenciarele și probațiunea la ei este Kriminalomsorgen (unde omsorg înseamnă îngrijire).

Surprinzător, și în societatea norvegiană, centrată pe ajutor în loc de pedeapsă, găsim mai ușor finanțare pentru construcția de închisori de maximă securitate, dar avem probleme în a găsi bani pentru servicii gen halfway houses, sau regim deschis, care au o rată mai mică de recidivă și ar costa o treime din cât ne costă să ținem oamenii închiși la penitenciar.”, constată Grimstad.

El zice că asta e din cauză că politicienii lor sunt mai conservatori și consideră că executarea pedepselor în închisoare ar fi o soluție mai bună pentru toată lumea. Desigur, în Norvegia politicienii înșiși nu prea ajung la închisoare, ca pe la noi.

Cu o zi înainte de a vizita serviciul lor de probațiune (ultima oprire în turul nostru prin sistemul corecțional norvegian) petrecusem o jumătate de zi la Halden, cea mai umană și modernă închisoare din lume, care a costat 250 de milioane de dolari în 2010, la data construirii. Dar chiar și acolo, într-o închisoare de maximă siguranță, se punea accentul tot pe ajutorarea infractorilor să-și depășească situația și să se integreze în societate după eliberare.

Societatea norvegiană a înțeles că a pedepsi mai puțin și a ajuta mai mult este un „win-win situation”, iar lipsirea de libertate nu trebuie dublată și de o restrângere inutilă a celorlalte drepturi civile, pentru că mai devreme sau mai târziu toți vor ieși din închisoare, și oricine se poate întâlni seara, pe o alee pustie, cu un fost deținut. „Cu ce fel de fost deținut vrei să te întâlnești, cu unul ajutat să se reintegreze sau cu unul pe care l-ai înrăit în pușcărie și acum nu știe să facă altceva decât când a intrat?” – e replica pe care o tot auzim de o săptămână în toate întâlnirile. Când l-am întrebat pe un gardian ce pățește un deținut care „nu e cuminte” și nu respectă regulile din închisoare, ni s-a spus că e pedepsit să nu mai aibă acces timp de câteva ore sau zile la facilitățile obișnuite ale penitenciarului. Un fel de „stai la tine în cameră și nu mai ai voie la televizor o săptămână”. Sună copilăresc, nu?

Biroul unui ofițer de probațiune

Grupul scepticilor de România, față cu societatea încrezătorilor norvegieni

Când am ajuns la probațiune, așadar, trecusem prin două dintre cele mai umane închisori văzute vreodată, ne întâlnisem cu autorități și oengiști care, culmea, lucrau împreună pentru același scop, desi aveau viziuni diferite asupra lucrurilor sau priviri critice despre rezolvarea unor probleme. Veniți din România, unde închisorile sunt supraaglomerate, serviciile sociale complementare din societate nu prea există, iar probațiunea noastră e mai aglomerată decât închisorile, eram deja obsedați de întrebarea: „cum reușesc ei și noi nu? Care e mecanismul lor de gândire?”. Că nu e vorba numai de bani. Iar Njal Grimstad ne-a spus că e vorba despre tradiția încrederii.

Cineva din grupul românesc a îndrăznit să sugereze la un moment dat că lucrurile au fost aranjate în vizitele astea, că prea ne-au arătat numai aspecte care ne-au dat pe spate. Iar răspunsul unui norvegian, un pic jenat de infama aluzie, a fost că așa ceva în Norvegia nu se face pentru că pur și simplu nu e genul lor.

Eram, va să zică, grupul scepticilor de România, față cu societatea încrezătorilor norvegieni. Nu am dat de capătul firului acestei tradiționale încrederi de la ei, așa cum nici la noi nu poate fi pus exact degetul pe rana neîncrederii. Dar am înțeles, nu fără invidie, că la ei ăsta este motorul care-i face să lucreze împreună.

În Norvegia bunele practici, sfaturile și ideile vin de la ONG-uri. Statul e de regulă un factor conservator, iar ONG-urile sunt privite ca surse de idei și competență. Instituțiile statului sunt instruite să le caute și să le asculte”, ne explică Njal Grimstad secretul pentru care statul norvegian finanțează organizații neguvernamentale.

La noi ONG-urile sunt mai nou ținta unei campanii de demonizare, pe motiv de finanțări străine, încă un motiv între multe altele de a mai dezbina societatea care și așa nu dă dovadă de prea multă empatie, darmite încredere.

Cum s-a născut probațiunea norvegiană

Serviciul de probațiune din Oslo

În Norvegia, chiar serviciul de probațiune a fost la origini un ONG, o asociație care se ocupa de ajutorarea deținuților și a familiilor lor. Asta la 1849, când închisoarea din Oslo era în beciurile cetății Akershus Festning, iar pedeapsa cu moartea era obișnuită.

În 1919 au apărut în sistemul juridic norvegian pedepsele condiționate și așa s-a născut probațiunea și anchetele sociale. Dar abia în 1980 ONG-ul s-a transformat în agenție guvernamentală. În 1984 probațiunea a început să gestioneze serviciile prestate de deținuți în folosul comunității, iar din 1996 să se ocupe de aplicarea pedepselor date pentru conducere sub influența alcoolului.

În 2002 a apărut o nouă lege de executare a pedepselor în Norvegia, serviciul de probațiune s-a reorganizat, iar condamnările se împart de atunci în trei mari categorii:

cu executare,
muncă în folosul comunității,
detenție la domiciliu.

Între timp au mai apărut pedepsele pentru deținere și comercializare de droguri (în 2006), monitorizarea electronică a condamnaților lăsați în libertate (2008) și un nou sistem de pedepse pentru minori și tineri (2016).

Serviciul de probațiune din Oslo

Azi probațiunea în Oslo se bazează pe 60 de consilieri care au în grijă în jur de 400 de condamnați. La nivel național au 350 de ofițeri de probațiune – cam atât avem și noi în România, dar la o populație de patru ori mai mare și un număr uriaș de condamnați. În Norvegia, un ofițer de probațiune nu lucrează niciodată cu mai mult de 20 de „clienți” – de zece ori mai puțin decât la noi – și pentru fiecare caz se bazează mult de „informatorii” din jurul condamnatului: angajatori, psihologi, consilieri antidrog etc. Chiar dacă unii dintre ei dau informații cu reticență, o fac în limitele cerute de codul deontologic al meseriei pe care o au. Iar ofițerul de probațiune nu se bazează niciodată doar pe un singur informator.

80% din pedepsele care ajung în serviciul de probațiune sunt de fapt muncă în folosul comunității, care poate include orice activitate ce poate preveni recidiva. Nu numai munca la spații verzi sau curățenie ca la noi. Iar majoritatea clienților probațiunii norvegiene sunt din Polonia, Letonia, Lituania – așa numita categorie „vodca&drive”.

