Arhiva tag-ul pentru: Curtea Constituțională

Sunteți aici: / Curtea Constituțională

Articole

Amicus curiae pentru anularea legii cartelelor pre-pay numai cu buletinul

/în /de

Către CURTEA CONSTITUȚIONALĂ a ROMÂNIEI
CABINETUL PREȘEDINTELUI

Calea 13 Septembrie nr.2, Intrarea B1, sectorul 5, București, România

Referitor la Dosarul nr.695A/2014 cu termen de judecată 16 septembrie 2014

Amicus curiae

Argumente în susținerea obiecției de neconstituționalitate ridicată de instituția Avocatul Poporului cu privire la dispozițiile Legii pentru modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.111/2011 privind comunicațiile electronice

Formulat de Asociația pentru Tehnologie şi Internet (ApTI) și Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki – APADOR-CH

I. Preambul

Organizațiile semnatare cunosc faptul că, din punct de vedere procedural, nu au calitatea de intervenient (parte) în acest contencios constituțional.

Tocmai de aceea, ele depun prezentul amicus curiae, instituție juridică distinctă de cea a intervenției și care este recunoscută ca atare de instanțele din sistemele de drept de tip common law, spre exemplu, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin amicus curiae este permis celor care au o expertiză într-un anumit domeniu (în speță, respectarea drepturilor omului, libertatea de asociere) să ajute instanța, ca “prieteni ai instanței” (amicii curiae), prin furnizarea, cu rol consultativ, de informații/observații relevante pentru soluționarea unei cauze importante.

Precizăm că, recent, calitatea de amicus curiae a unei organizații neguvernamentale a fost recunoscută explicit de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

În acest sens, la fila 5 a deciziei amintite se menționează: “La dosarul cauzei a fost depusă din partea Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România — Comitetul Helsinki, în calitate de amicus curiae, o opinie în sprijinul excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.81 alin.(3) și ale art.348 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.91/2013.”

II.  Argumente de neconstituționalitate ale Legii Criticate

 

Punctele 1, 2, 3, 4, și 5 ale art.I din legea criticată sunt neconstituționale, întrucât încalcă art. 26 din Constituție privind viața intimă, familială și privată, art.28 – privind secretul corespondenței, art. 1 alin. (3) din Constituție privind libera dezvoltare a personalității umane și demnitatea omului, și art. 53 alin. (2) din Constituție privind restrângerea unor drepturi sau libertăți. De asemenea, în temeiul art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituție, prevederile criticate reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată și la protecția datelor cu caracter personal care sunt protejate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), pe baza dreptului Uniunii Europene, și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în temeiul art. 8 al Convenției cu același nume.

În primul rând, măsurile adoptate de legiuitor prin dispozițiile criticate reprezintă o atingere adusă dreptului la viață privată, așa cum este el ocrotit de art. 26 al Constituției.

Măsurile adoptate de legiuitor stabilesc, pe de o parte, faptul că achiziționarea serviciilor de comunicații electronice pentru care plata se face în avans (cartele SIM pre-plătite) este condiționată de furnizarea de către utilizator a datelor personale de identificare cu scopul ca acestea să fie stocate fie în format electronic, fie în format fizic; pe de altă parte, măsurile stabilesc obligația ca, în cazul punctelor de conectare la internet puse gratuit la dispoziția publicului de către persoane juridice (rețele Wi-Fi), utilizatorii conectați în aceste puncte să fie identificați („Utilizatorii acestor puncte au obligația de a-și comunica datele de identificare la accesarea acestor servicii” – Art. I punctul 4).

Colectarea și stocarea datelor de identificare ale persoanei (definite de art. I, punctul 1 ca fiind „numărul de telefon”, „numele, prenumele și codul numeric personal, seria și numărul documentului de identitate”), ca și lipsa oricărei informații sau garanții cu privire la cine ar avea acces la aceste date și în ce condiții reprezintă o ingerință în dreptul la viață privată.

În conformitate cu jurisprudența CJUE trebuie precizat că „Pentru a stabili existența unei ingerințe în dreptul fundamental la respectarea vieții private, are puțină relevanță dacă informațiile vizate referitoare la viața privată prezintă sau nu prezintă un caracter sensibil sau dacă persoanele interesate au suferit sau nu au suferit eventuale dezavantaje ca urmare a acestei ingerințe”[1].

De asemenea, Curtea Constituțională a României a reținut în Decizia nr. 1258/2009 și că „este unanim recunoscut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în cauza Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, din anul 2001, că statele membre semnatare ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și-au asumat obligații de natură să asigure că drepturile garantate de Convenție sunt concrete și efective, nu teoretice și iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea efectivă a drepturilor”. Posibilitatea conferită de dispozițiile legale criticate, ca un număr nelimitat de persoane juridice de drept privat și drept public să aibă acces la datele de identificare ale utilizatorilor de cartele pre-plătite, pe care apoi să le stocheze în condiții nedefinite de lege și, deci, în afara unui sistem de garanții de securitate a datelor personale, nu îndeplinește criteriul apărării efective a dreptului la protecția vieții private.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat în cauza Digital Rights Ireland faptul că „protecția datelor cu caracter personal, care rezultă din obligația explicită prevăzută la art. 8 alin. (1) din Cartă, prezintă o importanță deosebită pentru dreptul la respectarea vieții private”[2]. Pe de altă parte, Curtea Constituțională a României a reținut în Decizia nr. 1258/2009 că „în materia drepturilor personale cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestora, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau a libertății”.

Conform CJUE, o reglementare care atinge dreptul la protecția datelor cu caracter personal așa cum este prevăzut în art. 8 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, „trebuie să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii respective și să impună o serie de cerințe minime astfel încât persoanele ale căror date au fost păstrate să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a datelor lor cu caracter personal împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date„[3].

În cazul de față înregistrarea tuturor cartelelor SIM pre-plătite și identificarea tuturor utilizatorilor de rețele Wi-Fi gratuite împiedică utilizarea anonimă a comunicațiilor electronice și constituie o bază pentru extinderea supravegherii generalizate.

În al doilea rând, notăm faptul că orice ingerință în exercițiul unui drept, deci și al dreptului la viață privată, pentru a fi considerată de către CEDO conformă cu Convenția europeană, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele:

  • ingerința trebuie să fie prevăzută de lege;
  • ingerința trebuie să urmărească un scop legitim:
  • ingerința trebuie să fie necesară într-o societate democratică.
  • ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.

Condiționalități similare se regăsesc și în  art. 53 alin. (2) din Constituția României.

CEDO a statuat pericolul pe care o lege care permite supravegherea secretă îl reprezintă la adresa democrației sub pretextul apărării ei, afirmând că „statele contractante nu pot, în numele luptei împotriva terorismului și spionajului, să adopte orice măsuri pe care acestea le consideră necesare”[4].

O să prezentăm pe parcursul acestui amicus curiae faptul că legea criticată nu respectă niciunul dintre cele patru principii ce ar trebui să fie îndeplinite cumulativ pentru a se considera că încălcarea dreptului la viață privată este legitimă.

1. Temei juridic

Orice ingerință în dreptul la viață privată trebuie să fie legală, adică trebuie să fie „prevăzută de lege„.

Aceasta înseamnă, printre altele, că legea trebuie să fie de o anumită calitate. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat două cerințe principale. Legea care limitează dreptul la viață privată trebuie să fie suficient de clară, precisă și previzibilă, și în plus să fie accesibilă.

Claritatea, precizia și previzibilitatea legii înseamnă că legea trebuie să fie „formulată cu destulă precizie pentru a permite unui cetăţean să decidă conduita sa și să prevadă, în mod rezonabil, în funcţie de circumstanţele cauzei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-un fapt determinat.„[5].

În contextul special de interceptare a comunicațiilor în scopul anchetelor poliției, CEDO noteaza că  „legea trebuie să fie suficient de clară în ceea ce privește posibilitatea de a da cetățenilor, în general, o indicație corespunzătoare cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la această intervenție secretă și potențial periculosă asupra respectării vieții private și a corespondenței „[6].

Mai mult, CEDO consideră că  „dreptul material în sine, spre deosebire de însoțirea practică administrativă, trebuie să indice domeniul de aplicare și modalitățile de exercitare a acestei puteri discreționare cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim a măsurii în cauză, pentru a oferi individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului”[7].

În cazul de față, legea românească nu este în conformitate cu principiul temeiului juridic. Într-adevăr:

–      Legea nu este propriu-zis despre supravegherea cetățenilor, dar constituie baza care permite o astfel de supraveghere. Ea nu se referă la anumite persoane care ar putea fi autorii unei infracțiuni, ci se referă la fiecare persoană care dorește să acceseze rețeaua de telefonie mobilă sau rețeaua de Internet prin intermediul unui Wi-Fi gratuit.

–      În consecință, pentru a permite cetățeanului să își „adapteze conduita sa în consecință” și pentru a „oferi individului o protecție adecvată împotriva ingerinței arbitrare”, legea trebuie să dea „un indiciu adecvat cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la această intervenție secretă”, și trebuie să indice domeniul de aplicare și modalitățile de exercitare a acestei puteri discreționare cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim al măsurii în cauză.

–      În cazul nostru specific, observăm că scopurile legii nu sunt indicate. Legea nu menționează nimic în această privință. Numai în expunerea de motive se menționează două încercări de justificare, care nu pot fi considerate „scopuri” în accepțiunea CEDO (a se vedea al doilea punct de mai jos).

O primă justificare menționată este „discriminarea între consumatori”, deoarece lista de utilizatori de cartele preplătite nu este disponibilă on-line. Cu toate acestea, nici detaliile de informare cu privire la utilizatorii înregistrați printr-un abonament nu sunt disponibile, deoarece prezența în listă este o opțiune, și nu o obligație, în conformitate cu Legea 506/2004. Mai mult, noua lege (legea criticată) nu prevede posibilitatea, pentru utilizatorii de cartele preplătite, să fie incluși pe această listă. În plus, această justificare nu explică de ce utilizatorii de Wi-Fi gratuit ar trebui să se înregistreze. În cele din urmă, un anumit consumator are pe deplin dreptul de a avea și un abonament la telefon și / sau conexiune la Internet, și, în plus, să aibă și o cartelă preplătită pentru a folosi un Wi-Fi public gratuit. Prin urmare, justificarea de non-discriminare nu este relevantă în contextul demonstrat.

