Arhiva pentru categoria: Resurse Utile

Sunteți aici: / / Resurse Utile

Ce e extremism la noi, la Veneția nu e

/în , /de

Într-un cod al bunelor maniere democratice, din 2002, Comisia de la Veneția ne învață că extremismul nu e ce am fost noi obișnuiți să credem în ultima vreme că e, ci viceversa.

 

Nu de puține ori, în ultima vreme, cu cât se apropie alegerile (CCR e un mare fan al alegerilor, chiar a cerut „bis!” pentru prezidențiale), cu atât mai mult este folosit în spaţiul public un termen cu conotaţii  apocaliptice: EXTREMISM. Brr…!

Extremismul a devenit un termen la fel de elastic precum marsupiul unui cangur. Cu puțină bunăvoință, poate intra aproape orice în el.

Dacă te-apuci să conteşti ordinea actuală a lucrurilor, dacă vrei şi ceri altceva decât ce e acum, dacă nu iubeşti actuala formulă de guvernare şi, doamne fereşte!, dacă nu eşti de acord cu unele măsuri sau angajamente luate de guvernanţi (de exemplu, nu slăvești războiul și te întrebi dacă diplomația a făcut ceva pentru evitarea lui), primeşti etichetă de extremist.

Am trecut printr-o pandemie, trecem prin două războaie, trecem prin mai multe cicluri electorale. Toate gestionate, între prost și catastrofal, de niște grupuri politice care te fac, în mod reflex, să-ți păzești buzunarele, chiar și când îi vezi la TV.

Au fost și vor veni (cât încă or să vină, până s-or anula de tot) tot felul de alegeri. În campania electorală aferentă alegerilor, trebuie asigurat dreptul candidaţilor de a-şi exprima liber punctele de vedere. Chiar și pentru simplul motiv că au dreptul la liberă exprimare și candidații la alegeri. Dar, după cum merg lucrurile cu etichetările de până acum, practicate din plin de media „tradițională” (mainstream), oricine critică starea actuală a lucrurilor ori grupurile politice de la putere, va fi inclus în categoria atentatorilor la stabilitatea țării şi, în consecinţă, va fi etichetat drept extremist.

De aceea, poate că e bine să ne întoarcem, chiar şi pentru puţin timp, la logica normală a lucrurilor. Și să ne punem o întrebare care, cu vreo 30-35 de ani în urmă, părea absurdă într-o societate declarat democratică: are dreptul un candidat să vorbească împotriva sistemului, să aibă un discurs diametral opus față de cel al Guvernului, să declare că nu-i place actuala Constituție și să vrea să o schimbe? Nu cumva, prin această atitudine, candidatul se demască și scoate la lumină extremismul acerb care zace în el?

De peste 20 de ani, Comisia de la Veneţia (pe numele său din certificatul de naştere, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept) a întocmit un ghid cu principii democratice de respectat atunci când e vorba de alegeri, intitulat „Codul bunelor practici în materie electorală”. Codul conţine, în partea a doua a documentului, o secţiune denumită „Linii directoare şi raport explicativ”.

În mod surprinzător, pentru amatorii de lipit etichete inscripționate cu „extremism”, Comisia de la Veneția susține, printre altele, că dacă ești antiguvern, dacă vrei schimbarea guvernului și dacă vrei schimbări ale Constituției, nu ești extremist, ci un cetățean perfect normal. Cităm de la pagina 27 din „Codul bunelor practici în materie electorală. Linii directoare şi raport explicativ”, secțiunea „Respectarea drepturilor fundamentale”:

„De fapt, legislaţia în vigoare în multe ţări prevede anumite restricţii cu privire la discursul liber, care interpretate în mod restrictiv, pot fi acceptabile, dar pot genera abuz de putere în ţările fără tradiţii liberale şi democratice [o fi vorba de noi? –n.n.]. În teorie, restricţiile sunt menite să preîntimpine orice abuzuri ale discursului liber, garantând că, candidaţii şi autorităţile publice nu sunt defăimaţi şi chiar protejînd sistemul constituţional. Cu toate acestea, în practică ele [restricțiile –n.n.] pot rezulta în cenzurarea declaraţiilor care critică guvernul sau îndeamnă la o schimbare constituţională, cu toate că acesta şi este esenţa dezbaterii democratice.”

 

Deci, din anul 2002, în codul Comisiei de la Veneția scrie clar că țin de esența dezbaterii democratice crtitica guvernului sau îndemnurile la schimbări constituționale. Deci, nu constituie extremism discuțiile/declarațiile care critică guvernul sau chiar îndeamnă la o schimbare constituțională. Cu alte cuvinte, să nu fii de acord cu politica guvernamentală, să critici măsuri guvernamentale, să vrei schimbarea lucrurilor de până acum, nu înseamnă extremism. Ci normalitate, într-o societate democratică.

Pe cale de consecință, nici respingerea sau invalidarea unui candidat nu ar trebui făcută pe motiv de insuficient atașament față de Constituția în vigoare, dedus din faptul că o critică și dorește să o schimbe. Constituția în vigoare trebuie respectată, ca orice lege în vigoare, dar asta nu înseamnă că ea trebuie adulată. Iar nivelul de adulație nu trebuie să devină un criteriu folosit de CCR  sau alt organism decizional pentru admiterea sau respingerea unui candidat la alegeri, prezidențiale sau parlamentare. Constituția poate fi criticată și nu e o blasfemie să se ceară schimbarea ei. Constituția nu e un dar al zeilor, ci al democrației.

Așadar, atenție la recomandări, Comisie de la Veneția, să nu vă bage la extremism Curtea Guvernamentală de la noi!

P.S. – Până acum câțiva ani, un astfel de articol ar fi fost superfluu, fiind vorba despre lucruri care păreau destul de limpezi, privind libertatea de exprimare. Dar, azi, la o simplă căutare pe Google, pentru „extremism” sunt afișate 198.000.000 rezultate, iar pentru „libertate” – 7.660.000 rezultate. Când unul tastează „libertate”, alți 26 tastează „extremism”…

Procedura întrebărilor preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica judiciară din România – Aplicare și provocări

/în , /de

Cercetare realizată de APADOR-CH în cadrul proiectului „Carta UE în sprijinul spațiului civic din România” în care avocați și judecători și-au spus părerile despre procedura transmiterii de întrebări preliminare la CJUE și modul în care această procedură funcționează în practica juridică românească.

I. Introducere

 

Integrarea dreptului Uniunii Europene în dreptul național românesc a reprezentat un proces esențial și complex, menit să alinieze legislația națională cu normele și principiile Uniunii Europene. Începând cu anii ’90, negocierile de aderare au impus României reforme legislative, administrative și instituționale majore, culminând cu modificarea Constituției în anul 2003. Prin acest referendum, care a beneficiat de un sprijin popular de 89,70% din totalul persoanelor care au votat[1], România a transferat anumite competențe naționale către instituțiile Uniunii Europene și a adaptat legislația națională la acquis-ul comunitar, în special prin introducerea unor noi principii fundamentale, precum supremația și aplicarea directă a dreptului european.

Armonizarea dreptului național cu cel european este un proces continuu, iar utilizarea instrumentelor juridice ale dreptului Uniunii Europene, precum procedura întrebărilor preliminare reglementată de articolul 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE), este esențială pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene în statele membre. Această procedură creează un dialog direct între judecătorul național și judecătorul european, facilitând interpretarea corectă și aplicarea uniformă a dreptului european.

Scopul prezentului document este de a evalua nevoile avocaților și judecătorilor din România în raport cu utilizarea procedurii întrebărilor preliminare. Analiza se bazează pe date colectate prin două chestionare diferite adresate judecătorilor și avocaților. În perioada octombrie-noiembrie 2024, APADOR-CH a transmis chestionarele către următoarele instituții: 42 de barouri, 15 Curți de Apel, 42 de tribunale, 46 de judecătorii din 10 județe, 7 firme de avocatură.

Chestionarul pentru avocați Chestionarul pentru judecători

Din păcate ele au fost completate doar de 14 judecători și 32 de avocați, aceste răspunsuri oferind totuși o perspectivă utilă asupra interacțiunii acestora cu procedura întrebărilor preliminare. Numărul redus de respondenți poate reflecta dificultăți în colectarea datelor, în special lipsa de acces la profesioniști ai dreptului dispuși să răspundă întrebărilor, dar și un interes limitat pentru utilizarea instrumentelor juridice europene.

Această evaluare își propune să contribuie la o mai bună înțelegere a obstacolelor practice și a nevoilor de formare legate de utilizarea întrebărilor preliminare în România. În comparație cu alte state membre, utilizarea acestui instrument juridic este mai redusă în țara noastră, ceea ce poate afecta aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, dar și accesul cetățenilor la justiție. Această procedură, dacă este utilizată corespunzător, poate consolida aplicarea dreptului european în sistemul juridic național, prevenind eventuale sancțiuni aplicate țării noastre ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către România prin intermediul tratelor europene și contribuind la o jurisprudență națională armonizată cu cea europeană.

Prin identificarea acestor nevoi, evaluarea poate servi ca punct de pornire pentru inițiative de formare și dezvoltare de resurse utile destinate avocaților și judecătorilor în această materie, printr-o cooperare reală între Uniunea Națională a Barourilor din România (UNBR), Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților (INPPA), Institutul Național al Magistraturii (INM) și organizațiile neguvernamentale cu expertiză în materia dreptului european și a drepturilor fundamentale ale omului.

Documentul își propune să analizeze (I) modul în care procedura întrebărilor preliminare este utilizată de avocați și judecători, precum și principalele obstacole identificate în practică și (II) identificarea unor instrumente necesare pentru creșterea numărului de întrebări preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. Rezultatele oferă o perspectivă valoroasă, deși nu exhaustivă, asupra interacțiunii practicienilor dreptului din România cu instrumentele oferite de dreptul Uniunii Europene. Acestea pot reprezenta un punct de pornire pentru implementarea unei colaborări instituționale între organizațiile societății civile și instituțiile responsabile cu formarea avocaților și magistraților, în scopul utilizării mai frecvente a instrumentelor oferite de dreptul Uniunii Europene.

II. Utilizarea întrebărilor preliminare în procedura națională pentru interpretarea dreptului Uniunii Europene

 

Potrivit „Raportului anual 2023 – Statistici judiciare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)”[2], instanțele naționale au transmis un total de 338 de întrebări preliminare către Curtea de la Luxembourg între 2007 și 2023. Cel mai mare număr de trimiteri a fost înregistrat în anul 2019 (49), urmat de 2023 (40) și 2021 (38). Evoluția acestora arată o creștere semnificativă în ultimii ani: dacă în perioada 2007 – 2013 au fost adresate doar 63 de întrebări preliminare, între 2014 și 2023 numărul acestora a crescut la 275. Această tendință ascendentă reflectă o familiarizare tot mai mare a profesioniștilor dreptului cu normele europene, susținută de includerea dreptului european ca materie obligatorie în programele facultăților de drept din România.

Întrebări preliminare trimise de România în perioada 2007 – 2023 potrivit „Raportului anual 2023 – Statistici judiciare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)”

Comparând situația României cu alte state membre ale Uniunii Europene, numărul întrebărilor preliminare transmise rămâne relativ mic în raport cu țările fondatoare, care au o istorie și o practică juridică mult mai complexă și îndelungată în materia dreptului european. De exemplu, țările cu numărul cel mai mare de trimiteri sunt: Germania cu un număr total de 3.079 de întrebări preliminare, Italia 1.779, Franța 1.135, Olanda 1.165. Aceste țări au avut mai mult timp să adopte și să aplice instrumentele dreptului european, iar legislația și jurisprudența lor sunt deja mai bine armonizate. În schimb, țările care au aderat la Uniunea Europeană după anul 2004, precum Polonia (359), Bulgaria (341), Ungaria (280), au transmis un număr de întrebări preliminare similare cu România, ceea ce sugerează că procesul de integrare în Uniunea Europeană influențează utilizarea acestui instrument.

Totalul întrebărilor preliminare pentru Germania, Italia, Franța, Olanda, Polonia, Bulgaria, România și Ungaria în perioada 1952 – 2023 potrivit „Raportului anual 2023 – Statistici judiciare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)”

Procedura întrebărilor preliminare este esențială nu doar pentru clarificarea normelor europene în contextul național, ci și pentru asigurarea unui tratament uniform și coerent a legislației și jurisprudenței europene pe întreg teritoriul statelor membre. Analizând numărul de întrebări preliminare transmise în funcție de gradul de jurisdicție vom observa că potrivit Raportului anual 2023 al Curții de Justiție a Uniunii Europene cele mai multe trimiteri preliminare sunt de la Curțile de Apel (173), urmate de alte instanțe (130), Înalta Curte de Casație și Justiție (34) și Curtea Constituțională a României (1).

În continuare, ne propunem să analizăm perspectivele diferite ale avocaților (A) și ale judecătorilor (B) privind utilizarea întrebărilor preliminare, pentru a înțelege mai bine dificultățile întâmpinare în aplicarea acestui instrument în practica judiciară din România.