Au și 60 de cazuri monitorizate cu brățări electronice în Oslo, pentru care lucrează în schimburi 20 de angajați. Fiecare caz costă 80 de euro/zi și nu datorită tehnologiei, care e una ieftină, ci din cauza salariilor personalului, care evident în Norvegia sunt mari. În România avem de câțiva ani o lege care reglementează pedepsele cu dispozitiv electronic de monitorizare, dar, ce să vezi, nu avem bani ca să achiziționăm dispozitivele. Njal Grimstad spune că e important să începem de undeva, cu un proiect pilot, de exemplu, în violența domestică – domeniu în care ei înregistrează niște progrese cu astfel de dispozitive.

Condamnații norvegieni sunt monitorizați prin dispozitivele electronice numai câtă vreme stau în casă. Când sunt pe drum sau la serviciu se calculează cam cât face condamnatul pe un traseu stabilit și se dă alarma numai dacă nu se întoarce acasă la ora care ar trebui. În plus, condamnatul are 4 ore pe săptămână timp liber, în care poate să facă ce vrea – dar să nu încalce regulile condamnării, firește.

Așadar, comparativ cu pedeapsa cu executare, un deținut monitorizat electronic în libertate costă aproape o treime față de cât ccheltuie statul ca să-l țină în pușcărie. Recidiva în categoria monitorizată prin brățările electronice este de numai 4%.

Încheiem aici seria noastră de reportaje din sistemul de justiție norvegian. Unii ar zice că nu există termeni reali de comparație între România și Norvegia, ba chiar că norvegienii cam exagerează cu umanismul în cazul ăsta. Desigur că înainte de toate e vorba despre resurse, de banii pe care România nu-i are, de prioritățile care la noi sunt altele.

Njal Grimstad și delegația din România

Un consilier de probațiune câștigă, de exemplu, în medie 45.000 de euro anual și are program de lucru de luni până vineri de la 8 la 16. Gardienii de penitenciar câștigă ceva mai mult pentru că fac și ore suplimentare, lucrând în ture. Firește că și nivelul de trai și prețurile din Norvegia sunt incomparabile cu România.

Dar dincolo de bani, ceea ce am văzut în Norvegia se referă la mentalități, la solidaritate, la încrederea că autoritățile lucrează cu adevărat pentru popor, că societatea civilă e un partener al autorităților, nu un dușman. Societatea norvegiană este guvernată înainte de toate de respect reciproc. Autoritățile își respectă cetățenii și deciziile lor sunt respectate. De asta n-a știut nimeni să ne răspundă la întrebarea „dar dacă nu se respectă deciziile autorităților, ce se întâmplă, ce modalități de coerciție aveți?”. Pentru că la ei nu se întâmplă să nu se respecte. Greșeli se pot produce, e firesc, dar doar din neștiință, nu dinadins.

Iar cine greșește, după cum am văzut, în societatea norvegiană, fie în penitenciar, fie în libertate, e ajutat să se îndrepte. Nu e pedepsit. Ce mod mai bun știți de a cheltui bugetul într-o societate?

Citiți și episoadele anterioare din vizita norvegiană:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Proiectul „O societate incluzivă prin reforma închisorilor” este finanţat cu 26.445 de lei prin granturile SEE 2009-2014 din FONDUL PENTRU RELATII BILATERALE – Programul RO01 Asistență tehnică și Fondul Bilateral la Nivel Național – Măsura I – Support for travel și Măsura II – Justice and Home Affairs, judicial capacity building and Schengen cooperation

Conţinutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009-2014. Întreagă răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine APADOR-CH. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org

Halden, cea mai umană închisoare din lume

03/11/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Închisoarea Halden din Norvegia a fost construită în 2010, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de trai mai bune ca în libertate, doar că fără libertate

Am început vizita în închisoarea Halden cu un prânz „prison style” în sala de conferințe, împreună cu directorul și cel mai vechi dintre gardieni: omletă cu legume și șuncă, salată, suc de portocale și cafea.

O masă prison style

Așa primesc și deținuții masa, nu ca la noi, la cazan. Lor le vin caserolele cu hrana semipreparată și ei și le încălzesc în bucătăriile pe care fiecare corp de închisoare le are la dispoziție. Un living la 10-12 celule, cu toate dotările existente într-o casă normală de oameni. Dacă nu le place mâncarea primită de la penitenciar, o pot completa cu ce-și cumpără de la magazinul întern. Care e aprovizionat ca un supermarket.

Halden pare mai degrabă un experiment chiar și în societatea norvegiană. Toată lumea insistă să ne spună că nu este o închisoare tipică nici pentru ei, chiar dacă dotările pe care le văzusem cu o zi înainte la închisoarea de femei de la Bredtveit ne-a demonstrat contrariul. Și acolo era la fel de bine, dar Halden a fost construită din start altfel.

Pe 30 de hectare, lângă un orășel cochet aruncat între fiorduri în sudul Norvegiei, în care oamenii trec cu barca în Suedia, la cumpărături, că e mai ieftin, niște arhitecți danezi au dat măsura talentului lor novator. Au construit ceva care, în afară de zidul împrejmuitor nu seamănă deloc cu o închisoare. Poate fi spital, școală sau orice alt edificiu public, făcut din lemn, sticlă, oțel și piatră. Nu există gratii la ferestre, nu există turnuri de supraveghere pe ziduri, nici sârmă chimpată sau gard electric, nu există camere de luat vederi pe holuri, în camere, în clase sau ateliere. Gardienii nu au arme. Practic nu ai cum să fii mai liberal de atât, decât să le dai deținuților propriile chei de la camere, a punctat un fost director de pușcărie, după ce a vizitat Halden.

În atelierul de lemnărie

Paza se bazează pe un concept novator numit „securitate dinamică”, adică gardienii sunt amestecați printre deținuți, prezenți tot timpul cu ei, așa încât orice potențial conflict se aplanează prin discuții, la fața locului. Halden găzduiește azi 258 de deținuți (e a doua închisoare ca mărime din Norvegia) și are 290 de angajați pentru asta. Iar filosofia aplicată aici este comună în tot sistemul penitenciar norvegian: viața în închisoare trebuie să fie la fel de normală ca aia de afară, minus libertatea. Pedeapsa nu trebuie să fie mai aspră decât e nevoie pentru ca infractorul să poată fi ajutat, încă din prima zi de detenție, să se pregătească pentru eliberare.

În sistemul nostru penitenciar, primul curs pe care-l fac deținuții când intră în pușcărie se numește „pregătirea pentru viața carcerală”. Apoi, ce-i drept, vin și altele.

Are Høidal, directorul de la Halden, zice că țelul lor e ca „deținutul să muncească, să plătească taxe, să aibă o familie și o motivație”. De aia încă de la intrarea în pușcărie deținutul e condus, prin discuții, către descoperirea unei motivații. Nu și-o găsesc toți. Halden e o închisoare de maximă siguranță, unde sunt închiși criminali, violatori, bolnavi psihic, consumatori de droguri și infractori mărunți. Totuși, Are Høidal se mândrește că deși conduce cel mai bun penitenciar din lume, în care toată lumea ar vrea să intre, numai 20% dintre deținuți recidivează.