A doua justificare este că „este dificil de a identifica utilizatorii prepaid, în cazul activităților realizate de aplicare a legii penale sau pentru cunoașterea, prevenirea și riscurile de securitate națională și amenințări teoriste”. În primul rând, expunerea de motive nu explică faptul că o astfel de identificare este imposibilă. Activități curente din cadrul poliției sau desfășurate de către procurori duc la identificarea infractorilor, chiar în cazul utilizărilor de multiple cartele preplătite.[8]În al doilea rând, „activitățile legate de aplicarea legii” sunt mult prea vagi pentru a reprezenta un scop acceptabil. Prevenirea riscurilor de securitate națională ar putea fi privită ca un scop legitim dacă ar fi explicită în detaliu, dar oricum măsurile de prevenire, garanțiile și implicațiile acestora trebuie descrise în detaliu în textul legii, nu numai în expunerea de motive. Încă o dată, utilizatorii de Wi-Fi gratuit nu sunt menționați, prin urmare, măsura referitoare la aceștia nu se justifică. De asemenea, este neclar cum vor fi folosite aceste date colectate – în contextul activităților propuse – câtă vreme nu există nici un indiciu cu privire la instituțiile care vor putea avea acces la aceste date și în ce circumstanțe.

2.  Scop legitim

Articolul 8.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prezintă exhaustiv motivele legitime pentru care o ingerință în dreptul la viață privată poate fi legitimă. Aceste obiective sunt interesele de securitate națională, siguranța publică sau bună-starea economică a țării; apărarea ordinii și prevenirea crimei; protejarea sănătății sau a moralei, și protejarea drepturilor și libertăților altora.

Noțiunea de scop legitim este, de asemenea, luată în considerare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului10. În plus, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene solicită ca limitările de viață privată „să răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților altora”[9].

Într-adevăr, Recomandarea R (87) 15 a Consiliului Europei[10], care are scopul de a adapta Convenția privind protecția datelor nr. 108 a Consiliului Europei[11] și principiile CEDO[12] la cerințele specifice sectorului ce privește activitățile polițienești, și limitează scopurile autorizate la „prevenirea unui pericol real” și la „suprimarea unei infracțiuni specifice„. Orice alt scop este permis numai în cazul în care face obiectul unei legislații naționale specifice,ceea ce implică faptul că această legislație specifică scopul și prevede garanții corespunzătoare, așa cum o vom analiza mai târziu.

În plus, Recomandarea 87 (15) prevede că „datele cu caracter personal colectate și stocate de către poliție în scopuri polițienești ar trebui să fie utilizate exclusiv în aceste scopuri”, sub rezerva principiilor care reglementează comunicarea de date. Așadar legislația trebuie să interzică în mod explicit orice altă utilizare și să asigure că această interdicție este pusă în aplicare.

3. Necesitatea

Acest principiu de „necesitate” a ingerinței constă în demonstrarea faptului că această interferență este de fapt potrivită pentru a satisface o nevoie socială specifică.

Într-adevăr, în conformitate cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului, orice limitare a vieții private, pentru a fi legitimă, trebuie să fie o necesitate, iar această nevoie trebuie să fie stabilită în mod convingător.[13] Termenul „nevoie” se referă la două tipuri diferite de nevoi: „necesități sociale imperioase” (de exemplu, o problemă socială, care trebuie să fie abordată[14]), și o nevoie de interferența specific propusă (care trebuie să fie adecvată pentru a satisface nevoia socială identificată[15]).

Prin urmare, principiul necesității trebuie să îndeplinească două cerințe:

3.1 Să demonstreze o nevoie socială specifică:

Ingerința trebuie să fie „necesară având în vedere faptele și circumstanțele în cazul specific„[16], care presupune în primul rând identificarea „necesității sociale specifice care trebuie să fie abordată„, „în sfera mai largă a scopului legitim urmărit„, cu scopul de a proteja acest aspect special[17].

Această necesitate trebuie să fie imperios necesară, cu alte cuvinte, trebuie să aibă un anumit „nivel superior de gravitate, de urgență sau de efect imediat asociat cu nevoia la care măsura încearcă să răspundă

„. Îi poate fi dăunător societății în cazul în care necesitatea nu este rezolvată, luând în considerare punctele de vedere ale societății și posibile opinii divergente cu privire la acest aspect special de „nevoie”[18].

Mai mult, existența acestei nevoi severe sau de urgență trebuie să fie dovedită. De exemplu, într-un caz în care reclamantul a fost împiedicat să facă anumite declarații referitoare la pericolele supuse  de cuptoarele cu microunde, Curtea Europeană a Drepturior Omului a ajuns la concluzia că „nu a existat nici o dovadă că vânzarea de cuptoare cu microunde a fost afectată de comentariile reclamantului„[19].

În cazul de față, nevoia de ingerință instituită de către noua lege românească nu este stabilită, nici explicată – nici în documentele depuse, nici în singura dezbatere publică organizată pe marginea acestui proiect de lege. Opiniile critice și argumentele societății civile cu privire la inutilitatea unei asemenea legi, ca și explicații cu privire la cazuri în care lipsa unei asemenea legi ar fi dus la probleme majore – au fost respinse fară a se prezenta alte argumente.

3.2. Să demonstreze că ingerința este potrivită pentru a satisface acea nevoie:

Stabilirea necesității ingerinței, într-un anumit caz, înseamnă, de asemenea, stabilirea că această ingerință este necesară ca să se ajungă la scopul urmărit. Cu alte cuvinte, această măsură necesară poate efectiv atenua prejudiciul cauzat societății[20].

În 2004, Grupul de lucru privind protecția datelor constituit în temeiul Articolului 29 a observat că decizia privind retenția datelor, care a propus „stocarea tuturor datelor de trafic, a utilizator și a abonaților„, nu a furnizat „argumente convingătoare că păstrarea datelor de trafic pentru o astfel de măsură la scară largă este singura opțiune fezabilă pentru combaterea criminalității sau protejarea securității naționale„. De asemenea, Grupul de lucru a observat că „instituțiile de aplicare a legii nu au reușit să furnizeze dovezi cu privire la necesitatea unor astfel de măsuri de anvergură”[21].

Mai recent, CJUE a reamintit că „principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor comunitare să fie adecvate pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză (…)„[22].

În cele din urmă, cercetarea unei necesității interferențiale poate implica revizuirea „eficienței măsurilor existente„, care vizează abordarea nevoii sociale imperioase vizate, „dincolo de măsura propusă„, și trebuie să explice „de ce aceste măsuri existente nu mai sunt suficiente” și modul în care măsura propusă va aduce remedii[23].

În speță, necesitatea de a limita dreptul la viața private constituită de noua lege românească nu este nici stabilită, nici explicată. Nu este propusă nici o analiză a măsurilor existente și a eficacității lor.

4. Proporționalitate

Principiul proporționalității este „recunoscut ca unul dintre principiile centrale care guvernează aplicarea drepturilor și libertăților” și este cuprins în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în protocoalele sale adiționale.

Analiza jurisprudenței CEDO a Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază un anumit număr de factori care sunt folosiți pentru a se asigura că ingerința nu merge „mai departe decât este necesar pentru a îndeplini obiectivul legitim urmărit„[24]. Acești factori pot fi clasificați în trei categorii de nevoi:

4.1. Ingerința trebuie să fie strict necesară:

Ingerința trebuie să fie limitată la ceea ce este strict necesar. Acest lucru înseamnă că ingerința trebuie să fie adecvată pentru contextul său, care trebuie să fie adecvat în raport cu scopul urmărit în ceea ce privește domeniul de aplicare, și că acesta trebuie să fie limitată prin măsuri de protecție corespunzătoare.

4.2  Potrivit contextului său:

Adaptarea ingerinței la contextul său, înseamnă, printre altele, luarea în considerare a mai multor elemente, cum ar fi următoarele:

4.2.1 Gradul de severitate al nevoii sociale:

Așa cum a fost evidențiat de către Grupul de lucru privind protecția datelor constituit în temeiul Articolului 29, “cu cât mai severă problema și / sau un mai mare sau mai sever sau substanțial prejudiciul sau dauna la care societatea ar putea fi expusă, cu atât mai mult o ingerință poate fi justificată„. Atunci când scopul ingerinței este siguranța publică, și mai precis prevenirea și descoperirea infracțiunilor, gradul de severitate al nevoii sociale trebuie evaluat cu privire la infracțiunea specifică pentru care măsura este destinată, și la prejudiciul pe care infracțiunea ar cauza-o societății în cazul în care nu sunt abordate.

În cazul legii criticate, nici nevoia socială nu a fost identificată, nici scopurile specifice care urmează a fi abordate.

4.2.2. Proporționalitatea cu comportamentul specific care se dorește a fi limitat[25]:

     4.2.3. Adecvat scopului urmărit:

Domeniul de aplicare al ingerinței nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a atinge scopul urmărit. Acest lucru înseamnă, printre altele, limitareacât mai strictă a volumului de intruziuni în viața privată (de exemplu, a informațiilor cu caracter personal colectate), a numărului de persoane afectate, și a cazurilor de exercitare a măsurii (competențele autorităților de aplicare a legii), iar acțiunea trebuie să fie în special limitată la ceea ce este necesar și la timpul în care măsura este eficientă[26].

În cazul legii criticate, nici una din aceste probleme nu a fost luată în considerare.

Mai mult – așa cum se poate observa, activitățile de colectare date cu caracter personal cu scopul prevenirii actelor infracționale corespund în concret cu ceea ce în materie penală poartă denumirea de activitate de supraveghere/control cu scopul de adunare probe, activități specifice exclusiv stadiului de urmărire penală, a cărui începere este condiționată, la rândul său, de anumite evenimente/circumstanțe speciale. Restrângerea/limitarea anumitor drepturi prin simpla accesare, colectare, prelucrare și reținere a acestora, se consideră a fi legală și este justificată doar de începerea urmăririi penale, pentru că, așa cum vom încerca să arătăm, doar o astfel de procedură poate asigura protecția corespunzătoare a vieții persoanelor implicate.