A. Perspectiva avocaților asupra întrebărilor preliminare

Chestionarul adresat avocaților, privind utilizarea procedurii întrebărilor preliminare, a fost completat de 32 de respondenți. Dintre aceștia, 10 provin din Baroul București, 10 din Baroul Cluj, 3 din Baroul Arad, 3 din Baroul Sibiu, și câte un avocat din Barourile Călărași, Vâlcea, Iași, Bacău, Brașov. Un respondent a ales să nu răspundă la această întrebare.

Din cei 32 de avocați chestionați, doar 8 (25%) au utilizat procedura reglementată de articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Restul de 24 de respondenți (75%) nu au recurs niciodată la această procedură în cadrul activității lor profesionale. La întrebarea privind intenția de a folosi procedura întrebărilor preliminare pentru interpretarea dreptului european, 14 avocați au răspuns afirmativ, 10 au declarat că nu știu sau că nu doresc să răspundă, iar 8 dintre aceștia au afirmat că nu au această intenție nici pe viitor. Aceste răspunsuri evidențiază existența unor obstacole sau rețineri în utilizarea procedurii întrebărilor preliminare, aspecte care vor fi analizate în cele ce urmează.

În ceea ce privește avocații care au recurs la întrebările preliminare, majoritatea au folosit această procedură în cauze ce implică aspecte de drept fiscal și de mediu. Acest fapt nu este surprinzător, având în vedere că Uniunea Europeană, începând cu Tratatul de la Maastricht din 1993, a fost creată pentru a promova o piață internă bazată pe libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Începând cu Tratatul de la Lisabona din 2009, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a căpătat forță juridică obligatorie, principiile precum libertatea, democrația, respectul pentru drepturile omului și statul de drept au început să fie din ce în ce mai vizibile în cadrul normativului european și a instituțiilor sale.

Deși Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este un instrument juridic relativ recent, 30 dintre respondenți (94%) confirmă că au invocat Carta și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind drepturile fundamentale în fața instanțelor naționale. Cu toate acestea, un avocat a subliniat că, în opinia sa, procedura întrebărilor preliminare nu mai este utilizată pentru chestiuni importante, ci mai degrabă pentru „probleme de nouă generație, precum drepturile minorităților sexuale sau aspecte legate de pretinse încălcări ale statului de drept”. Acesta a menționat totuși că a recurs de două ori la procedura trimiterilor preliminare până la acest moment.

În ceea ce privește interacțiunea dintre avocați și instanțele naționale privind transmiterea întrebărilor preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene experiențele variază semnificativ, după cum reiese din următoarele exemple de răspunsuri:

  • „Instanța de judecată a fost absolut surprinsă, dar totodată dezinteresată să analizeze cererea de trimitere preliminară.”
  • „Tendința judecătorilor este de a le respinge (ref. solicitările de transmitere a întrebărilor preliminare către CJUE). Nu cred că problema ar fi modul de formulare a acestora, judecătorul și chiar Curtea le poate reformula, ci cred că există o tendință de a evita trimiterile preliminare…unii dintre judecători nu vor să se facă de râs sau să dea impresia că nu știu, sau că nu ar deține ei adevărul absolut (ceea ce unii chiar cred, judecând după felul soluțiilor pe care le pronunță, dar și după comportamentul din sală…) ca orice procedură supranațională, cred că mai este mult până departe, în acest domeniu.”
  • „Părțile au propus instanței întrebări, aceasta le-a pus în discuție. Instanța a reformulat apoi întrebările, dar nu a mai pus în discuția părților întrebările reformulate. Instanța nu a cerut sprijinul părților în întocmirea încheierii de sesizare a CJUE. Din această cauză, cel puțin din punctul meu de vedere, instanța națională nu a indicat toate normele interne aplicabile și a prezentat CJUE perspectiva sa asupra interpretării dreptului național, fără a avea în vedere faptul că există două posibile interpretări, cea de-a doua fiind deja consacrată prin jurisprudența definitivă a Curții de Apel. În acest fel, având în vedere că CJUE preia dreptul național, așa cum a fost prezentat de instanța națională, CJUE a avut în vedere doar perspectiva de interpretare a dreptului național a acestei instanțe. Principala dificultate a fost prezentarea dreptului național în fața CJUE – Curtea preia dreptul național, așa cum este prezentat de instanța națională. Nu o poți convinge că dreptul național poate avea și o altă interpretare. De aceea, este foarte important felul în care instanța națională indică dreptul național. În plus, dacă instanța reformulează întrebările, ar trebui să le pună în discuția părților din nou. ”
  • „Judecătorii ÎCCJ aproape s-au simțit ofensați că s-a solicitat intervenția CJUE, motivația de respingere e contrară jurisprudenței CJUE, s-a făcut recurs și a fost și acela respins, ÎCCJ considerând că poate face interpretarea și aplicarea dreptului european.”
  • „Inițiativa a avut-o completul din recurs, completul a redactat, dar a cerut și opinia părților și apoi a avut loc o dezbatere la termen.”
  • „Interacțiunea cu judecătorii naționali a fost pozitivă, chestiunea formulării și a modului concret de adresare a întrebărilor a fost pusă în discuția părților. Nu am întâmpinat dificultăți în aceste situații.”
  • „Înalta Curte a fost într-o primă fază receptivă și a transmis întrebările preliminare. Aceeași Înaltă Curte a refuzat ulterior să continue dialogul cu instanța europeană, deși existau premisele continuării acestui dialog cu privire la întrebările considerate inadmisibile. (…) Dosarele pregătite de judecătorii Curții nu conțin toate informațiile relevante, iar părților le este limitată posibilitatea de a clarifica starea de fapt atât prin limitarea memoriilor care pot fi depuse, cât și prin respingerea, abuzivă, a tuturor cererilor de organizare a unei ședințe orale.”
  • „Înalta Curte a transmis din oficiu întrebările preliminare, pe care le-a redactat singură.”

Aceste răspunsuri ilustrează divergențele semnificative între instanțele naționale și chiar între judecătorii aceleiași instanțe, în ceea ce privește abordarea procedurii întrebărilor preliminare. De exemplu, în cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), au existat atât cazuri în care judecătorii au fost deschiși să transmită întrebările preliminare chiar și din oficiu, cât și cazuri în care aceștia au refuzat să aplice această procedură, considerând suficientă propria interpretare a dreptului european.

Prin urmare, o problemă majoră identificată în urma chestionarului se referă la interacțiunea cu instanțele naționale. Din răspunsurile transmise de către avocați reiese o reticență destul de vizibilă din partea judecătorilor de a folosi procedura întrebărilor preliminare, cu toate că jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum Hotărârea Cilfit și alții (C-283/81) din anul 1982 sau hotărâri mai recente precum Ferreira da Silva (C-160/14) din anul 2015 sau Hotărârea Consorzio Italian Managment (C-561/19) din anul 2021 statuează obligația instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție de a trimite întrebări preliminare atunci când interpretarea dreptului Uniunii Europene este necesară pentru soluționarea cauzei și atunci când nu există o jurisprudență clara a Curții de Justiție a Uniunii Europene care să răspundă întrebării. Mai mult, judecătorii de la Luxembourg, în cadrul Hotărârii Kobler (C-224/01) din 2003 au subliniat că o instanță națională de ultim grad poate răspunde pentru încălcarea dreptului european pentru neîndeplinirea obligației de a adresa întrebări preliminare, dacă au fost încălcate grav drepturile conferite de dreptul Uniunii Europene și dacă eșecul de trimitere a întrebării preliminare a condus la o aplicare greșită a dreptului european.

Pe lângă reticența judecătorilor naționali de a porni dialogul cu judecătorul european privind interpretarea dreptului Uniunii Europene, o altă problemă identificată se referă la modul de redactare a întrebărilor preliminare. Formularea acestora ar trebui dezbătută de către părți, iar încheierea, redactată de către judecător, va fi transmisă Curții de Justiție a Uniunii Europene. Această încheiere ar trebui să reflecte punctele de vedere ale părților atât cu privire la situația de fapt, cât și de drept prezentă în cauză.

Avocații care nu au recurs la procedura trimiterilor preliminare, deși au considerat-o ca posibilitate, au invocat mai multe obstacole, printre care:

  • existența unor cauze similare deja sesizate la Curtea de Justiție a Uniunii Europene,
  • lipsa de încredere față de instanța națională care ar putea interpreta arbitrar răspunsurile primite,
  • durata excesivă a procedurii,
  • insuficiența informațiilor privind procedura sau necunoașterea acesteia,
  • opinia instanțelor naționale conform căreia dispozițiile dreptului european erau clare.

 

Un alt aspect problematic menționat a fost lipsa de claritate a Recomandărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, care a creat dificultăți atât pentru avocați, cât și pentru judecători.

Dintre răspunsurile avocaților care și-ar fi dorit să utilizeze procedura întrebărilor preliminare, unul dintre exemplele oferite reflectă tensiunile dintre avocați și instanțele naționale, care pot influența dreptul justițiabililor la o apărare adecvată și la utilizarea tuturor instrumentelor legale disponibile:

„Tratarea cu dispreț a avocaților și faptul că, deși nu este necesar, judecătorul acordă termene foarte lungi, mă determină să nu mă prevalez de acestă procedură.”

Un alt răspuns subliniază problema duratei procedurii și absența obligației ca instanțele naționale să suspende cauza:

„Timpul lung de răspuns, instanțele interne nu sunt obligate să suspende judecata în continuare.”

Deși nu avem detalii suplimentare privind acest comentariu – dacă instanța națională a refuzat suspendarea cauzei pentru transmiterea întrebărilor către Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau dacă litigiul era de natură civilă sau penală – analiza legislației naționale relevă lipsa de claritate și diferențele dintre reglementările privind cauzele de suspendare în cadrul procedurii civile și în cadrul procedurii penale. Articolul 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă prevede suspendarea de drept a cauzei în situația în care se transmite o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene, însă o asemenea obligație nu este menționată în Codul de procedură penală.

În concluzie, interacțiunea dintre avocați și instanțele naționale, în ceea ce privește procedura întrebărilor preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, reflectă o serie de dificultăți semnificative, atât din perspectiva reticenței instanțelor naționale de a utiliza această procedură, cât și în legătură cu redactarea încheierii de trimitere a întrebărilor preliminare. Deși există o jurisprudență constată a Curții de Justiție a Uniunii Europene care impune obligația instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție de a adresa întrebări preliminare, atunci când interpretarea dreptului Uniunii Europene este necesară, în multe situații instanțele naționale manifestă o lipsă de deschidere față de acest mecanism. Această reticență poate afecta drepturile justițiabililor, limitându-le accesul la o apărare a drepturilor completă și eficientă. Mai mult, dificultățile legate de informarea cu privire la instrumentele dreptului european, dar și de claritatea legislației naționale vin să contribuie la o utilizare ineficientă a procedurii trimiterilor preliminare. Este esențial ca atât instanțele naționale, cât și avocații să conștientizeze importanța aplicării dreptului european în cauzele naționale, iar autoritățile competente să adopte măsuri clare și coerente pentru a sprijini utilizarea eficientă a acestei proceduri. Doar printr-un dialog real și deschis între judecătorul național și cel european se va asigura o aplicare uniformă și corectă a dreptului european, protejând astfel drepturile fundamentale ale cetățenilor.

 

B. Perspectiva judecătorilor asupra întrebărilor preliminare

Având în vedere că principala problemă semnalată de avocați se referă la interacțiunea cu instanțele naționale – fie în ceea ce privește admiterea cererilor de trimitere a întrebărilor preliminare, fie în legătură cu redactarea încheierilor care includ situația de fapt, situația de drept și întrebările transmise – a fost necesar să se analizeze și perspectiva judecătorilor asupra acestei proceduri. Chestionarul adresat judecătorilor privind dialogul instanțelor naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost completat de doar 14 judecători.

Numărul redus de răspunsuri poate fi explicat prin factori metodologici, cum ar fi dificultăți în accesarea unui eșantion mai larg de judecători, sau printr-o posibilă lipsă de interes față de această procedură. Cu toate acestea, răspunsurile disponibile oferă indicii relevante despre percepția judecătorilor privind utilizarea trimiterilor preliminare, completând astfel informațiile furnizate de avocați.

În ceea ce privește respingerea solicitării unei părți de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, 7 judecători au menționat că nu au respins o astfel de cerere, 4 au considerat că solicitarea nu avea legătură cu dreptul european sau cu obiectul cauzei, 2 au afirmat că nu au primit astfel de solicitări, iar un judecător a remarcat că „prin maniera de formulare a solicitării, se tindea în realitate la obținerea unei îndrumări în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei sale.”

Din aceste răspunsuri rezultă că judecătorii percep solicitarea întrebărilor preliminare formulate de avocați fie ca nefiind relevante din perspectiva dreptului european, fie ca fiind formulate inadecvat. Această perspectivă indică o posibilă lipsă de informare a avocaților în ceea ce privește utilizarea și condițiile de folosire a acestui instrument de interpretare a dreptului european.