Procentul de recidivă e un concept discutabil, însă, pentru că ar trebui măsurat la 5 ani de la eliberare, ca să fie corect. Apoi ar trebui luați în calcul și infractorii străini, adică o treime dintre deținuții din penitenciarele norvegiene, care însă nu sunt contabilizați deloc în statisticile norvegiene, pentru că majoritatea sunt expulzați în țările lor după eliberare. Are Høidal admite că acel 20% e măsurat la doi ani de la eliberare și că se referă doar la țările nordice.

Halden este deja celebră pentru ce se întâmplă în ea. Michael Madsen și Michael Moore au făcut filme despre ea, a apărut în toată presa internațională, gardienii au făcut un videoclip la inaugurare, în care cântă „We are the world”, e vizitată săptămânal de cel puțin o delegație care vrea să învețe cum se face. Secretul stă în atitudine, desigur, dar și în bani. În 2010, când a fost inaugurată, a costat 250 de milioane de dolari, dar Are Høidal e sigur că acum ar costa dublu, dacă s-ar mai face. Nu orice societate își permite să ofere astfel de condiții deținuților. După cum nici să-i trateze prea uman, nu sunt multe societăți dispuse.

În anii 80, nici în închisorile norvegiene lucrurile nu stăteau deloc așa de uman ca acum. Are Høidal, care a intrat în sistem în 1983, povestește că aveau mulți deținuți cu probeleme psihiatrice, închisorile erau penetrate de rețelele de droguri, deținuții protestau, evadau, au fost și doi gardieni omorâți, iar rata de recidivă era de 70% – cât se estimează acum că avem noi.

Nici chiar atunci gardienii nu aveau arme, dacă era nevoie chemau poliția. Directorul susține că în anii 60 exista o singură armă în fiecare închisoare, ținută la loc sigur.

Când am intrat în sistem mi se spunea că nu e nevoie să vorbești cu deținuții despre problemele lor, ești aici doar ca să-i păzești. Interacțiunea gardienilor cu deținuții era minimă. Acum gardienii noștri muncesc, mănâncă împreună cu deținuții, fac sport și se plimbă împreună. Acesta este conceptul de securitate dinamică. Gardianul a devenit un lucrător social, mai mult decât un paznic”, povestește Are Høidal.

Sigur că unora nu le-a plăcut asta, nici gardienilor, nici deținuților. Azi se glumește pe seama apropierii prea mari dintre cele două categorii. În sala de mese a personalului din Halden tronează un afiș în care un gardian e desenat ca un uriaș țânțar. Scrie că dacă ți se pare insuportabilă viața cu gardianul lângă tine, să vezi cum e viața la cort, în care intră țânțarii.

Reușita acestui concept nu este, însă, strict treaba justiției, ci a întregii comunități. Rezoluția (carta albă) cu care a venit în 2008 sistemul de justiție, de a pune accent pe normalitate în reabilitarea deținuților, a fost susținută și semnată de 5 miniștri: al justiției, al educației, al culturii, al sănătății și al autorităților locale. Pentru că așa cum e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, la fel e nevoie de toată societatea ca să ajuți un fost deținut să redevină cetățean. Penitenciarele din Norvegia, de exemplu, nu au angajați exclusiv, ca la noi: doctori, preoți sau profesori. Toate cadrele de specialitate vin din comunitate, așa încât și comunitatea se obișnuiește treptat cu infractorii, și ei cu comunitatea.

Și la noi a fost semnată, ba chiar legiferată printr-o ordonanță de urgență în iulie 2015 o astfel de cartă albă pentru sistemul penitenciar. Se numește „Strategia Naţională de Reintegrare Socială a persoanelor private de libertate, asumată la nivel naţional”. În esență filosofia acestei strategii ar fi o colaborare între toate părțile comunității care ar putea să se implice în reintegrarea deținuților. Numai că, evident, la noi nu funcționează. Oficial nimeni nu știe de ce.

În Halden, ca și în orice altă închisoare din Norvegia, deținuții nu pot sta de capul lor în camere, la televizor – deși au tot ce le trebuie în celula de 12 mp pe care o ocupă fiecare – ci sunt obligați să aleagă între muncă sau școală. Pot face diverse cursuri, de la creație până la școală chimie, fizică, filosofie, sau pot alege să se specializeze într-una dintre cele șapte meserii în care penitenciarul oferă diplome. În atelierul de tâmplărie, în service-ul auto, în cel de mecanică și prelucrare a metalelor. Sau pot învăța să cânte la un instrument, într-unul dintre cele 3 studiouri de înregistrări din închisoare.

Când am intrat în studio, doi deținuți îmbrăcați ca niște rockeri bătrâni, lucrau la una din piesele de pe primul lor album. Ei sunt formația Criminal records, și au glumit când le-am spus că nu par a fi deținuți. „Păi să pretindem că nici nu suntem”, a răspuns unul dintre ei, care zice că mai are de stat acolo „preț de încă 3 albume 😉

Halden este totuși o închisoare, punctează din timp în timp directorul. Ea are și deținuți furioși sau care trebuie izolați. Dar chiar și curțile lor de plimbare sunt altfel. Au desene pe ziduri și vederi către grădina uriașă ce înconjoară clădirile închisorii. Desenul cu deținutul care aruncă bila de la lanțul care-i leagă picioarele este un soi de marcă înregistrată a închisorii. E printată pe diverse materiale promoționale făcute tot de deținuți, în atelierul de grafică, și vândute în magazinul Crucii roșii din oraș.

Pe holurile închisorii, la avizierul de lângă biroul serviciului de reintegrare, tronează un afiș format A3 în care se face o reclamă turistică penitenciarului închiriat de norvegieni în Olanda. „Hollyday in Holland”, glumește directorul, spunând că totuși deținuții care ar vrea să fie transferață în Olanda ar trebui să știe limba engleză. Or asta s-a dovedit a fi o problemă pentru mulți infractori străini.

Are Høidal își încheie prezentarea „regatului” fără să fi spus ceva reprobabil depsre închisoarea Halden. În timpul plimbării am vorbit cu mai mulți deținuți, chiar și cu un român. Toți ne-au lăudat condițiile, doar un albanez ni s-a plâns șoptit că totul e numai de fațadă, că în spatele imaginilor de PR cu care Halden a devenit celebră, viața în pușcărie e grea. Directorul recunoaște că Halden este totuși o închisoare, dar e cea mai bună din ce poate societatea să le ofere infractorilor la momentul ăsta. Și va fi aici și peste o sută de ani. Dacă între timp omenirea nu va descoperi un alt mod de a le ierta greșiților ei.

Mai multe informații despre Halden găsiți în acest film:

Citiți și episoadele anterioare din vizita norvegiană:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

24/10/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Way back, o organizație formată din foști deținuți, e plătită de Ministerul justiției ca să-i reintegreze pe condamnați. În Norvegia, firește.