Există de asemenea similitudini între obligația de colectare/stocare a datelor din legea criticată, pe de o parte și actele de stocare/cercetare a sistemelor informatice, pe de altă parte, aceasta din urmă purtând denumirea de “percheziție informatică”. Art. 168 NCPP definește această instituție procedural penală ca fiind “procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un mediu informatic sau suport de stocare a datelor informatice realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură a asigura integritatea”. Este important a fi menționat că actul de percheziție (adică activitatea de stocare și cercetare a acestor date) este supus controlului procurorului, care îl inițiază doar atunci când descoperirea și strângerea probelor este necesară. Ulterior, actul de percheziție va fi supus în aceeași măsură controlului judecătoresc, care va încuviința efectuarea percheziției informatice doar atunci când cererea este întemeiată, condiție expres arătată în cadrul alin.(5) a aceluiași art.168 sus menționat.

În plus, în afara de rigurozitatea care se impune actului de inițiere a unei astfel de proceduri, chiar și desfășurării în sine îi sunt specifice anumite reguli menite să asigure legalitatea, transparența acesteia și, nu în ultimul rând protejarea vieții private a persoanelor implicate. Percheziția în sistem informatic se efectuează de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală. Prezența procurorului, respectiv a organului de cercetare penală nu poate fi suplinită de nicio altă persoană, justificarea acestei prezențe constând în aceea că aceste organe au rolul de a verifica și controla ca actul de percheziție să fie efectuat fără ca faptele și împrejurările din viața personală a celui percheziționat, să devină în mod nejustificat publice. Prezența acestora sunt un exemplu de transpunere în concret a rolul statului de garant al legalității și ocrotirii efective și reale a fiecărui individ în parte, situație care nu poate fi identificată în cazul legii criticate, căreia îi este specifică, dimpotrivă, lipsa oricărei garanții.

Dacă doar circumstanțe speciale sunt de natură a justifica începerea urmăririi penale sau acte specifice precum este cel de percheziție informatică, aceasta se datorează caracterului excepțional pe care aceste măsuri îl au față de regula generală a non-imixtiunii statului în viața individului.

4.2.4. Limitat de garanții adecvate:

Pentru a asigura proporționalitatea ingerinței, garanții „adecvate și eficiente” trebuie puse în aplicare.

Aceste garanții constau în primul rând în prevederile legale[27] care detaliază în mod clar limitele de ingerință (printre altele, următoarele aspecte atunci când se ingerința se adoptă în scopul de a asigura siguranța publică: la motivele necesare pentru a cere măsurile care constituie ingerința, cazurile în care măsura poate avea loc, durata măsurii), și modul în care respectarea acestor restricții va fi aplicată și controlată – de exemplu:

  • măsuri tehnice care să se asigure de ștergerea datelor după o anumită perioadă de timp;
  • autorizarea și supravegherea unei autorități independente[28], care ar trebui să fie, în principiu, un judecător „cel puțin în ultimă instanță” în domeniile „în care abuzul este potențial atât de ușor în cazuri individuale și ar avea (…) consecințe dăunătoare pentru societatea democratică, ca un întreg„[29], care este, în general, în cazul în care se organizează ingerința în scopuri polițienești;
  • drepturile de acces și de verificare acordate persoanelor fizice în cauză;
  • clarificarea procedurii care trebuie urmată pentru exercitarea acestor drepturi, inclusiv dreptul la apel în cazul în care dreptul de acces este interzis[30].

Celelalte garanții care urmează să fie puse în aplicare ar trebui să provină în principal de la acest temei juridic (punerea în aplicare a măsurilor tehnice, organizarea judiciară și alocarea de resurse pentru a asigura eficiența controalelor judiciare etc.).

În cazul legii criticate, nici măcar una dintre aceste garanții nu au fost propuse.

Astfel, deşi legea criticată aduce schimbări importante în regimul comercializării şi utilizării cartelor SIM preplătite, precum şi în regimul utilizării reţelelor publice de internet, aceasta nu conţine o procedură clară prin care agenţii din unităţile de vânzare a cartelelor preplătite (care, conform practicii, pot fi chioşcuri de ziare, benzinării, magazine de cartier, supermarketuri ş.a.m.d.) vor colecta numele, codul numeric personal, seria şi numărul cărţii de identitate ale utilizatorului, şi nici condiţiile în care vor stoca aceste date cu caracter personal. În ceea ce priveşte măsura identificării utilizatorilor reţelelor publice de internet de către agenţii economici sau de către alţi furnizori de astfel de reţele, singura măsură certă cu privire la stocarea datelor de identificare a utilizatorilor este ca acestea să fie stocate timp de 6 luni pe un echipament electronic gestionat de furnizorul reţelei publice Wi-Fi, urmată de distrugerea „ireversibilă” a datelor la expirarea acestei perioade, cu excepţia datelor solicitate de către „autorităţile prevăzute de lege”.

Toate elementele operaţionale ale măsurilor propuse de normele criticate indică prezenţa arbitrariului în ingerinţele aduse dreptului la viaţă privată: există incertitudine cu privire la:

  • modalitatea în care datele de identificare ale utilizatorilor cartelelor preplătite vor fi stocate și accesate;
  • cine are de dreptul de a accesa aceste date și în ce condiții;
  • cine va trebui de fapt să colecteze aceste date (furnizorul de telefonie mobilă sau societatea comercială care vinde aceste cartele);
  • cine sunt persoanele care au acces la bazele de date locale create de către agenţii economici/alte persoane juridice conţinând datele de identificare ale utilizatorilor reţelelor Wi-Fi publice;
  • dacă există și o bază de date centralizată cu aceste informații sau nu (și daca nu există o baza de date centralizată, dacă există o interconectare între bazele de date locale) etc.

Un alt aspect care merită a fi reținut este împrejurarea că, așa cum se poate constata din conținutul textului legii criticate, păstrarea datelor și utilizarea ulterioară sunt efectuate fără ca utilizatorul să fie informat cu privire la aceasta, fapt considerat a imprima în conștiința persoanelor vizate sentimentul că viața lor privată face obiectul unei supravegheri constante, aspect constatat prin Decizia CCR nr.440/2014.

4.3.Efectul ingerinței nu poate să ducă la suprimarea unui drept legal

În cazul nostru, ceea ce se dorește este a nu se permite dreptul de a accesa anonim internetul sau rețelele telefonice, deși acest drept este prevăzut în mod explicit în mai multe legislații europene, iar anonimitatea este considerată ca parte a dreptului la viața privată. De fapt, anonimitatea comunicării este imperios necesară în anumite condiții – de exemplu pentru descoperirea unor activități ilegale – cum ar fi legea avertizorilor de integritate[31] sau raportarea de cazuri de corupție la liniile telefonice gratuite anticorupție.[32]

 

4.4 Necesitatea socială nu poate fi “abordată în mod satisfăcător într-un fel mai puțin restrictiv”[33]:

În plus, Curtea verifică dacă obiectivul interferenței lui „poate fi abordat în mod satisfăcător într-un alt, mod mai puțin restrictiv„. De exemplu, „un ordin prin care un jurnalist trebuia sa dezvăluie sursa informațiilor lui referitoare la afacerilor unei companii a fost considerat ca ar fi nejustificat (…) în măsura în care obiectivul a fost de a împiedica difuzarea de informații confidențiale de la această preocupare legitimă care a fost deja asigurată de o publicație de restricție a informațiilor care au fost comunicate„[34].

În cazul nostru, legiuitorul nu a luat în considerare nicio altă măsură care ar fi putut să fie implementată pentru a atinge scopul propus de legea criticată.

III. Concluzie

În concluzie atingerea dreptului la viaţă privată al tuturor utilizatorilor de cartele SIM preplătite din România (aproximativ 67% din numărul total de utilizatori al serviciilor de comunicaţii mobile[35] – cca 13 milioane de cartele preplătite sunt pe piața românească), precum şi al tuturor persoanelor care se conectează la reţelele Wi-Fi publice (ca de exemplu reţelele Wi-Fi oferite gratuit în pieţe publice, în biblioteci, în universităţi, în restaurante, în parcuri etc.) încalcă toate cele patru elemente care ar trebui îndeplinite cumulativ – temeiul juridic, scopul legitim, necesitatea și proporționalitatea – pentru ca această ingerință să fie necesară  într-o societate democratică.

Reglementarea legii criticate este generală, fără elemente diferențiatoare, iar măsurile ce se doresc a fi impuse corespund mai degrabă unui sistem de supraveghere generală în care toți cetățenii sunt considerați suspecți.

Această ingerinţă în dreptul la viaţă privată „priveşte în egală măsură pe toţi destinatarii legii, indiferent dacă au săvârşit sau nu fapte penale sau dacă sunt sau nu subiectul unor anchete penale, ceea ce este de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să transforme a priori toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice (în speţă, toţi utilizatorii cartelelor SIM preplătite) sau de reţele publice de comunicaţii (în speţă, toţi utilizatorii reţelelor Wi-Fi publice sau la care este oferit acces în spaţii publice) în persoane susceptibile de săvârşirea unor infracţiuni de terorism sau a unor infracţiuni grave”.[36]

În concluzie, dispoziţiile Legii pentru completarea OUG nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice sunt neconstituționale, raportate la art. 26, art. 1 alin. (3) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie, precum şi, întemeiul art. 148 alin. (2) şi alin. (4), raportate la art. 8 CDFUE.

Pentru semnatari,

Maria-Nicoleta Andreescu

Director Executiv APADOR-CH

[1]              Hotărârea CJUE din 8 aprilie 2014 în cauzele conexate C-293-12 şi C-594-12 Digital Rights Ireland, punctul 33.

[2]             Idem, punctul 48.

[3]             Idem, punctul 54.

