Arhiva pentru categoria: Buna guvernare

Sunteți aici: / / Buna guvernare

Din nou se vrea arestarea lui Nurofen

/în , , /de

APADOR-CH îi solicită procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PICCJ) să se orienteze mai mult pe aplicarea legilor în vigoare și mai puțin pe formularea publică de propuneri intransigent-populiste pentru modificarea legislației penale. Îmbunătățirea imaginii publice a Parchetului ar trebui realizată prin aplicarea corectă a legii în vigoare și prin respectarea drepturilor fundamentale, nu prin propuneri extreme

Politica de „zero toleranță pentru droguri” nu trebuie să însemne intoleranță la bunul simț comun și renunțarea la o orice înseamnă echilibru și rezonabil.

Este vorba, în principal, despre recenta propunere a procurorului general Alex Florența, de modificare – urgentă! – a legii, în sensul că va constitui infracțiune, pedepsită cu închisoare, simpla prezență în sângele unui șofer a unei substanțe interzise, indiferent de concentrația ei și indiferent dacă aceasta îi afectează sau nu capacitatea de a conduce autovehiculul.

Cu alte cuvinte, procurorul general dorește să ne reîntoarcem la cazurile din trecutul apropiat, vădit inechitabile, în care erau expuși condamnării penale cei care, cu o seară înainte de testare au luat o pastilă de Nurofen, pentru o răceală.

Nu cu mult timp în urmă, poliția făcea dosare penale celor care luaseră un medicament banal, dar care conținea urme minime de substanțe aflate pe „lista substanțelor interzise”, care erau depistate de testerele deosebit de vigilente și intransigente achiziționate de poliție. Pentru că, nu-i așa?, dacă vrei să conduci, trebuie să renunți la marea majoritate a medicamentelor, inclusiv a celor banale și benigne. Adică, să renunți să te mai tratezi. Pentru că, daca în acel medicament e și un vârf de unghie de vrabie de substanță aflată pe „lista substanțelor interzise”, te-ai ars, ai devenit infractor. Deci, ai de ales, ori îți iei medicamentele și te tratezi ori conduci. Să te tratezi cu medicamente și să conduci, nu se poate, pentru ca noi avem zero toleranță. La ce? La realitate, evident. Mai absurd ca la turneele de tenis.

La vremea respectivă, APADOR-CH a prezentat public inechitatea profundă a acestor practici și a propus soluții rezonabile, echilibrate (nu extreme) pentru îmbunătățirea legislației, cu respectarea drepturilor cetățenești elementare. O variantă propusă de APADOR-CH a fost introducerea unor praguri ale concentrației în sânge a substanțelor interzise, după care fapta poate deveni infracțiune. Principiul era similar celui existent deja in legislație, al prevederii unui prag pentru concentrația de alcool în sânge. Am exemplificat atunci că mai multe țări din UE și din afara UE au în legislație astfel de praguri. Această soluție a fost ignorată de Parlament, pentru că acesta este rolul său, să fie ales, după care să ignore.

Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a pronunțat o decizie prin care a oferit o soluție rezonabilă la problema ridicată de depistarea în sânge a unor cantități dintr-o substanță interzisă. Curtea a decis, interpretând corect textul legii în vigoare, că nu constituite infracțiune simpla prezență în sânge a unei substanțe interzise. Pentru existența infracțiunii, este necesar să se facă dovada că substanța depistată în sânge afectează în mod real, capacitatea persoanei respective de a conduce autovehiculul. Dovada se face prin expertiză medico-legală. Noi credem că soluția mai buna era de introducere prin lege a unor praguri de concentrație. Aceasta soluție presupune însă, după cum am arătat anterior, o modificare legislativa. Dar, până atunci, pe legislația în vigoare, care a fost interpretată de ICCJ, este rezonabilă și soluția oferită de ICCJ, prin recenta interpretare a legii în vigoare. Spre deosebire de procurorul general, ICCJ s-a abținut de la a face propuneri legislative și a aplicat legea în vigoare. Oricum, este o soluție nuanțată, care oferă protecție împotriva abuzurilor de tip „buldozer” pentru cetățenii care nu s-au drogat, ci doar și-au administrat un medicament banal.

Imediat după decizia ICCJ, procurorul general a cerut modificarea legii, nefiind de acord cu interpretarea dată de ICCJ acelei legi. Parcă am mai văzut, recent, ceva similar: atunci când vedem că alegerile nu ies cum vrem noi, nu ne conformăm rezultatului, ci le anulăm și facem altele noi. Pare că asistăm la crearea unui trend.

Este greu de înțeles de ce Parchetul nu poate sau nu vrea să facă diferența între cei drogați efectiv, „pe bune”, care se află la volan, meritând pe deplin să fie pedepsiți penal (adică să devină infractori) și cei care au luat un Nurofen și se află la volan, fapt pentru care nu trebuie transformați în infractori. Totuși, legea penală nu trebuie să fie un buldozer, care trece peste toți și nivelează terenul. Legea penală trebuie să prevadă sancțiuni penale doar pentru cei care, prin fapta lor (în speță, prin starea lor), prezintă un pericol ridicat pentru societate. Iar faptul ca aceștia, „periculoșii”, pot fi deosebiți, uneori mai greu de ceilalți cetățeni, care, în raport de situația concretă, nu prezintă acest pericol ridicat, nu poate justifica includerea tuturor printre cei pedepsiți penal. Cel puțin, într-un sistem democratic. E obligația statului să adopte reglementări adecvate/nuanțate și să se doteze adecvat pentru a face diferența între cei care prezintă un pericol ridicat pentru societate (doar la ei trebuie să se refere legea penală) și ceilalți.

Este greu și cere multă muncă să faci o legislație bună și corectă, care să facă diferența între cei cu adevărat periculoși și ceilalți. Dar, la o adică, pentru o astfel de muncă, ce ar trebui să fie grea și de calitate, sunt plătiți diverșii reprezentanți ai statului, atât cei care fac legi, cât și cei care le aplică.

Această propunere a procurorului general nu va avea alt efect decât crearea unei stări permanente de incertitudine printre cetățeni („oi fi mâncat ceva cu mac, oi fi luat vreo pastilă și nu am citit atent toate cele 10 pagini ale prospectului?”) prin expunerea la riscul de a fi transformați în infractori pentru „vina” că au luat, cu o seară înainte, un Nurofen, iar în ziua următoare s-au urcat la volan. Ca atare, dacă nu se renunță la propunere până să ajungă la Parlament, Parlamentul ar trebui să aibă înțelepciunea de a o respinge. Spunem aceasta chiar cu riscul de a fi etichetați, din nou, ca visători, pentru că avem astfel de așteptări de la Parlament.

Comisia de la Veneția opinează că anularea alegerilor prezidențiale din 2024 s-a făcut cu încălcarea mai multor standarde democratice

/în , , /de

 

La data de 27 ianuarie 2025, Comisia de la Veneția, pe numele său complet Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, a publicat un Raport urgent privind anularea de către Curtea Constituțională a României (CCR) a alegerilor prezidențiale din România, de la finele anului 2024. Comisia a fost sesizată de către președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (nu orice persoană/entitate are dreptul de a sesiza Comisia).

Raportul conține mai multe constatări și recomandări. Recomandările nu au, formal, putere obligatorie, ci sunt facultative. Dar, având în vedere că rolul comisiei este de a stabili, prin experții din compunerea sa (vorbim în principiu despre experți, nu ne referim la calitatea reprezentanților României în Comisie), standardele democratice în materie, este de așteptat ca țările membre ale UE să pună în practică recomandările Comisei, ca state care aleg să urmeze calea democratică.

În raport se menționează că au fost avute în vedere problemele de principiu, și nu analiza concretă a deciziei CCR[1]. Deci, Comisia nu își propune (și nici nu poate) să anuleze sau să confirme decizia CCR. În raport, Comisia nu neagă posibilitatea ca decizia anulării alegerilor să fie dispusă de o curte constituțională[2] și nici posibilitatea ca aceasta să se sesizeze din oficiu[3]. Dar, lucrurile cu care a fost de acord Comisia, privind procedura democratică a anularii alegerilor se cam opresc aici. Iată, pe scurt, câteva dintre cele mai importante observații ale Comisiei, cu precizarea că este posibil ca fiecare cititor al raportului Comisiei să identifice și alte probleme:

1

Dreptul unei curți constituționale de a acționa din oficiu și a anula alegerile trebuie reglementat clar in lege și trebuie prevăzut numai pentru situații excepționale[4]. Mai mult, Comisia a atras atenția că, prin practica curții de a se sesiza din oficiu[5], se produce un efect negativ, pentru că, prin sesizarea din oficiu, se ajunge la eludarea regulii care prevede că deficiențele în materie electorală nu pot fi sesizate oricând, ci doar într-un termen scurt, pentru ca derularea procesului electoral să nu fie împiedicată[6]. Deoarece sesizarea din oficiu a curții este posibilă oricând, este posibil ca sesizările tardive să fie luate, indirect, în considerare, deși ele ar trebui respinse pe acest motiv, al tardivității. Astfel este eludată regula care prevede că încălcările de lege în materie electorală trebuie invocate numai într-un anumit termen, care trebuie să fie scurt.

La  noi, legea nu prevede dreptul CCR de a se sesiza din oficiu pentru anularea alegerilor. De aceea, în hotărârea nr. 32/2024 de anulare a alegerilor, CCR nu a invocat o prevedere legală, pentru a justifica sesizarea sa din oficiu pentru a anula alegerile, ci a invocat doar propria jurisprudență, o hotărâre mai veche – adică propria voință. Este de menționat că, potrivit legii de funcționare a CCR (Legea 47/1992), CCR se poate sesiza din oficiu doar asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. De asemenea, la noi, nu este reglementată prin lege nici procedura anulării alegerilor de către CCR. Mai mult, CCR s-a sesizat din oficiu și a anulat alegerile după ce au expirat toate termenele prevăzute de lege, în care persoanele nemulțumite puteau depune contestații. Deci, sub toate aceste aspecte, sunt încălcate standardele democratice prezentate în raportul Comisiei.

2

Potrivit raportului Comisiei, în cazul în care urmează ca o curte, inclusiv o curte constituțională, să se pronunțe cu privire la anularea unor alegeri, procedura din fața curții trebuie să garanteze respectarea următoarelor drepturi[7]:

a) Dreptul la audiere echitabilă, publică și transparentă cu privire la problema ce trebuie soluționată de curte, audiere la care sa participe toate părțile (și partea care cere/susține anularea alegerilor, și partea care se opune anulării alegerilor).

La noi, un astfel de drept nu este garantat, nici în caz de anulare a alegerilor și nici în caz de excludere a unui candidat din cursa electorală.

b) Dreptul de a prezenta probe în susținerea plângerii (în primă instanță] după depunerea acesteia (insistăm asupra termenului „probe” folosit de Comisie. Comisia se referă explicit la probe, nu la simple informații).

La noi, un astfel de drept nu este garantat nici în caz de anulare a alegerilor și nici în caz de excludere a unui candidat din cursa electorală. Decizia CCR de anulare a alegerilor nu s-a luat pe bază de probe, ci pe baza unor informații furnizate de serviciile de informații. Pe lângă aceste informații, nu au fost oferite și probe, deși Comisia a precizat că informațiile provenite de la serviciile de informații sunt doar informații contextuale, iar decizia unei curți de anulare a alegerilor trebuie să facă referire la probe.[8]

c) Dreptul de a contesta decizia de primă instanță a curții la o instanță judecătorească. La noi, un astfel de drept nu este garantat, nici în caz de anulare a alegerilor și nici în caz de excludere a unui candidat din cursa electorală de către CCR. Hotărârea CCR este inatacabilă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac. Instanțele de judecată, sesizate cu plângeri/contestații împotriva hotărârii CCR au stabilit că o hotărâre CCR în materie electorală nu poate fi atacată în instanță. Or, potrivit standardelor democratice amintite de Comisie în raportul urgent, hotărârea oricărui decident în materie electorală, chiar și dacă decidentul este o curte constituțională, trebuie să poată fi contestată la o instanță judecătorească.