După 8 luni de închisoare, Helge își mănâncă, cuminte, legumele

Când ieși de la închisoare ți se spune să stai departe de probleme. Asta implică o oarecare distanță și față de fostul anturaj, dar mai ales față de eventualii foști deținuți cu care ai fi tentat să te anturezi după eliberare. În Norvegia, de exemplu, oamenii cu cazierul pătat nu au voie să viziteze închisorile, chiar dacă au rude acolo. Iar cazierul la ei nu se șterge niciodată. Dar în 2002, în Oslo, câțiva foști deținuți și-au dat seama că nimeni nu-i poate ajuta să se reintegreze mai bine decât cineva care a trecut măcar printr-o celulă la viața lui. Așa că au fondat o organizație care să-i ajute și pe alții după eliberare.

Way back are sediul într-o clădire din centrul capitalei norvegiene și e condus de un fost consumator de droguri cu numeroase condamnări la activ. Johan are o echipă de 3 bărbați și o femeie, toți foști deținuți, fiecare jucând rol de prieten, mentor sau, cum își zic ei, „pair” pentru alți deținuți. Când i-am vizitat, alte două deținute, de la închisoarea Bredtveit, făceau practică la organizație, în pregătirea propriei eliberări.

Într-o sală, pe masă tronează printre cești de cafea și pahare cu apă două boluri cu păstăi verzi de mazăre. Chicotim și ne mirăm românește de ciudata tratație. Helge, unul dintre cei trei bărbați din echipă, ne demonstrează amuzat că ei chiar mănâncă ce ne-au pus nouă pe masă. De aia și plesnește de sănătate, la cei 47 de ani pe care nu-i prea arată. După remarcile noastre, cineva din echipă ne-a adus totuși un coș cu banane.

Știți ce sunt ăia bani negri, nu? Firește că știți, sunteți din România…!

Pentru că șeful lui întârzie la întâlnire, Helge ne ține companie cu propria poveste de succes. A lucrat într-o bancă și pentru că a făcut datorii mari, de câteva milioane de coroane, a început să-și „însușească din banii altora”. Așa a ajuns la pușcărie. Doar 8 luni, pentru că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată și în sistemul de justiție norvegian. Cu gulerele albe care-i păgubesc pe alții, norvegienii sunt înțelegători. Cu traficanții de droguri, nu prea.

Helge vorbește relaxat despre pățania lui. Asta e o condiție pentru actualul job: să-și fi acceptat trecutul ca să-i poată convinge și pe alții să facă la fel. Și nu e ușor să accepți că ai pierdut o casă, două mașini, o barcă și o cabană de vacanță, că timp de 8 luni le-ai scris tuturor prietenilor să vină să te vadă la pușcărie și n-a venit decât sor-ta, iar familia te-a renegat pe motiv că ai fost lacom. Așa e în Norvegia, tot ce ai obținut din furt îți confiscă statul.

După ce a ajuns în pușcărie, Helge și-a dat seama că nu pedepsa va fi cea mai mare problemă a lui, ci ce va face după. Cu cazier nu ar mai fi putut să lucreze într-o bancă.

„În Norvegia nu ți se cere cazierul la angajare, aș fi putut să mint, dar după asta tot eu aș fi trăit cu minciuna în mine. Iar dacă apar persoane din trecutul tău, ce faci?” Așa că i-a contactat pe cei de la Way back și a fost sincer. Când au auzit că are pregătire economică i-au zis că e exact ce le trebuie lor, cineva care să-i învețe pe deținuți cum să-și gestioneze viața fiscală.

Pentru că mulți ajung acolo din cauza datoriilor. Este un deținut care a acumulat 60 de milioane de coroane datorie. Iar asta e suma oficială, nu știm cât or fi bani negri. Știți ce sunt ăia bani negri, nu? Firește că știți, sunteți din România…. ha, ha, ha!” – se amuză Helge

Paradoxal, ce l-a băgat în belea l-a și ajutat să-și găsească drumul mai repede spre izbăvire. Acum trăiește într-un mic apartament în Oslo și numără anii, din 2012, de când e liber și curat, precum alcoolicii anonimi. Dacă îi pare rău pentru viața pe care a avut-o? Firește că-i pare, dar acum își dă seama că banii sunt numai o mică parte din viața unui om. Mai trebuie familie, prieteni și … chiar dragoste.

În Oslo găsești mai ușor de muncă decât o casă pentru un fost deținut

Helge ajută acum alți 16 foști deținuți să se integreze în comunitate. Nu numai cum să-și gestioneze finanțele – deși și asta pare cel puțin provocator, din partea unuia care a fost condamnat tocmai pentru că a băgat mâna în finanțele altora. Fiecare dintre colegii lui are un astfel de grup în sarcină, ca un soi de ofițer de probațiune. Recunoaște că nu toți pot fi ajutați, din diverse cauze. În primul rând pe străini nu vrea nimeni să-i integreze. Numai în 2015 Norvegia a expulzat peste 4500 de foști deținuți. Apoi în calea eliberatului societatea pune tot felul de piedici ca să-i testeze determinarea. Cel mai mare succes de reintegrare îl au foștii deținuți cu vârste între 30 și 50 de ani. Restul ori sunt prea tineri și teribiliști, ori sunt prea bătrâni și nu mai vor să se schimbe. Iar cel mai greu de integrat sunt oamenii din Maroc, Somalia, Eritreea sau Albania. Ăsta este un top personal al lui Helge.

Peste 70% dintre oamenii care ajung la Way back sunt consumatori de droguri cu problemele de sănătate asociate. „Îi învățăm cum să-și gestioneze finanțele – aici e rolul lui Helge – și cum să supraviețuiască în jungla de afară. Mai ales pentru deținuții cu pedepse lungi e foarte greu să se adapteze la ieșire. Trebuie să-ți cunoști drepturile și să știi drumul.”, zice Johan.

Pe site-ul Way back e un clip scurt despre cum resimte un fost deținut viteza vieții de afară. Ca și când el stă pe loc, iar toată lumea se mișcă și vorbește pe repede înainte.

Oamenii de la Way back au obținut o aprobare specială (pentru că toți au cazier) ca să poată vizita pușcăriile în căutare de deținuți eligibili pentru programul lor. Ministerul justiției îi finanțează de câțiva ani pentru că și-au probat utilitatea. Numai în 2016 au primit 5 milioane de coroane pentru programul lor. Ei intră, așadar, în orice pușcărie și le povestesc deținuților ce fac ei, câstigăndu-le astfel încrederea ca atunci când sunt eliberați să meargă pe mâna lor.

Pașii obligatorii pe care un deținut îi face pe drumul de întoarcere din pușcărie sunt explicați de Helge cu șarmul pe care probabil îl folosește și ca să-și atragă beneficiarii:

„Mai întâi vine la noi unde îi cumpărăm un tort și sărbătorim eliberarea. Apoi îl însoțim la agenția statului la care este luat în evidență și primește un ajutor financiar, în funcție de categoria în care se încadrează. Apoi îl ajutăm să-și găsească job și locuință. Mai dificil decât găsirea unui loc de muncă e închirierea unui apartament. Pentru că în Oslo chiriile sunt foarte mari și nu se prea găsesc case. Iar atunci când proprietarul are o listă de potențiali chiriași în față întotdeauna o va alege pe blonda sexy în defavoarea unui fost condamnat”.