[4]                CEDO: Klass  și alții/Republica Federală Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 6 septembrie 1978 (seria A, nr. 28)

[5]    Vezi CEDO  – Sunday Times vs. Marea Britanie, 26 April 1979, Series A no. 30, p. 31, § 49,

[6]      Vezi CEDO – Malone vs. Marea Britanie citata in Council of Europe, Case law of the European court of Human rights concerning the protection of personal data, 30 Jan. 2013 (DP (2013) CASE LAW), op. cit., p. 19

[7]      Idem

[8]    Vezi cazurile raportate în mass-media in ultimii ani – Apostu (22 de telefoane cu cartele inter-sanjabile) – raportata la Stiri.com.ro – 22 de telefoane mobile au fost descoperite acasă şi la biroul primarului suspendat al Clujului (30.12.2011) http://www.stiri.com.ro/stire-18844/22-de-telefoane-mobile-au-fost-descoperite-acasa-si-la-biroul-primarului-suspendat-al-clujului.html disponibila si Fany (15 cartele folosite)  Stiri de Cluj – “Patronul FANY l-a copiat pe Apostu. A folosit 15 cartele telefonice pentru a nu fi INTERCEPTAT”

28.03.2014  http://www.stiridecluj.ro/social/patronul-fany-l-a-copiat-pe-apostu-a-folosit-15-cartele-telefonice-pentru-a-nu-fi-interceptat

[9]      Art 52 (1) din Carta – (1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

[10]    Recomandarea nr. R (87) 15

a Comitetului de Miniștrii ai statelor membre ce reglementează utilizarea datelor personale în sectorul polițienesc – versiune in limba romana disponibila la http://www.dataprotection.ro/servlet/ViewDocument?id=539

[11]  Vezi Convenția pentru protecția persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter        personal nr. 108 din 1981 ratificată de România prin prin Legea nr. 682 din 28 ianuarie 2001

[12]    Vezi Memorandumul Explicativ al Recomandarii R (87) 15

a Consiliului Europei

[13]    Vezi CEDO  Crémieux v. France, 25 February 1993, Req. n° 11471/85, A256-B, § 38, http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57805

[14]    Vezi  Grupul de lucru privind protecția datelor contituit în temeiul Articolului 29 – Avizul 01/2014 privind aplicarea noțiunilor de necesitate și de proporționalitate și protecția datelor în sectorul asigurării respectării legii – 27.02.2014 disponibil la http://ec.europa.eu/justice/data-protection/article-29/documentation/opinion-recommendation/files/2014/wp211_ro.pdf

[15]    Op cit fn 14

[16]            The Sunday Times împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 6538/74 (CEDO, 6 noiembrie 1980)

[17]    Op cit fn 14

[18]    Op cit fn 14 pct 3.15- 3.19

[19]    Vezi CEDO – Hertel v. Switzerland, 25 Aug. 1998, apl. n° 25181/94, available at http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-59366

[20]    Vezi  in acest sens Hotărârea CJUE din 8 aprilie 2014 în cauzele conexate C-293-12 şi C-594-12 Digital Rights Ireland si Grupul de lucru privind protecția datelor contituit în temeiul Articolului 29 – Avizul 01/2014 privind aplicarea noțiunilor de necesitate și de proporționalitate și protecția datelor în sectorul asigurării respectării legii – 27.02.2014 disponibil la http://ec.europa.eu/justice/data-protection/article-29/documentation/opinion-recommendation/files/2014/wp211_ro.pdf

[21]    Grupul de lucru privind protecția datelor contituit în temeiul Articolului 29  – Opinia 9/2004 – Opinion 9/2004 on a draft Framework Decision on the storage of data processed and retained for the purpose of providing electronic public communications services or data available in public communications networks with a view to the prevention, investigation, detection and prosecution of criminal acts, including terrorism.

[22]    Hotărârea CJUE din 8 aprilie 2014 în cauzele conexate C-293-12 şi C-594-12 Digital Rights Ireland

[23]    Op cit fn 14 pct 3.15- 3.19 3.26

[24]    Op cit fn 14 pct 3.15- 3.20

[25]    Jeremy McBride,  “Proportionality and the European Convention on Human Rights”, in The principle of Proportionality in the Laws of Europe, publicata de  Evelyn Ellis, Hart Publishing, 1999, pp. 25.

[26]    Vezi Crémieux v. France, 25 February 1993, Req. n° 11471/85, A256-B, § 40, http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57805

[27]    VeziCEDO: Klass  și alții/Republica Federală Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 6 septembrie 1978 (seria A, nr. 28) Paragraf 50 si urmatoarele, disponibila la  http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57510

[28]    Vezi fn 14  Paragraf 3.24

[29]            CEDO: Klass  și alții/Republica Federală Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 6 septembrie 1978 (seria A, nr. 28)

[30]
                    [30], CEDO M.G. vs. Marea Britanie, appl. n° 39393/98,.; CEDO: Klass  și alții/Republica Federală Germania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 6 septembrie 1978 (seria A, nr. 28)

[31]
                       Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 17 decembrie 2004)

[33]    Vezi o aplicare a acestui principiu in decizia V. v. European Parliament, 5 July 2011, case F-46/09, § 139, disponibila la  http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=en&num=F-46/09

[34]    Vezi [34] Jeremy McBride, op cit, p. 26, referindu-se la cazul CEDO to Goodwin v. United Kingdom, judgment of the Court, 27 Mar. 1996

[35]            Vezi statistici oficiale ale Autoritatii Nationala de Reglementare in Comunicatii (ANCOM) –  https://statistica.ancom.org.ro:8000/sscpds/public/categories/communications

[36]    Decizia Curţii Constituţionale nr. 1258 din 8 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 798/2009 din 23 noiembrie 2009

De câte verdicte de neconstituționalitate mai aveți nevoie ca să ne respectați viața privată?

/în , /de

România traversează în aceste zile o întrecere absurdă între autoritățile statului – care impun legi pentru controlul absolut asupra comunicațiilor cetățenilor – și justiția, care nu mai prididește să le declare neconstituționale. Organizațiile semnatare salută ultima decizie a Curții Constituționale, de a declara neconstituțională Legea Big Brother, precum și sesizarea Avocatului Poporului, de neconstituționalitate a Legii cartelelor Pre Pay cu buletinul, și le cer parlamentarilor țării să-și înfrâneze slăbiciunile în fața serviciilor de informații și să-și canalizeze eforturile spre legiferarea conformă cu interesul public și în respect față de drepturile fundamentale ale omului.

Considerăm că după două verdicte naționale de neconstituționalitate, plus o invalidare europeană, date în ultimii 5 ani pe aceeași temă, Parlamentul, Guvernul și serviciile de informații ar trebui să înțeleagă că dorințele lor contravin drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

O cronologie:

  1. Reţinerea datelor de trafic, de localizare şi de identificare, de către furnizorii de servicii şi reţele de comunicaţii electronice a generat nenumărate controverse încă de la apariţia Directivei europene nr. 2006/24/UE. În România, prima lege (Legea nr.298/2008) prin care s-a dorit transpunerea directivei a fost declarată neconstituţională, Curtea Constituţională (CCR) bazându-şi argumentele în principal pe încălcarea dreptului la viaţă privată prin obligaţia general aplicabilă de a păstra date care sunt legate în mod direct de comunicaţiile private ale tuturor cetăţenilor.
  2. În 2012, o nouă lege privind reținerea datelor (Legea nr.82/2012) a fost adoptată de către Parlamentul României. Și aceasta a fost declarată neconstituțională de către CCR, în urmă cu două zile. Cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile Legii nr.82/2012 privind reţinerea datelor sunt neconstituţionale.
  3. Însăși Directiva europeană privind retenția datelor a fost invalidată în luna aprilie 2014, de Curtea de Justiție Europeană. Aceasta a deschis calea statelor europene care implementaseră directiva să-și abroge legile naționale. În loc să profite și să abroge Legea 82/2012, Parlamentul României a plusat, adoptând în regim de urgență Legea privind aprobarea Ordonanței guvernului 111/2011, prin care mai instituie o măsură abuzivă: înregistrarea utilizatorilor de cartele Pre-Pay și a utilizatorilor de rețele Wi-Fi. În plus, avem toate motivele să ne așteptăm la aceeași celeritate din partea legiuitorului și în privința Legii securității cibernetice, care se află la un vot distanță de trecerea prin parlament.
  4. Societatea civilă a semnalat de fiecare dată Avocatului Poporului (AVP), președinților celor două camere ale Parlamentului și Președintelui României, neconstituționalitatea tuturor acestor demersuri. În ultimul ceas Avocatul Poporului a sesizat, și el, neconstituționalitatea Legii cartelelor Pre-Pay cu buletinul. „Avocatul Poporului apreciază că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice aduce atingere principiului garantării și ocrotirii vieții intime familiale și private de către autoritățile publice și principiului proporționalității prevăzut expres de art. 53 alin. (2) din Constituţie.”

În concluzie, organizațiile semnatare salută răspunsurile prompte ale CCR și AVP la semnalele trase de societatea civilă, precum și faptul că cele două instituții sancționează derapajele constituționale ale legiuitorului. Ne exprimăm încrederea că și Legea cartelelor și Wi-Fi-ului cu buletinul va fi declarată neconstituțională, în ședința din 16 septembrie 2014  în care CCR va dezbate sesizarea Avocatului Poporului.

Facem un apel către Parlament și Guvern să-și concentreze eforturile de propășire a neamului prin stimularea dezvoltării economice și mai puțin prin îngrădirea libertăților fundamentale.