Corelând aceste răspunsuri cu cele oferite de avocați, observăm o carență generală de informare și formare privind procedurile prevăzute de dreptul european. Aceasta include atât lipsa cunoștințelor despre posibilitatea utilizării întrebărilor preliminare, cât și condițiile acestei proceduri. Mai mult, avocații au semnalat inclusiv dificultăți în accesarea și înțelegerea Recomandărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene privind efectuarea trimiterilor preliminare atât de către avocați, cât și de către judecători, ceea ce amplifică aceste deficiențe. Lipsa de informare nu doar că limitează accesul la un instrument esențial pentru interpretarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, dar poate afecta direct calitatea apărării drepturilor justițiabililor și, în anumite cazuri, chiar interesul statului, mai ales în cauzele penale.

Răspunsul unui judecător conform căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu poate oferi îndrumări pentru soluționarea concretă a unei cauze naționale subliniază o confuzie conceptuală. De fapt, obiectivul principal al procedurii este de a sprijini instanțele naționale prin clarificarea interpretării dreptului european, atunci când acesta este aplicabil într-o anumită cauză. Astfel, interpretările Curții de Justiție a Uniunii Europene nu doar că sunt permise, dar sunt esențiale pentru aplicarea coerentă a normelor europene în sistemul juridic național și implicit în cauzele aflate în fața judecătorului național. Acest lucru arată rezistența judecătorului național de a apela la interpretarea oferită de judecătorul european, considerând influența acestuia din urmă ca o formă de restrângere a propriei aprecieri asupra soluționării cauzei.

Rezistența față de procedura trimiterii preliminare este evidentă și din alte două întrebări adresate judecătorilor. La întrebarea privind sesizarea din oficiu a Curții de Justiție a Uniunii Europene în ultimii trei ani, doar doi judecători au afirmat că au utilizat această procedură din oficiu. Totodată, la întrebarea despre frecvența solicitărilor din partea avocaților sau a procurorilor pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, toți respondenții au declarat că astfel de cereri sunt rare.

În concluzie, răspunsurile oferite de judecători vin să completeze perspectiva avocaților. Acestea relevă o lipsă semnificativa de informare și formare privind utilizarea procedurii întrebărilor preliminare, ceea ce limitează accesul la un instrument esențial pentru interpretarea corectă și uniformă a dreptului european. Reținerea instanțelor naționale în a apela la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, combinată cu o înțelegere deficitară a rolului acesteia, subliniază necesitatea unei formări adecvate în dreptul Uniunii Europene pentru asigurarea unei aplicări coerente și uniforme a dreptului european în sistemul juridic național.

III. Îmbunătățirea utilizării întrebărilor preliminare în cauzele naționale

 

În secțiunile anterioare au fost identificate câteva probleme semnalate de avocați și judecători în cadrul procedurii trimiterilor preliminare, care includ: lipsa de informare și formare privind instrumentele dreptului european, rezidența instanțelor naționale față de utilizarea acestei proceduri și anumite lacune legislative care pot genera rețineri din partea avocaților. În continuare analiza se va axa pe identificarea unor instrumente (A) și recomandări (B) care pot sprijini depășirea acestor dificultăți semnalate de către profesioniștii dreptului.

A. Instrumente pentru creșterea numărului întrebărilor preliminare către CJUE

Această evaluare a nevoilor avocaților și judecătorilor privind utilizarea întrebărilor preliminare constituie un demers necesar pentru consolidarea dialogului dintre instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Deși numărul redus de respondenți restrânge reprezentativitatea concluziilor, analiza identifică o parte dintre obstacolele cu care se confruntă profesioniștii dreptului și propune soluții concrete pentru a încuraja utilizarea acestui mecanism juridic esențial pentru armonizarea dreptului național cu cel european.

Un prim pas pentru îmbunătățirea utilizării procedurii întrebărilor preliminare ar putea fi un parteneriat instituțional între organizațiile societății civile, Institutul Național al Magistraturii (INM), Uniunea Națională a Barourilor din România (UNBR) și Institutul pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților (INPPA). Replicarea analizei nevoilor avocaților și magistraților referitoare la utilizarea procedurii întrebărilor preliminare în cadrul sistemul judiciar național ar putea reprezenta un început de colaborare instituțională eficientă. Extinderea acestui demers la nivel național poate oferi o perspectivă de ansamblu asupra percepțiilor și dificultăților întâmpinate de avocați și magistrați. Pentru a crește reprezentativitatea analizei, instituțiile menționate ar putea distribui chestionarele la nivel național, astfel încât să poată fi identificate mai detaliat problemele existente și soluțiile necesare. În plus, acest instrument de analiză poate fi extins la mai multe provocări cu care se confruntă sistemul judiciar din România.

Un astfel de parteneriat ar putea contribui nu doar la analiza anumitor probleme identificate, ci și la implementarea unor măsuri de formare inițială și continuă, îmbunătățirea cadrului legislativ, dar și la creșterea încrederii în utilizarea procedurii întrebărilor preliminare. Aceste măsuri vor asigura, pe termen lung, o aplicare coerentă a acquisu-ului comunitar și o protecție juridică mai eficientă pentru justițiabili.

Avocații au fost rugați în cadrul chestionarului să identifice instrumentele de care ar avea nevoie pentru a utiliza procedura întrebărilor preliminare. Răspunsurile evidențiază nevoia acută de informare și formare în ceea ce privește interpretarea dreptului european. Printre instrumentele prioritare identificate se numără:

  1. Organizarea de training-uri specializate și workshop-uri practice pe tema întrebărilor preliminare;
  2. Crearea unor ghiduri de bune practici și a unor baze de date actualizate cu jurisprudența relevantă a CJUE, ordonată pe materii juridice;
  3. Dezvoltarea unor platforme online dedicate profesioniștilor dreptului, pentru schimbul de experiență și acces rapid la informații relevante;
  4. Realizarea unor modele de cereri și proceduri standardizate pentru utilizarea acestui mecanism juridic.

Astfel, lipsa de informare a profesioniștilor dreptului cu privire la procedura întrebărilor preliminare poate fi acoperită prin realizarea unor materiale informative pe acest subiect, prin efectuarea unor training-uri sau cursuri on-line de specialitate, dar și prin crearea unui portal legislativ pe teme de drept european, care să fie actualizat periodic cu jurisprudența CJUE relevantă. Suplimentar, în cooperare cu INM și INPPA ar trebui identificate, în cadrul formării inițiale și formării continue a avocaților și a magistraților, module practice care să trateze procedura întrebărilor preliminare. De asemenea, facilitarea unor schimburi de experiență între profesioniștii dreptului din țara noastră și alți profesioniști din cadrul statelor membre, pentru a înțelege dreptul Uniunii Europene în profunzime, ar putea fi o soluție pentru a depăși rezistența observată privind procedura întrebărilor preliminare.

Răspunsurile avocaților au evidențiat, de asemenea, necesitatea unor modificări legislative care să sprijine utilizarea întrebărilor preliminare. Un exemplu identificat de către avocați se referă la revizuirea Legii nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în temeiul art. 35 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, pentru a include criterii clare și detaliate de admisibilitate a cererilor de întrebări preliminare, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceste criterii ar trebui să fie obligatorii pentru judecătorii naționali în procesul de analiză a solicitărilor.

În plus, se propune introducerea unei prevederi legislative explicite care să impună judecătorilor naționali obligația de a aplica interpretările furnizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, eliminând posibilitatea unei aprecieri discreționare asupra soluțiilor indicate de instanța europeană.

O altă modificare necesară vizează completarea Codului de Procedură Penală cu o prevedere privind suspendarea de drept a procedurii judiciare naționale în cazul unei trimiteri preliminare, similar reglementării din art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de Procedură Civilă. Aceste modificări legislative ar asigura un cadru procesual mai clar și mai eficient, favorizând aplicarea uniformă a dreptului european în România.

Până la implementarea modificărilor legislative menționate anterior, INM ar putea elabora și distribui ghiduri de bune practici privind procedura întrebărilor preliminare destinate judecătorilor. Aceste ghiduri, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ar putea servi drept un punct de referință pentru încurajarea admiterii cererilor de trimitere preliminare și pentru facilitarea utilizării acestui instrument juridic. În plus, UNBR ar putea sprijini diseminarea ghidului către avocați, oferindu-le un instrument util pentru susținerea cererilor de întrebări preliminare în fața judecătorilor reticenți. Acest demers ar contribui la îmbunătățirea dialogului profesional dintre judecători și avocați și la consolidarea încrederii în utilizarea mecanismelor dreptului european.

B. Recomandări pentru implementare

 

  1. Inițierea unui parteneriat instituțional – Inițierea unui parteneriat intre Institutul Național al Magistraturii (INM) și Uniunea Națională a Barourilor din România (UNBR) pentru a replica la scară largă analiza de nevoi. Scopul acesteia este de a identifica la nivel național problemele și soluțiile în vederea creșterii numărului trimiterilor preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
  2. Dezvoltarea de resurse educaționale – Crearea de materiale informative, organizare de training-uri, cursuri (fizice și/sau on-line) și publicarea periodică de articole pe tema întrebărilor preliminare, a jurisprudenței CJUE și a dreptului european. Aceste resurse vor fi destinate avocaților, judecătorilor și altor profesioniști ai dreptului, pentru sprijinirea informării acestora.
  3. Integrarea tematicii întrebărilor preliminare cu aplicare practică în programele de formare profesională – Colaborarea între INM, INPPA și UNBR pentru includerea unor module practice privind procedura întrebărilor preliminare în programele de formare inițială și continuă a avocaților și magistraților. Aceste module ar oferi profesioniștilor o înțelegere aplicată a mecanismului întrebărilor preliminare.
  4. Promovarea schimburilor de experiență – Crearea de oportunități pentru avocați și judecători din România de a participa la schimburi de experiență cu profesioniști din alte state membre ale UE. Aceste schimburi vor facilita învățarea din practici și experiențe diverse, consolidând încrederea și competențele în utilizarea procedurii întrebărilor preliminare.
  5. Elaborarea ghidurilor de bună practică – Dezvoltarea unor ghiduri de bună practică adresate avocaților și judecătorilor cu privire la întrebările preliminare. Acestea ar fi diseminate de către INM și UNBR, oferind un suport concret pentru utilizarea optimă a acestui mecanism și promovarea unui dialog constructiv între profesioniștii dreptului.

 

 

[1] Hotărârea Curții Constituționale nr. 3/2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003

[2] Raportul anual 2023 – Statistici judiciare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

 

Proiectul este finanțat prin programul CERV STRIVE 2021-2027 (Cetățeni, Egalitate, Drepturi și Valori) al Comisiei Europene.

Programul pentru cetățeni, egalitate, drepturi și valori (CERV) are ca scop protejarea și promovarea drepturilor și valorilor Uniunii Europene, așa cum sunt consacrate în tratatele UE și în Carta drepturilor fundamentale. Sprijină crearea și îmbunătățirea unor societăți deschise, echitabile, democratice, egale și incluzive și care funcționează în conformitate cu principiile statului de drept. Aceasta include o societate civilă puternică, încurajând participarea democratică, civică și socială a oamenilor și cultivând diversitatea, pe baza valorilor, istoriei și memoriei noastre comune.

Publicațiile din cadrul acestui proiect reprezintă poziția APADOR-CH și nu reflectă poziția Uniunii Europene.

Ce pot face cetățenii împotriva unui primar care-i încurcă

/în , , /de

Cazul parcărilor de reședință din sectorul 3 și programul de curățenie care a enervat multă lume. 3 posibile soluții de la APADOR-CH

 

În mod normal, rolul unui primar este de a face mai uşoară viaţa cetăţenilor, nu de a-i trata ca pe nişte subordonaţi ierarhic, care trebuie educaţi, disciplinaţi şi conduşi, forţat, cu ameninţări şi măsuri agresiv-punitive, spre o viaţă şi o curăţenie stradală exemplare. Primarul îi tratează pe cetăţeni exact în modul în care cetăţenii îi permit primarului să îi trateze.

Acesta pare a fi cazul primarului din sectorul 3, Robert Negoiță, care a reușit în al patrulea mandat să-și ridice în cap o seamă de locuitori care au locuri de parcare de reședință închiriate de la primărie și care sunt amenințați acum, de aceeași primărie, că le vor pierde dacă nu le eliberează de mașini într-o zi anume din săptămână, când serviciul de curățenie al primăriei vine să măture pe sub mașini.

Întrucât am primit mai multe mesaje disperate de la astfel de cetățeni, care ne cer sfatul, ce să facă într-o astfel de situație, prezentăm aici trei posibile soluții, pe care însă numai cetățenii nemulțumiți le pot adopta. Le publicăm pentru ca astfel cei aflați în aceeași situație să se găsească mai ușor și să poată acționa eventual împreună.

Demiterea primarului aflat în funcție

Un primar care se crede stăpânul absolut al comunităţii, şi nu un slujitor al intereselor comunităţii, poate fi demis din funcţie, posibilitate prevăzută de Codul administrativ.