Dar toate sunt depășite cu ajutorul micii comunități în care eliberatul intră pe ușa Way back. Johan, șeful organizației, spune că după pușcărie trebuie să-ți înlocuiești aproape toți prietenii. De aia nu e suficient să ai un job ca să te reintegrezi, ci să și faci parte dintr-un grup. La Way back, de exemplu, ei fac excursii împreună, biciclesc sau ies în oraș la bowling.

Închisoarea nu ajută la nimic

Ce fac foștii deținuți de la Way back contrazice flagrant părerile despre pericolul frecventării anturajului cu cazier după eliberare. La fel cum Johan este un exemplu care contrazice părerile despre importanța consilierii antidrog.

Viața mea a fost un lung șir de intrări și ieșiri din închisoare. Am avut mai multe condamnări și de fiecare dată reveneam pentru că nu renunțam la droguri. Desigur că nu e așa de rău în închisorile norvegiene, în privința condițiilor de trai, dar închisoarea de fapt nu te ajută cu nimic, în afară de faptul că atunci când ești acolo nu mai iei droguri și ești forțat să te gândești, singur, la tine și la ce vrei să faci. Am renunțat la droguri după 30 de ani abia când am reușit să mă motivez singur, din interior. Nimeni nu te poate scăpa de droguri în afară de tine însuți”.

Johan are 54 de ani și de opt ani e liber și „curat”. Corpul lui, însă, poartă vizibil urmele abuzului de droguri de trei decenii. Statul norvegian a înțeles impactul drogurilor asupra sănătății și a instituit un fel de pensie de handicap pentru consumatori, pentru că toți au probleme de sănătate asociate consumului. Un consumator primește de la stat în jur de 15.000 de coroane lunar, dar asta nu-l ajută esențial. Numai chiria e în jur de 9000 de coroane (aproximativ 1000 de euro), așa că rămâne în mână cu mai puțini bani decât venitul minim garantat, care la ei e de 6300 de coroane.

Helge ne înșiră cifrele astea pe hârtie și ne arată latura economică a situației, așa cum o vede el: dacă oamenii ar fi ajutați să se reintegreze, statul ar economisi într-un an aproape 1 milion de coroane, cât îl costă să țină un om închis. Iar părerea sinceră a lui Helge contrazice toate statisticile oficiale. El susține că 90% dintre deținuți se întorc în pușcărie, pentru că nu sunt ajutați în mod real să stea departe de belele.

Way back mai are alte patru filiale în tot atâtea regiuni ale Norvegiei și pare o poveste de succes. Johan crede că e nevoie de mai multe organizații care să ia de mână deținuții de la poarta închisorii și să-i ghideze prin jungla realității de afară. Pentru că, zice el, odată ce ai trecut printr-o închisoare, toată viața vei fi un condamnat. Și numai cineva ca tine te poate ajuta să treci peste asta.

În episodul următor aflați cum funcționează serviciul de probațiune la norvegieni

Citiți și episoadele anterioare:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

18/10/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Avocatul poporului și Armata salvării, două organisme independente care monitorizează viața în pușcăriile norvegiene, sunt finanțate de guvern ca să îi arate unde greșește. Așa am aflat și noi ce scârțâie în închisorile lor

Deviza Armatei salvării

Deținuți dezbrăcați la pielea goală și închiși în celule de izolare pentru câteva zile, încălcarea dreptului la asistență medicală în închisoare, gardieni care stau lângă deținut atunci când e consultat de medic sau deținuți legați cu cătușe chiar și când sunt cu gura căscată pe scaunul stomatologului. Acțiunea se petrece în 2015, în închisoarea Kongsvinger, la câțiva kilometri de Oslo, acolo unde sunt ținuți 120 de străini, care vor fi expulzați după ispășirea pedepsei. Așa scrie în raportul întocmit de Avocatul poporului norvegian, secția Mecanismul Național pentru Prevenirea Torturii (NPM), care face vizite de monitorizare a condițiilor din penitenciare, începând din 2014.

Helga Fastrup Ervik, șefa NPM, ne povestește că la început făceau vizite anunțate, dar în timp au dezvoltat o altă tehnică ce le permite să vadă realitatea necosmetizată din spațiile de deținere – fie că e vorba de penitenciare sau secții de psihiatrie. Merg în vizite inopinate și nu stau de vorbă cu conducerea, ci cer să vadă direct secțiile de maximă siguranță, unde știu că ar putea să existe deținuți izolați. Abia la finalul vizitelor trec pe la directorul închisorii. Au descoperit astfel lucruri revoltătoare, dar și practici bune, pentru că deși Norvegia are o singură lege de executare a pedepselor privative de libertate, cele 42 de penitenciare au într-un mod inexplicabil libertatea de a interpreta legea după bunul plac.

Așa se face că „unii directori de închisori interpretează legea în favoarea deținuților și alții în defavoarea lor”, spune Helga Evrik. Spre deosebire de Correctional Service, de unde situația din penitenciare se vedea foarte bine, din birourile Avocatului poporului, situate undeva în coasta Parlamentului norvegian, lucrurile se văd diferit. Chiar și soluția găsită de guvern, de a exporta deținuți în Olanda, pentru că nu mai aveau loc în închisorile naționale, e privită rău de șefa NPM. Ea spune că aranjamentul nici măcar nu e ieftin, pentru că implică chiria plătită pentru închisoare (care nu e deloc mică, probabil știu și olandezii că norvegienii au bani) plus cheltuieli mari cu transportul deținuților și plata angajaților în regim de expați. În plus, atunci când se produce un incident în închisoarea din Olanda, acesta nu poate fi investigat decât de autoritățile olandeze, iar asta violează OPCAT (Protocolul opțional la Convenția împotriva torturii), spune Helga Evrik.

Soup, soap, salvation (Supă, Săpun, Salvare)

Sistemul penitenciar norvegian cuprinde și câteva case denumite „halfway houses”, în care deținuții care mai au de ispășit câteva luni de pedeapsă sunt lăsați să trăiască aproape ca în comunitate, ca să se acomodeze mai rapid la liberate. În „casele de la mijlocul drumului” (două sunt situate chiar în Oslo) locuiesc împreună deținuți de ambe sexe, se gospodăresc singuri, merg la lucru și se întorc seara ca și când ar trăi pe cont propriu.

Dar pentru că sistemul nu are capacitatea să le ofere tuturor condamnaților care merită astfel de condiții spre finalul detenției, atunci angajează servicii similare oferite de ONG-uri. O astfel de organizație este Armata salvării, fondată la 1865 în Irlanda, ca protest la modul în care îi trata biserica anglicană pe săraci. Între timp Armata salvării, al cărei motto este „Soup, soap, salvation” (Supă, Săpun, Salvare), s-a extins în 127 de țări, iar printre serviciile oferite o parte importantă îi vizează pe deținuți în timpul încarcerării și după eliberare.