Semnatari:

Maria-Nicoleta Andreescu, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)

Bogdan Manolea, Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (ApTI)

Mircea Toma, ActiveWatch

Ioana Avădani, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)

Ștefan Cândea, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI)

Vasile Crăciunescu, Geo-spatial.org

Tiberiu Turbureanu, Fundația Ceata

Oana Preda, Centrul de Resurse pentru Participare Publică

Mihail Bumbeș, Miliția Spirituală

Toma Pătrașcu, Asociația Secular Umanistă din România (ASUR)

Gabriel Petrescu, Director Executiv, Fundația pentru o Societate Deschisă

*Foto: protestul Miliției spirituale de astăzi, 10 iulie, pe treptele Serviciului Român de Informații

Big Brother e neconstituțional, nu-i mai nășiți și alte rude

/în , /de

Apelul societății civile către președintele Băsescu: 

Domnule președinte,

După ce Curtea Constituțională a României a constatat neconstituționalitatea Legii Big Brother, facem azi un apel suplimentar în favoarea solicitării de a nu promulga Legea cartelelor prepay și a Wi-Fi-ului cu buletinul. Organizațiile semnatare vă cer să sesizați Curtea Constituțională și pentru această „soră mai mică” a Legii Big brother.

Unsprezece organizații neguvernamentale doresc să aducă un argument suplimentar pentru solicitarea pe care v-au adresat-o la data de 7 iulie 2014, în sensul sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a legii cartelelor preplătite și a Wi-Fi-ului cu buletinul, care v-a fost înaintată spre promulgare.

Ieri, 8 iulie 2014, Curtea Constituțională a pronunțat, cu unanimitate de voturi, o decizie  prin care a constatat neconstituționalitatea Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, mai cunoscută sub numele de Legea Big Brother.

Atât această Lege Big Brother, recent declarată neconstituțională, cât și „sora ei mai mică”, legea cartelelor preplătite și a Wi-Fi-ului cu buletinul, ridică aceeași problemă centrală, și anume încălcarea dreptului la viață privată și la protecția datelor personale, prin instituirea unor măsuri de supraveghere vădit disproportionate, care, sub pretextul protejării securității naționale, îi prezumă pe toți cetățenii drept suspecți și potențiali teroriști.

 

Noua lege dorește practic ca orice comunicație electronică a cetățenilor români să se poată desfășura doar după identificarea persoanei.  Acest lucru va afecta numai viața privată a majorității cetățenilor, în timp ce pentru infractorii în numele cărora a fost inventată legea, soluțiile de eludare a acesteia sunt banale. Totodată legea contravine și altor acte normative sau inițiative care presupun anonimatul, ca și conditie de bază a comunicării (vezi. de ex. Legea avertizorilor de integritate sau Linia Telefonică Anticorupție).

 

Faptul că, ieri, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o lege care, în esență, încalcă aceleași drepturi și prin aceleași metode, ca și legea ce v-a fost trimisă spre promulgare în urmă cu câteva zile, constitutie un motiv suplimentar extrem de serios pentru a susține solicitarea noastră de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a legii cartelelor preplătite și a Wi-Fiului cu buletinul.

Semnatari:

Maria-Nicoleta Andreescu, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)

Bogdan Manolea, Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (ApTI)

Mircea Toma, ActiveWatch

Ioana Avădani, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)

Ștefan Cândea, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI)

Vasile Crăciunescu, Geo-spatial.org

Tiberiu Turbureanu, Fundația Ceata

Oana Preda, Centrul de Resurse pentru Participare Publică

Mihail Bumbeș, Miliția Spirituală

Toma Pătrașcu, Asociația Secular Umanistă din România (ASUR)

Gabriel Petrescu, Director Executiv, Fundația pentru o Societate Deschisă

Ultimul apel pentru sesizarea neconstituționalității legii cartelelor prepay: Băsescu către CCR

/în , /de

Nouă organizații neguvernamentale au cerut azi președintelui Traian Băsescu să sesizeze Curtea Constituțională a României cu privire la neconstituționalitatea Legii privind înregistrarea utilizatorilor de cartele prepay și rețele wi-fi.

După ce legea a fost adoptată în procedură de urgență de ambele camere ale Parlamentului, CCR rămâne garantul respectării drepturilor omului la viață privată. Sesizarea Curții nu poate fi însă făcută înainte de promulgare (conform legii de funcționare a acesteia – 47/1992), decât de următorii: Avocatul Poporului, președinții Senatului și Camerei Deputaților, Președintele României sau un număr de 50 de deputați și 25 de senatori. Întrucât nu s-a primit niciun răspuns în urma apelului similar făcut săptămâna trecută către Avocatul Poporului și președinții celor două camere, și nici nu există semnale că legea ar fi fost contestată la CCR, organizațiile semnatare fac acest ultim apel azi către Președinția României.

Dacă legea nu va ajunge în analiza CCR înainte de promulgare, ultima șansă pentru ca ea să nu intre în vigoare ar fi ca Președintele României să o trimită înapoi Parlamentului pentru reexaminare.

Mai jos, textul integral al solicitării, pe care-l puteți lua cu copy/paste și trimite personal la Președinția României, dacă doriți ca această lege să nu fie aplicată. Scrie-i și tu președintelui Băsescu – pe adresa procetatean@presidency.ro – să sesizeze la CCR neconstituționalitatea Legii privind înregistrarea utilizatorilor de cartele prepay și rețele wi-fi.

 

Domnului Traian Băsescu, Președintele României

Ref: Solicitare sesizare CCR înainte de promulgare

 

Stimate domnule președinte,

 

Organizațiile semnatare consideră că Legea privind modificarea și completarea OUG nr. 111/2001 privind comunicațiile electronice, adoptată ieri, 2 iulie, de Camera Deputaților în procedură de urgență, afectează grav dreptul la viață privată consfințit de Constituție și vă solicită să sesizați Curtea Constituțională cu privire la potențiale aspecte de neconstituționalitate.

 

Legea adoptată este neclară și are influențe asupra mai multor domenii decât cartelele telefonice preplătite.  De exemplu:

  • toți cetățenii care se conectează le sisteme WiFI gratuite sau nu vor trebui identificați;
  • toți cei 10 milioane de utilizatori de cartele pre-pay trebuie să se înregistreze în termen de 12 luni de la data adoptării legii, în caz contrar serviciul le este dezactivat;
  • înregistrarea utilizatorilor se face în condiții incerte, nu se știe cine are acces la baza de date, de ce este necesar CNP-ul utilizatorilor etc.

Legea a fost inițiată de Guvern în luna aprilie 2014, a fost aprobată rapid de Senatul României (în 2 iunie), și chiar mai rapid de Camera Deputaților (2 iulie). Asta în ciuda protestelor venite din partea societății civile, și chiar a furnizorilor de servicii de comunicații electronice, care cereau dezbatere publică pe această temă și mai ales renunțarea la o astfel de măsură.

Guvernul a adoptat această inițiativă– contestată de societatea civilă – la numai o zi după ce, prin decizia din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), fusese invalidată Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European, privind păstrarea datelor utilizatorilor de telefonie și internet – cunoscută și ca „Directiva Big Brother” – pe motiv că aceasta reprezintă o imixtiune deosebit de gravă și disproporționată în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal.

Organizațiile semnatare consideră că legea urmează același caracter disproporționat al directivei recent invalidate de instanța europeană, întrucât, sub pretextul protejării securității naționale, toți cetățenii sunt considerați suspecți și sunt supravegheați într-un stil orwellian, specific unei societăți totalitare.

 

Semnatarii sunt indignați că Guvernul și Parlamentul României continuă să ia decizii peste capul cetățenilor și într-un total dispreț față de obligativitatea consultării acestora în procesul legislativ. Proiectul NU a fost transmis societății civile și industriei înainte de adoptarea de guvern și niciuna dintre comisiile Senatului NU a fost interesată de alte opinii. Comisiile Camerei Deputaților, sesizate pe fond, doar au simulat dezbaterea publică și au adoptat proiectul la o zi după ce președintele Comisiei pentru tehnologia informațiilor și comunicații a afirmat public că se așteaptă amendamente și că proiectul va mai fi dezbătut abia în sesiunea ordinară din toamnă.

 

În acest stil tradițional de ne-dezbatere publică riscăm să intre în vigoare legi lacunare și care nu au practic niciun efect benefic serios, dar care aduc atingere drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Istoricul adoptării acestui proiect ne arată adevarata față a României digitale dorită de guvernanți: un spațiu virtual în care cetățenii să dea cu subsemnatul pentru orice utilizare a tehnicilor de comunicație și în care datele să fie accesibile direct și fără mandat tuturor serviciilor secrete și nesecrete.

Trebuie precizat că legea este a patra tentativă de a impune o astfel de reglementare în România în ultimii trei ani, toate fiind respinse până acum în diverse stadii în Parlament. Amintim și că peste 1500 de organizații prestigioase și cetățeni au semnat până acum o petiție împotriva activităților de supraveghere în masă din România (http://coliberator.ro/petition/).

Organizațiile semnatare vă solicită să acționați în spiritul mandatului dumneavoastră și să vă exercitați atribuțiile legale, sesizând Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea acestei legi, care afectează grav dreptul la respectarea vieții private, înainte de promulgarea ei.

Semnatari:

Maria-Nicoleta Andreescu, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)

Bogdan Manolea, Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (ApTI)

Mircea Toma, ActiveWatch

Ioana Avădani, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)

Ștefan Cândea, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI)

Vasile Crăciunescu, Geo-spatial.org

Tiberiu Turbureanu, Fundația Ceata

Oana Preda, Centrul de Resurse pentru Participare Publică

Mihail Bumbeș, Miliția Spirituală

Susțin demersul:

Toma Pătrașcu, Asociația Secular Umanistă din România (ASUR)

Gabriel Petrescu, Director Executiv, Fundația pentru o Societate Deschisă

Cine mai poate opri promulgarea legii cartelelor pre-pay

/în , /de

Șapte organizații neguvernamentale au cerut azi Avocatului Poporului, precum și președinților Senatului și Camerei Deputaților să uzeze de dreptul lor de a sesiza Curtea Constituțională a României cu privire la neconstituționalitatea legii privind înregistrarea utilizatorilor de cartele pre-pay și rețele Wi-Fi.

După ce legea a fost adoptată în procedură de urgență de ambele camere ale Parlamentului, CCR rămâne garantul respectării drepturilor omului la viață privată. Sesizarea Curții nu poate fi însă făcută înainte de promulgare (conform legii de funcționare a acesteia – 47/1992), decât de următorii: Avocatul Poporului, președinții Senatului și Camerei Deputaților, Președintele României sau un număr de 50 de deputați și 25 de senatori.