Potrivit art. 162 din Codul administrativ, mandatul primarului poate înceta în urma unui referendum local de demitere a acestuia. Cererea pentru organizarea unui astfel de referendum se adresează prefectului şi trebuie semnată de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral cu domiciliul sau reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială.

Cererea trebuie motivată şi poate fi întemeiată pe cel puţin unul dintre următoarele motive:

  • primarul a nesocotit interesele generale ale colectivităţii locale
  • primarul nu şi-a exercitat corespunzător atribuţiile legale ce îi revin

Redăm, mai jos, conţinutul articolului 162 din Codul administrativ:

ARTICOLUL 162 Încetarea mandatului în urma referendumului

 

(1) Mandatul primarului încetează ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca obiect demiterea acestuia, conform procedurii prevăzute la art. 144 şi 145, care se aplică în mod corespunzător.

(2) Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei, oraşului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitării atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului.

(3) Cererea cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătură olografă ale cetăţenilor care au solicitat organizarea referendumului.

(4) Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral cu domiciliul sau reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei, oraşului sau municipiului.”

 

Rămâne la latitudinea cetăţenilor din sectorul 3 dacă se vor considera lezaţi de acţiunile primarului într-un număr suficient de mare pentru a iniţia un referendum de demitere a primarului (cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale din sectorul 3). Procedura va începe cu redactarea unei cereri motivate pentru organizarea unui referendum local pentru demiterea primarului. Apoi, va trebui strâns de la cetăţeni numărul de semnături cerut de lege pentru iniţierea referendumului (cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale din sectorul 3), iar, la final, cererea, însoţită de numărul suficient de semnături, va trebui adresată prefectului Capitalei.

Pentru a avea şanse de reuşită, cetăţenii nemulţumiţi de activitatea primarului trebuie să acţioneze unit şi coordonat, începând cu redactarea cererii şi strângerea semnăturilor necesare.

Dacă o asemenea masă critică nu va putea fi atinsă, există cel puţin 2 alte posibilităţi legale pentru ca un cetăţean sau mai mulţi cetăţeni să poată acţiona împotriva abuzurilor unui primar, după cum urmează:

Sesizarea prefectului Capitalei

Sesizarea prefectului capitalei, pentru anularea (în speţă, anularea parţială) a hotărârii de consiliu local prin care a fost aprobat Regulamentul privind parcările din sectorul 3, respectiv HCL S3 nr. 346/2022. Este de menţionat că anularea poate fi cerută numai pe motive de legalitate, nu şi de oportunitate. De exemplu, dacă există prevederi lipsite de claritate şi previzibilitate în acel regulament, se poate susţine că aceste prevederi nu sunt legale şi ar putea fi atacate în instanţă de prefect.

Tot ca exemplu, dacă există prevederi în regulament care contravin unor legi în vigoare, de asemenea, acele prevederi au caracter nelegal. O problemă de legalitate ar consta şi în contradicţia care există între două prevederi din acel regulament: una stabileşte obligaţia fiecărui titular de loc de parcare de a face curat pe acel loc de parcare (sancţiunea fiind amenda) şi alta stabileşte obligaţia fiecărui titular de loc de parcare de a permite unie firme de salubritate de a face curat pe locul său de parcare (sancțiunea nu e clar prevazută în regulament, dar pe panourile din fata blocurilor, amplasate de primărie, cetățenii sunt amenințati cu sancțiuni foarte dure, din care lipsește doar deportarea).

Aceste două obligaţii se află în contradicţie logică, deoarece din moment de titularul locului e obligat să-şi facă curat pe acel loc (în caz contrar, e amendat) nu se mai justifică şi obligarea titularului locului de a nu  face el curat pe locul său de parcare şi de a lăsa o firmă de salubritate să-l cureţe. Cel puţin sub acest aspect, regulamentul parcărilor este lipsit de claritate şi previzibilitate.

Sesizarea Avocatului Poporului

Sesizarea Avocatului Poporului, pentru a interveni în conflictul care există între autorităţile publice locale din sectorul 3 şi cetăţeni, în legătură cu obligaţiile vădit disproporţionate şi împovărătoare impuse titularilor de locuri de parcare din sectorul 3. Potrivit art. 1 din  Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, Instituţia Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.

În cazul de față este, în mod evident, un conflict între cetățeni și autoritățile adminsitrației publice locale, cetățenilor fiindu-le impusă o obligație disproporţionată şi împovărătoare, care le afectează, cel puțin, dreptul la respectarea și la folosirea liniștiă a proprietății (autoturismul), drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

 

Drepturile în secția de poliție – calea lungă de la lege la practică

/în , , /de

Rezultatele unei cercetări realizate în ultimii doi ani, de organizații partenere din Austria, Spania, Belgia, Irlanda și România, arată că în ciuda prevederilor legale generoase, drepturi esențiale pentru înfăptuirea justiției sunt uneori doar mimate în secțiile de poliție din Europa

Oricine vine în contact cu poliția este o persoană vulnerabilă, mai ales prin prisma limbajului folosit în procesul penal” – Gautam Gulati, psihiatru criminalist la Universitatea Limerick Irlanda,

Privarea de libertate și audierea sunt împrejurări de natură să intimideze pe oricine, indiferent ce tărie psihică sau IQ ar avea. În mintea unei persoane închise principala preocupare este aceea de a-și recâștiga libertatea cât mai curând, fiind tentată să spună sau să semneze orice crede că va duce la eliberare. Suntem cu toții vulnerabili în această situație complicată, de aceea devin cu atât mai importante, vitale chiar, drepturile procedurale de bază în orice proces penal: dreptul de a fi informat, dreptul de a avea acces la un avocat, înregistrarea audio-video a audierii, asistența juridică gratuită.

În ultimii doi ani APADOR-CH, alături de organizații partenere din Austria, Spania, Belgia și Irlanda a fost parte a acestui proiect european menit să găsească și să promoveze bunele practici în materie de respectare a drepturilor procedurale. Am aflat astfel că sistemul de alocare aleatorie a unui avocat din oficiu, în România, este considerat un model de bune practici în materie – cine ar fi crezut?! – că sistemul irlandez de înregistrare audio-video a audierilor la poliție este de asemenea unul la care ne putem raporta sau că dreptul la informare într-un limbaj accesibil tuturor este un deziderat greu de atins în cam toate țările studiate.

Proiectul în sine a fost o ocazie atât pentru noi, organizațiile neguvernamentale, dar și pentru autoritățile din țările implicate, consultate de-a lungul proiectului, să aflăm cum au făcut alții și cum au depășit sau nu cam aceleași probleme pe care le pun de cele mai multe ori lipsa fondurilor disponibile sau rezistența firească la schimbare a oamenilor din sistem.

Fiecare din cele patru drepturi amintite beneficiază de pe urma acestui proiect de o fișă informativă cu studii de caz din diverse țări și un video explicativ, după cum urmează:

  • Dreptul la informare în procesul penal. Dacă nu ești bine informat despre ce drepturi ai, nu știi nici că le ai, nici să le ceri, deci practic ești privat de ele. Se întâmplă zi de zi în orice domeniu, nu numai la poliție, dar într-o anchetă penală devin cu atât mai importante, pentru că de respectarea acestor drepturi depinde reușita procesului, aflarea adevărului, împiedicarea unor erori judiciare. Găsiți aici o fișă informativă ce conține studii de caz din mai multe țări care au încercat să simplifice limbajul juridic, și un video explicativ:

  • Dreptul la un avocat în secția de poliție este unul dintre cele mai importante drepturi procedurale, pentru că prezența unui avocat lângă acuzat e de natură să garanteze că și restul drepturilor procedurale îi sunt respectate. Deși statele UE par să fi transpus directiva europeană în acest sens, dreptul de a avea acces la un avocat rămâne, până în prezent, foarte puțin aplicat în întreaga Uniune, lăsând majoritatea persoanelor suspectate sau acuzate, în special pe cele lipsite de libertate, să facă față singure interogatoriului poliției. Găsiți fișa informativă care vorbește despre modelul românesc, dar și de încercările altor țări, iar varianta video poate fi văzută aici:

  • Înregistrarea audio video a audierilor – este demonstrat benefică, dar aplicarea ei nu pare la îndemâna tuturor, deși aparent trăim în era digitală în care totul poate fi înregistrat. Anchetatorii sunt și ei, ca toți oamenii, afectați de diverse convingeri părtinitoare, iar în timpul audierilor intră în ceea ce se cheamă „viziune de tunel”, adică au tendința inconștientă de a căuta doar informațiile care le vor confirma convingerile. De aceea lumea civilizată a înlocuit încă din anii 80 interogatoriul cu interviul etic. Audierile astea etice se petrec într-un mediu prietenos cu suspectul, pentru a-l face să nu se simtă constrâns sau intimidat, și mai ales sunt înregistrate audio-video, o condiție importantă pentru reușita oricărei audieri. Înregistrarea este benefică atât pentru anchetat, cât și pentru anchetator, pentru că elimină posibilitatea plângerilor ulterioare, cum că ar fi avut loc abuzuri în timpul audierii. Filmările mai servesc apoi și drept bază de instruire pentru viitorii polițiști, ca să vadă cum se face și ce nu se face. Citiți și fișa informativă care arată cum se petrec lucrurile în Irlanda, țară model în privința audierilor înregistrate audio-video, și acest video explicativ:

  • Asistența juridică gratuită – este prevăzută în diverse tratate internaționale și directive europene, care spun că orice individ, fie adult sau copil, care este reținut, arestat, suspectat sau pus sub acuzare pentru comiterea unei infracţiuni penale are dreptul la ajutor public judiciar în fiecare din etapele procesului de justiție penală. Adică are dreptul la un avocat plătit de stat, dacă nu își permite să angajeze unul. Mai mult de 21% din populația UE se afla, în 2020, în risc de sărăcie și excluziune socială. Pe scurt, nu și-ar permite un avocat în caz de nevoie. Iar nevoia, atunci când ești sărac, apare mai des. Pentru că o altă statistică arată că cei care au de a face cu sistemul de justiție sunt, într-o mare măsură, persoane care se confruntă cu sărăcia. Citiți mai multe despre cum este respectat în practică acest drept, în fișa informativă cu exemple din Spania, Luxemburg, Olanda, Finlanda și în acest video explicativ:

Proiectul s-a încheiat, dar cercetările continuă.

 

Acestea sunt rezultatele proiectului „Drepturile în secția de poliție – de la lege la practică”, Cofinanțat prin Programele Justiția și Drepturi, Egalitate și Cetățenie, ale Comisiei Europene, derulat de Ludwig Boltzmann Institut für Grund- und Menschenrechte, Irish Council for Civil Liberties, Rights International Spain, Fair Trials și APADOR-CH.

(Mini)Ghidul fanului sportiv față cu jandarmeria

/în , , , /de

Mai multe cluburi sportive și galerii ale fanilor ne-au scris și semnalat în ultima vreme diverse incidente pe care fanii le-au avut cu forțele de ordine la meciuri, pe stadioane. Întrucât sunt mai multe legi care reglementează relațiile dintre galeriile de fani și forțele de ordine, la meciuri, pe stadioane sau în afara lor, publicăm și aici un mic ghid despre „ce se face” sau „nu se face”, ce e infracțiune, contravenție și cum se poate face o plângere pentru abuz, în cazul în care forțele de ordine exagerează.

 

În cazul evenimentelor sportive, principala reglementare privind asigurarea ordinii şi siguranţei publice este Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, cu modificările şi completările ulterioare. Cu privire la acțiunile Jandarmeriei Române la astfel de evenimente, sunt incidente şi prevederile Legii nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.

Cum și de ce se face controlul corporal la intrarea pe stadion

1 Potrivit art. 2 din Legea nr. 4/2008, forţele de ordine angrenate au obligaţia de a asigura protecţia şi siguranţa spectatorilor, sportivilor şi oficialilor şi de a lua măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea oricăror incidente ce se pot produce pe traseele de afluire/defluire şi în interiorul arenelor sportive, înainte, pe timpul şi după terminarea competiţiei sau a jocului sportiv.

În acest scop, legea prevede posibilitatea efectuării controlului corporal şi al bagajelor. Art. 19 al. 2 lit. a si b din Legea nr. 4/2008 prevede obligația organizatorilor de competiții/jocuri sportive să efectueze la intrarea în arena sportivă un control riguros al persoanelor şi al bagajelor acestora, având ca scop împiedicarea introducerii în stadion a unor obiecte sau materiale de genul: băuturi alcoolice, arme şi muniţii de orice fel, făclii, torţe, artificii, petarde, materiale explozive, incendiare sau fumigene, dispozitive pentru şocuri electrice, substanţe toxice, halucinogene, iritant lacrimogene ori paralizante, recipiente, corpuri contondente, cuţite, pumnale, şişuri, castete ori alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, împungere ori lovire, precum şi să nu permită accesul persoanelor care au asupra lor mijloace de publicitate vizuală de genul celor interzise de lege (prevăzute la art. alin. 1 lit. r din Legea 4/2008: simboluri, sloganuri ori texte cu conţinut obscen sau care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă).