Se poate lesne constata că, la noi, sub toate aceste aspecte privind respectarea drepturilor procesuale în cadrul procedurii de anulare a alegerilor, sunt încălcate standardele democratice prezentate în raportul Comisiei.

* * *

Ce se poate face, urgent sau nu, după acest raport urgent al Comisiei? Două lucruri ar fi de făcut, dar ambele sunt la fel de improbabile, pe cât de sigur e că trăim  pe o corabie care navighează fără cârmă:

  1. CCR să revină asupra hotărârii de anulare a alegerilor, pe motiv că din actul nou apărut (în speță, raportul urgent din 27 ianuarie 2025), act care nu exista la data adoptării hotărârii CCR de anulare a alegerilor, din 6 decembrie 2024, rezultă că anularea alegerilor s-a făcut cu încălcarea mai multor standarde democratice. La par. 9 din raportul Comisiei se menționează că CCR deja și-a revizuit, la 6 noiembrie 2024, o hotărâre anterioară, din 2 decembrie 2024. Deoarece revizuirea este o cale de îndreptare a hotărârilor definitive greșite ale CCR care este deja utilizată de CCR[9], ea ar putea fi utilizată și pentru revizuirea hotărârii CCR din 6 noiembrie 2024, prin care au fost anulate alegerile.
  2. Parlamentul să modifice de urgență legislația electorala și cea privind CCR, pentru a se conforma standardelor democratice prezentate în raportul urgent al Comisiei din 25 ianuarie 2025.

Dacă acele două lucruri, care ar fi de făcut, nu pot fi făcute, mai rămâne doar de reflectat asupra următoarei afirmații, care nu se află în raportul urgent al Comisiei: The answer, my friend, is blowing in the wind….

 

 

 

 

[1] Par. 6. “It is not for the Venice Commission to go into the facts of the case, or into the examination of the decision by the Romanian Constitutional Court. The question put to the Venice Commission by the Parliamentary Assembly is of a general nature, and it refers to an analysis of general comparative constitutional law and European and international standards.”

[2] Par. 21 “(…)The attribution of the right to cancel elections to the constitutional court is thus in line with – although not required by – European and international standards and with the legislation in many States (….)”

[3] Par. 26. “International standards do not impose nor prohibit in principle ex officio decisions of constitutional courts”

[4] Par. 27 “If constitutional courts were given the right to act ex officio and to annul elections on their own initiative – this would be an enormous power for which it would be reasonable to demand a clear legal basis. In the view of the Venice Commission, the power of constitutional courts to invalidate elections ex officio – if any – should be limited to exceptional circumstances and clearly regulated, in order to preserve voters’ confidence in the legitimacy of elections.”

[5] În limbajul comun, mai este folosit și termenul de “autosesizare”.

[6] Par. 26. “Moreover, an extensive ex officio competence of the constitutional court could put in question the value of (mostly rather short and strict) time limits for complaints if the instance reviewing the election was free to act ex officio after the time limit has expired.”

[7] Par. 30 “… the Venice Commission concluded the following in relation to procedural rights in electoral disputes:

“47. In terms of procedural rights, the applicants’ right to a hearing involving both parties must be protected. More specifically, the following rights must be guaranteed:

“a. The right to present evidence in support of the complaint [appeal at first instance] after it is filed;

  1. The right to a fair, public, and transparent hearing on the complaint;
  2. The right to appeal the decision on the complaint to a court of law”.
  3. The hearing must be public, as the transparency of electoral dispute procedures is very important to ensure trust in the electoral process. Decisions must be well-reasoned and made public.
  1. In the view of the Venice Commission, such procedural requirements (par. 30) also apply to ex officio decisions that lead to the annulment of the election”

[8] Par. 59 “In the opinion of the Venice Commission, such decisions should precisely indicate the violations and the evidence, and they must not be based solely on classified intelligence (which may only be used as contextual information), as this would not guarantee the necessary transparency and verifiability.”

[9] Par. 9. “Another specific feature of the Romanian case is that the Constitutional Court’s decision of 6 December 2024 was a revision of its own decision of 2 December 2024 in which it had confirmed the general validity of the elections. This new decision of the Constitutional Court was justified on the basis of new information”

Guvernul instituie controlul politic al comunicării online în campania electorală

/în , /de

Unele considerații privind regimul eliminării/blocării[1] materialelor neconforme de publicitate politică de pe platformele online; Cu prima ordonanță de urgență din 2025, executivul copiază puțin din legislația europeană, dar o adaptează românește, legiferând eliminarea postărilor politice care nu sunt pe placul birourilor electorale, înainte ca o instanță să decidă dacă e corect sau nu

 

Prin ordonanța de urgență (OUG) nr. 1/2025, Guvernul a dorit să reglementeze anumite aspecte privind desfășurarea alegerilor prezidențiale, care ar urma să aibă loc, în reluare (după anularea celor de anul trecut), la 4 mai 2025.

O atenție deosebită a fost acordată de Guvern campaniei electorale desfășurate online, atât pe platformele obișnuite, cât și pe „platformele mari”.

Este posibil ca această atenție a Guvernului, deloc prietenoasă, pentru platformele online, să fi fost stimulată și de Regulamentul (UE) 2024/1083 al Parlamentului European și al Consiliului, din 11 aprilie 2024, de stabilire a unui cadru comun pentru serviciile mass-media în cadrul pieței interne (denumit si Regulamentul european privind libertatea mass-mediei), care, la pct. 4 din preambul conține aprecieri deloc măgulitoare la adresa platformelor online, în special cele mari. Cităm din pct. 4 al preambului la Regulament:

„În primul rând, platformele online globale acționează ca puncte de acces la conținutul mediatic, cu modele de afaceri care tind să dezintermedieze accesul la serviciile mass-media și să amplifice polarizarea conținutului și dezinformarea. Respectivele platforme sunt, de asemenea, furnizori esențiali de publicitate online, deturnând resurse financiare de la sectorul mass-mediei, afectând sustenabilitatea sa financiară și, prin urmare, diversitatea conținutului oferit”.

Odată stabilit, oficial, faptul că platformele online sunt dușmanul de moarte al mass-mediei, pentru că polarizează și dezinformează, spre deosebire de mass-media, care unește și informează cu maximă corectitudine (dacă n-ar fi așa, la noi, partidele nu ar mai finanța substanțial mass-media „tradițională”), Guvernul a urmat trendul și a procedat la adoptarea unor reglementări care să taie în dușmani.

Astfel, OUG 1/2025 conține o reglementare drastică privind sancționarea abaterilor comise în campania electorala desfăsurată online.

În primul rând, va trebui ca materialele de publicitate politică să poarte pe ele mai multe acccesorii informativ-declarative decât un pom de Crăciun. Sunt cerute, în art. 16, diverse mențiuni despre chestiuni indicate ambiguu în actul normativ, astfel încât nimeni nu va fi sigur că nu a încălcat legea. Cine nu se conformează, comite o gravă contravenție, care se sancționează cu amendă mare, între 15.000 și 50.000 lei.

Partea mai rea abia urmează.

Cu cine vor ține birourile electorale?

Potrivit art. 17 al. 5 si 6 din OUG 1/2025, deciziile BEC si ale celorlalte birouri electorale prin care sunt admise plângerile privind campania electorală online sunt executorii și reprezintă ordine de a acţiona împotriva conţinutului ilegal în sensul art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2.065 (Regulamentul serviciilor digitale – DSA).

Cu alte cuvinte, aceste decizii, emise de entități eminamente politice (birouri electorale), vor fi puse în executare chiar dacă nu sunt definitive, adică pot fi executate mai înainte de a fi supuse controlului de temeinicie și legalitate, care poate fi exercitat exclusiv de instanțele de judecată.

Această soluție legislativă este diametral opusă față de cea prevăzută în art. 42 al. 5 din Legea 370/2004, privind alegerile prezidențiale, potrivit căreia contestațiile formulate împotriva deciziilor birourilor electorale suspendă de drept executarea. Și este de menționat că în art. 17 din OUG 1/2025 nu se prevede nicio derogare de la art. 42 al. 5 din Legea 370/2024, articol care prevede suspendarea de drept a executării deciziilor birourilor electorale care sunt contestate.

Deci, dacă un organism politic, de genul biroului electoral, nu agrează o postare de campanie online, el va putea decide eliminarea/blocarea imediată a acelei postări, chiar dacă decizia organismului politic nu e definitivă și poate fi anulată în căile de atac.

În mod similar, folosind logica din reglementarea Guverului, s-ar putea trece la demolarea unei clădiri în baza unei decizii adminsitrative, nedefinitive, fără a se mai aștepta contestarea acestei decizii în instanță și soluționarea contestației de către instanța de judecată.

Caracterul politic al BEC rezultă din compunerea sa, în care intră:

  • 5 judecători
  • 3 membri ai Autorității Electorale Permanente (președintele și cei 2 vicepreședinți). Președintele AEP este numit de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, un vicepreședinte este numit de Preşedintele României, iar celălalt de prim-ministru. Cei care i-au ales/numit în funcție îi pot și revoca din funcție, pentru „motive temeinice”, deci cei aleși/numiți depind cu funcția integral de bunăvoința politicienilor care i-au ales/numit.
  • 10 reprezentanți ai partidelor politice (politicieni).

Deci, din 18 membri, 13 sunt politicieni, iar 5 judecători. Este ușor observabil că majoritățile pentru luarea unei decizi BEC nu pot fi influențate de judecători, întrucât aritmetica votului este clar în favoarea politicienilor, mult mai numeroși în compunerea BEC.

În mod corelativ, Biroul electoral judeţean, respectiv Biroul electoral al sectorului și municipiului Bucureşti si Biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate sunt constituite din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi. Deci, din 11 membri ai acelor birouri electorale, 3 sunt judecători, iar restul de 8 (marea majoritate) sunt politicieni (după cum am precizat mai sus, AEP este un organism politic – controlat, prin numiri și revocări din funcție, de către politicieni).

Birourile electorale ale secţiilor de votare din ţară sunt alcătuite din cel mult 9 membri, din care un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri propuşi de formaţiunile politice care participă la alegeri. Deci, din 9 membri, 7 (marea majoritate) sunt numiți de partide. Caracterul politic al compunerii biroului electoral al secției este evident.

Faptul că aceste entități, eminamente politice, pot dispune eliminarea/blocarea de conținut de pe platformele online, fără a se mai aștepta hotărârea unei instanțe de judecată, adică a unui organism independent și imparțial, cu privire la temeinicia și legalitatea decizei de eliminare/blocare, reprezintă o ingerință grosoloană a politicului în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Soluția e în mâna Parlamentului

În mod rezonabil, pentru a proteja și dreptul la liberă exprimare, nu doar dreptul la imagine al candidaților sau interesele grupurilor politice, eliminarea/blocarea conținutului online nu ar trebui pusă în executare decât după exercitarea căilor de atac împotriva deciziei de eliminare/blocare, deci numai după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești care să se pronunțe cu privire la temeinica și legalitatea deciziei de eliminare/blocare.

Desigur, s-a putea obiecta că o judecată în instanță dureză mult. Această problemă nu este însă fără soluții. Deja există reglementări în legislația electorală prin care durata soluționării de către instanțe a litigiilor electorale este redusă la câteva zile, cel mult. O astfel de prevedere ar fi putut fi introdusă și în cazul deciziilor de eliminare/blocare de conținut online.

De asemenea, trebuie precizat că Regulamentul (UE) 2022/2.065 nu obligă la punerea în executare a unor decizii nedefinitive. În art. 9 din Regulament, articol dedicat ordinului de a acționa împotriva conținutului ilegal, se prevede la alineatul 6:

„Condițiile și cerințele prevăzute la prezentul articol nu aduc atingere cerințelor prevăzute de dreptul intern procesual civil și penal.”

