România se află pe locul patru în ceea ce privește numărul de condamnări la CEDO, după Turcia, Italia și Rusia. A fost condamnată în 1,076 de cazuri între 1994 și 2015. Comparativ, împotriva Norvegiei s-au pronunțat 28 de condamnări în perioada 1952-2015.

Numai în anul 2015 statul român a plătit din banii publici  aproape 8 milioane de euro, după ce a pierdut procese la CEDO.

Țara va râmâne fruntașă în topul perdanților dacă va continua să plătească daune fără a adresa problemele care o duc acolo — adoptarea unor măsuri generale (legislative și de practică) în urma acestor cazuri, care să prevină încălcări viitoare.

Principalele cauze în care România pierde la CEDO

Cele mai multe cauze pierdute la CEDO sunt referitoare la încălcarea dreptului la protecția proprietății — privesc imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Urmează cauze legate de: dreptul la un proces echitabil, dreptul de a nu fi supus tratamentelor inumane și degradante, durata procedurilor judiciare, dreptul la libertate și siguranță, lipsa unei anchete eficiente, dreptul la viață privată, ne-executarea hotărârilor judecătorești, interzicerea discriminării, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la alegeri libere, condamnarea fără bază legală, libertatea de conștiință și religie.

Majoritatea condamnărilor împotriva României apar din cauza unui sistem de justiție nefuncțional. Implementarea hotărârilor CEDO ar presupune o reformă semnificativă a sistemului, care se lasă așteptată.

Spre exemplu, deși plângerile cetățenilor privind dreptul la protecția proprietății au început să ajungă la CEDO în 1994, abia în anul 2010 (în urma hotărârii pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României) statul a adoptat o lege pentru remedierea dreptului la protecția proprietății — dar nu sunt adresate toate problemele, spre exemplu când există mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care stabilesc, pentru titulari diferiţi, dreptul de proprietate asupra aceleiaşi clădiri.

Statul român încalcă sistematic drepturile omului și când este condamnat pentru asta nu face mare lucru pentru a remedia situația în mod real. Cauzele sunt multiple și oscilează, nesurprinzător, între neputință, necunoștință și rea-credință.

Mai este și problema lipsei de dezbatere în spațiul public asupra necesității implementării hotărârilor CEDO. Adică, ce urmează după o hotărâre definitivă? Are guvernul un plan? Cine face planul ăsta și cine este responsabil pentru ca planul să fie dus la bun sfârșit?

Nu se întâmplă ca în țări precum Norvegia, unde, în urma unei condamnări la CEDO, statul comunică publicului într-un limbaj simplist ce s-a întâmplat și ce are de gând să facă pentru a remedia încălcarea de drepturi constatată.

APADOR-CH a publicat un studiu care explică procedurile legate de CEDO și conține recomandări pentru îmbunătățirea sistemului. Dar pentru a face asta guvernul are nevoie de un plan, multă bună-voință și comunicare instituțională.  Lucruri care lipsesc.

Cazul abuzurilor forțelor de ordine

Ca și Bulgaria, Ungaria și Polonia avem probleme cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil și cu durata procedurilor judiciare.

Am pierdut la CEDO, la fel ca și celelalte state comuniste din Europa de Est, foarte multe cazuri din cauza tratamentelor inumane și degradante care au avut loc sub custodia forțelor de ordine ale statului (polițiști/jandarmi) și a lipsei unei anchete efective în aceste cazuri.

E vorba inclusiv de condamnări privind condițiile de detenție. Am sesizat că drepturile deținuților nici măcar nu sunt cunoscute de o mare parte din cetățeni, așa că am creat o platformă interactivă pentru informare.

În iunie 2015, Guvernul a reușit să convingă Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei să închidă supravegherea într-un grup de cauze denumite Barbu Anghelescu v. România (2005) referitoare la abuzurile poliției. În aceste spețe, Comitetul a identificat probleme sistemice care nu au fost rezolvate: lipsa unei anchete eficiente în ceea ce îi privește pe abuzatori (1995-2010), lipsa unui remediu eficient pentru compensarea daunelor suferite ca urmare a relelor tratamente, eșecul de a investiga posibilele motivații rasiste care au stat la baza morții/relelor tratamente aplicate reclamanților. Argumentele guvernului sunt destul de stufoase și dau bine pe hârtie (vezi aici).

Adevărul este însă că statul român a eșuat în a lua măsuri eficiente pentru a preveni viitoare abuzuri ale forțelor de ordine.

Cercetarea APADOR-CH în cadrul proiectului “Cu ochii pe abuzurile poliției” relevă faptul că doar 14 din 3,034 de plângeri penale făcute de cetățeni în perioada 2012-2014, referitoare la abuzuri ale forțelor de ordine, au ajuns în fața instanțelor de judecată.

Discretă fără voia ei, CEDO își face treaba și încet, dar sigur, schimbă lucruri în bine în țara asta (de 22 de ani). Nu fără cusururi, a ajuns ultima speranță a unui om căruia i-au fost încălcate drepturi fundamentale în țară.

Dar cât timp România nu adresează problemele care o duc în topul țărilor perdante la CEDO, va continua să rămână în compania unor state recunoscute pentru atrocitățile comise împotriva oamenilor și va pune presiune pe propriii cetățeni.

---