În art. 1 lit. i) din Legea nr. 4/2008 este definit controlul corporal preventiv şi al bagajelor, care constă în verificarea sumară a ţinutei vestimentare şi a bagajelor participanţilor, în scopul prevenirii introducerii în locurile de desfăşurare a competiţiei sau a jocului sportiv a obiectelor şi materialelor interzise la deţinere.

Definiţia legală menţionată mai sus nu este suficient de precisă (termenul „sumar” putând fi interpretat diferit de cel care efectuează controlul), ceea ce poate avea drept consecinţă, în practică, existenţa unor dispute privind limitele admisibile ale ingerinţelor celui care efectuează controlul corporal în viaţa privată a celui care este supus controlului.

Până la o modificare legislativă care să confere un grad de previzibilitate mai ridicat acestei definiţii legale, este posibil să fie iniţiată o acţiune civilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de persoana care consideră că a fost supusă unui control corporal desfăşurat într-o modalitate care i-a lezat dreptul la viaţă privată/demnitatea. Instanţa va stabili, în fiecare caz concret, dacă acel control corporal a lezat sau nu dreptul la viaţă privată al persoanei/demnitatea. Recomandăm ca demersul în instanţă de judecată să fie iniţiat după consultarea prealabilă a unui avocat, fiind foarte utilă asistenţa unui avocat.

Putem fi filmați/fotografiați pe stadion?

2 Cu privire la filmarea/fotografierea persoanelor, sunt de menţionat două prevederi din Legea nr. 4/2008, respectiv:

Art. 10 al. 1 lit. h din Legea 4/2008 prevede că organizatorii de competiţii/jocuri sportive au obligaţia să asigure înregistrarea şi supravegherea video a comportamentului participanţilor în arena sportivă şi în zona punctelor de acces, pe timpul afluirii şi defluirii acestora, precum şi pe timpul desfăşurării jocului sportiv, printr-un sistem propriu, conectat în punctul de comandă şi deservit de către un tehnician, sub îndrumarea unui reprezentant al forţelor de ordine.

De asemenea, art. 5 al. 7 din Legea nr. 4/2008 prevede că monitorii de securitate supraveghează comportamentul spectatorilor, atât pe traseele de afluire/defluire spre/de la bază sportivă, cât şi în interiorul acesteia, inclusiv prin efectuarea de înregistrări video şi fotografii operative în scopul identificării persoanelor care săvârşesc fapte antisociale. Acestea, precum şi înregistrările video efectuate în condiţiile art. 10 alin. (1) lit. h) constituie mijloace de probă pentru soluţionarea cauzelor de natură penală sau contravenţională.

În cazul în care o persoană apreciază că a fost înregistrată video sau fotografiată în alte condiţii sau scopuri decât cele prevăzute de lege, este posibil să fie iniţiată o acţiune civilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de persoana care consideră că a fost înregistrată video/fotografiată în alte condiţii sau scopuri decât cele prevăzute de lege, fiindu-i lezat astfel dreptul la viaţă privată/demnitatea. Instanţa va stabili, în fiecare caz concret, dacă a avut loc sau nu o lezare a dreptului persoanei la viaţă privată/demnitatea. Recomandăm ca demersul în instanţa de judecată să fie iniţiat după consultarea prealabilă a unui avocat, fiind foarte utilă asistenţa unui avocat.

Bannerele sunt permise, dar nu cu orice inscripții

3 Cu privire la problema bannerelor, art. 10 din Legea 4/2008 prevede pentru organizatorii competițiilor/jocurilor sportive mai multe obligații, printre care:

– să interzică afişarea în arena sportivă a simbolurilor, sloganurilor ori textelor cu conţinut obscen sau care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă, indiferent pe ce suport ar fi inscripţionate. Tot in art. 10 din Legea 4/2008 se prevede ca organizatorii sunt obligati să reţină aceste obiecte sau materiale, acesta fiind unul dintre scopurile prevazute de lege pentru efectuarea controlului corporal si al bagajelor.

– să interzică amplasarea bannerelor sau a altor mijloace de publicitate vizuală pe gardul care delimitează suprafaţa de joc de tribună sau în orice alte locuri care împiedică fie buna vizibilitate a jocului de către spectatori, fie asigurarea unei intervenţii oportune, în caz de necesitate

– să stabilească şi să aducă la cunoştinţa spectatorilor locurile unde este permisă amplasarea emblemelor, pancardelor, bannerelor, afişelor, steagurilor sau a altor mijloace de publicitate vizuală.

În cazul în care o persoană consideră că un suport inscripţionat (banner, afiş etc.) i-a fost reţinut în mod nejustificat, prin raportare la condiţiile prevăzute de lege, ceea ce i-a lezat libertatea de exprimare şi astfel i-a produs prejudicii morale, ea poate formula o acţiune civilă în instanţă, pentru repararea prejudiciului moral suferit. Instanţa va stabili dacă, în cazul concret, persoana a suferit sau nu un prejudiciu moral şi, în caz, afirmativ, care sunt mijloacele de reparare a acestui prejudiciu. Recomandăm ca demersul în instanţa de judecată să fie iniţiat după consultarea prealabilă a unui avocat, fiind foarte utilă asistenţa unui avocat.

Cum se face plângere la Parchet dacă forța folosită e nejustificată

4 Cu privire la folosirea forţei, este de menţionat că în Legea nr. 550/2004 sunt prevăzute cazurile şi condiţiile în care jandarmeria poate folosi forţa, două reguli de bază fiind gradualitatea şi proporţionalitatea. Astfel, art. 33 din Legea nr. 550/2004 prevede că folosirea forţei se face în mod gradual şi nu trebuie să depăşească nevoile reale pentru imobilizarea persoanelor turbulente sau agresive ori pentru neutralizarea acţiunilor ilegale şi va înceta de îndată ce scopul misiunii a fost realizat.

În cazul în care un spectator consideră că a fost supus unei intervenţii în forţă care a depăşit condiţiile şi limitele prevăzute de lege, este necesar ca acesta să formuleze o plângere penală la parchet, ca victimă a infracţiunii de purtare abuzivă.

În lipsa unei astfel de plângeri, este foarte probabil ca abuzurile comise să rămână nesancţionate, tocmai pentru că nu au fost aduse la cunoştinţa organelor de anchetă. Este adevărat că, în cazul infracţiunii de purtare abuzivă, organele de anchetă se  pot sesiza şi din oficiu. Dar, experienţa practică duce la concluzia că sesizările din oficiu sunt extrem de rare în astfel de cazuri, motiv pentru care cea mai indicată cale de a proceda este că persoana care se consideră că a fost victima unei infracţiuni de purtare abuzivă să formuleze plângere penală la parchet. Este de preferat ca victima posibilei infracţiuni să beneficieze şi de asistenţa unui avocat.

Iată un model de plângere la Parchet

5 Reamintim că Legea nr. 4/2008 prevede obligaţii nu numai pentru organizatori și personalul de ordine şi siguranţă, ci şi pentru spectatori.

Încălcarea unora dintre obligaţiile prevăzute de lege poate constitui contravenţie sau infracţiune

De exemplu, potrivit art. 32 din Legea nr. 4/2008, opunerea cu violenţă faţă de personalul de ordine şi siguranţă sau faţă de forţele de ordine ori împiedicarea acestora de a-şi exercita atribuţiile specifice, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

De asemenea, refuzul spectatorilor (dar fara violență) de a se supune la efectuarea controlului corporal preventiv şi al bagajelor de către forţele de ordine constituie contravenție (infracțiune este doar daca refuzul este cu violență) și se sancționează cu amendă de la 150 lei la 400 lei sau cu prestarea a 70-120 ore de activităţi în folosul comunităţii (art. 22 lit. b din Legea 4/2008)

Inițiativa cluburilor sau a galeriilor, de a solicita sprijinul unor avocaţi pentru a asigura asistenţă juridică în problema, de o complexitate ridicată, privind relaţiile dintre spectatori şi forţele de ordine, este o iniţiativă de bun augur. Trebuie identificate toate modalităţile de rezolvare a disputelor, în afară de căile violente.

Cum faci o sesizare la Parchet

/în , /de

Primim des mesaje la APADOR-CH de la oameni care ne reclamă diverse infracțiuni pe care le observă în viața de zi cu zi și ne cer să „luăm măsuri”. Le mulțumim și îi îndrumăm către „autoritățle competente” care, deși uneori nu se bucură de încredere în ochii cetățenilor, tot competente rămân din punct de vedere legal ca să cerceteze și să sancționeze o infracțiune.

Ultimul mesaj de acest fel ne semnala niște fapte care intrau sub incidența legii care interzice organizaţiile, simbolurile şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război. Pe scurt OU 31/2002 care prevede in cuprinsul sau mai multe infractiuni, printre care:

  • iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup
  • confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
  • distribuirea sau punerea la dispoziţia publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem informatic, de materiale rasiste şi xenofobe
  • promovarea, în public, a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi promovarea, în public, de idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
  • negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia sau a a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internaţional
  • ameninţarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege este închisoarea de cel puţin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică sau în considerarea religiei

Așadar, în măsura în care detineti probe în legatura cu comiterea unor fapte care intră sub incidența OUG 31/2002, vă recomandăm să sesizați Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, potrivit legii, parchetul are competența legală de a efectua/supraveghea urmărirea penală, în caz de infracțiuni.

În general, dacă aveți cunoștință despre săvârșirea oricărei infracțiuni, trebuie să sesizați poliția sau Parchetul. Iată un model de plângere penală pe care o puteți transmite parchetului de pe lângă judecătoria în raza căreia locuiți sau către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Plângerile se pot depune în scris, prin poștă sau online, prin email, dacă aveți semnătură electronică, însoțite de eventualele probe pe care le dețineți. Găsiți aici o hartă cu toate parchetele din țară și datele lor de contact.

Formularul de plângere penală

Domnule prim-procuror,

Subsemnatul(a)/Subscrisa ….[numele și prenumele persoanei fizice/denumirea persoanei juridice]…., domiciliat(ă)/cu sediul în ….[domiciliul petiționarului/sediul persoanei juridice]……, codul numeric personal…….., reprezentată de……….. în calitate de……., codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, în temeiul art. 288 si urm. din Codul de procedură penală, vă sesizez următoarele:

…………………………..[descrierea cât mai detaliată și clară a faptelor care, în opinia autorului sesizării, constituie infracțiune, cu precizarea datei săvârșirii faptelor sau a constatării urmărilor faptelor ori a oricăror împrejurări legate de cauză; dacă sunt cunoscute, trebuie menționate numele și adresa făptuitorului, precum și mijloacele de probă existente] ……………………………………………………….

Solicit/solicităm tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate, pentru infracțiunea de …. prevăzută de art. xxx din Cod penal.

Mijloacele de probă pe care se întemeiază prezenta plângere sunt următoarele:

– martori :

– înscrisuri:

– fotografii:

 

Data:                                                        Semnătura/Numele, prenumele, calitatea reprezentantului,

Domnului prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria/Tribunalul….

Ați fost controlați/legitimați de poliție la ieșirea din metrou? Cum a fost?

/în , , /de

Ce are/nu are voie să facă polițistul atunci când organizează razii și ce drepturi aveți, ca cetățeni controlați la buzunare de organ; Ce spune legea, ce spune poliția;

  

Un cetățean ne-a semnalat recent că a fost martorul unor controale ale poliției, la stația de metrou Piața Unirii, asupra unor călători selectați aleatoriu, în general persoane tinere. Oamenii ar fi fost controlați corporal și la bagaje, fără explicații.

Am întrebat și noi Direcția Generală a Poliției Municipiului București care a fost scopul acestor controale,  pe ce criterii au fost selectați cetățenii controlați și dacă li s-a înmânat la final un proces-verbal în acest sens, așa cum prevede Legea 2018/2002.

Ce spune Poliția

În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția nu ne spune concret cum alege persoanele pe care le controlează, ci ne asigură doar că toate controalele realizate la metrou au respectat prevederile legale.

La a doua întrebare Poliția a răspuns de asemenea că respectă întocmai ce zice legea:

Referitor la actele întocmite cu ocazia efectuării unui control corporal, poliţiştii, la finalul activităţilor, consemnează într-un proces-verbal rezultatul verificărilor, proces-verbal care, în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, constituie act de sesizare, iar în această situaţie este adus la cunoştinţa persoanelor implicate. În celelalte situaţii, ce nu implică constatarea vreunei infracţiuni, poliţiştii întocmesc un proces-verbal de control corporal pe care îl înmânează persoanei în cauză, în xerocopie”.

Citește răspunsul Poliției

Așadar, în caz că v-ați aflat printre persoanele oprite de poliție la ieșirea din metrou, în perioada asta, legitimate și controlate la buzunare și/sau bagaje, vă rugăm să ne spuneți și nouă dacă situația s-a derulat în realitate la fel cum spune legea și implicit Poliția în răspunsul oficial. Dacă aveți și un proces verbal primit de la poliție vă rugăm să ni-l trimiteți pe adresa office@apador.org, ca să vedem ce motiv legal a fost invocat în el, pentru control.