Or, regula din sistemul nostru juridic este că executarea are loc nu înainte, ci după ce dispoziția de executare a rămas definitivă, în urma contestării sau a expirării termenului de contestare.

Rezolvarea acestei probleme este, din păcate, de competența Parlamentului. Cu ocazia adoptării legii de aprobare a OUG 1/2025, Parlamentul ar putea introduce prevederi în sensul că deciziile privind eliminarea/blocarea de conținut online să poată fi puse în executare numai după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care se soluționează calea de atac împotriva acestor decizii. Tot Parlamentul va putea stabili, cu aceeași ocazie, termene foarte scurte pentru soluționarea litigiilor de această natură de către instanțele judecătorești.

 

 

[1] La pct. 22 din preambulul Regulamentului (UE) 2022/2065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale se prevede: „Pentru a beneficia de exonerarea de răspundere pentru serviciile de găzduire, furnizorul ar trebui, din momentul în care ia cunoștință efectiv sau conștientizează activitățile sau conținutul ilegal, să acționeze prompt pentru a elimina conținutul respectiv sau pentru a bloca accesul la acesta.”

Câteva observaţii despre durata mandatului Preşedintelui României

/în , , /de

„Ingineria constituțională” făcută de CCR, ca să-i prelungească mascat mandatul actualului președinte, poate să înceteze azi, când avem deja noul Parlament instalat

 

Există, în prezent, o dispută în spaţiul public privind condiţiile în care un preşedinte de ţară poate rămâne preşedinte şi după expirarea mandatului de 5 ani.

În discuţie este articolul 83 din Constituţie, care reglementează durata mandatului preşedintelui. Pentru o mai bună înţelegere, vom reda integral acest articol:

ARTICOLUL 83 Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.

(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa.”

 

Se observă că, potrivit alineatului 3, mandatul preşedintelui poate fi prelungit peste cei 5 ani numai în două situaţii, limitativ prevăzute: în caz de război sau în caz de catastrofă.

Raportat la această prevedere din alineatul 3, pare a fi oarecum neclară prevederea din alineatul 2, care stabileşte că mandatul preşedintelui se exercită până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales.

 

Întrebarea esenţială este: în alineatul 2 este prevăzut un alt caz, distinct de cele din alineatul 3, de prelungire a mandatului preşedintelui peste durata de 5 ani sau reglementarea de la alineatul 2 se referă exclusiv la o situaţie din cadrul unui mandat de 5 ani şi nu prevede un nou caz de prelungire a mandatului peste 5 ani?

CCR a stabilit, prin hotărârea nr. 32/2024 din 6 decembrie 2024, prin care, cu aceeaşi ocazie, a anulat şi alegerile prezidenţiale din anul 2024, că în alineatul 2 este prevăzut un caz distinct de prelungire peste 5 ani a duratei mandatului preşedintelui.

Cu toată deferenţa, în prezent, nemeritată, ce ar trebui arătată CCR, încercăm să contrazicem punctul de vedere oficial, exprimat de CCR.

Din analiza atentă a conținutului alineatului 2, care prevede că: „Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.”, se observă două lucruri esențiale:

1 Textul constituţional din alineatul 2 nu conţine termenul „prelungire”, ci doar „exercitarea mandatului”. Din asta se trage, în mod logic, concluzia că textul constituţional reglementează o situaţie ce priveşte strict exercitarea mandatului în curs, adică în cursul celor 5 ani, şi nu un caz de prelungire a mandatului peste durata de 5 ani. Dacă dorea să reglementeze un caz de prelungire a mandatului, legiuitorul constituţional, o spunea clar, aşa cum a făcut la alineatul 3, că mandatul preşedintelui se prelungeşte până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales. Dar, nu, nu  a spus că mandatul se prelungeşte, ci doar că se exercită. Iar exercitarea nu poate exista decât în cadrul duratei mandatului. Când mandatul încetează, de exemplu, prin expirarea termenului de 5 ani, el nu mai poate fi exercitat, deoarece mandatul nu mai există. Şi nu poate fi exercitat ceva ce nu mai există. Pentru a putea fi exercitat şi după 5 ani, mandatul trebuie prelungit, iar condiţiile prelungirii sunt prevăzute în alineatul 3, nu în alineatul 2..

2 De asemenea, textul citat se referă la existenţa unui „Preşedinte nou ales”, tocmai pentru a stabili în mod clar că atunci când există un preşedinte nou ales (alegere care se face, potrivit reglementărilor constituţionale, până la expirarea mandatului preşedintelui în funcţie) mandatul preşedintelui în funcţie nu încetează în momentul alegerii noului preşedinte, ci mai târziu, adică în momentul în care noul preşedinte depune jurământul.

Deci, în situația în care nu există un preşedinte nou ales, textul alineatului 2 nu se poate aplica, lipsind premiza esenţială pentru aplicare acestui text, şi anume existenţa unui preşedinte nou ales, la data invocării şi aplicării alineatului 2 din art. 83 din Constituţie.

În cazul în care mandatul de 5 ani al preşedintelui în funcţie expiră mai înainte de a fi ales un nou preşedinte (cum este cazul de la noi, în această perioadă), textul alineatului 2 nu este aplicabil, deoarece lipseşte, după cum am arătat mai sus, premisa esenţială pentru aplicarea lui, şi anume existenţa unui preşedinte nou ales. Neexistând un preşedinte nou ales, nu se poate pune problema exercitării mandatului preşedintelui în funcţie şi după ce expiră termenul maxim de 5 ani, până când, într-un viitor incert, se va alege un nou preşedinte, care va depune, la un moment dat, jurământul. Această „inginerie constituțională” reprezintă o prelungire mascată de mandat, cu încălcarea condiţiilor constituționale pentru prelungirea mandatului prezidențial (condiții prevăzute în art. 83 alineatul 3 din Constituție).

Deci, dacă mandatul de 5 ani al preşedintelui în funcţie expiră până la alegerea unui nou preşedinte, soluţia constituţională, în opinia noastră, este de declarare a vacanţei funcţiei de preşedinte şi de aplicare a dispoziţiilor articolelor  97-98 din Constituţie, potrivit cărora dacă funcţia de preşedinte devine vacantă, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Singura posibilitate constituţională de prelungire a mandatului preşedintelui în funcţie peste limita de 5 ani este prin adoptarea unei legi organice în Parlament (nu prin hotărâre CCR, care nu e lege organică) şi numai în caz de război sau catastrofă. Ştim că suntem tentaţi să asimilăm termenul de „catastrofă” cu o anume persoană, din capul satului, dar înţelesul constituţional actual al termenului este altul. Desigur, înţelesul termenului ar putea fi îmbogăţit cu noi semnificaţii, ţinând cont de experienţa prezentului.

Facem precizarea de final că exprimarea unor opinii contrare celor, uneori siderante, exprimate de CCR nu înseamnă periclitarea ordinii constituţionale. E nevoie, totuşi, de mai mult calm şi luciditate în acţiunile instituţiilor de forţă. 

Preşedintele României încearcă să împiedice dreptul de vot?

/în , /de

În declaraţia de presă din  6 decembrie 2024,  dată în urma deciziei Curții Constituționale a României  de anulare a alegerilor prezidenţiale din anul 2024, Preşedintele Românei a afirmat:

Acum, „ce urmează?” este întrebarea pe buzele românilor.

 

În primul rând, urmează, după validarea alegerilor parlamentare, care au avut loc între timp, convocarea noului Parlament, convocarea de consultări cu partidele parlamentare și constituirea noului Guvern al României după alegerile parlamentare.

 

Noul Guvern al României va stabili noi date la care se vor desfășura cele două tururi ale alegerii Președintelui României. Deci, încă o dată, se convoacă noul Parlament, se alege noul guvern, noul Guvern stabilește când vor avea loc alegerile prezidențiale în noua variantă.”

Cu alte cuvinte, preşedintele a transmis public guvernului în funcţie interdicţia de a organiza următoarele alegeri pentru preşedinţie, deoarece doar guvernul următor, care va fi format într-un viitor incert, va trebui să organizeze aceste alegeri. Totuşi, nicio prevedere legală sau constituţională nu interzice guvernului în funcţie să organizeze noile alegeri prezidenţiale.

Data alegerilor se stabileste prin hotărâre de guvern (HG). De exemplu, prin HG nr. 756 din 4 iulie 2024 a fost stabilită ziua de 24  noiembrie 2024, ca dată a alegerilor pentru Președintele României din 2024. Modul de derulare a alegerilor prezidențiale nu trebuie reinventat în fiecare ciclu electoral, el este definit printr-o lege deja existentă, și anume Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României. De asemenea, după fixarea datei alegerilor prin HG, organizarea alegerilor se face tot prin HG, care pune în aplicare Legea nr. 370/2004.

Spre exemplu, pentru organizarea alegerilor recent anulate, Guvernul a emis HG nr. 1063 din 28 august 2024 privind stabilirea măsurilor pentru buna organizare și desfășurare a alegerilor pentru Președintele României din anul 2024. Deci, alegerile pot fi stabilite, ca dată, si organizate de Guvern, prin HG-uri, emise in aplicarea legii pentru alegerea președintelui (Legea 370/2024). Așa cum s-a procedat și la alegerile prezidențiale din 24 noiembrie 2024, alegeri anulate, dar nu pe motiv de organizare nelegală.

Așadar, de ce guvernul în funcţie nu mai poate organiza alegeri pentru funcţia de preşedinte? Care este temeiul legal al acestei interdicţii comunicate public guvernului în funcție de către preşedinte? Asta nu s-a mai precizat în discursul preşedintelui. Probabil că e treaba boborului să-și bată capul ca să înțeleagă, nu e treaba împăratului să explice.

Cât de serioasă e această interdicţie comunicată de preşedinte? Ştim cu toţii, cum face preşedintele când se enervează: aruncă paltonul peste maşină. Iar prim-ministrul, în mod sigur, nu vrea să fie în rolul paltonului. Deşi, uneori, i s-ar potrivi şi un rol de fular.

Potrivit art. 385 al. 1 din Codul penal,

Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”

Întrebarea care se pune este dacă sintagma „împiedicare prin orice mijloc” conţinută în textul infracţiunii menţionate mai sus nu se referă şi la întârzierea nejustificată a organizării de alegeri, ceea ce, în mod natural, împiedică alegătorii să voteze, într-o perioadă în care nu există nicio interdicţie legală pentru ca ei să voteze.

Amânarea pentru un viitor incert a (re)organizării unor alegeri, care la această dată ar fi trebuit să fie încheiate, nu este similară cu împiedicarea exercitării dreptului la vot? Răspunsul la această întrebare nu îl putem da noi, ci organele cu competenţe în aplicarea Codului penal. Însă, nu dorim să ne numărăm printre cei care formulează plângeri penale împotriva preşedintelui.

Problemele grave din societatea de acum nu se rezolvă prin mijloace de drept penal, cu mascaţi care sar garduri pentru a fugări idei. E ca şi cum ai chema un elefant să-ţi facă ordine pe raftul cu porţelanuri. Dar, întrebarea rămâne.

Dacă parchetul dorește să dea un răspuns, se poate sesiza și din oficiu.

Scrisoare deschisă împotriva acțiunilor de intimidare privind libertatea de exprimare

/în , /de

Zeci de organizații, cetățeni și jurnaliști solicită Ministerului Justiției protecție reală împotriva diferitelor acțiuni de intimidare exercitate prin justiție la adresa celor care îndrăznesc să apere drepturile comunității

 

30 de organizații ale societății civile, cetățeni și jurnaliști au transmis Ministerului Justiției o scrisoare deschisă în care solicită introducerea, în proiectul legii de transpunere a Directivei anti SLAPP, a prevederii că garanțiile din această directivă se vor aplica și cazurilor naționale, nu numai celor transfrontaliere. 