Statul norvegian scoate la licitație, pe perioade de 6 ani, servicii în domenii diverse, iar Armata salvării a câștigat finanțarea pentru proiectul Elevator. Adică tot un fel de case halfway, dar în care sunt primiți deținuții care au avut pedepse mai lungi, de 10-15-20 de ani, și care au nevoie de sprijin mai mare înainte de liberare. Ei primesc casă, un loc de muncă în rețeaua Fretex a Armatei salvării (care are peste 40 de magazine în Norvegia), sunt ajutați să-și deschidă cont la bancă și să-și gestioneze banii și viața încă dinainte de eliberarea oficială.

Țelul principal este ca atunci când ne întâlnim cu ei pe stradă, noaptea, să ne simțim și noi și ei în siguranță, explică Elen, responsabila proiectului, pentru că în Norvegia toată lumea e eliberată la un moment dat în comunitate.

„Sau expulzată”, adaugă Yuri Zelentsov, un rus care s-a înrolat în Armata salvării în Finlanda și a ajuns să-i fie ofițer în Norvegia. Yuri poartă uniformă și e mândru de gradele de pe umărul său, spre amuzamentul colegilor norvegieni, care spun că el e singurul preocupat de titluri și grade, datorită educației lui est europene.

Yuri și unul dintre „clienții” lui

Yuri Zelentsov își exploatează rădăcinile și limbile străine pe care le vorbește ca să ajute străinii închiși în penitenciarele norvegiene. Programul derulat de el, „Safe way home” este finanțat tot de guvernul norvegian și prevede sprijinirea străinilor expulzați după eliberare, să-și găsească un loc de muncă în țările lor, astfel încât norvegienii să nu-i mai prindă din nou pe la ei prin închisori. Yuri se folosește de rețeaua de 127 de țări a Armatei salvării ca să le găsească expulzaților ajutor la destinație. Colaborează cu polițiștii de la imigrări și bate zilnic închisorile ca să vorbească cu deținuți încă din prima perioadă a condamnării lor și să-i pregătească pentru întoarcerea acasă. Dar de multe ori nu există o casă. Unii sunt victime ale traficului de ființe umane și trebuie salvați de capii rețelelor care îi dețin ca pe sclavi.

Salvarea nu vine, însă, niciodată cu forța. Deținuții trebuie să vrea să se ajute și singuri, iar printre condițiile obligatorii se numără sinceritatea. Dacă un deținut minte în legătură cu trecutul lui, asta se află mai devreme sau mai târziu și se transformă în dezastru la expulzare.

Cererile trebuie să vină de la deținuți, nu poți ajuta pe cineva care nu vrea. E o condiție recunoscută în asistența socială, că nu-i dai trei feluri de mâncare unui om care îți cere doar o coajă de pâine”, explică Yuri.

Ce scârțâie în penitenciarele norvegiene

Cele două instituții sunt, așadar, finanțate de guvern ca să-și spună părerea despre modul în care guvernul își face treaba și să-i completeze serviciile acolo unde sistemul de stat nu reușește. Iar guvernul apreciază criticile, susține reprezentanta Armatei salvării, care adaugă că totuși nici ei nu folosesc un ton contondent atunci când le fac. Oricum ar fi, asta pare de neconceput pentru România.

Rugați să puncteze cele mai mari probleme pe care le are sistemul lor penitenciar, văzute dinspre niște evaluatori relativ independenți (chiar dacă finanțati de guvern) oamenii de la Armata salvării au identificat aceleași deficiențe ca și Avocatul poporului. Unele există și în sistemul nostru penitenciar, altele izvorăsc exact de unde nu te-ai aștepta, adică din acele părți pe care noi în România le considerămm bune – de exemplu fiecare deținut să aibă celula lui.

[box]

Izolarea: Norvegia este singura țară care-și permite luxul izolării, iar asta este, culmea, una dintre cele mai serioase violări ale drepturilor omului în sistemul penitenciar. Am întâlnit oameni care spun că ar prefera să stea într-o cameră cu 20 de deținuți și să nu aibă loc să se întindă, decât să stea singuri într-o cameră, spune Elen, de la Armata salvării;
Situația femeilor închise, care beneficiază de mai puține facilități decât bărbații și sunt mai izolate, deoarece sunt puține (cam 5% din totalul deținuților) și înghesuite în spații mici, nu au acces la servicii și activități sportive, pe motiv că ele sunt femei și oricum nu fac altceva decât să stea de vorbă – spune șefa NPM;
Chiar dacă nu sunt supraaglomerate ca ale noastre, faptul că închisorile lor sunt ocupate aproape 100% face grea sau imposibilă trecerea dintr-un regim de detenție mai aspru într-unul mai ușor, pentru bună purtare sau ispășirea unei părți din pedeapsă. Chiar dacă un deținut de la maximă siguranță îndeplinește condițiile să treacă în regim deschis, de multe ori nu se poate din cauza lipsei locurilor.
Respectarea drepturilor populației Sami – o minoritate indigenă care trăiește în nordul Norvegiei – atunci când sunt închiși au nevoie de traducători, pentru că nu vorbesc nici norvegiana, nici engleza, și practic sunt tratați ca niște deținuți străini, adică nu prea beneficiază de aceleași drepturi ca deținuții norvegieni, deși le sunt conaționali.
Aplicarea neunitară a legii de la un penitenciar la altul, în funcție de mentalitățile directorilor de unități.

[/box]

În episodul de mâine vizităm penitenciarul de femei din Oslo, un fost lagăr nazist de concentrare în vremea războiului.

Citiți și episoadele anterioare:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

17/10/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Peste 300 de persoane își așteaptă rândul la unul din cele 3800 de locuri în penitenciarele norvegiene. Norocoși, 99 de români au prins loc în față

Filtrul de la intrarea în Serviciul corecțional norvegian

În anii 50-60, sistemul corecțional din Norvegia a virat dinspre pedepsirea infractorilor spre recuperarea și reintegrarea lor. A fost apoi sarcina mediului universitar, la finalul anilor 60, să lucreze la schimbarea mentalităților, ca societatea să înțeleagă că nu folosește nimănui pedeapsa și răzbunarea, ci toată lumea are de câștigat dacă infractorii sunt ajutați să redevină cetățeni onești. Rolul decisiv l-a avut însă Inger Louise Valle, ministră a justiției între 1973 și 1976, care a reușit să reformeze din temelii sistemul penitenciar, modul de aplicare a pedepselor și chiar să abolească pedeapsa cu moartea în Norvegia.

De atunci închisorile norvegiene au început să fie construite pentru activități de reabilitare a deținuților și nu de izolare a acestora. „Normalitatea” a devenit cuvântul cheie al întregului sistem, în care se pune accentul pe respectarea tuturor celorlalte drepturi ale deținuților, chiar dacă temporar sunt lipsiți de libertate.