În caz că nu ați fost încă norocoșii câștigători ai loteriei Poliției, e bine să știți ce poate și ce nu poate Poliția să facă în cazul unor astfel de controale neașteptate.

Ce spune legea că poate face Poliția

Potrivit art. 26 al. 1 pct. 2 din Legea 218/2002 (legea Poliției Române), poliția „aplică măsuri pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice, aplică măsuri, potrivit competenţelor stabilite prin lege, pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional şi terorismului, de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii”.

Așadar, pentru această misiune de apărare a populației, poliția este îndreptățită de lege să facă diverse acțiuni preventive.

Are dreptul Poliția să ne controleze la buzunare?

Da. Tot în Legea 218/2002 găsim temeiul legal pentru organizarea de „filtre” de către poliție (de regulă, ele se organizează în domeniul circulației rutiere, dar pot fi organizate filtre în orice domeniu cu potențial infracțional, inclusiv cu privire la deținerea și consumul de droguri). La art. 31 al. 1 lit. f si g din Legea 218/2002, aflăm că poliția are dreptul:

„f) să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, în condiţiile prezentei legi;

g) să efectueze controale şi razii atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori, bunuri provenite din infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste”;

… Și să ne legitimeze?

Da, și să ne legitimeze, dar numai în anumite situații. Potrivit art. 34 al. 1 din aceeași Lege 218/2002, poliţistul este îndreptăţit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei cu ocazia unor controale sau razii (prevăzute în art. 31 al. 1 lit g, prezentat mai sus), numai în situația în care:

„a) aceasta încalcă dispoziţiile legale ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;

b) există motive verosimile pentru a bănui că aceasta a fost prezentă la locul săvârşirii unei fapte ilegale ori are cunoştinţă despre faptă, autor sau despre bunurile având legătură cu fapta;

c) aceasta solicită sprijinul sau intervenţia organelor de poliţie ori când din cauza vârstei, stării de sănătate, dizabilităţii, consumului de alcool sau altor substanţe psihoactive ori a altor asemenea circumstanţe necesită sprijinul organelor abilitate;

d) descrierea acesteia corespunde unei persoane căutate potrivit legii, deţine asupra sa bunuri sau se deplasează cu un vehicul, ambarcaţiune ori aeronavă care corespunde descrierii unor bunuri sau mijloace de transport căutate potrivit legii;

e) aceasta desfăşoară o activitate supusă, potrivit legii, unor autorizări, avize sau înregistrări ori este implicată într-o procedură legală în faţa unei autorităţi sau instituţii publice;

f) aceasta încearcă să pătrundă sau se află într-un spaţiu în care accesul este controlat;

g) cu ocazia unor controale sau razii, efectuate în condiţiile art. 31 alin. (1) lit. g);

h) există obligaţia legală de a se stabili identitatea acesteia.”

Dar trebuie să ne spună și de ce

Același articol 34, privind legitimarea, continuă cu alineatul 2, după cum urmează:

„(2) Poliţistul este obligat să aducă la cunoştinţă persoanei, verbal, motivul legitimării.

(3) Stabilirea identităţii unei persoane se face pe baza actelor de identitate. Atunci când persoana nu poate prezenta un act de identitate, stabilirea identităţii se realizează pe baza unui act prevăzut cu fotografie sau a declaraţiilor acesteia, precum şi a verificărilor poliţistului, realizate pe loc, în bazele electronice de date la care are acces potrivit legii.

(4) La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a înmâna acestuia actele prevăzute la alin. (3) şi de a comunica informaţiile necesare stabilirii sau, după caz, verificării identităţii sale”.

Ce se întâmplă dacă nu vrem să ne legitimăm sau nu avem actele necesare

Poliția ne poate fotografia, lua amprentele sau face publică fotografia fără acordul nostru.

„(5) Atunci când măsurile prevăzute la alin. (3) nu au permis stabilirea identităţii, pentru realizarea acestui scop, poliţistul este îndreptăţit să procedeze la:

a) identificarea unei alte persoane care poate oferi informaţii cu privire la identitate, dacă este posibil;

b) fotografierea, luarea şi procesarea amprentelor, semnalmentelor şi semnelor particulare ale persoanei;

c) să facă publică, prin orice mijloace, o fotografie, înregistrare, schiţă sau descriere a persoanei, dacă există o convingere rezonabilă că această măsură va ajuta la stabilirea identităţii persoanei.

(6) Măsurile prevăzute la alin. (5) se realizează chiar şi în lipsa consimţământului persoanei. Publicitatea se realizează exclusiv în scopul identificării persoanei, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

(7) Datele cu caracter personal preluate potrivit alin. (5) se şterg din bazele de date ale poliţiei imediat după identificarea persoanei, prin proceduri ireversibile, cu excepţia situaţiei în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare în curs, caz în care acestea urmează regimul probelor aplicabil procedurii judiciare.”

Când are voie poliția să ne controleze corporal sau la bagaje

Potrivit art. 35 al. 1 din Legea 218/2002, „poliţistul este îndreptăţit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, numai în scopul:

a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri;

b) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe, ce pot fi folosite împotriva poliţistului, a altor persoane sau pentru autovătămare, atunci când persoana face obiectul măsurii conducerii la sediul poliţiei ori al unui mandat de aducere, ordonanţe de reţinere, mandat de arestare sau de executare a pedepselor;

c) identificării unor documente sau înscrisuri care pot servi la stabilirea identităţii unei persoane aflate în stare de inconştienţă;

d) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe periculoase, atunci când persoana încearcă să pătrundă sau se află în locuri în care este interzis accesul cu acestea.”

 

Razia nu e un motiv suficient pentru controlul corporal, ci doar pentru legitimare

Așadar, din lege se observă că, în cazul controlului corporal/al bagajelor, legea nu prevede expres, așa cum o face în cazul legitimării, că simpla efectuare a unui filtru/razie constituie un motiv suficient în sine pentru efectuarea unui control corporal și al bagajelor. Poate fi o omisiune a legii, dar până la rezolvarea acestei omisiuni, regula este că razia sau „filtrul” nu conferă prin ele însele dreptul de a efectua controlul corporal/al bagajelor. Acest control se poate efectua numai în condițiile limitativ prevăzute în art. 31 al. 1 lit. a-d din Legea 218/2002, condiții printre care nu se află și „filtrul” (razia)

Cum se face controlul corporal/al bagajelor

Cum se face controlul corporal și al bagajelor

Prezintă relevanță și art. 35 al. 3,4 si 6-10 din Legea 218/2002:

„(3) Controlul corporal se efectuează, cu respectarea demnităţii umane, de către o persoană de acelaşi sex cu persoana controlată şi presupune examinarea externă a corpului şi îmbrăcămintei unei persoane, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare, îmbrăcămintea groasă putând fi examinată separat. Atunci când prin examinare sunt identificate obiecte, la solicitarea poliţistului, persoana este obligată să le prezinte.

(4) Controlul bagajului presupune examinarea externă a acestuia, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare. La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a le deschide şi de a prezenta conţinutul bagajului.

6) În situaţia în care persoana nu dă curs solicitărilor prevăzute la alin. (3) – (5), poliţistul poate proceda personal la efectuarea activităţilor solicitate, inclusiv prin folosirea forţei.

(7) Obiectele se examinează la exterior fără a fi desfăcute sau demontate. Corespondenţa nu se deschide sau citeşte şi nu se accesează telefonul, un sistem informatic ori alt mijloc de comunicare sau de stocare a datelor.

(8) Nu constituie control corporal acţiunea poliţistului de a deposeda persoana de o armă de foc sau armă albă a cărei deţinere este vizibilă sau cunoscută.

(9) La efectuarea controlului pot fi folosite animale de serviciu şi/sau mijloace adecvate pentru detectarea obiectelor sau substanţelor.

(10) Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de poliţist şi de persoana în cauză sau de reprezentantul legal. O copie a procesului-verbal se predă persoanei în cauză sau reprezentantului legal, refuzul semnării sau primirii consemnându-se în cuprinsul documentului”.

 

A făcut Poliția procese verbale la controalele de la metrou?

În practică legea pune totuși câteva probleme. De exemplu, în cazul controlul corporal și al bagajelor de la stația de metrou Piața Unirii, s-ar ridica două probleme:

1) Care este temeiul legal al controlului corporal/al bagajelor, temei care trebuie să se încadreze în una dintre literele a)-d) ale art. 35 al. 1 din Legea 2018/2002.

După cum am arătat mai sus, simplul fapt că se efectuează o razie sau un filtru, nu este suficient prin el însuși pentru a justifica un control corporal sau al bagajelor (asta e legea, desigur, poliția poate propune modificarea legii, dar până să fie modificată, legea trebuie respectată așa cum e).

În răspunsul transmis APADOR-CH, Poliția ne spune doar că:

Având în vedere situaţiile de comercializare şi consumul de substanţe interzise, tulburarea ordinii şi liniştii publice pe fondul consumului de băuturi alcoolice, genuri de infracţiuni care se comit şi în zona de metrou, la nivelul subunităţii, periodic sunt organizate şi desfăşurate acţiuni pentru prevenirea şi combaterea acestor genuri de fapte, sens în care poliţiştii, cu ocazia legitimării anumitor categorii de persoane, aplică şi măsura efectuării controlului corporal atunci când situaţia o impune, cu respectarea prevederilor Legii nr. 218/2002. Exemplificăm faptul că, de la începutul anului curent, în zona de metrou au fost constatate 38 de infracţiuni conform Legii nr. 143/2002 şi 75 de infractiuni conform art. 3 72 din Codul Penal”.

2) Dacă persoanelor asupra cărora s-a efectuat, în stația de metrou, controlul corporal și al bagajelor li s-a eliberat copia procesului-verbal încheiat în urma controlului, potrivit art. 35 al. 10 din Legea 218/2002. Este foarte necesară respectarea acestei reguli, pentru că în procesul-verbal ce trebuie întocmit trebuie menționat, pe lângă rezultatul controlului (dacă s-au găsit sau nu obiecte/substanțe interzise la deținere) și motivul/temeiul de fapt si de drept pentru care a fost efectuat asupra respectivei persoane acel control corporal și al bagajelor.

În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția susține că în toate cazurile înmânează procesul verbal, deși e cu siguranță un efort logistic.

Ce puteți face dacă ați fost controlați de Poliție

Recomandarea cu caracter general pentru toate aceste cazuri este ca persoana care a fost supusă unui control corporal și al bagajelor pe care îl consideră nejustificat sau/și cu nerespectarea procedurilor prevăzute de lege, inclusiv sub aspectul neîntocmirii și necomunicării procesului-verbal de control corporal și al bagajelor, să se adreseze în scris, cu o plângere, la Direcția Control Intern din cadrul IGPR.

 

 

*sursa foto

Circuitul unui proiect de lege, de la „naștere” până la adoptarea de către Guvern și trimiterea la Parlament

/în , , /de

5 etape obligatorii pe care orice proiect de lege trebuie să le parcurgă de la idee până la adoptare în Guvern și de ce a iniția o lege nu echivalează cu a avea inițiativă legislativă

Pentru că se vorbește mult în spațiul public despre inițiative legislative, proiecte de legi, drafturi mai mult sau mai puțin finale și alte forme de agregare a unui text care se dorește juridic, am zis că ar fi util să vedem exact care sunt pașii pe care o lege trebuie să-i parcurgă, legal, de la dorința fierbinte a unei entități de a avea o lege mai bună, pe care și-o poate chiar scrie, până la adoptarea acestui text de către Guvern și trimiterea lui la Parlament. Căci, ca și în viață, și în domeniul legislativ nu e suficient să ai dorința de a scrie o lege, trebuie să ai și putința de a o propune Parlamentului. Iar această putință, constituțional, nu o are oricine.

Bunăoară, potrivit art. 74 din Constituţie, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine doar următorilor subiecţi:

  • Guvernul
  • Senatorii (unul sau mai mulţi)
  • Deputaţii (unul sau mai mulţi)
  • Cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot

Același articol din legea fundamentală ne spune că în exercitarea acestui drept, Guvernul adoptă şi sesizează Parlamentul cu proiecte de legi, iar senatorii, deputaţii şi cetăţenii (cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot) pot avea doar propuneri legislative.

Ce este inițiativa legislativă și de ce diferă de inițierea unei legi

Același articol 74 din Constituţie ne spune și ce presupune inițiativa legislativă:

dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege/o propunere legislativă, pentru ca proiectul/propunerea să fie adoptat/ă de Parlament şi să devină lege.