Dacă legea nu va ajunge în analiza CCR înainte de promulgare, ultima șansă pentru ca ea să nu intre în vigoare ar fi ca Președintele României să o trimită înapoi Parlamentului pentru reexaminare. Este puțin probabil, însă, ca acesta să o facă, întrucât legea în sine este o inițiativă discutată deja în CSAT.

Textul solicitării

 

Stimate domnule Valeriu Zgonea, președinte al Camerei Deputaților,

Stimate domnule Călin Popescu Tăriceanu, președinte al Senatului,

Stimate domnule Victor Ciorbea, Avocat al Poporului

Organizațiile semnatare consideră că Legea privind modificarea și completarea OUG nr. 111/2001 privind comunicațiile electronice, adoptată ieri, 2 iulie, de Camera Deputaților în procedură de urgență, afectează grav dreptul la viață privată consfințit de Constituție și vă solicită să sesizați Curtea Constituțională cu privire la potențiale aspecte de neconstituționalitate.

 

Legea adoptată este neclară și are influențe asupra mai multor domenii decât cartelele telefonice preplătite.  De exemplu:

  • toți cetățenii care se conectează le sisteme WiFI gratuite sau nu vor trebui identificați;
  • toți cei 10 milioane de utilizatori de cartele pre-pay trebuie să se înregistreze în termen de 12 luni de la data adoptării legii, în caz contrar serviciul le este dezactivat;
  • înregistrarea utilizatorilor se face în condiții incerte, nu se știe cine are acces la baza de date, de ce este necesar CNP-ul utilizatorilor etc.

Legea a fost inițiată de Guvern în luna aprilie 2014, a fost aprobată rapid de Senatul României (în 2 iunie), și chiar mai rapid de Camera Deputaților (2 iulie). Asta în ciuda protestelor venite din partea societății civile, și chiar a furnizorilor de servicii de comunicații electronice, care cereau dezbatere publică pe această temă și mai ales renunțarea la o astfel de măsură.

Guvernul a adoptat această inițiativă– contestată de societatea civilă – la numai o zi după ce, prin decizia din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), fusese invalidată Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European, privind păstrarea datelor utilizatorilor de telefonie și internet – cunoscută și ca „Directiva Big Brother” – pe motiv că aceasta reprezintă o imixtiune deosebit de gravă și disproporționată în drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal.

Organizațiile semnatare consideră că legea urmează același caracter disproporționat al directivei recent invalidate de instanța europeană, întrucât, sub pretextul protejării securității naționale, toți cetățenii sunt considerați suspecți și sunt supravegheați într-un stil orwellian, specific unei societăți totalitare.

 

Semnatarii sunt indignați că Guvernul și Parlamentul României continuă să ia decizii peste capul cetățenilor și într-un total dispreț față de obligativitatea consultării acestora în procesul legislativ. Proiectul NU a fost transmis societății civile și industriei înainte de adoptarea de guvern și niciuna dintre comisiile Senatului NU a fost interesată de alte opinii. Comisiile Camerei Deputaților, sesizate pe fond, doar au simulat dezbaterea publică și au adoptat proiectul la o zi după ce președintele Comisiei pentru tehnologia informațiilor și comunicații a afirmat public că se așteaptă amendamente și că proiectul va mai fi dezbătut abia în sesiunea ordinară din toamnă.

 

În acest stil tradițional de ne-dezbatere publică riscăm să intre în vigoare legi lacunare și care nu au practic niciun efect benefic serios, dar care aduc atingere drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Istoricul adoptării acestui proiect ne arată adevarata față a României digitale dorită de guvernanți: un spațiu virtual în care cetățenii să dea cu subsemnatul pentru orice utilizare a tehnicilor de comunicație și în care datele să fie accesibile direct și fără mandat tuturor serviciilor secrete și nesecrete.

Trebuie precizat că legea este a patra tentativă de a impune o astfel de reglementare în România în ultimii trei ani, toate fiind respinse până acum în diverse stadii în Parlament. Amintim și că peste 1500 de organizații prestigioase și cetățeni au semnat până acum o petiție împotriva activităților de supraveghere în masă din România (http://coliberator.ro/petition/).

Organizațiile semnatare vă solicită să acționați în spiritul mandatului dumneavoastră și să vă exercitați atribuțiile legale, sesizând Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea acestei legi, care afectează grav dreptul la respectarea vieții private, înainte de promulgarea ei.

Semnatari:

Maria-Nicoleta Andreescu, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH)

Bogdan Manolea, Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (ApTI)

Mircea Toma, ActiveWatch

Ioana Avădani, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI)

Ștefan Cândea, Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI)

Vasile Crăciunescu, Geo-spatial.org

Tiberiu Turbureanu, Fundația Ceata

De zece ani, România trece printr-o situație de urgență la fiecare trei zile

/în , /de

În ultimii zece ani România s-a aflat într-o situație excepțională la fiecare trei zile, dacă e să judecăm după numărul mare de ordonanțe de urgență emise de Guvern între 2004 și 2013. Guvernele care s-au succedat în această perioadă au emis 1.453 1548 1637 de ordonanțe de urgență (actualizat iunie 2016), în medie 145 134 de ordonanțe de urgență pe an.

palatul victoria

Rezultă că în România, în ultimii 10 ani, statul s-a aflat în situații extraordinare, ieșite din comun, din 3 în 3 zile, iar fiecare dintre aceste situații extraordinare a generat câte o ordonanță de urgență. Ele reglementează orice, de la reorganizări de instituții ale statului, la proceduri electorale.  Cele mai multe, însă, vizează chestiuni în care Parlamentul a trenat sau nu a putut adopta o lege, uneori chiar din vina Guvernului. Acesta este și cazul celei mai recente ordonanțe emise săptămâna trecută (iunie 2014) pentru înființarea Mecanismului Național pentru Prevenirea Torturii, organism pentru care Parlamentul a trenat adoptarea unei legi timp de cinci ani. Prin amintita OUG, guvernul a modificat chiar legea de funcționare a Avocatului Poporului, instituție fundamentală într-un stat de drept, în condițiile în care, în cursul celor 7 ani, de când este în vigoare, Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea Avocatului Poporului nu a fost modificată prin ordonanțe de urgență, ci numai prin alte legi (6 legi de modificare și completare).

Pentru că e neverosimil ca un stat democratic și membru al Uniunii Europene să fi trăit în ultimul deceniu tot într-o situație excepțională – ce i-a permis Guvernului să ia locul Parlamentului și să legifereze prin ordonanțe de urgență – APADOR-CH a atras atenția Avocatului Poporului că e rolul lui să semnaleze Curții Constituționale această anomalie. În calitate de „apărător al drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice”, Avocatul Poporului este singura instituție care poate contesta la Curtea Constituțională ordonanțele de urgență care ar putea contraveni Constituției.

Începând din aprilie 2014 i-am semnalat Avocatului Poporului câteva ordonanțe de urgență care ar trebui atacate la Curtea Constituțională, pe motiv că obiectele lor nu reprezintă deloc o urgență, așa cum prevede articolul 115 din Constituția României.

[box type=”tick”]

Lista ordonanțelor de urgență reclamate (citește solicitările APADOR-CH către Avocatul Poporului):

–        Sesizare AVP privind neconstitutionalitatea Legii alegerilor europarlamentare

–        Sesizare AVP privind neconstitutionalitatea OUG 12_2004  +  Raspuns AVP

–        Sesizare AVP privind neconstitutionalitatea OUG 18_2014 + Răspuns AVP pag 1, pagina 2 și pagina 3

–        Sesizare AVP privind neconstitutionalitatea OUG 19_2014 + Raspuns AVP

–        Sesizare AVP privind neconstitutionalitatea OUG 55_2014 + Raspuns AVP Ord 55 (update la 20 octombrie 2014)

–        Sesizare AVP privind neconstituționalitatea OUG 2/2015 martie 2015

[/box]

Singurul Primul răspuns primit până acum la interpelările noastre (Raspuns AVP ) a fost acela că Avocatul Poporului este o instituție independentă, care apără drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dar nu dorește să se amestece între instituțiile statului, reclamând-o pe una la cealaltă, considerând că acest demers ar fi interpretat ca unul politic:

[quote]…Considerăm că instituția Avocatului Poporului trebuie să fie imparțial și obiectiv, fără a se angaja ca arbitru în diferendele cu nuanță politică dintre instituțiile statului, rolul său fundamental fiind acela de apărător al drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile cu autoritățile administrației publice[/quote]

APADOR-CH a revenit asupra solicitării adresate AVP, subliniind că atacarea ordonanțelor de urgență deloc urgente, pe care le emite Guvernul, nu reprezintă o imixtiune politică, ci un demers constituțional al AVP, prin care acesta apără drepturile cetățenilor, în condițiile în care prin acest mod de a legifera Guvernul se substituie Parlamentului, deci afectează drepturile cetățenilor de a avea acces la dezbaterea și adoptarea legilor țării.

Singura explicație logică a abundenței de ordonanțe de urgentă este că nici Parlamentul, nici Avocatul Poporului, și nici Curtea Constituțională nu acordă atenția cuvenită verificării existenței acestor așa-zise situații extraordinare, prin care Guvernul justifică adoptarea ordonanțelor de urgență. Practic, toate autoritățile publice au ignorat în ultimul deceniu, și astfel au lăsat fără aplicare, textul articolului 115 al. 4 din Constituție, al cărui rost este de a limita excesul de zel  al Guvernului în emiterea de ordonanțe de urgență.

Considerăm că urgența nu trebuie identificată cu nerăbdarea Guvernului de a legifera, pe motiv că Parlamentul e prea lent, ci trebuie să rezulte dintr-o situație extraordinară verificabilă în mod obiectiv, similară forței majore, și care, în lipsa unei reglementări imediate, prejudiciază grav interesul public.