Sistemul corecțional este responsabil cu ispășirea pedepselor într-o manieră în care să asigure siguranța cetățenilor, să prevină recidiva și să ajute infractorii prin voință proprie să-și schimbe comportamentul”.

Așa sună definiția sistemului în manualele oficiale. Practica, însă, pune unele probleme.

275 de euro – costul zilnic al unui deținut

Astăzi Norvegia are 42 de penitenciare și 17 servicii de probațiune, operate de peste 4600 de angajați de a căror pregătire se ocupă permanent un fel de universitate – KRUS – Correctional Service Academy. Cei mai puțini angajați sunt tot la probațiune, ca și la noi – 350. Penitenciarele au în jur de 3900 de angajați și puțin peste 3800 de locuri în celule. Deoarece insistă să-i cazeze doar câte unul în cameră, Norvegia își permite să țină închiși numai 3666 de infractori. Are și o listă de așteptare de peste 300 de persoane, plus o închisoare întreagă închiriată în Olanda (care are spații, dar îi lipsesc infractorii) unde mai ține peste 200 de deținuți. Costul zilnic al unui deținut norvegian, întreținut în sistem de maximă siguranță, este de 2300 coroane/275 euro, iar în sistem „low security” de 1500 coroane/180 euro pe zi. Pentru comparație, România cheltuia în 2013 în jur de 2400 de lei lunar/530 de euro cu un deținut.

Alternativele norvegiene mai ieftine sunt: munca în folosul comunității – care costă statul numai 72 de euro/zi/condamnat – și monitorizarea cu brățară electronică – 119 euro/zi.

Am aflat toate astea de la Norwegian Correctional Service (un fel de Administrația Națională a Penitenciarelor de la noi), prima instituție din sistemul norvegian pe care am vizitat-o ieri, în prima zi în Norvegia, în Lillestrom (foto).

Numărul deținuților nu e mare, la o populație totală de 5 milioane cât are Norvegia, în schimb rulajul pare să fie. Pedepsele sunt în general mici: 60% dintre condamnări sunt până în 3 luni, 13 % sunt între 3 și 6 luni, 12 % sunt pedepse de până într-un an, 9% între 1 și 2 ani și 3% peste 2 ani. Pedepse foarte mari (8-12 ani) se dau pentru trafic de droguri, iar cea mai mare condamnare nu poate depăși, teoretic, 21 de ani (cazul celebrului Brevik). Totuși, pentru cazurile de criminali de a căror reabilitare nu sunt siguri nici măcar optimiștii de norvegieni există sintagma „deținere preventivă”.

Deținerea preventivă nu este arestul preventiv de la noi, ci o formă de păstrare a deținuților departe de comunitate, atunci când se consideră că sunt agresivi și că nu pot fi recuperați. Pentru astfel de cazuri instanța dă o sentință inițială, care este însă prelungită pe perioadă nedefinită din 5 în 5 ani. De aici și siguranța cu care unul dintre reprezentanții sistemului norvegian de corecție, cu care am vorbit ieri, a scăpat un „De exemplu Brevik nu va fi eliberat în timpul vieții mele”. Anul trecut Norvegia avea 94 de astfel de deținuți.

Cealaltă categorie de deținuți fără speranță sunt persoanele cu tulburări psihice de tot felul. În cazul problemelor grave, deținuții sunt plasați în responsabilitatea sistemului de sănătate, cu revizuirea pedepselor din 3 în 3 ani de către instanță. În rest, ca peste tot, și norvegienii admit că suferințele psihiatrice sunt mult mai des întâlnite în populația carcerală decât în cea liberă. Practic deținuții sănătoși sunt numai 8%, în rest au: tulburări de personalitate 73%, adicții 60%, fobii 40%, ADHD 20%, depresii 20%, risc de sinucidere 10%, retard 10% etc.

Treimea fără speranță

Kristin Saunes Franklin lucrează în departamentul internațional al NCS, departament care dezvoltă relații și proiecte cu diverse țări din Europa, printre care și România. Deși geografia acestor relații bilaterale nu are aparent o logică, multe din țările cu care NCS lucrează pe celebrele fonduri norvegiene au „trimiși speciali” în Norvegia. România are momentan „numai” 99 de deținuți în închisorile norvegiene, față de Polonia (166), Lituania (144), dar au fost ani în care România a fost și cap de serie. Franklin spune că țările din estul Europei fac cu rândul pe prima poziție în clasamentul deținuților pe naționalități. 32% dintre toți deținuții Norvegiei sunt cetățeni străini, iar asta face ca această treime de populație carcerală să fie mai greu de integrat. Pentru că nu cunosc limba, iar pedepsele în Norvegia sunt mici, practic deținutul nu apucă să beneficieze de activitățile care au făcut celebră Norvegia în lume, în materie de reeducare.

Situația e recunoscută și în birourile NCS, dar subliniată mai apăsat de un ONG care sprijină familiile deținuților. Asociația familiilor deținuților (FFP în norvegiană), funcționează din 1992 în Oslo, și în primii ani băteau cam în zadar la ușile închisorilor ca să-și ofere serviciile. Personalul penitenciarelor le spunea că nu e treaba lor ce se întâmplă cu familiile, că ei au în custodie numai deținuții. În ultimii ani, însă, au ajuns să fie căutați de personalul din penitenciare, după cum susține Bente Grambo, criminolog, care lucrează de 15 ani în FFP. Acum primesc chiar și finanțare de la Ministerul Justiției, aproape 40% din fondurile pe care le rulează an de an.

Asociația oferă consiliere rudelor deținuților, ba chiar se ocupă de copiii celor mai puțin favorizați, scoțându-i în excursii, și în general mijlocește relația dintre familiile deținuților și penitenciare. În cei 24 de ani de activitate a reușit să schimbe câte ceva în privința modului în care penitenciarele le facilitează deținuților contactele cu familia.

Nu vorbești limba gardianului, nu dai telefon acasă

Dar nu reușesc chiar peste tot. O mare problemă ridicată de FFP este tratamentul diferit aplicat în penitenciare deținuților străini. De exemplu deținuții în general au dreptul să vorbească la telefon cu familia numai în prezența gardienilor, care trebuie să asculte convorbirea. „Din motive de securitate”. Din cauza asta, deținuții care nu vorbesc nici engleza, nici norvegiana (sau familiile lor nu vorbesc niciuna dintre limbi) au nevoie de un translator care să mijlocească această comunicare, în așa fel încât să audă și gardianul supraveghetor ce vorbesc cei doi la telefon. O astfel de comunicare prin interpret se face cel mai des la o lună, cu tot felul de aprobări prealabile, dar în realitate nu prea se întâmplă, după cum susține Kjersti Holden, de la FFP. „Penitenciarele motivează că e prea scumpă procedura”, zice ea.