Fără dreptul de a sesiza Parlamentul, nu se poate vorbi despre dreptul de inițiativă legislativă[1], care nu se poate confunda (deşi, se mai întâmplă, chiar zilele acestea) cu simpla iniţiere/redactare a unui proiect de lege. Aceasta din urmă nu conferă inițiatorului și dreptul de inițiativă legislativă, întrucât, potrivit art. 74 din Constituție, are iniţiativă legislativă doar cel care poate sesiza Parlamentul cu un proiect de lege/o propunere legislativă. Iar în urma dezbaterii din Parlament, proiectul/propunerea poate fi adoptat/ă sau respins/ă; în cazul adoptării, proiectul/propunerea va deveni lege.

Cu alte cuvinte, oricine poate să scrie un „draft” de lege, dar numai unii, prevăzuți în Constituție, pot să trimită draftul la Parlament ca să fie dezbătut și adoptat.

Pașii obligatoriu de urmat pentru adoptarea unei legi de către Guvern

Guvernul şi-a organizat printr-un regulament, aprobat prin HG 561/2009, modalitatea de exercitare a dreptului său constituțional de iniţiativă legislativă. Dreptul Guvernului de a adopta un astfel de regulament este prevăzut în art. 84 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, articol care stipulează că Parlamentul, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă.

Cronologia de mai jos a fost realizată în baza Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională şi a Regulamentului amintit, aprobat prin HG 561/2009. Paşii (etapele) ce trebuie urmaţi de proiectul de lege sunt următorii (ca să fie bine!):

  1. Etapa iniţierii proiectului de lege – cine poate fi inițiator
  2. Etapa consultării publice şi a consultării preliminare interinstituţionale – se cere părerea societății
  3. Etapa avizării interministeriale – se cere părerea ministerelor implicate
  4. Etapa avizării extraministeriale – se cer ultimele avize
  5. Etapa adoptării proiectului de lege în şedinţa de Guvern – numai după parcurgerea celorlalți pași

1Etapa iniţierii proiectului de lege – cine poate fi inițiator

Iniţiatorul proiectului elaborează prima formă (forma iniţială) a proiectului de lege[2].

Iniţiator al proiectului poate fi un minister (de exemplu, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Comunicaţiilor) sau o altă autoritate a administraţiei publice, inclusiv o autoritate administrativă autonomă, astfel cum prevede art. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009[3]. Potrivit doctrinei din materia dreptului administrativ, SRI şi SIE intră în categoria autorităţilor administrative autonome, înțelesul dat de doctrină în mod constant noţiunii de „autoritate administrativă autonomă”, regăsindu-se, relativ recent, în definiția legală a acestei noțiuni dată prin art. 69 din Codul administrativ (OUG nr. 57/2019) [4].

2Etapa consultării publice şi a consultării preliminare interinstituţionale – se cere părerea societății

După elaborarea formei iniţiale, prima fază constă în desfășurarea a două feluri de consultări, care se deruleaza concomitent:

– consultarea publică (are loc potrivit Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională);

– consultarea preliminară interinstituţională (orice autoritate publică poate examina proiectul de lege publicat în condițiile descrise mai jos și poate prezenta iniţiatorului un punct de vedere în scris, dacă are observaţii şi propuneri care privesc aspecte de fond din aria proprie de competenţă).

Pentru derularea concomitentă a celor două forme de consultare, este necesar ca inițiatorul să publice pe site-ul său forma primară (inițială) a proiectului de lege, publicare care se face în condițiile prevăzute de Legea 52/2003 privind transparența decizională. De asemenea, inițiatorul trebuie să trimită proiectul de lege și Secretariatului General al Guvernului (SGG). În adresa de înaintare a proiectului către SGG, inițiatorul trebuie să menţioneze expres data la care proiectul a fost afişat pe site-ul său, în vederea consultării publice și interinstituționale[5].

La primirea formei electronice a proiectului, SGG afişează de îndată, pe site-ul propriu, proiectul de act normativ.

Potrivit art. 7 din Legea 52/2003, anunţul referitor la elaborarea unui proiect de lege va fi adus la cunoştinţa publicului (de regulă, publicare pe propriul site al iniţiatorului), cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autorităţile publice (există o excepţie în art. 7 al. 13 din Legea 52/2003 – termenul de 30 zile poate fi scurtat).

Anunţul va cuprinde:

  • data afişării,
  • o expunere de motive,
  • un studiu de impact şi/sau de fezabilitate, după caz,
  • textul complet al proiectului legii,
  • precum şi termenul limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de lege.

Este de remarcat faptul că, potrivit art. 7 din Legea 52/2003, etapa consultării publice are loc înainte de etapele avizării proiectului de către autorităţile publice (etapele nr. 3 și 4 – care vor fi prezentate mai jos).

Desfăşurarea procesului de consultare publică (cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite), ca și desfăşurarea procesului de consultare preliminară interinstituţională (cu orice autorități publice care doresc sa transmită puncte de vedere) cade în sarcina exclusivă a iniţiatorului acelui proiect de lege.

3Etapa avizării interministeriale – se cere părerea ministerelor implicate

După finalizarea etapelor de consultare (consultare publică şi consultare preliminară interinstituţională), urmează etapa de avizare interministerială.

În această etapă, iniţiatorul proiectului de lege (una dintre entităţile prevăzute la art. 1 din Regulament) trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestuia, în funcţie de obiectul reglementării (de regulă, avizul este solicitat ministerelor al căror domeniu de activitate interferează cu obiectul reglementării).

În acest sens, după epuizarea fazei de consultare, iniţiatorul are obligaţia de a transmite proiectul către instituţiile care, potrivit legii, urmează să-l avizeze. De asemenea, iniţiatorul trebuie să trimită proiectul şi SGG, împreună cu o adresă de înaintare, în care trebuie să menţioneze care sunt instituţiile avizatoare pe care le-a sesizat[6]

Adresa de înaintare către SGG va cuprinde[7], după caz:

  • proiectul de lege
  • expunerea de motive
  • în caz de transpunere a unei directive europene, tabelul de concordanţă între actul normativ comunitar propus să fie transpus şi proiectul de lege naţional care îl transpune (tabelul trebuie elaborat conform modelului prevăzut în anexa nr. 3 la Regulamentul aprobat prin HG 561/2009)
  • în cazul modificării/completării unei legi în vigoare, tabelul comparativ cuprinzând reglementarea în vigoare şi reglementarea propusă

La primirea proiectului de lege şi a documentelor ataşate (expunere de motive, tabel de concordanţă/tabel comparativ) SGG are obligaţia să le publice, de îndată, pe pagina de internet şi să verifice îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de Regulament (existenţa consultării publice, solicitarea/primirea avizelor necesare etc.), precum şi să ia măsurile necesare pentru îndreptarea încălcărilor procedurii prevăzute de Regulament[8].

Instituţiile publice avizatoare trebuie să transmită avizul[9] în termen de maximum 3 zile lucrătoare de când au înregistrat solicitarea. Depăşirea termenului se consideră aviz tacit[10].

După primirea avizelor solicitate de la instituţii (de regulă, alte ministere decât cele două, de mai jos), proiectele de lege se transmit spre avizare, după caz:

  • Ministerului Finanţelor Publice
  • Departamentului pentru Afaceri Europene[11]
  • Ministerului Justiţiei

Proiectele de lege se transmit Ministerului Justiţiei, în original, numai după obţinerea tuturor avizelor autorităţilor publice interesate în aplicare. Ministerul Justiţiei avizează proiectele exclusiv din punctul de vedere al legalităţii şi încheie operaţiunile din etapa de avizare interministerială[12].

4Etapa avizării extraministeriale – se cer ultimele avize

După faza avizării interministeriale, urmează etapa avizării extraministeriale (avizarea proiectului de către alte entităţi decât ministerele şi cele asimilate ministerelor).

După finalizarea procesului de avizare interministerială a proiectului de lege, forma finală însoţită, dacă este cazul, de observaţiile instituţiilor avizatoare şi de nota justificativă privind nepreluarea acestora se transmite, prin grija iniţiatorului, în vederea obţinerii avizelor, dacă obţinerea acestora este obligatorie, conform dispoziţiilor legale în vigoare, după caz[13]:

  • Curţii de Conturi a României
  • Consiliului Concurenţei
  • Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
  • Consiliului Economic şi Social
  • Consiliului Superior al Magistraturii

După obţinerea avizelor necesare de la unele dintre instituţiile de mai sus (după caz, în funcţie de obiectul proiectului de lege), iniţiatorul trimite proiectul şi avizele la SGG. SGG are obligaţia să solicite de îndată avizul Consiliului Legislativ. Avizul Consiliului Legislativ este ultimul care se acordă, în ordine cronologică, unui proiect de lege, ceea ce presupune că proiectul poate fi trimis, pentru aviz, la Consiliul Legislativ numai după ce a primit toate celelalte avize necesare. Termenul general în care Consiliul Legislativ emite avizul cu privire la proiectul de lege este de 10 zile de la primirea solicitării[14].

5Etapa adoptării proiectului de lege în şedinţa de Guvern – numai după parcurgerea celorlalți pași

Proiectul de lege, însoţit printre altele şi de fişa circuitului de avizare[15], se înscrie de SGG pe agenda de lucru a şedinţei de Guvern numai după solicitarea şi, după caz, primirea tuturor avizelor necesare cu privire la respectivul proiect. În cazul oricărui proiect de lege, nu pot lipsi avizele de la Ministerul Justiţiei şi de la Consiliul Legislativ.

În cazuri excepţionale, primul-ministru poate aproba ca pe durata desfăşurării şedinţei Guvernului să fie luate în discuţie şi proiecte de legi neînscrise pe agenda de lucru, dacă acestea reclamă o decizie urgentă a Guvernului[16]. Dar, faptul că pot fi discutate proiecte de lege neînscrise în agendă nu înseamnă că pot fi discutate proiecte care nu au avizele necesare. Chiar şi „luate peste rând”, proiectele discutate trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale privind conţinutul, etapele elaborării (inclusiv faza consultării publice) şi avizarea.

După ce este adoptat de Guvern, proiectul de lege va fi trimis, prin SGG, Parlamentului (după caz, Camerei Deputaţilor sau Senatului, ca primă Cameră sesizată), pentru declanşarea procedurii de dezbatere parlamentară, în vederea adoptării proiectului de lege de către Parlament şi, astfel, a transformării lui din proiect de lege în lege.

Reamintim că, potrivit art. 74 din Constituţie, numai Guvernul are dreptul de iniţiativă legislativă sub forma de proiecte de legi, nu şi ministerele sau organele administraţiei publice ori autorităţile administrative autonome. Aceste ministere şi instituţii/autorități pot numai să iniţieze redactarea de proiecte de lege, care sunt însă supuse controlului şi aprobării Guvernului. Doar Guvernul este cel care va decide dacă sesizează sau nu Parlamentul cu un proiect de lege şi care va fi forma finală a proiectului de lege cu care sesizează Parlamentul, indiferent de cine este iniţiatorul proiectului de lege.

Recapitulare și extemporal

Dacă ați ajuns până aici cu lectura și ați înțeles procesul, haideți să facem și un exercițiu aplicat. Citind știrea asta, care spune că pachetul de legi aștepta avizele de la ministere, determinați în ce etapă teoretică s-ar fi aflat acel pachet de legi și pe care dintre cele cinci o sărise? Ne puteți scrie ca de obicei pe office@apador.org. Cine răspunde corect primește titlul de cetățean informat 😉

[1] În acest sens, a se vedea și cele două lucrări prin care Constituția este comentată, lucrări publicate în 1992 și în 2004, adică imediat după adoptarea și, respectiv, revizuirea Constituției:

1) Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituția României – Comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992, p. 170, din care cităm: „Inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau cu o propunere legislativă. Acestui drept îi corespunde obligația Parlamentului de a declanșa mecanismul procedurii legislative, supunând proiectul sau propunerea dezbaterii în comisii și în plenul Camerei sesizate.“

2) Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, p. 133, din care cităm: „Inițiativa legislativă presupune dreptul unor subiecte de drept calificate de a sesiza una din Camerele Parlamentului și obligația Camerei respective de a se pronunța asupra acestei sesizări, adoptând-o sau respingând-o.”

[2] După cum am precizat, inițierea unui proiect de act normativ nu este același lucru cu “inițiativa legislativă”, care, potrivit art. 74 din Constituție, presupune existența dreptului de a sesiza direct Parlamentul pentru adoptarea respectivului proiect de act normativ. Numai Guvernul, senatorii, deputații sau cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot au dreptul de inițiativă legislativă.

[3] Art. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 prevede:

“Art. 1. – Au dreptul să iniţieze proiecte de documente de politici publice şi proiecte de acte normative, în vederea adoptării/aprobării de către Guvern, conform atribuţiilor şi domeniului lor de activitate, următoarele autorităţi publice:

  1. a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome.”

[4] Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român – Partea generală, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 190-192; Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ – Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 126, 134. Este de menționat că prevederile art. 69-71 din Codul adminstrativ (OUG 57/2019) confirmă integral susținerile din doctrina anteriroară adoptării Codului administrativ, cu privire la înțelesul noțiunii de „autoritate adminsitrativă autonomă”.