Conform cercetării realizate de APADOR-CH, în România au loc, de ani de zile, acţiuni de intimidare a celor care acționează într-un fel sau altul în chestiuni de interes pentru întreaga comunitate (denumite în directivă „acţiuni de mobilizare publică”). Aceștia sunt fie cetățeni simpli, jurnaliști, specialiști ai dreptului sau organizații neguvernamentale/civice.

În România am identificat trei modalități de intimidare a activiștilor în interes public și a jurnaliștilor (prin procese de tip SLAPP, prin obligarea la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum foarte mare și prin inițierea unor proceduri penale). Chiar dacă nu toate se încadrează exact în definiția SLAPP din Directivă, efectele acestor metode de intimidare sunt aceleași: limitează libertatea de exprimare și drepturile civile ale cetățenilor.

Studiile europene arată că peste 90% din acțiunile de tip SLAPP sunt exercitate în cauze naționale, nu în cauze transfrontaliere. Având în vedere acest argument, precum și obligația de a respecta principiul egalității în drepturi și a nu discrimina persoanele intimidate prin acțiuni exercitate în cauze naționale, în România, extinderea domeniului de aplicare a garanțiilor prevăzute de Directiva anti SLAPP este necesară.

Semnatarii acestei scrisori solicită pe această cale Ministerului Justiției și Parlamentului să fie invitați la toate dezbaterile care vor avea loc pe marginea proiectului de lege de transpunere a Directivei.

Semnatari:

APADOR-CH

Asociația AER Muntenia Sud

Fundatia Eco-Civica

Maxim-Samuilă Aristide, grupul de cetățeni Valea Putnei 

Diana Ionescu, avocat coordonator SCA Plopeanu&Ionescu

Grupul Floreasca Civică

Defapt.ro

Asociația Rădăuțiul Civic

Societatea Academică din România

Mihai Goțiu (România Curată)

Asociația MozaiQ LGBT

Centrul de Resurse Juridice

Freedom House România

Miliția Spirituală

Asociația Human Rights Research Centre

Comunitatea Declic

Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu (CIDRM) 

Rețeaua Mining Watch România

Asociația Bankwatch România

CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică

Fundația Greenpeace CEE România

Agent Green

Emilia Șercan, jurnalistă

PressOne

Asociația de Investigații Media în Balcani (BIRN Romania)

Context.ro

Asociația LiderJust

Free Press for Eastern Europe

Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

Asociația Eurolife

Textul scrisorii, integral:

Către,

MINISTERUL JUSTIȚIEI

În atenția partidelor politice parlamentare

 

Ne adresăm dumneavoastră în legătură cu transpunerea în legislaţia naţională a Directivei (UE) 2024/1069 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 aprilie 2024 privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive împotriva persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică („acțiuni strategice în justiție împotriva mobilizării publice”).

Conform calendarului comunicat, până la finele lunii ianuarie 2025, Ministerul Justiției va elabora proiectul de lege pentru transpunerea Directivei Anti SLAPP.

În acest context, vă adresăm solicitarea ca în cuprinsul proiectului legii de transpunere să introduceţi o prevedere în sensul că procedura și garanţiile prevăzute în directivă, pentru cazurile din categoria SLAPP (în esenţă, cazuri în care, prin acţionarea în justiţie, se urmăreşte intimidarea celor care pun în discuţie chestiuni de interes public), să se aplice şi în cazul litigiilor civile naţionale, nu doar pentru litigiile civile transfrontaliere.

Deși Directiva anti SLAPP prevede că se aplică doar în cazul litigiilor transfrontaliere, Articolul 3 al. 1 prevede expres faptul că garanțiile prevăzute în Directivă sunt un standard minim. În acest sens, fiecare Stat Membru are dreptul de a reglementa un standard de protecție mai ridicat și de a extinde aplicarea garanțiilor prevăzute de Directivă și pentru cauzele naționale. Deci şi pentru cazurile în care domiciliul părților se află în aceeaşi ţară cu sediul instanţei (de exemplu, și pentru cazurile care se judecă de instanțele din România, cu reclamantul și pârâtul având domiciliul/sediul în România).

În acest sens, art. 3 al. 1 din directivă prevede: „Statele membre pot introduce sau menține dispoziții mai favorabile pentru a proteja persoanele implicate în acțiuni de mobilizare publică împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive inițiate împotriva mobilizării publice în materie civilă, inclusiv dispoziții naționale prin care sunt stabilite garanții procesuale mai eficace privind dreptul la libertatea de exprimare și de informare.” Este evident că atât timp cât garanțiile prevăzute de Directiva Anti SLAPP nu vor fi extinse și la cauzele naționale, libertatea de informare și de exprimare nu sunt protejate eficient. Persoanele implicate în acțiuni de mobilizare publică vor fi în continuare amenințate, intimidate, supuse presiunilor specifice acțiunilor de tip SLAPP, în cauzele naționale.

Potrivit unui studiu realizat de Coaliția Anti-SLAPP în Europa (CASE), pentru perioada 2010-2022, marea majoritate a litigiilor de tip SLAPP, circa 90,5% din ele, sunt declanșate la nivel naţional (părţile şi instanţa sunt în aceeaşi ţară). Doar o foarte mică parte a litigiilor de tip SLAPP, circa 9,5%, sunt declanșate la nivel transnațional (cel puţin o parte nu are domiciliul în ţara în care are sediul instanţa). 

Acest studiu ne arată, așadar, faptul că peste 90% din totalul acțiunilor civile introduse la instanță, ca mijloc de intimidare a celor care pun în discuţie chestiuni de interes public, sunt declanșate la nivel naţional, nu transnaţional, adică la nivelul litigiilor în care şi părţile şi instanţa se află în aceeaşi ţară.

În acest context, protecția contra intimidărilor de tip SLAPP, a discursului şi acţiunilor publice care vizează probleme de interes general, nu poate fi cu adevărat eficientă dacă ea nu se aplică în peste 90% din acțiunile de acest tip declanșate la nivel național. Reamintim faptul că directiva permite fiecărui stat să extindă garanțiile pe care aceasta le conține și la litigiile naționale.

În cazul României, extinderea garanțiilor prevăzute de directivă şi la litigiile naţionale este cu atât mai necesară cu cât, din exemplele care urmează mai jos, rezultă că în ultima perioadă au avut loc mai multe acţiuni de intimidare a celor care, fie ca „simpli” cetăţeni, fie ca specialişti ai dreptului, fie ca forme organizate ale societăţii civile, au ridicat public şi au acţionat în legătură cu chestiuni de interes pentru întreaga comunitate (acţiuni denumite în directivă „acţiuni de mobilizare publică”).

Conform cercetării realizate de APADOR-CH aceste acțiuni de intimidare sunt de trei feluri:

1. Intimidare prin procese încadrate în definiția SLAPP

Câteva exemple:

Litigiul ONE United Properties S.A – Floreasca Civică și alții

În 2017 a început o serie de procese în care unii cetățeni din Floreasca contestau avizele de mediu emise de autorități pentru niște construcții ale dezvoltatorului imobiliar One United Properties S.A. În procese au intervenit de partea cetățenilor două organizații neguvernamentale cunoscute – Asociația Salvați Bucureștiul și Miliția Spirituală – iar de partea autorităților statului au intervenit beneficiarii acelor construcții. În 2022 cetățenii au pierdut procesele, iar rezultatul a dus la dizolvarea în instanță a uneia dintre organizații – Miliția Spirituală – pentru incapacitatea de a achita cheltuielile de judecată. 

Dar dezvoltatorul imobiliar One United Properties S.A. nu s-a oprit aici. În 2023 a deschis un nou proces în care cere daune de 1 milion de euro de la câțiva dintre cetățenii din grupul Floreasca Civică și de la membrii asociațiilor care i-au ajutat în procesele precedente. Printre faptele imputate de dezvoltator se numără „proferarea” pe rețelele de socializare de „acuzații nefondate” la adresa One, acuzația că pârâții au formulat  petiții către autorități, prin care ar fi adus acuzații nefondate față de One și că aceștia ar fi inițiat mai multe litigii la adresa dezvoltatorului în scop șicanator. 

Cristina Vanea, membră a grupului Floreasca Civică:

Ne-am trezit dați în judecată pe persoană fizică pentru că ne-am exercitat niște drepturi constituționale, ceea ce este de o gravitate extremă. One United Properties ne-a acuzat că am șicanat autoritățile statului cu petițiile pe care le-am făcut, că am organizat proteste, că am făcut campanie de strângere de fonduri pentru susținerea proceselor, că am arătat cetățenilor deranjați de acest proiect cum să se adreseze autorităților, spunând că toate aceste acțiuni fac parte din <sfera ilicitului civil>. Deci, acțiunile pe care în mod obișnuit le fac grupurile de inițiativă civică și organizațiile neguvernamentale, în viziunea One United Properties, sunt ilicite, drept pentru care acestea trebuie desființate iar cetățenii hărțuiți, plimbați prin instanțe și astfel descurajați să mai atace un act administrativ, cu toate că singura modalitate prin care se poate face acest lucru este prin intermediul instanțelor de judecată”. 

AER Muntenia vs. Clean Tech International SRL 

Aerul și apa celor 50.000 de locuitori din Slobozia și Ciulnița (Ialomița) sunt disputate de câțiva ani în justiție, după ce mai mulți cetățeni au format o asociație pentru a se lupta cu Clean Tech, o fabrică de neutralizare a deșeurilor de natură animală, despre care ei spun că poluează zona și emană un miros insuportabil. Dorina Milea, inițiatoare a Asociației Ecologice Regionale AER Muntenia, spune că instituțiile statului nu au răspuns la apelurile cetățenilor, dimpotrivă, au emis noi autorizații pentru fabrică. Prin urmare asociația a fost nevoită să dea în judecată fabrica, pentru a-i anula autorizația de mediu și acordul de mediu pentru o nouă linie de producție pe care o plănuia. În 2023 și Clean Tech a chemat în garanție Asociația AER Muntenia, în vederea obligării în solidar a membrilor persoane fizice la plata sumei de 20 de milioane de euro, reprezentând prejudiciul cauzat societății, în eventualitatea suspendării autorizației de mediu contestate de asociație. În urma acestei cereri, litigiul a fost notat în cărțile funciare ale membrilor asociației, împiedicându-i pe aceștia să mai dispună de propriile bunuri imobile. Procesul este în curs de desfășurare.

Dorina Milea, membru fondator AER Muntenia:

Nu cred că s-au mai cerut la noi în țară 20 de milioane de euro despăgubiri. Nici nu știu să fac socoteala în lei la atâția bani. Mai ales că nu a venit împotriva ONG-ului, ci împotriva noastră, ca persoane fizice. Ar trebui să-i dăm și noi în judecată că ne-au provocat atâta stres. Și unii membri au renunțat, de frică să nu-și piardă casa. Însă toți trăim din salariu. Am plătit deja două acțiuni importante și două recursuri și probabil vom mai plăti și altele. Am avut colegi care nu au avut serviciu câteva luni, nu poți să le ceri bani pentru avocat. E complicat. Și toate astea pentru că vrem să respirăm aer curat”.

Cristina Trăilă vs. SAR și Mihai Goțiu

În august 2024, deputata Cristina Trăilă i-a dat în judecată pe activistul Mihai Goțiu și organizația Societatea Academică din România (SAR), cerând daune morale de 10.000 de euro  și ștergerea mai multor articole pe care Goțiu le-a scris și publicat pe site-ul România Curată și Libertatea.ro. În articole se vorbește despre activitatea doamnei Trăilă de avocat al firmei de exploatare a lemnului Schweinghofer, care ar fi în conflict de interese moral cu calitatea sa de parlamentar.