În felul ăsta, deținuții străini sunt privați de un drept, și așa viciat de faptul că orice convorbire e ascultată de gardian. De altfel, tot din motive de securitate (ca să prevină potențiale infracțiuni), penitenciarele le violează și corespondența deținuților, dar „numai prin sondaj”, după cum explică Bente Grambo.

Chestiunea deținuților străini este de fapt una fierbinte în societatea norvegiană, și nu de ieri de azi. Kjersti Holden spune că în ultimii ani s-a practicat o expulzare masivă și susținută a acestora, după ispășirea pedepselor, iar societatea norvegiană pare a fi în favoarea acestei măsuri.

Se observă o diferență de percepție în rândul publicului în privința infractorilor străini. Sunt mai greu de integrat, comunitățile în Norvegia sunt mici și se spune adesea că ei au venit aici și au încălcat regulile noastre, deci nu avem de ce să-i primim după eliberare”, zice Bente Grambo că ar fi mentalitatea din spatele deportărilor.

La finalul întâlnirii părea că deținuții au mai multe drepturi în România, decât în Norvegia. Cel puțin în privința corespondenței. Ca să încheiem într-o notă pozitivă, am întrebat-o pe Kjersti Holden dacă deținuții lor au dreptul la „luna de miere” oferită la noi, în caz că se căsătoresc în penitenciar – 48 de ore împreună cu soțul/soția. Kjersti Holden a făcut ochii mari, a spus că și deținuții norvegieni au dreptul la vizită conjugală regulat, însă „No honeymoon in Norwegian prisons!”.

După cum stau lucrurile cu deținuții străini, nici pentru ei nu pare a fi o lună de miere aici.

Mâine vă povestim despre ce face Avocatul poporului norvegian pentru a preveni tortura în penitenciare și câteva ceva despre Institutul clinic de terapii și sexologie 😉

Citiți și celelalte episoade din serie:

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume

O societate incluzivă prin reforma închisorilor

14/10/2016/în Finalizate /de Rasista

În timp ce Norvegia are cea mai scăzută rată de recidivă din lume (20%) și nici o condamnare la CEDO că încalcă articolul 3 (interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante), România are una dintre cele mai mari rate de recidivă în Europa (70%) și a fost condamnată în mod repetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele privind condițiile de detenție.

Ce fac norvegienii și noi nu? Este întrebarea la care căutăm răspuns în Norvegia, în perioada 15-21 octombrie, împreună cu reprezentanți ai penitenciarelor românești, ai serviciului de probațiune și ai Avocatului poporului. Proiectul se numește O societate incluzivă prin reforma închisorilor și ne va ajuta să vedem unde greșim atunci când îi condamnăm pe infractori și după ce își ispășesc pedepsele și cum să facem să ne reducem numărul de recidiviști.

Partenerul APADOR-CH din Norvegia, Comitetul Helsinki Norvegian (NHC), ne va fi ghid de-a lungul celor 5 zile de documentare. Vom vizita 2 penitenciare, vom vedea cum funcționează serviciul norvegian de probațiune, cum lucrează organizațiile neguvernamentale care îi ajută pe foștii deținuți să se reintegreze după eliberare și ce face în timpul ăsta Avocatul poporului norvegian.

Puteți urmări aici începând de marți, 18 octombrie, jurnalul acestui proiect, care va conține povești din fiecare loc vizitat. Dar ca să știm de unde plecăm, începem seria cu un reportaj de la Serviciu de Probațiune București.

Ziua 0 – O zi la serviciul de probațiune București – Înainte de a vedea cum e în Norvegia, am petrecut o zi cu consilierii noștri de probațiune, ca să vedem în ce constă munca de reintegrare a infractorilor condamnați cu suspendare în România. În București avem 4300 de cazuri monitorizate de 19 consilieri.

Ziua 1 – No HONEYMOON in Norwegian prisons – Peste 300 de persoane își așteaptă rândul la unul din cele 3800 de locuri în penitenciarele norvegiene. Norocoși, 99 de români au prins loc în față

Ziua 2- Cum să critici guvernul norvegian, pe banii lui – Avocatul poporului și Armata salvării, două organisme independente care monitorizează viața în pușcăriile norvegiene, sunt finanțate de guvern ca să îi arate unde greșește. Așa am aflat și noi ce scârțâie în închisorile lor

Ziua 3 – Bredtveit, închisoarea din Oslo în care deținutele au cuțite, iar gardienii sunt neînarmați – În general cam tot ce vedeți la Ikea și vi se pare scump în România se regăsește într-o închisoare norvegiană, la dispoziția deținuților, de la mobilier până la accesorii și electrocasnice

Ziua 4 – Prietenul după anii de pușcărie se cunoaște – Way back, o organizație formată din foști deținuți, e plătită de Ministerul jutiției ca să-i reintegreze pe condamnați. În Norvegia, firește.

Ziua 5 – Halden, cea mai umană închisoare din lume – Închisoarea Halden din Norvegia a fost construită în 2010, a costat 250 de milioane de dolari și le oferă deținuților condiții de trai mai bune ca în libertate, doar că fără libertate

Concluzie – Ce am învățat din lecția norvegiană de integrare a foștilor infractori – Cu ce fel de fost deținut vrei să te întâlnești seara, pe o alee pustie, cu unul ajutat să se reintegreze sau cu unul pe care l-ai înrăit în pușcărie și acum nu știe să facă altceva decât atunci când a intrat? – zicătoare norvegiană

***

Prin granturile SEE și Granturile Norvegiene, Islanda, Liechtenstein și Norvegia contribuie la reducerea disparităților sociale și economice și la consolidarea relațiilor bilaterale cu țările beenficiare din Europa. Cele trei țări cooperează strâns cu UE prin Acordul privind Spațiul Economic European (EEA).

Cum funcționează Avocații altor popoare

11/04/2016/în Blog, Buna guvernare /de APADOR-CH

Instituția Avocatul Poporului are corespondent în cele mai multe țări Europene. În unele țări se numește Ombudsman. Mai jos aveți scurte descrieri ale acestor instituții în Belgia, Olanda, Franța, Marea Britanie și Irlanda.

Olanda

Marea Britanie

]Irlanda

Franta

Belgia

Norvegia

Ceva mai deosebit este Ombudsmanul din Norvegia. Aici există prima instituție de tip Ombudman încă din 1952. În prezent în Norvegia funcționează mai multe astfel de instituții:

un Ombudsman parlamentar, foarte similar cu Avocatul Poporului de la noi,
un Ombudsman al Egalităţii şi Anti-discriminării, un fel de Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării
și un Ombudsman al copiilor, înființat 1981, primul de acest gen în lume.
În plus în Norvegia există și un Institut Național pentru Drepturile Omului, o instituție similară cu Institutul Român pentru Drepturile Omului.

Proiectul “Rețeaua pentru Apărarea Drepturilor Cetățenești – Ne trebuie un Avocat al Poporului eficient!” este derulat de APADOR-CH, ActiveWatch și Asociația Națională a Birourilor de Consiliere pentru Cetățeni (ANBCC), finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România, cu 65.756.00 de euro. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org.