[5] Art. 15 al. 3 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 si Anexa 1 la acest regulament

[6] Art. 17 al. 1 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 si Anexa 2 la acest regulament

[7] Art. 17 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

[8] Art. 19 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

[9] Potrivit art. 21 al. 1 si 3 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009, avizul poate fi:

-favorabil, fără observaţii

-favorabil, cu observaţii şi propuneri

-negativ, caz în care trebuie motivat

În situaţia în care proiectul a fost avizat cu observaţii şi propuneri sau avizat negativ, iniţiatorul va întocmi o notă justificativă care să cuprindă modalitatea de însuşire sau, după caz, argumentele care au condus la neînsuşirea observaţiilor şi propunerilor.

[10] Art. 21 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

[11] Departamentul Afaceri Europene este structura din cadrul Instituţiei Preşedintelui care asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin şefului statului prin Constituţie în domeniul afacerilor europene. Acest domeniu cuprinde toate ariile politice de competenţă ale Uniunii Europene, după cum sunt definite în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Altfel spus, departamentul coordonează la nivelul Administraţiei Prezidenţiale acţiunile din domeniul politicilor europene – a se vedea: https://www.presidency.ro/ro/administratia-prezidentiala/departamente/departamentul-afaceri-europene

[12] Art. 20 al. 7 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

[13] Art. 22 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

[14] Art. 24 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

[15] Pentru fiecare proiect de lege finalizat și adoptat de Guvern, există (ar trebui să existe) și la inițiator, și la SGG o fişă a circuitului de avizare, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5 la Regulamentul aprobat prin HG 561/2009. În această fișă se consemnează:

-cine este inițiatorul proiectului

-cine sunt avizatorii

-la ce dată a fost solicitat fiecare aviz

-la ce dată a fost obținut fiecare aviz

-la ce dată proiectul a fost trimis la SGG pentru a fi pus pe agenda de lucru a ședinței de Guvern în care urmeaza sa fie dezbatut și, eventual, aprobat.

[16] Art. 40 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

Primăria sau primarul – cui să ceri informații și pe cine să dai judecată dacă nu le primești?

/în , , /de

Sfaturi practice pentru contracararea chichițelor legislative de care se prevalează primarii, ca să ascundă informațiile publice de cetățenii insistenți

Legea 544/2001 este, de mai bine de 20 de ani, un instrument la îndemâna oricui dorește să afle informații publice pe care autoritățile centrale și locale se codesc să le afișeze din oficiu pe site-uri. O simplă cerere „pe 544” trimisă prin poștă sau email poate sta la baza unor anchete jurnalistice importante sau pur și simplu îi pot oferi cetățeanului o imagine despre modul în care instituțiile publice cheltuiesc banii.

Ai zice că după două decenii de existență, Legea 544/2001 ar fi trebuit să intre în mentalul colectiv și să producă efecte automate: autoritățile să conștientizeze că majoritatea datelor pe care le produc, în activitatea lor, sunt publice și deci destinate publicului, astfel încât atunci când cetățenii le cer să nu fie nevoie de insistențe ca să le primească. Totuși, în cei 20 de ani de existență Legea 544/2001 a produs mai degrabă mecanisme și portițe prin care autoritățile tărăgănează sau refuză să furnizeze informațiile, profitând, ce-i drept, și de faptul că legea nu are niște sancțiuni suficient de usturătoare care să descurajeze abuzul.

Una dintre chichițele de care se prevalează în special primarii atunci când nu vor să dea informații este confuzia firească pe care cetățenii o fac cu privire la statutul primăriei. Oamenii consideră că pot cere o informație de la primărie și, dacă nu o primesc, primăria este instituția pe care trebuie s-o dea în judecată. Or, conform Codului administrativ, primăria unei unități administrativ teritoriale nu are personalitate juridică, deci nici nu poate fi chemată în judecată. Sună absurd, dar nu e singura lege absurdă din țara asta.

Întrucât aceasta este o confuzie frecventă, se profită de ea și atunci când cetățeanul, nemulțumit că nu a primit răspuns, dă în judecată primăria, ca să obțină o informație, primarii trimit la instanță o întâmpinare standard, în care îi râd în nas cetățeanului, spunând că primăria nu are personalitate juridică. Deci, ghinion, cetățeanul să facă bine să mai învețe niște drept ca să poată afla cum sparge primarul banii comunității. Există o întreagă jurisprudență pe această temă, unii judecători alegând să-i dea dreptate cetățeanului, însă nu se întâmplă prea des.

Prin urmare, întrucât și nouă ne-au tot scris cetățenii să ne întrebe cum să depășească acest neajuns, iată care sunt sfaturile juriștilor noștri:

Care e statutul primăriei și de ce nu e bine să-i adresezi cereri pe 544

Potrivit art. 5 lit. hh) din Codul administrativ (OUG nr. 57/2019), primăria comunei, a orașului, a municipiului, a subdiviziunii administrativ-teritoriale este o structură funcțională fără personalitate juridică și fără capacitate procesuală, cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile autorității deliberative (consiliul local) și dispozițiile autorității executive (primarul), soluționând problemele curente ale colectivității locale, constituită din: primar, viceprimar, administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate la cabinetul primarului și aparatul de specialitate al primarului.

Întrucât nu are personalitate juridică şi capacitate procesuală, primăria nu poate fi chemată în judecată. Pentru acest motiv, nu recomandăm adresarea către primărie a  unor cereri bazate pe Legea 544/2001 sau acţionarea în judecată a primăriei, întrucât acţiunea va fi respinsă.

Potrivit art. 96 al. 1 din Codul administrativ, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Deci, ele pot fi chemate în judecată. În art. 5 lit. pp) din acelaşi cod se prevede că unităţile administrativ-teritoriale (UAT) sunt: comune, oraşe, municipii şi judeţe.

Potrivit art. 154 al. 6 din Codul administrativ, primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a administraţiei publice locale, reprezintă unitatea administrativ – teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române şi străine, precum şi în justiţie.

De asemenea, potrivit art. 109 al. 1 din Codul administrativ, reprezentarea în justiţie a unităţilor administrativ – teritoriale se asigură de către primar sau de către preşedintele consiliului judeţean.

Cui trimitem cererea de informații și pe cine dăm în judecată

Ca atare, cererea de informaţii în temeiul Legii 544/2001 trebuie adresată primarului unităţii administrativ-teritoriale respective (comună…, oraşul… etc.) în calitate de reprezentant legal al acelei unităţi administrativ-teritoriale.

În cazul în care nu primiți răspuns la cererea de informaţii adresată primarului, în calitate de reprezentant legal al UAT sau dacă răspunsul primit este incomplet, calitatea de pârât în proces o poate avea primarul, în calitate de reprezentant legal al UAT.

Dacă aţi adresat o cerere de informaţii primăriei, şi nu primarului (ca reprezentant legal al UAT), în cazul în care nu vi s-a răspuns la cerere, nu puteţi acţiona în judecată primarul, deoarece nu acestuia i-aţi adresat cererea de informaţii, ci primăriei. Va trebui să formulaţi o nouă cerere de informaţii, adresată primarului, în calitate de reprezentant legal al UAT respective.

De exemplu, o cerere de informaţii nu trebuie adresată Primăriei X, ci „Primarului comunei X, în calitate de reprezentant legal al comunei X”. Dacă nu vi se răspunde la cerere sau vi se răspunde incomplet şi intenţionați chemarea în judecată, pârâtul din proces va fi, întotdeauna, acelaşi ca şi destinatarul cererii de informaţii, adică „Primarului comunei X, în calitate de reprezentant legal al comunei X”.

Mai multe informații despre cum poate fi folosită deștept Legea 544/2001 găsiți în acest articol.

Spor la cerut informații și atenție pe cine dați în judecată. S-ar putea să pierdeți procesul și să fiți pasibili și de cheltuieli de judecată semnificative.

Se schimbă termenul de sesizare a CEDO, de la 6 la 4 luni

/în , , /de

UPDATE ianuarie 2022

Protocolul nr. 15, de modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), a intrat în vigoare la 1 august 2021 și astfel termenul de sesizare a Curții se scurtează de la 6 la 4 luni, începând cu 1 februarie 2022

Conform informațiilor oficiale, publicate pe site-ul Consiliului Europei, Protocolul nr. 15 de modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a fost ratificat și de Italia (ultimul stat care mai trebuia să-l ratifice, pentru a intra in vigoare), la data de 21 aprilie 2021, astfel că acest Protocol a intrat în vigoare la data de 1 august 2021.

Textul oficial al Protocolului nr. 15 se află pe site-ul Consiliului Europei, aici.

Pentru viitorii reclamanți, cea mai importantă modificare adusă CEDO de către acest Protocol este cea din articolul 4, prin care termenul în care trebuia sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost redus de la 6 luni la 4 luni.

Se pun două întrebări importante pentru viitorii reclamanți la Curtea Europeană:

  1. De când se aplică termenul de 4 luni?
  2. Care sunt plângerile (cererile) pentru care se aplică termenul de 4 luni?

 

  1. De când se aplică termenul de 4 luni?

Deși Protocolul nr. 15 intră în vigoare la 1 august 2021, nu toate prevederile sale intră în vigoare la aceeași dată. Unele prevederi intră în vigoare mai târziu. De exemplu, prevederea privind termenul de 4 luni intră în vigoare după 6 luni de la data intrării în vigoare a Protocolului nr. 15.

Din coroborarea art. 4, 7, 8 par. 3 din Protocolul nr. 15 si art. 35 al. 1 din CEDO, rezultă că termenul de 4 luni se aplică începând cu data de 1 februarie 2022.

Aceasta deoarece art. 8 par. 3 din Protocol prevede că termenul  de 4 luni, prevăzut în art. 4 din Protocol, se aplică după 6 luni de la intrarea în vigoare a Protocolului. Deoarece Protocolul nr. 15 intră în vigoare la 1 august 2021, cele 6 luni de la intrarea în vigoare a Protocolului  expiră la data de 1 februarie 2022. Până atunci, rămâne în vigoare termenul actual, de 6 luni.

 

  1. Care sunt plângerile (cererile) pentru care se aplică termenul de 4 luni?

Din art. 8 par. 3 din Protocolul nr. 15, rezultă că termenul de 4 luni nu se va aplica plângerilor (cererilor) adresate Curții Europene în cauzele în care decizia internă definitivă a fost pronunțată de instanța națională la o dată anterioară celei de la care se aplică termenul de 4 luni. Cu alte cuvinte, dacă, în cauza în care se face plângere (cerere) la Curtea Europeană, decizia internă definitivă a fost pronunțată de instanța națională până la data de 1 februarie 2022, termenul de sesizare a Curții Europene rămâne de 6 luni.

Pentru plângerile (cererile) adresate de reclamanți Curții Europene în cauze în care decizia internă definitivă este pronunțată începând cu data de 1 februarie 2022, termenul de sesizare a Curții Europene va fi de 4 luni, și nu de 6 luni.

Citiți informarea oficială de la CEDO pe această temă:

TEXTE OFICIALE – EXTRAS

 

Protocolul nr. 15 de modificare a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

„Article 4

In  Article  35,  paragraph  1  of  the  Convention,  the  words  „within  a  period  of  six  months”  shall be replaced by the words „within a period of four months”.”

[Traducere în limba română – La articolul 35, paragraful 1 al Convenției, cuvintele „într-o perioadă de șase luni” se înlocuiesc cu cuvintele „în termen de patru luni”]

„Article 7

This Protocol shall enter into force on the first day of the month following the expiration of a  period  of  three  months  after  the  date  on  which  all  High  Contracting  Parties  to  the  Convention  have  expressed  their  consent  to  be  bound  by  the  Protocol,  in  accordance  with  the provisions of Article 6.”

[Traducere în limba română – Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de trei luni de la data la care toate Înaltele Părți Contractante la Convenție și-au exprimat consimțământul de a fi obligate prin Protocol, în conformitate cu dispozițiile din articolul 6.]

„Article 8

  1. Article 4  of  this  Protocol  shall  enter  into  force  following  the  expiration  of  a  period  of  six  months after the date of entry into force of this Protocol. Article 4 of this Protocol shall not apply to applications in respect of which the final decision within the meaning of Article 35, paragraph 1 of the Convention was taken prior to the date of entry into force of Article 4 of this Protocol.”

[Traducere în limba română – Articolul 4 din prezentul protocol intră în vigoare după expirarea unei perioade de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentului protocol. Articolul 4 din prezentul protocol nu se aplică cererilor pentru care decizia finală în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție a fost luată înainte de data intrării în vigoare a articolului 4 din prezentul Protocol.]

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)

„ARTICOLUL 35 – Condiţiile de admisibilitate

  1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum  se  înţelege  din  principiile  de  drept  internaţional  general  recunoscute,  şi  într-un  termen  de  6  luni [va fi de 4 luni de la 1.02.2022 – n.n.]  începând  cu  data  deciziei interne definitive.”

 

Cum se completează formularul CEDO

Ce trebuie să știm când ne adresăm CEDO

Descarcă formularul CEDO

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Contactați-ne la
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.