Mihai Goțiu:

Consider că este o legătură între proces și faptul că (doamna Trăilă – na) știa că va veni noul Cod Silvic în comisiile din Camera Deputaților. Vine exact într-o perioadă în care timpul și energia ar fi trebuit implicate în dezbaterea din Parlament, nu în procesul cu ea.  Mai mult de jumătate din timpul din ultimele două luni l-am folosit pentru pregătirea procesului, timp care ar fi fost folosit în alte proiecte restante, la care a trebuit să renunț pentru că nu mai aveam timp. Deci e timpul pierdut, pe de-o parte, și pe de altă parte temerea colegilor din organizație – legitimă pentru ce se întâmplă în justiția din România – temerea că va fi afectată organizația de acest proces, prin blocarea unor sume de bani care ar fi fost folosite pentru activitatea proiectelor.”

Procesele Eco-Civica

Eco-Civica, una dintre cele mai vechi organizații de protecție a patrimoniului, mediu și urbanism din țară, intervine în procese alături sau în numele unor cetățeni care se luptă pentru drepturile lor cu mari dezvoltatori imobiliari. Din această cauză, de-a lungul timpului a fost implicată în peste 400 de procese, iar în prezent are pe rol 43 de procese. În unele dintre ele i se cer despăgubiri sau cheltuieli de judecată de zeci de mii de euro. Dan Trifu, președintele organizației, spune că înainte de 2017 Eco-Civica reușea să câștige peste 70% dintre procese, însă în ultimii ani abia dacă mai câștigă 50%, deși spețele sunt mult mai clare. Daunele solicitate Eco-Civica în astfel de litigii au un cuantum împovărător. De exemplu, într-un proces în care s-a judecat cu un dezvoltator imobiliar, din 1998, pentru salvarea a 20 de hectare retrocedate în Parcul Tineretului, li s-au cerut cheltuieli de judecată de circa 30.000 de euro. Într-un alt proces, cu un dezvoltator care construiește la limita Deltei Văcărești, li s-au cerut 1.000.000 euro daune în solidar cu Asociația Salvați Bucureștiul și alții (reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantului, ca urmare a împiedicării realizării proiectului imobiliar), plus cheltuieli de judecată în jur de 20.000 euro. În procesul pentru salvarea părții retrocedate din Parcul IOR, proprietarii zonei cer de la Eco-Civica daune de 50.000 de euro, pentru că activiștii organizației au încălcat proprietatea și au intrat în zona retrocedată ca să documenteze distrugerile din zonă. Și dezvoltatorul Greenfield Băneasa, a dat în judecată Eco-Civica, pentru afirmațiile făcute în mai multe articole, despre dezvoltarea imobiliară și drumul de acces către ea, cerând daune de 300.000 de lei și ștergerea articolelor de presă. Acest din urmă proces a fost câștigat de Eco-Civica.

Dan Trifu, președinte Eco-Civica:

În general dezvoltatorii lucrează cu cele mai mari case de avocatură și își întocmesc niște facturi de cheltuieli uriașe. Lucrurile s-au agravat când au apărut și alți doi dezvoltatori imobiliari mari pe harta Bucureștiului, și au apărut aceste probleme cu dizolvarea ONG-urilor pentru imposibilitate de plată. E o ambiguitate legislativă, pentru că din moment ce ești ONG, organizație non-profit, cum poți fi dizolvat pentru neplată, nu? Sunt la limita legii. Iar noi avem 3-4 procese și pe răspundere delictuală. În afară de faptul că ne cer dizolvarea, ne dau în judecată pe răspundere delictuală, că le-am afectat imaginea”.

Ameco Renewable Energy SRL vs. Agent Green

Compania Ameco, cu sediul în Joseni și capital elvețian, care produce peleți și brichete din lemn, a acționat organizația ecologistă Agent Green în instanță în urma apariției unui articol în New York Times, la a cărui documentare au ajutat și câțiva membri ai organizației ecologiste, după cum explică Gabriel Păun, fondatorul Agent Green. În articolul în care este menționată și Ameco se spune că România își sacrifică pădurile seculare pentru obținerea energiei. Potrivit Agent Green, Ameco pretinde ștergerea articolului din NYT, precum și 200.000 de euro daune morale de la Agent Green și 3 milioane de euro daune materiale pentru pierderile pe care le-ar fi contabilizat în urma apariției articolului, plus plata a 6.000 de euro zilnic până când The New York Times va șterge articolul și își va cere scuze.

Gabriel Păun, președinte Agent Green:

Trebuie să recunosc că e cel mai mare stres pe care l-am avut, pentru că am văzut și cine sunt acționarii din spate. Niște oameni foarte periculoși care au multe afaceri pe planetă. E scary, e un proces care nici nu ar fi trebuit acceptat de curte, pentru că noi nu avem nicio treabă cu asta. Nu are logică, e clar intimidare. Organizația are probleme financiare pentru că avem multe procese, iar rata de recuperare a cheltuielile de judecată este sub 1%. Am cheltuit peste 1 milion de euro, toți banii noștri din ultimii 5 ani s-au dus pe procese. E foarte grav, sunt bani cu care puteam să facem altceva”.

One United Properties SA. vs. Defapt.ro

În aprilie 2024 site-ul media www.defapt.ro a fost dat în judecată de compania One Properties, un dezvoltator imobiliar, care a cerut, prin ordonanță președințială, ștergerea de pe site a trei articole. Printre acestea: o investigație despre unul dintre acționarii companiei și două articole informative despre procesele în care compania a fost implicată cu mai multe ONG-uri și cetățeni din Floreasca, locuitori care contestau unul dintre proiectele dezvoltatorului imobiliar. Cătălin Prisăcariu, unul dintre fondatorii site-ului media, spune că Defapt.ro a câștigat primul proces (fond și apel) însă compania One a deschis un al doilea proces, în care cere pe lângă ștergerea articolelor respective și daune morale de 100.000 de euro, pentru prejudicii de imagine pe care articolele în cauză le-au provocat companiei. Al doilea proces încă se judecă.

Cătălin Prisăcariu, cofondator Defapt.ro:

Observ că ei fac asta pe bandă rulantă, mai sunt vreo două publicații date în judecată. E definiția clasică a SLAPP-ului ce fac ei, se duc direct în instanță fără să încerce măcar să tranșeze chestiunea înainte, cu un drept la replică etc. Mizează pe puterea lor financiară de a susține ani de zile <n> procese, când ei știu foarte bine că publicațiile nu au aceleași arme. Acum aștept să văd loteria judecătorilor la acest proces. Cei de la primul proces au fost evident nepărtinitori și profesioniști. Probabil va dura câțiva ani acest proces. Dar e întotdeauna un risc, dacă se va ajunge la plata acestor sume în mod evident, ca și în cazul altor ONG-uri, neexistând sumele alea în conturi, se vor îndrepta împotriva bunurilor deținute, iar cel mai important este domeniul defapt.ro, și astfel pierzi tot ce ai construit”.

Jurgen Faff vs. Context.ro

Site-ul de investigații jurnalistice Context.ro a fost dat în judecată de un om de afaceri din Sibiu, care a cerut 3,4 milioane de euro drept daune, după ce o investigație Context.ro a arătat că statul român a investit 2 milioane de euro, bani europeni, într-un teren de golf care nu a fost realizat niciodată. În urma publicării investigației, DNA a deschis un dosar penal pentru a investiga cazul, dar l-a și închis ulterior. 

Omul de afaceri Jurgen Faff susține că una dintre companiile sale a pierdut un contract comercial estimat la peste 3,3 milioane de euro în urma investigației noastre. Alți 100.000 de euro sunt ceruți pentru „stresul cauzat de investigațiile jurnalistice”.

Biro Attila, cofondator și redactor-șef Context.ro:

Acesta este un caz SLAPP clasic (proces de intimidare), menit să împiedice jurnaliștii să urmărească fondurile publice și să îi facă pe cei responsabili să răspundă pentru pierderea banilor munciți cu greu de cetățenii UE. Vom continua să lucrăm în beneficiul oamenilor și să ne asigurăm că taxele și impozitele sunt cheltuite corespunzător și nu fraudate.”

BZI.ro vs. Reporter de Iasi 

Publicația Reporter de Iași a fost data în judecată de publicația BZI.ro (Bună ziua Iași) pentru defăimare. Daunele solicitate se ridică la 100.000 de euro. Procesul nu este soluționat definitiv. 

Asociația WorldTeach România vs. Freedom House România si PressHUB (presshub.ro)

În 2022, Freedom House România, deținătoarea publicației PressHUB, a fost dată în judecată de către Asociația WorldTeach România pentru publicarea unei anchete, pe site-ul PressHUB, privind existența unui centru fantomă pentru victimele traficului de persoane. În cadrul procesului, reclamanta a solicitat daune morale în valoare de 350.000 lei (aproximativ 70.000 euro).

2.Intimidare prin solicitarea de cheltuieli de judecată disproporționate 

Tot acțiuni de intimidare, similare ca scop acțiunilor de tip SLAPP, a celor care pun în discuție chestiuni de interes public sunt și cele prin care se solicită cetățenilor sau organizațiilor din societatea civilă sume foarte mari cu titlu de cheltuieli de judecată.

Câteva exemple:

Comunitatea din Pojorâta vs. Consiliul județean Suceava

De 17 ani, locuitorii din Valea Putnei – Pojorâta se opun punerii în functiune a unui depozit de deșeuri construit în vârful muntelui, aproape de pasul Mestecăniș. În primii șapte ani, comunitatea locală a inițiat numeroase demersuri pentru a determina autoritățile publice să renunțe la amenajarea gropii de gunoi, la câteva sute de metri de casele oamenilor. Nici petițiile, nici articolele publicate în presă sau participarea cetățenilor la ședințele de consiliu nu le-au atras atenția decidenților, prin urmare o mână de localnici s-a mobilizat să-și ceară dreptatea în instanță.

După alți zece ani de procese (unele câștigate, unele pierdute), în care Consiliul Județean Suceava a cheltuit sume imense din bani publici pentru a acoperi vocile cetățenilor contestatari, șase dintre localnicii care n-au abandonat lupta sunt somați acum să plătească cheltuieli de judecată în valoare de aproximativ 60.000 euro.

Aristide Maxim, unul dintre cetățenii cei mai vocali, care s-a opus proiectului:

Am avut tenacitatea să nu renunț. În statul român dreptatea este facultativă”.

Societatea civilă de avocați Popleanu&Ionescu vs. Consiliul Județean Suceava

Societatea de avocați a dat în judecată Consiliul Județean Suceava pentru anularea planului urbanistic zonal și a autorizatiei de construire emise de autorități pentru amenajarea depozitului de gunoi de la Pojorâta. Consiliul județean Suceava a alocat fonduri pentru plata firmei de avocatură care l-a reprezentat în proces, în valoare de aproximativ 70.000 de euro, conform documentelor publice accesate de către reclamantă. Acțiunea introdusă de reclamantă a fost respinsă ca inadmisibilă. Consiliul Județean Suceava a declarat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. 

Fundația Valea Bistriței vs. Agenția pentru Protecția Mediului Gorj și Explocarb SRL

Cetățenii din comuna Pestișani, Gorj, reuniți într-o fundație, au dat autoritățile în judecată pentru anularea autorizațiilor de mediu acordate unei firme care urma să exploateze o carieră de calcar din zonă. În urma pierderii procesului, cetățenilor li s-au cerut cheltuieli de judecată în valoare de aproximativ 20.000 de lei.

Procesele Eco-Civica

Conform mențiunilor de mai sus, Organizația Eco-Civica a fost obligată în procese diferite, la cheltuieli de judecată în sumă de: 30.000 de euro în Procesul pentru zona retrocedată din Parcul Tineretului, 20.000 de euro în procesul cu dezvoltatorul imobiliar din zona Deltei Văcărești, 15.000 de euro într-un proces pentru Serele Berceni.

Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu vs. Deva Gold

În procesul inițiat de CIDRM, ca parte a rețelei Mining Watch România, având ca obiect suspendarea licenței pentru proiectul auro-argintifer de la Certej, compania minieră a solicitat cheltuieli de judecată de 84.000 de euro. Aceasta sumă reprezintă onorariile achitate de către Deva Gold SA avocaților care îi reprezintă. De menționat că, CIDRM are în prezent litigii care cer atât anularea licenței Deva Gold, cât și a licenței pentru proiectul minier Roșia Montană.

Luminița Dejeu, președinta CIDRM:

Avem un istoric îndelungat de contestare a proiectelor industriale toxice în instanță. Cele mai multe dintre acestea s-au soluționat în favoarea organizației pe care o reprezint și a comunităților locale vizate. În ultimii ani, din pricina aplicării neunitare a prevederilor din Codul Administrativ, suntem nevoiți, potrivit practicii instanțelor clujene, să atacăm și beneficiarul actelor emise de autorități. Astfel, companiile vizate, folosesc cheltuielile de judecată ca pe o metodă de descurajare și pedepsire a organizațiilor care acționează pentru protejarea interesului public.”

Asociația Agent Green și Asociația Bankwatch România vs. Agenția pentru protecția mediului Hunedoara și SC Hidro Clear SRL

Reclamantele au solicitat în 2021 anularea autorizației de mediu și desființarea lucrărilor de la amenajarea hidroenergetică de pe râul Taia. În 2017 Tribunalul Hunedoara anulase deja decizia etapei de încadrare și autorizația de mediu aferente acestui proiect, hotărârea rămânând definitivă în urma recursului. În urma pierderii noului proces în 2023, reclamantele au fost obligate la plata unor cheltuieli de judecată în valoare de aproximativ 36.000 de euro, Tribunalul București admițând integral suma solicitată de pârât.

3. Intimidare prin formularea de plângeri penale

 

Deși directiva prevede expres că nu se aplică în materie penală, sunt de semnalat exemple de intimidare, similare ca scop acțiunilor de tip SLAPP, a celor care pun în discuție chestiuni de interes public, prin intermediul formulării de plângeri penale împotriva acestora. 

De exemplu, în octombrie 2024, presa a relatat, pe surse, despre o plângere penală formulată de Ministrul Energiei împotriva unor ONG-uri ce au drept scop protejarea mediului, a patrimoniului natural și combaterea poluării. Tot presa a anunțat că procurorii DIICOT au deschis un dosar penal ca urmare a acestei plângeri care vizează mai mulți activiști de mediu, inclusiv Greenpeace. Cu toate acestea, nu există deocamdată nicio informație oficială pe acest subiect. DIICOT refuză să ofere informații despre existența acestei plângeri, iar Ministerul Energiei și ministrul oferă declarații contradictorii și proferează acuzații nefondate la adresa societății civile.

Și jurnaliștilor sau publicațiilor li se deschid dosare penale în scop de intimidare. Numai în ultimii zece ani DIICOT a deschis șase dosare penale unor jurnaliști care documentau cazuri grave, după cum reiese dintr-o analiză realizată de Context.ro, care arată apetența procurorilor în a hărțui reporterii care documentează corupția sau crima organizată. Într-unul din cazuri, de exemplu, procurorii au decis că o jurnalistă de la Radioul public, devenită avertizor de integritate, trebuie să fie anchetată și trimisă în fața judecătorilor. Ea fusese acuzată că ar fi divulgat „informații secrete de serviciu sau nepublice”. În final, s-a dovedit că era vorba de informații de interes public, respectiv despre documente care arătau costurile deplasărilor cu avionul la business class, ale președintelui Radioului public.

Astfel de mecanisme au un efect real de intimidare și discreditare a muncii societății civile, în special atunci când sunt netransparente și angrenează actori statali importanți cum ar fi ministere și parchete specializate.

* * *

În concluzie, vă adresăm solicitarea ca în cuprinsul proiectului legii de transpunere a Directivei Anti-SLAPP să introduceţi o prevedere în sensul că procedura și garanţiile prevăzute în directivă pentru cazurile din categoria SLAPP să se aplice şi în cazul litigiilor civile naţionale, nu doar pentru litigiile civile transfrontaliere.

De asemenea, reiterăm solicitarea ca la toate dezbaterile publice privind adoptarea legii de transpunere a directivei să fie invitați semnatarii acestei scrisori deschise.

Semnatari,

APADOR-CH

Asociația AER Muntenia Sud

Fundatia Eco-Civica

Maxim-Samuilă Aristide, grupul de cetățeni Valea Putnei 

Diana Ionescu, avocat coordonator SCA Plopeanu&Ionescu

Grupul Floreasca Civică

Defapt.ro

Asociația Rădăuțiul Civic

Societatea Academică din România

Mihai Goțiu (România Curată)

Asociația MozaiQ LGBT

Centrul de Resurse Juridice

Freedom House România

Miliția Spirituală

Asociația Human Rights Research Centre

Comunitatea Declic

Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu (CIDRM) 

Rețeaua Mining Watch România

Asociația Bankwatch România

CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică

Fundația Greenpeace CEE România

Agent Green

Emilia Șercan, jurnalistă

PressOne

Asociația de Investigații Media în Balcani (BIRN Romania)

Context.ro

Asociația LiderJust

Free Press for Eastern Europe

Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

Asociația Eurolife

APADOR-CH întreabă, unii candidați răspund: Silviu Predoiu – „Ca președinte pot garanta că România nu va intra în război”

/în , /de

Întrucât nici în această campanie electorală nu vom avea parte de o dezbatere reală între candidații la alegerile parlamentare și mai ales prezidențiale – judecând și după cum au tratat autoritățile propunerile noastre repetate de a schimba legile pentru stimularea participării la dezbateri – APADOR-CH a făcut un set de întrebări pe care le-a transmis tuturor candidaților la președinție, precum și partidelor care și-au depus listele de candidați pentru Parlament.

Prin aceste întrebări am încercat să aflăm câteva dintre concepțiile despre lume și viață ale candidaților. Poate ajută în formarea deciziei de vot, care în acest ciclu electoral pare tot mai confuză.

Ne-am propus să publicăm aceste răspunsuri în ordinea în care le primim de la candidați. Primul care a răspuns este Silviu Predoiu, zis și „spionul” – poate pentru că a lucrat la SIE – situat la poziția 14 pe buletinele de vot. Mai multe despre Silviu Predoiu aflați de pe pagina personală a candidatului.

1. Puteți garanta că, în următorii 5 ani, România nu va intra în război?

Da, ca președinte pot garanta că România nu va intra în război. Tensiunile internaționale se acumulează în timp și îmi propun să acord o importanță accentuată cunoașterii anticipative și prevenției. De asemenea, diplomația și negocierile pot reprezenta ”arme” mult mai eficiente decât rachetele, dacă știi cum să le folosești.

Citesc și eu, ca și dumneavoastră, tot felul de alerte și de predicții privind posibilitatea unei confruntări devastatoare cu Rusia în următorii ani. Nu cred că, în secolul XXI, putem privi cu atâta nonșalanță și apatie perspectiva unui război nuclear sau a unui război generalizat pe teritoriul Europei. Iar liderii europeni, cei ai NATO și ai UE ar trebui să își aducă aminte că obligația lor primordială este față de securitatea și bunăstarea propriilor cetățeni și să ia aminte de la lecțiile istoriei nu foarte îndepărtate, care ne arată că dacă există determinare și inteligență, poziții aparent ireconciliabile pot găsi o cale de soluționare acceptabilă pentru ambele părți.

2.  Daca ați avea de ales între intrarea României în război și ieșirea din NATO, ce ați alege? (Răspunsul nu poate conține decât una dintre cele două variante)

Într-o situație excepțională, între intrarea României în război și ieșirea din NATO aș alege intrarea în război. Îmi bazez opțiunea pe două considerente majore:

– ca stat membru al NATO, România are drepturi dar și obligații. NATO, ca sistem de securitate colectivă, implică faptul că statele membre s-au angajat să se susțină/ apere reciproc în cazul unui atac al unui stat terț. Intrarea NATO în război implică faptul că unul din statele membre a fost atacat, ca urmare, conform tratatului de aderare pe care l-am semnat, avem obligația și datoria aș spune de a rămâne și lupta alături de aliații noștri.

– dacă situația de securitate ar fi atât de deteriorată încât s-a ajuns la război, o ieșire din NATO nu asigură nicio garanție a neimplicării României într-un război, din contră, ar accentua vulnerabilitatea prin inexistența suportului aliat.

3. În cazul în care România va intra în război, unde ați alege să vă adăpostiți, cât mai repede posibil:

– într-o țară din Europa

– într-o țară din America de Nord

– într-o țară din America de Sud

– într-o țară din Asia

Strict pentru a vă răspunde la întrebare, dintre opțiunile puse la dispoziție aș alege o țară din Europa. În realitate, ca ofițer și /sau ca președinte opțiunea de a ”te adăposti” de războiul prin care trece țara ta nu există. Ca ofițer am jurat ”să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții”, ca președinte ești comandantul forțelor armate și președintele CSAT, dar mai ales ai datoria de a fi liderul națiunii tale și la bine dar mai ales la greu.

4. Care dintre cele două variante considerați că este prioritară, în următorii 5 ani, pentru România:

– înarmarea

– dezvoltarea economică

(Răspunsul nu poate conține decât una dintre cele două variante)

Prioritatea este, evident, dezvoltarea economică. Dezvoltarea economică este în măsură să îmbunătățească condițiile de trai, dezvoltarea economică este în măsură să ajute la detensionarea relațiilor sociale, dezvoltarea economică și o clasă de mijloc consolidate sunt garantul democrației. Dezvoltarea economică este cea care permite, la o adică, inclusiv dotarea cu echipamente militare performante.

5. Ce funcție publică, într-o instituție internațională, v-ați dori să ocupați la finalul mandatului?

Nicio funcție. Nu există nicio funcție și nicio onoare mai mare decât a fi președintele țării tale, liderul națiunii tale. După o astfel de funcție, din respect pentru propria națiune, nu poți deveni funcționar internațional, indiferent de statutul/ relevanța/ impactul sau beneficiile pe care o astfel de poziție ți le-ar oferi.

6. Care este opinia dumneavoastră privind legalizarea consumului de canabis?

Sunt de acord cu legalizarea etapizată a consumului de canabis. Într-o primă fază, legalizarea canabisului în scop medical.

Ulterior, se poate proceda la dezincriminarea deținerii unei cantități reduse, reglementate, pentru consum propriu, concomitent cu finanțarea programelor naționale de prevenire şi asistență și cu dezvoltarea infrastructurii medicale pentru gestionarea cazurilor de dependență.

Înăsprirea pedepselor pentru consumatorii drogurilor ușoare nu pare a da rezultatele scontate nicăieri în lume și este neproductivă în lupta contra traficului de droguri, care rămâne o problemă globală majoră.

7. Ce părere aveți despre țări precum SUA, Canada sau Germania, care au legalizat, sub diferite forme, consumul de canabis? Credeți că acest lucru le va afecta evoluția/dezvoltarea?

Decizia de legalizare, în toate cele trei state, a avut la bază argumente comune: legalizarea ar submina traficul de droguri, ar proteja împotriva impurităților dăunătoare și ar permite poliției să urmărească infracțiuni mai grave, oferind în același timp protecție împotriva consumului de către minorii de 18 ani.

Nu există date privind efectele pe termen lung ale legalizării, întrucât măsurile sunt de dată recentă, iar evaluările canadiene, unde canabisul pentru uz recreațional este legal din 2018, relevă consecințe mixte, dar nu, nu cred că legalizarea consumului de canabis va afecta dezvoltarea/ evoluția acestora.

8.  Potrivit studiilor, consumul de alcool afectează sistemul nervos în egală măsură ca un drog. Care este opinia dumneavoastră privind interzicerea consumului de alcool?