Totodata, ține de condițiile minimale ale funcționării normale a statului de drept ca, atunci când constată existența unor încălcări ale Constituției, autoritatea publică înființată pentru a veghea, printre altele, și la constituționalitatea actelor normative să nu ignore aceste încălcări și să ia măsurile legale pentru remedierea lor.

[box]

UPDATE 1: iulie 2014

În cel de-al doilea răspuns primit de la AVP (Raspuns AVP ) pentru sesizarea pe marginea Ordonanței 19/2014, ni se spune că instituția nu a găsit temeiuri ca să sesizeze Curtea Constituțională în acest caz, întrucât „Măsurile reglementate prin ordonanța de Urgență 19/2014 reprezintă concretizarea competenței Guvernului de realizare a politicii interne a țării, consacrată la nivel constituțional prin articolul 102 alin 1 din Legea fundamentală.”

[highlight]

UPDATE 2: august 2014

Al treilea răspuns primit de la AVP, privind Ordonanța 18 (Răspuns AVP pagina 1, pagina 2 și pagina 3) reprezintă o recunoaștere cu jumătate de gură a faptului că Guvernul abuzează de instrumentul ordonanței de urgență. AVP admite că obiectul OUG 18/2014 nu reprezenta o urgență, dar spune că totodată respectiva ordonanță nu încalcă drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Ca atare se mai gândește dacă o va ataca la Curtea Constituțională sau nu. 

[/highlight]

 

[quote]… situația avută în vedere de Guvern nu poate fi calificată ca fiind una extraordinară, astfel încât, pe cale de consecință, nu se poate susține nici existența unei urgențe în adoptarea reglementării criticate. Din contră, motivele care au stat la baza adoptării ordonanței  de urgență sunt unele de oportunitate, care, în mod evident, nu pot fi invocate pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență. 

Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că dispozițiile ordonanței de urgență a Guvernului nr.18/2014 sunt neconstituționale.

Având în vedere cele expuse, vă menționăm totuși că legislația criticată nu afectează drepturile și libertățile cetățenilor, prin urmare nu poate face obiectul activității instituției Avocatului Poporului.

Totuși, solicitarea dumneavoastră rămâne în atenția instituției Avocatului Poporului, urmând să vă aducem la cunoștință în cazul sesizării Curții Constituționale. [/quote] [/box]

Numărul ordonanțelor de urgență emise de Guvernul României în perioada 2004-2014

[unordered_list style=”red-x”]
  • 2004 – 142  ordonanțe de urgență
  • 2005  – 210
  • 2006  – 138
  • 2007  – 157
  • 2008  – 228
  • 2009  – 111
  • 2010  – 131
  • 2011  – 125
  • 2012  – 96
  • 2013  – 115
  • 2014 – 51 65 până acum (octombrie 2014) 95 până la finele anului
  • 2015 – 68 (din care cel puțin două cuprind modificări a zeci de acte normative, de exemplu Ordonanța 41/2015)
  • 2016 – 23 până la 16 iunie (din care cel puțin două cuprind modificări a zeci de acte normative, de exemplu Ordonanța 18/2016 care aduce sute de modificări legislației penale)
[/unordered_list] [highlight] Dacă vă deranjează pasivitatea Avocatului Poporului în această chestiune îi puteți scrie părerea voastră pe adresa: avp@avp.ro[/highlight]

 

 

Despre demersul APADOR-CH:

[box type=”tick”]

În 2014 APADOR-CH derulează o nouă etapă a unui proiect mai vechi prin care urmărește ameliorarea liberului acces la informații de interes public (conform Legii 544/2001) precum și a procesului de consultare publică (conform Legiia 52/2003). Titlul proiectului este Towards essential improvements in FOIA and Sunshine laws in Romania și este finanțat de Balkan Trust for Democracy.

APADOR-CH este unul din principalii promotori ai celor două legi privind transparența guvernării și monitorizează permanent buna lor aplicare. Prin activitatea de monitorizare am constatat că aceste două legi și principiile pe care le promovează sunt de multe ori subminate de o serie de practici birocratice:

– liberul acces la informații este subminat de prețurile de fotocopiere a documentelor solicitate de petenți.
– ordonanțele de urgență sunt folosite în mod excesiv, fiind eludat procesul legislativ și principiul consultării publice.

În cadrul proiectului, APADOR-CH documentează cele două aspecte semnalate și atrage atenția publicului și mai ales instituțiilor statului în măsură să îndrepte disfuncționalitățile.

[/box]

 

„Amicus curiae” devine un instrument de luptă eficient pentru ONG-urile din România

/în , /de

Curtea Constituțională a României (CCR) a publicat recent motivarea deciziei nr. 56/2014 în privința legii care reglementează denumirile asociațiilor și fundațiilor, lege considerată neconstituțională de președintele României și de mai multe ONG-uri reunite în susținerea opiniei formulate de APADOR-CH. Pentru prima dată o motivare a CCR răspunde și informării „amicus curiae” depuse de un ONG.

curtea.constitutionala

Din punct de vedere procedural, organizațiile neguvernamentale nu pot interveni ca parte într-un contencios constituțional, însă ele pot formula informări „amicus curiae” (instituție juridică distinctă de cea a intervenției și care este recunoscută ca atare în sistemele de drept comun, de exemplu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) prin care să-și expună punctul de vedere. APADOR-CH a uzat de acest instrument în 2013, pentru a susține neconstituționalitatea unor prevederi din Legea insolvenței și în ianuarie 2014, pentru a semnala elemente de neconstituționalitate ale Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații.

Chiar dacă de această dată decizia Curții Constituționale a fost aceea de a nu declara neconstituționalitatea legii privind asociațiile și fundațiile, faptul că pentru prima dată în ultimii 20 de ani motivarea deciziei a inclus și fragmente din „amicus curiae” încurajează și deschide o cale de intervenție în astfel de procese, pentru organizațiile interesate să susțină diverse puncte de vedere în fața CCR. Considerăm că acesta este un fapt deosebit de important pentru societatea civilă din România, care se poate implica activ în procesul administrativ decizional și de justiție.

 

Scurt istoric al deciziei CCR

APADOR-CH a semnalat încă din momentul în care proiectul de lege se discuta în Camera Deputaților, că unele articole sunt neconstituționale. Mai exact încalcă atât principiul neretroactivității legii (prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție), al separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin. 4 din Constituție), al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 126 al. 1 din Constitutie), cât și dreptul de asociere garantat de art. 40 alin. 1 din Constituție.

În pofida avertismentelor venite din partea societății civile, Parlamentul a trimis legea spre promulgare la Președinție, fără să facă modificările constituționale amintite. Președintele României a cerut în decembrie 2013 Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la aceste aspecte din lege. La dosar a depus și APADOR-CH o informare „amicus curiae”.

Decizia CCR a fost că legea este constituțională.

Opinia separată a doi judecători

În motivarea deciziei există și o opinie separată a președintelui CCR, Augustin Zegrean, și a judecătorului Daniel Morar (care consideră că legea nu este constituțională), opinie în care este de asemenea citat„ amicus curiae” depus de APADOR-CH.

[quote]Pe de altă parte, apare deosebit de importantă susținerea, cuprinsă în documentul prezentat Curții Constituționale sub titlul „Amicus curiae”, formulată de Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România — Comitetul Helsinki și semnată și de alte 17 organizații nonprofit, potrivit căreia, „în cazul asociațiilor și fundațiilor, denumirea este un element de identificare deosebit de important, strâns legat de reputația acestora, de modul în care sunt deja cunoscute și percepute în societate. Este o legătură similară celei dintre persoana fizică și numele său. Modificarea arbitrară a unor atribute esențiale ale persoanei, numele/denumirea fiind atribute la fel de importante și pentru persoana fizică și pentru persoana juridică, are drept consecință pierderea identității acelei persoane, excluderea ei din spațiul public, din societate. O astfel de practică nu are nimic de-a face cu o societatea democratică.[/quote]

APADOR-CH consideră că deși au fost încercări care duceau spre restrângeri ale dreptului la asociere, forma finală a legii încearcă să tempereze anumite excese din societatea civilă, care puteau să creeze confuzii. De exemplu organizațiile care au în denumire cuvinte ca „agenție”, „inspectorat”, „comisariat”, „gardă”, „autoritate”, „academie”, „consiliu” etc trebuie să-și schimbe numele în termen de doi ani de la data promulgării legii, în caz contrar vor fi desființate printr-o decizie judecătorească. Rămâne, însă, de văzut cum vor fi aplicate în practică prevederile legii și dacă unele dintre ele nu vor deschide calea spre abuzuri îndreptate împotriva unor organizații considerate „incomode”.

Ceea ce este de reținut din acest episod recent de la Curtea Constituțională este că orice ONG care are expertiză într-un anumit domeniu și dorește să sprijine CCR să ia o decizie temeinică într-o cauză în care se discută chestiuni ce țin de expertiza acelui ONG, va putea interveni într-un proces aflat pe rolul Curții Constituționale prin formularea și transmiterea către curte a unui „amicus curiae”, care, în esență, va conține punctul de vedere al acelui ONG, însoțit de argumente pertinente.

[box]Modelul unei intervenții de tipul „amicus curiae” poate fi găsit pe siteul APADOR-CH.[/box]

Protestăm față de decizia Curții Constituționale care permite dizolvarea arbitrară a organizațiilor neguvernamentale

/în , /de

APADOR-CH protestează față de decizia Curții Constituționale din 5 februarie 2014, luată cu majoritate de voturi , privind legea de modificare și completare a O.G. nr. 26/2000 care reglementează asociațiile și fundațiile, și consideră că o astfel de decizie nu poate fi explicată decât prin structura politizată a Curții Constituționale.

Această decizie surprinzătoare a Curții Constituționale permite dizolvarea arbitrară a asociațiilor și fundațiilor care au fost înființate legal, prin hotărâre judecătorească, unele cu mulți ani în urmă, dar care poartă o denumire care nu mai este pe placul parlamentarilor din prezent.