Nu sunt de acord cu interzicerea consumului de alcool. Prohibiția nu a rezolvat niciodată nimic legat de consumul de alcool, din contră, a stimulat traficul și contrabanda. Ca și mai sus, cred că accentul trebuie pus pe programele de prevenire şi asistență și pe dezvoltarea infrastructurii medicale pentru gestionarea cazurilor de dependență.

9. Între Ucraina, Uniunea Europeană, SUA, China, Rusia, NATO și România, care vă trezește cea mai mare simpatie și, respectiv, antipatie?

Dintre statele și organizațiile enumerate, am cea mai mare simpatie (sau mai bine spus afecțiune) pentru România și cea mai mare antipatie față de Rusia.

10. Dacă ați fi pus în situația de a oferi cuiva un cadou de 1 miliard de dolari, sub ce formă ați alege să o faceți:

– banii transferați în cont

– obiecte/opere de artă

– bijuterii și alte obiecte de podoabă

– diverse sisteme, echipamente sau instalații

– excursii, cu avion privat și hotel de lux, pe tot globul

– altă formă (indicați care)

În situația neverosimilă în care aș fi în postura de a oferi cuiva 1 miliard de dolari, aș face acest lucru prin transfer bancar.

11. Cum vedeți rolul serviciilor secrete în România și modul în care este exercitat controlul civil asupra lor?

Serviciile de informații sunt componente esențiale ale Sistemului de Securitate Națională, cu un rol determinant în cunoașterea anticipativă, prevenția și contracararea amenințărilor la adresa securității naționale. Proiectul meu pentru România conține de altfel inițiative vizând rolul, locul și controlul asupra serviciilor de informații, pornind de la nevoia de reconstrucție a încrederii cetățeanului în autoritățile cu atribuții în obținerea de informații.

Din punctul meu de vedere, este imperios necesar ca Serviciile de informații, atât cele două servicii naționale (SRI, SIE) cât și cele departamentale (DGIA, DGPI) să beneficieze de un cadru legal care să le precizeze cu claritate competențele, care să le pună la îndemână mecanismele prin care să poată răspunde eficient amenințărilor actuale și, concomitent, să statueze un control civil real, serios și profesionalizat, care să dea garanții cetățeanului că acestea nu își depășesc atribuțiile, că nu au loc abuzuri. În plus, militez pentru demilitarizarea celor două servicii naționale.

În acest moment nu există practic un control civil coerent, comisiile parlamentare fiind mai degrabă niște forme fără fond, fapt evident și din datele existente pe website-ul Parlamentului României. Comisiile de control nu sunt doar cele care ar trebui să exercite un control real, aprofundat, conform atribuțiilor stabilite prin lege sau hotărâri ale Parlamentului, dar ele trebuie să fie și interfața dintre serviciile de informații și societatea civilă. Componența comisiilor, transparența membrilor acestora referitor la evoluția lor, la probitatea lor morală, la sistemul lor de valori trebuie să dea garanții societății că își vor exercita atribuția de control cu onestitate și seriozitate. Activitatea serviciilor de informații este clasificată, dar rezultatele controalelor nu pot și nu trebuie să fie clasificate ci trebuie comunicate către public, ceea ce în România nu se întâmplă și nu s-a întâmplat niciodată.

Contrar percepției comune, lipsa unui control civil real nu profită serviciilor de informații ci are efecte adverse, adâncind prăpastia de neîncredere dintre acestea și societatea pe care trebuie să o protejeze.

12. Sunteți de acord cu abrogarea legii care permite finanțarea de la stat (cetățeni) a partidelor politice și a campaniilor electorale? Motivați răspunsul.

Da, sunt de acord.

În România, subvențiile au devenit după 2016 principala sursă de finanțare a partidelor politice. Și în alte state europene există subvenții pentru partidele politice și nu le putem considera a priori nocive pentru democrație, dimpotrivă, pot avea un efect pozitiv cu privire la dezvoltarea pieței politice. Subvențiile pot susține partidele noi, contribuind astfel la diversificarea ofertei politice sau pot contribui la reducerea corupției.

Din păcate, modul în care au fost reglementate subvențiile acordate partidelor politice în România nu este de natură să susțină niciunul din beneficiile listate mai sus. Deși condițiile privind înființarea partidelor politice au fost relaxate, prin această subvenție care merge strict către partidele consolidate de pe piață, care au astfel resurse financiare semnificative, se accentuează decalajul dintre formațiunile noi și cele consacrate.

În plus, nu există condiții de transparență, astfel că principalele partide folosesc acești bani pentru a plăti firme care asigură prezența „pozitivă” în diferite publicații online, fără ca cititorii să fie avertizați că citesc un conținut plătit.

Aceste practici afectează atât informarea corectă a publicului prin materialele de presă respective, care nu mai sunt jurnalistice, ci de publicitate, dar și felul în care se face presă în general, încurajând redacțiile să respingă opiniile critice la adresa partidelor care plătesc publicitate mascată și să limiteze popularizarea vocilor critice sau alternativelor.

Distorsionarea pieței politice este foarte evidentă în acest an electoral, fondurile mari alocate unui număr mic de partide creând decalaje insurmontabile pentru partidele noi/ mici și candidații acestora.

În concluzie, da, consider că această lege ar trebui abrogată, întrucât prin anularea mecanismelor de competitivitate, auto-cenzura mass media ca efect al propagandei plătite și transformarea lipsei de transparență a actului politic într-o normalitate, efectul său final constă în alterarea echilibrului democratic.

13. Considerați că România este un stat de drept în care sunt respectate drepturile tuturor cetățenilor, indiferent de etnie, religie sau orientare sexuală, iar instituțiile statului funcționează? În cazul unui răspuns negativ, vă rugăm să argumentați.

Un stat de drept înseamnă instituții puternice, înseamnă supremația legii, înseamnă o justiție independentă, înseamnă mecanisme de control și echilibrare credibile și eficiente. Deși teoretic România este un stat de drept, există deficiențe în modul în care sunt respectate și aplicate normele care ar transforma teoria în realitate. Nu cred că avem instituții puternice, pentru că politizarea excesivă concomitent cu promovarea mediocrității în politică a făcut ca multe din aceste instituții să ia forma omului/ partidului care conduce la un moment dat. Elaborăm periodic strategii în diverse domenii și acestea nu se implementează niciodată, fiecare nouă strategie începe cu precizarea că obiectivele din vechea strategie nu au fost atinse. Deși entitățile există, în realitate mecanismele de ”checks and balances” se află într-o mare suferință, practic niciuna dintre instituțiile înființate pentru a asigura controlul și echilibrarea nu funcționează la nivelul la care ar trebui, de la controlul civil asupra serviciilor de informații la Curtea de Conturi.

În privința drepturilor fundamentale, aș spune că acestea nu sunt încălcate dar nici nu cred că sunt cu adevărat respectate, pentru că respectul, protejarea dreptului  implică, în accepțiunea mea, a face ceva, o atitudine pro activă din partea statului.

În plus, finanțarea partidelor parlamentare cu sume enorme de la bugetul de stat și posibilitatea oferită de lege acestora de a cheltui acești bani pe presă și propagandă a afectat major libertatea presei. Problema ”cumpărării” presei a devenit cu atât mai gravă în acest an electoral foarte dificil, fondurile mari alocate unui număr mic de partide afectând echilibrul campaniilor electorale. Vedem cum partidele ”mari” cumpără reclamă pentru a-și vinde imaginea sau pentru a bloca știri negative sau popularizarea contracandidaților, în detrimentul cetățeanului, care este astfel supus dezinformării și manipulării.

Tot tabloul de mai sus sugerează faptul că, pe nesesizate, România a devenit în fapt o democrație iliberală, o democrație cu ”intensitate redusă”, unde deși avem alegeri acestea sunt profund viciate iar cetățenii sunt ținuți în ignoranță privind activitățile celor care exercită puterea, atât prin lipsa de transparență a autorităților cât și prin auto-cenzura mass-media, ceea ce conduce la dezinformare.

Unu-unu-doi, nimeni nu-i ca noi. (Ne)siguranță și exces de zel

/în , , /de

Două știri din ultima săptămână aduc în discuție o imagine problematică a Poliției române, instituția de forță care aplică legile în statul de drept numit România, dar mai mult acolo unde nu simte că ar fi în pericol să supere pe cineva:

  • Știrea despre fata de 22 de ani, acuzată de furt și reținută pentru 24 de ore, pentru că și-ar fi înusușit/aruncat la gunoi o imprimantă pe care polițiștii o pierduseră, în goana lor după alți infractori.
  • Știrea despre non-combatul de la Piața Unirii din București, când primarul general a cerut Poliției române să intervină într-o situație flagrantă de încălcare a legii, și unde Poliția a preferat să stea deoparte, pe motiv că nu e treaba ei.

Aceste recente fapte de „arme” ale Poliției române sunt de natură să ridiculizeze instituția și să-i afecteze și mai mult imaginea, care și așa nu se bucură de prea mare respect în ochii populației. Dacă în cazul Piața Unirii am văzut o poliție indiferentă în fața unui conflict nemaiîntâlnit, iscat chiar între instituții ale statului, deși ar fi trebuit să intervină și să aplaneze situația, în cazul fetei arestate pentru o faptă discutabilă și momentan neelucidată, poliția dă dovadă de exces de zel suspect, care induce mai degrabă aparența de răzbunare a „organelor” umilite de propriul neprofesionalism.

Sunt două fațete ale unei instituții veșnic neadecvate, Poliția română comportându-se deja în prea multe situații precum un adolescent în căutarea identității. Totuși, Poliția Română este o „jună” trecută de 30 de ani (de democrație), care ar trebui să știe deja și ce vrea și cum să se comporte în societate. Iar acțiunile cu exces de zel, așa cum pare ceea ce i se întâmplă tinerei șoferițe de 22 de ani (supusă, conform presei, unor măsuri vădit disproportionate, constând în reținere și percheziție domiciliară, precum și în percheziția domiciliului părinților săi) sau situații precum cea în care poliția a preferat să lase niște oameni, fie ei și polițiști locali, să se încaiere în plin centrul Capitalei, arată din păcate că Poliția română are comportament neunitar, nesigur, ciclotimic, dovadă că e departe de instituția modernă care se pretinde și care ar trebui să fie, că nu lucrează după niște proceduri clare și că este influențată de ingerințe politice.

Ce siguranță și încredere îi transmite Poliția română unui cetățean de rând care vede că la apelul primarului general, de a aplica legea, poliția stă deoparte, nu se bagă, în schimb o hărțuiește cu toată puterea instituțională pe o tânără care a avut ghinionul să-i fi enervat pe niște polițiști neglijenți?

Am lucrat de-a lungul ultimilor 30 de ani cu polițiști din diverse structuri ale instituției și am încercat întotdeauna să sprijimim eforturile de modernizare făcute de instituție. Știm că bunele intenții există, dar ele sunt anulate de apariția unor cazuri precum cele două recente, de aceea cerem conducerii Poliției române să cerceteze atent faptele și să comunice transparent cu publicul în privința soluțiilor găsite pentru remedierea acestor situații semnalate. O imagine publică solidă, bazată pe încredere, se construiește greu și se pierde rapid.

Cum ar putea fi modificată Constituția ca să-i convină și Curții Constituționale

/în , , /de

Pe site-ul Curtii Constituționale a României (CCR) a fost publicată, cu mențiunea „Nepublicată”, „Hotrarea nr. 2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024”

După cum este cunoscut, candidatura a fost respinsă de CCR, cu o majoritate de 5 la 2, iar 2 judecători au lipsit din complet. Cu alte cuvinte, din totalul de 9 judecători care alcătuiesc completul CCR și participă la judecarea fiecărui caz, doar 5 au votat în favoarea acestei hotărâri. Este un indiciu că problema cu privire la care CCR s-a pronunțat este controversată chiar și printre membrii CCR.

Nu facem parte dintre susținătorii candidatei respinse sau ai exceselor acesteia. Dar, motivarea acestei hotărâri ridică unele probleme de principiu, pe care le prezentăm, mai jos, pe scurt:

1. Restrângerea dreptului de a fi ales s-a făcut de către CCR în cadrul unei proceduri în care persoana vizată a fost lipsită de dreptul la apărare şi de dreptul la o cale de atac (dreptul la recurs), drepturi prevăzute distinct atât în Constituţie, cât şi în CEDO.

2. CCR, soluţionând contestaţiile a două persoane cu privire la o candidatură la preşedinţia ţării, s-a substituit instanţelor de judecată, stabilind răspunderea individuală a unui candidat pentru afirmaţii, comportament şi atitudine care nu au făcut anterior obiectul unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele de judecată prin care să se stabilească vinovăţia/responsabilitatea acestei persoane şi interdicţia pentru aceasta de a candida. Menţionăm că, în cadrul procedurilor judiciare care se desfăşoară în faţa instanţelor judecătoreşti, sunt asigurate dreptul la apărare şi dreptul la exercitarea unei căi de atac. Iar interdicţia de a candida, ca sancţiune pentru faptele unei persoane fizice, poate fi dispusă doar de instanţele de judecată. Menţionăm că, potrivit Constituţiei, CCR nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti. CCR verifică doar îndeplinirea unor condiţii legale, nu aplică sancţiuni unei persoane fizice pentru comportament şi atitudine.

3. CCR a adăugat, ad-hoc, o nouă condiţie la condiţiile preexistente pentru a candida la preşedinţie, şi anume condiţia „cuminţeniei” candidatului. Motivul central al restrângerii dreptului de a candida a constat în atitudinea/conduita și declaraţiile publice ale candidatului (par. 38 din hotărâre), care intră în categoria „antisistem”. Cu alte cuvinte, CCR nu va accepta, începând cu această hotărâre, decât candidaturile la preşedinţie ale unor persoane care fac declaraţii cuminţi, conformiste, prosistem. Această condiţie nou introdusă de CCR, a „cuminţeniei” candidatului, reprezintă o restrângere substanţială a dreptului la liberă exprimare, drept care protejează nu doar opiniile favorabile, neutre, neconflictuale, ci şi exprimările care şochează, ofensează sau scandalizează. Dacă aceste exprimări depăşesc limitele stabilite prin lege (de exemplu, declaraţii rasiste sau care incită la ură, la violenţă şcl), există proceduri prevăzute în legea penală sau civilă care duc la sancţionarea persoanei care a depăşit limitele legale. Potrivit actualelor reglementări, sancţionarea persoanei fizice pentru astfel de „derapaje” se poate face doar de instanţa de judecată, nu şi de CCR, care nu este instanţă de judecată. În cazul de faţă, astfel de sancţiuni aplicate de instanţele de judecată, prin care a fost interzisă exercitarea dreptului de a candida, nu au fost identificate şi invocate de CCR. În schimb, CCR a procedat direct la sancţionarea candidatului pentru declaraţii şi conduită necorespunzătoare, luând locul instanţelor judecătoreşti competente.

4. CCR asimilează criticile și opoziția exprimate la adresa instituţiilor europene sau organizaţiilor militare internaţionale cu încălcări ale Constituţiei. Astfel, CCR afirmă că „Apartenența la UE și la NATO sunt opțiuni fundamentale constituționale…și, în aceste condiții, reprezintă garanții ale valorilor înscrise în Constituție, fiind consacrate, de altfel, în mod expres, prin aceasta. Erodarea acestor valori și garanții echivalează cu o respingere a opțiunilor democratice fundamentale…”(par. 39). Desigur că integrarea euroatlantică reprezintă un element pozitiv, dar asimilarea de către CCR a exprimării criticii sau nemulţumirii ori opoziţiei la adresa unor entităţi publice, perfectibile ca orice entitate publică, cu „respingerea opţiunilor democratice fundamentale” şi cu „erodarea valorilor fundamentale constituţionale” reprezintă o exagerare, un exces de zel protector, care are ca efect inhibarea unor dezbateri pe chestiuni de interes public.  Specific societăţii democratice este că îndoielile, rezervele, criticile, nemulţumirile cetăţenilor faţă de entităţile publice, chiar şi cele în curs de deificare la CCR, pot fi exprimate și discutate public, fără inhibare, fără teama de a fi  calificat ca „erodant al societăţii democratice”. Dezbaterea liberă a chestiunilor de interes public este, totuşi, esenţa societăţii democratice. Spre exemplu, în Marea Britanie, ţară în care există un sistem democratic consolidat, dezbaterea privind Brexit nu a fost interzisă sau calificată de vreo autoritate naţională drept un atac la valorile democratice fundamentale. Democratic este să existe cât mai puţine subiecte tabu şi cât mai multă desacralizare.

5. În calitate de parlamentar, naţional şi apoi european, un candidat beneficiază de imunitate pentru orice declaraţii politice, fiind protejat de orice formă de răspundere juridică pentru aceste declaraţii. În consecinţă, parlamentarul este protejat sau ar trebui să fie protejat de orice repercusiuni legate de aceste declaraţii politice, inclusiv de repercusiunile constând în interdicţia de a candida dispusă de CCR în urma evaluării declarațiilor politice pentru care există imunitate. Această imunitate este prevăzută, de asemenea, în Constituţie, în art. 72.

6. Apetenţa CCR de a se substitui instanţelor de judecată aduce un argument suplimentar în favoarea unei propuneri de revizuire a Constituţiei formulată de APADOR-CH încă din 2013, în sensul că atribuţiile CCR ar trebui exercitate de judecători, în cadrul unei secţii distincte a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nu de persoane numite politic, de Parlament, la propunerea partidelor şi a preşedintelui ţării. Deşi membrii CCR au studii de drept, pare că nu au independenţa şi imparţialitatea judecătorilor de carieră din sistemul instanţelor judecătoreşti. Istoria de până acum a CCR ar fi un argument suficient. Sperăm că această propunere de revizuire a Constituţiei nu va fi interpretată de actualii componenţi ai CCR, cu majoritate de voturi de 5 la 4, drept instigare la încălcarea ordinii constituţionale.

Cerem IGPR să nu mai dezinformeze populația făcând publice rezultatele testelor rapide antidrog

/în , , /de

APADOR-CH a transmis azi o solicitare către Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) cerând încetarea practicii de a face publice rezultatele testelor rapide antidrog, aplicate șoferilor în trafic. Procentul mare de rezultate fals pozitive, infirmate de analizele făcute de INML, arată că această practică a poliției rutiere este mai degrabă o dezinformare a publicului, decât o informare, și aduce prejudicii șoferilor nevinovați, lezându-le dreptul la demnitate. Demersul este susținut de criminologul Vlad Zaha și de Comunitatea Declic.

Mai jos textul integral al solicitării transmise IGPR:

 

Către,

INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE

 

 

Vă adresăm solicitarea ca, în cadrul reglementărilor interne ale IGPR şi unităţilor subordonate privind comunicarea publică, să introduceţi o prevedere în sensul interzicerii comunicării publice a rezultatelor testelor rapide antidrog.

Testele rapide antidrog sunt infirmate, în suficient de multe cazuri, de rezultatele ulterioare ale analizelor de sânge privind prezenţa în organism a substanţelor psihoactive. Datele arată o rată generală de infirmare de 38%, însumând peste 1.000 de persoane, respectiv rată specifică de infirmare de peste 80% în cazul amfetaminelor, în 2023, potrivit comunicatului Consiliului Superior de Medicină Legală. 

Astfel, au fost numeroase cazuri în care organele de poliţie au făcut publice rezultatele unui test rapid antidrog din care rezultă că persoana testată a consumat substanţe psihoactive. Presa a preluat, cu bună-credinţă, informaţiile comunicate de poliţie şi a informat opinia publică despre faptul că persoana vizată de testul rapid a fost indicată de test că a consumat substanţe psihoactive (droguri). Imaginea publică a persoanei testate a fost grav vătămată, prin prezentarea acesteia în faţa opiniei publice drept consumator de droguri. Ulterior, la analizele de sânge, s-a stabilit că persoana respectivă nu a consumat droguri, ci medicamente sau anumite alimente. Răul însă este produs în momentul când este prezentat rezultatul fals pozitiv al testului rapid şi opinia publică percepe acea persoană drept consumator de droguri. Acest rău nu mai poate fi remediat integral, prin prezentarea rezultatelor negative la analiza de sânge, atâta vreme cât, anterior, opinia publică şi-a format o părere, greşită, despre acea persoană. Astfel, este grav vătămat dreptul persoanei la demnitate, drept garantat  prin art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Cartă), art. 8 din CEDO, art. 30 al. 6 din Constituţie şi art. 72 din Codul civil. Potrivit comentariilor oficiale privind art. 1 din Carta, „Demnitatea persoanei nu constituie numai un drept fundamental în sine, ci reprezintă însuşi temeiul drepturilor fundamentale.”

Un caz foarte recent, readuce în discuţie necesitatea ca rezultatele testelor rapide antidrog să nu fie făcute publice. Este vorba de un accident grav, în care a fost implicat un tramvai şi un autoturism. Poliţia a testat rapid antidrog conducătorul tramvaiului (vatmanul), rezultatul fiind pozitiv. Acest rezultat pozitiv la consumul de droguri, în cazul vatmanului, a fost făcut public de poliţie, astfel că a fost preluat de presă, iar vatmanul a fost prezentat opiniei publice drept persoană care a consumat droguri şi a fost implicată în gravul accident. Ulterior, analiza probelor de sânge a infirmat rezultatul fals pozitiv al testului rapid şi a concluzionat că vatmanul, prezentat public, până atunci, drept drogat care conducea tramvaiul, nu consumase nici un drog. În schimb, luase, în seara precedentă testului, un paracetamol.

Constatăm că principala funcție a comunicării rezultatelor acestor teste a devenit dezinformarea publică, tocmai opusul informării publice.

Nu cu multă vreme în urmă, un purtător de cuvânt al IGPR le recomanda conducătorilor auto (testele rapide nu ajunseseră încă la vatmani) ca, în cazul în care nu doresc să iasă pozitivi la testele rapide antidrog, să nu consume alimente sau medicamente care pot influenţa, fals pozitiv, testele rapide antidrog. De exemplu, să nu folosească Nurofen sau alt medicament care conţine ibuprofen. Cu alte cuvinte, ca să te fereşti de erorile fals pozitive ale testelor rapide, soluţia recomandată de purtătorul de cuvânt este să renunţi la medicaţie sau alimentaţie. 

Noi considerăm că primul pas pentru ca un cetăţean să nu sufere prejudicii grave ale demnitatii din cauza comunicării către public a unor rezultate eronate, fals pozitive, ale testelor rapide antidrog nu este renunţarea la medicaţie sau alimentaţie, ci interzicerea comunicării publice a rezultatelor acestor teste rapide. Pot fi comunicate publicului doar rezultatele analizelor de sânge şi, eventual, urină privind prezenţa substanţelor psihoactive în organismul unei persoane testate rapid antidrog de poliţie. Doar aceste rezultate sunt, cu adevărat, relevante şi prezintă gradul necesar de exactitate/corectitudine. Contestăm utilitatea comunicării rezultatelor preliminare și datorită faptului că rezultatele din partea IML sunt eliberate, acum, în maxim 72 de ore.

Ca atare, vă solicităm să faceţi modificările necesare, în sensul celor menţionate mai sus, (interzicerea comunicării publice a rezultatelor testelor rapide antidrog), în reglementările interne privind comunicarea publică.

 

Vă solicităm să ne comunicaţi măsurile dispuse de dvs. în legătură cu această solicitare.

 

Semnatari:

APADOR-CH

Vlad Zaha – criminolog 

Comunitatea Declic

 

Ce a răspuns Poliția la această solicitare

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Contactați-ne la
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.