În urma acestei decizii, se pune întrebarea cum își mai pot desfășura în mod normal activitatea asociațiile și fundațiile, cum mai pot să atragă noi membri, să participe la concursurile pentru finanțarea de proiecte și să se dezvolte instituțional în condițiile în care nu mai au siguranța existenței lor, adică în condițiile în care se pot trezi dizolvate pentru chestiuni ce țin de înființare (denumirea), deși instanța judecătorească a atestat irevocabil că înființarea lor a respectat toate condițiile legale, inclusiv cele privind denumirea.

APADOR-CH consideră ca o astfel de decizie, luată cu majoritate de voturi , care afectează grav funcționarea organizațiilor neguvernamentale, nu poate fi explicată decât prin structura politizată a Curții Constituționale, care, potrivit actualei reglementări din Constituție, nu are în compunere doar judecători de carieră, ci juriști numiți de diferite entități politice sau de proveniență politică. Din acest motiv, este rezonabilă presupunerea că raportul/conflictele dintre diversele forțe politice care au desemnat juriști în compunerea Curții ar putea distorsiona o analiză strict tehnică și imparțială a chestiunilor juridice ridicate prin excepția de neconstituționalitate.

Reamintim că în cursul anului 2013, cu ocazia propunerilor motivate pe care le-a formulat pentru revizuirea Constituției (transmise Forumului Constituțional și comisiei parlamentare speciale), APADOR-CH a susținut constant că este nevoie de reformarea Curții Constituționale prin instituirea unei secții distincte, formate numai din judecători de carieră, care să soluționeze excepțiile de neconstituționalitate privind actele normative, întrucât aceste excepții se referă la chestiuni strict juridice, nu politice.

Celelalte probleme de aplicare a Constituției, altele decât excepțiile de neconstituționalitate, pentru că au o natură preponderent politică, pot fi soluționate de o altă secție a Curții Constituționale, care nu este compusă din judecători de carieră, ci din juriști numiți de entități politice.

Propunerile APADOR-CH privind revizuirea Constituției, inclusiv reformarea Curții Constituționale pot fi citite aici .

APADOR-CH solicită Guvernului ca, pe calea ordonanței de urgență, la care a recurs deja în alte situații, mai puțin grave decât cea de acum, să abroge articolul II din legea de modificare și completare a OG nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, articol care prevede dizolvarea arbitrară a organizațiilor neguvernamentale.

Maria-Nicoleta Andreescu
Director Executiv APADOR-CH
0733.078.721

Amicus curiae la Curtea Constituțională, pentru a împiedica Parlamentul să desființeze ONG-urile 

/în /de
UPDATE: CCR se va ponunta decizia in acest caz pe 5 februarie

APADOR-CH, susținută de alte 17 organizații neguvernamentale, a depus la Curtea Constituțională o intervenție prin procedura „amicus curiae” prin care atrage atenția că articolul II din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații este neconstituțional.

Acest articol obligă ONG-urile din România să-și modifice denumirile într-un interval de doi ani de la data apariției legii, în caz contrar fiind desființate de drept. Prin noua lege sunt, practic, desfiinţate hotărâri judecătoreşti irevocabile, care au stabilit cu autoritate de lucru judecat că înfiinţarea ONG-urilor a respectat condiţiile legale de la data respectivă, inclusiv cu privire la denumire.

În acest context, se pune întrebarea cum vor mai putea să funcţioneze normal, să atragă noi membri, să  participe la concursurile pentru finanţarea de proiecte şi să se dezvolte instituţional ONG-urile dacă acestea vor fi în permanenţă sub ameninţarea desfiinţării pentru pretinsa încălcare a unor reguli venite din viitor pentru a rejudeca trecutul.

***

APADOR-CH a semnalat încă din momentul în care proiectul de lege se discuta în Camera Deputaților, că articolul amintit încalcă atât principiul neretroactivității legii (prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție), al separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin. 4 din Constituție), al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 126 al. 1 din Constitutie), cât și dreptul de asociere garantat de art. 40 alin. 1 din Constituție.

În pofida acestor avertismente venite din partea societății civile, Parlamentul a trimis legea spre promulgare la Președinție, fără să facă modificările constituționale amintite. Președintele României a cerut recent Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la aceste aspecte din lege. Curtea Constituțională va dezbate constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații în data de 22 ianuarie 2014.

Puteți citi aici intervenția Amicus curiae a APADOR-CH și a celor 17 organizații la Curtea Constituțională.

Despre procedura „amicus curiae”

Amicus curiae este ultima soluție prin care APADOR-CH și organizațiile semnatare încearcă să convingă Curtea Constituțională să apere drepturile constituționale ale societății civile.

Prin amicus curiae este permis celor care au o expertiză într-un anumit domeniu (în speță, respectarea drepturilor omului, libertatea presei) să ajute instanța, ca „prieteni ai instanței”(amicii curiae), prin furnizarea, cu rol consultativ, de informații/observații relevante pentru soluționarea unei cauze importante. Amicus curiae este o instituție juridica distinctă de cea a intervenției și care este recunoscută ca atare de instanțele din sistemele de drept de tip common law, spre exemplu, de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Amicus curiae este forma cea mai des folosită de diferite organizaţii neguvernamentale, prin care îşi exprimă propriile puncte de vedere cu privire la aspecte ale unor procese aflate în curs, atunci când drepturi ale omului au fost sau pot fi încălcate.

Acesta este al doilea demers de acest gen făcut de APADOR-CH la Curtea Constituțională, prima dată fiind în 2013, în legătură cu Legea insolvenței, caz în care Curtea a constatat neconstituționalitatea legii amintite.

Lista semnatarilor:

Agenţia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch

Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România

Asociaţia ACCEPT

Asociaţia Miliţia Spirituală

Asociaţia Naţională a Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni

Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet

Asociaţia „Salvaţi Dunărea şi Delta”

Centrul de Resurse Juridice

Centrul de Resurse pentru Participare Publică

Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice

Centrul pentru Jurnalism Independent

Centrul Român de Politici Europene

Fundaţia PACT

Fundaţia Soros România

Institutul pentru Politici Publice

Romani CRISS

Romanian Harm Reduction Network

Susțin demersul și organizațiile:

ExpertForum

Agenția Împreună

Asociația EPAS

Maria-Nicoleta Andreescu

Director Executiv APADOR-CH

0733.078.721

APADOR-CH și alte 17 organizații au recurs la procedura "amicus curiae”, la Curtea Constituțională, pentru a împiedica Parlamentul să desființeze ONG-urile 

/în /de

UPDATE: CCR se va ponunta decizia in acest caz pe 5 februarie

APADOR-CH, susținută de alte 17 organizații neguvernamentale, a depus la Curtea Constituțională o intervenție prin procedura „amicus curiae” prin care atrage atenția că articolul II din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații este neconstituțional.
Acest articol obligă ONG-urile din România să-și modifice denumirile într-un interval de doi ani de la data apariției legii, în caz contrar fiind desființate de drept. Prin noua lege sunt, practic, desfiinţate hotărâri judecătoreşti irevocabile, care au stabilit cu autoritate de lucru judecat că înfiinţarea ONG-urilor a respectat condiţiile legale de la data respectivă, inclusiv cu privire la denumire.
În acest context, se pune întrebarea cum vor mai putea să funcţioneze normal, să atragă noi membri, să  participe la concursurile pentru finanţarea de proiecte şi să se dezvolte instituţional ONG-urile dacă acestea vor fi în permanenţă sub ameninţarea desfiinţării pentru pretinsa încălcare a unor reguli venite din viitor pentru a rejudeca trecutul.

***

APADOR-CH a semnalat încă din momentul în care proiectul de lege se discuta în Camera Deputaților, că articolul amintit încalcă atât principiul neretroactivității legii (prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție), al separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin. 4 din Constituție), al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 126 al. 1 din Constitutie), cât și dreptul de asociere garantat de art. 40 alin. 1 din Constituție.
În pofida acestor avertismente venite din partea societății civile, Parlamentul a trimis legea spre promulgare la Președinție, fără să facă modificările constituționale amintite. Președintele României a cerut recent Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la aceste aspecte din lege. Curtea Constituțională va dezbate constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații în data de 22 ianuarie 2014.
Puteți citi intervenția Amicus curiae a APADOR-CH și a celor 17 organizații la Curtea Constituțională.

Despre procedura „amicus curiae”

Amicus curiae este ultima soluție prin care APADOR-CH și organizațiile semnatare încearcă să convingă Curtea Constituțională să apere drepturile constituționale ale societății civile.
Prin amicus curiae este permis celor care au o expertiză într-un anumit domeniu (în speță, respectarea drepturilor omului, libertatea presei) să ajute instanța, ca „prieteni ai instanței”(amicii curiae), prin furnizarea, cu rol consultativ, de informații/observații relevante pentru soluționarea unei cauze importante. Amicus curiae este o instituție juridica distinctă de cea a intervenției și care este recunoscută ca atare de instanțele din sistemele de drept de tip common law, spre exemplu, de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Amicus curiae este forma cea mai des folosită de diferite organizaţii neguvernamentale, prin care îşi exprimă propriile puncte de vedere cu privire la aspecte ale unor procese aflate în curs, atunci când drepturi ale omului au fost sau pot fi încălcate.
Acesta este al doilea demers de acest gen făcut de APADOR-CH la Curtea Constituțională, prima dată fiind în 2013, în legătură cu Legea insolvenței, caz în care Curtea a constatat neconstituționalitatea legii amintite.

Lista semnatarilor:
Agenţia de Monitorizare a Presei – ActiveWatch
Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România
Asociaţia ACCEPT
Asociaţia Miliţia Spirituală
Asociaţia Naţională a Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni
Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet
Asociaţia „Salvaţi Dunărea şi Delta”
Centrul de Resurse Juridice
Centrul de Resurse pentru Participare Publică
Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice
Centrul pentru Jurnalism Independent
Centrul Român de Politici Europene
Fundaţia PACT
Fundaţia Soros România
Institutul pentru Politici Publice
Romani CRISS
Romanian Harm Reduction Network

Susțin demersul și organizațiile:
ExpertForum
Agenția Împreună
Asociația EPAS

Maria-Nicoleta Andreescu
Director Executiv APADOR-CH
0733.078.721

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.