Legea care a trecut pe furiș
Cum am obținut prima Lege anti SLAPP din România, făcând „ciocu‘ mic”, așa cum ne-au sugerat unii politicieni în „procesul legislativ”
Legea anti-SLAPP (193/2026) a fost promulgată de președinte. După câțiva ani de negocieri și insistențe, vom avea și noi o lege care protejează vocile critice de procesele de intimidare, zise și SLAPP în engleză (tradus în românește – Procese strategice împotriva participării publice). Adică procesele în care o autoritate sau o corporație își pun puterea financiară împotriva unor oameni care îndrăznesc să-și apere drepturile. Ar trebui să ne bucurăm că avem această lege, dar pentru că nimic în România nu se face până la capăt, vrem să vă povestim de ce ar fi putut să fie altfel această lege, dar doar „atât s-a putut”.
O Directivă bună, dar incompletă
Legea noastră nu e originală, căci procesele astea SLAPP nu sunt o invenție autohtonă. Ea este transpunerea unei Directive europene, născute din această nevoie de a apăra cetățenii fără putere de cei puternici și cu bani. Directiva a apărut după ce jurnalista malteză Daphne Caruana Galizia a fost ucisă în 2017 de o bombă pusă sub mașina ei. Avea peste 40 de procese SLAPP deschise împotriva ei, pentru că îndrăznise să scrie despre afacerile murdare ale bogaților zilei.
Doar că Directiva are o limită: Bruxelles-ul nu se poate amesteca în procedura civilă a statelor membre decât când e vorba de cazuri care trec granițele. Așa că Directiva acoperă doar procesele transfrontaliere. Potrivit Coaliției Europene împotriva SLAPP (CASE), acestea reprezintă doar 8,5% din cele peste 1.300 de procese SLAPP documentate în Europa, între 2010 și 2024. Restul sunt cazuri pur naționale. Cele mai multe se petrec, în fiecare țară, între autoritățile locale/naționale sau diverse corporații, și cetățenii sau jurnaliștii care se revoltă împotriva afacerilor păguboase pentru comunitate.
De exemplu, la momentul inițierii acestei legi, România avea deja două organizații neguvernamentale dizolvate, pentru că nu și-au putut plăti cheltuielile de judecată într-un astfel de proces cu un dezvoltator imobiliar. Iar mai mulți cetățeni, care s-au revoltat și au tras statul la răspundere pentru încălcarea unor norme de mediu, sunt împovărați de cheltuieli de judecată, pentru că au îndrăznit să-și apere dreptul la aer curat.
O lege mai bună nu se face în Parlament
Din 2024, împreună cu mai multe organizații, jurnaliști și cetățeni pățiți, am militat pentru o transpunere extinsă a Directivei europene. Voiam o lege mai bună decât directiva, să fie aplicabilă și cazurilor interne, să ofere garanții și în procesele penale și administrative, plus ceva concret împotriva cheltuielilor de judecată disproporționate.
Am făcut zeci de interviuri cu „slapp-uiți”, am aflat povești revoltătoare și am aflat cum funcționează aceste procese și cum, ca om obișnuit, nu ai aproape nicio șansă să învingi un mecanism bine uns cu bani mulți, uneori inclusiv cu bani de la buget, deci plătiți de noi înșine.
După ce am documentat fenomenul, am făcut o serie de propuneri concrete Ministerului Justiției, care elabora proiectul de lege. La început ni s-a spus, firește, că nu se poate, că dacă așa e Directiva, musai așa trebuie s-o transpunem și noi, nu merge cu îmbunătățiri. Că nu ne lasă UE…
Am scris „la UE” și am întrebat: ne lăsați să ne facem o lege mai bună, adică să se aplice tuturor cazurilor naționale, nu doar celor transfrontaliere? Și bineînțeles că UE ne-a lăsat, ba chiar ne-a încurajat că facem mai bine. Cu răspunsul de la Bruxelles în mână și cu poveștile oamenilor pe care i-am intervievat, ne-am întors la minister. Și trebuie spus că acolo am găsit oameni dispuși să asculte: cazurile concrete prezentate i-au convins că problema există și dincoace de granițe, nu doar argumentul că „UE ne lasă”.
Ministerul Justiției a inclus în cele din urmă și cauzele naționale în proiectul propus parlamentului, dar atât. Părea un început bun și ne-am mulțumit cu el în acea etapă. Ne-am gândit că, așa cum s-a întâmplat cu fiecare lege la care am pus și noi umărul de-a lungul timpului, vom reuși și de data asta mai mult în Parlament, căci dacă nu acolo unde sunt aleșii poporului se poate discuta și face o lege bună pentru popor, atunci unde?
Ciocu’ mic, dacă vreți să vă treacă legea
Legea a fost depusă inițial la Camera Deputaților, unde am încercat să avem câteva discuții preliminare, înaintea dezbaterilor, cu un reprezentant al uneia dintre comisiile parlamentare ce urma să dea avize pe noua lege. Am fost trei reprezentanți ai societății civile la acea discuție, în care domnul deputat liberal ne-a spus franc că, deși el personal ar susține îmbunătățirile cerute de noi, legea asta nu e o prioritate pentru colegii lui parlamentari, iar dacă o vrem adoptată, ar fi bine „să facem ciocu’ mic” în societate și să nu mai fim așa de critici la adresa puterii. Altfel, ne-a zis domnul liberal, legea nu va trece niciodată. Nici vorbă de îmbunătățirile pe care mai voiam noi să i le aducem.
Evident că era o aroganță, chiar dacă nu a lui, pe persoană fizică. România nu-și permitea să nu transpună Directiva europeană, deci o lege oricum trebuia votată de Parlament, dar în condițiile date era posibil ca și puținul obținut la MJ, în faza de proiect, să fie anulat de niște parlamentari răzbunători. O muncă de aproape doi ani se ducea pe apa murdară a Dâmboviței.
Am decis să facem ciocu’ mic, cum ne-a îndemnat parlamentarul, căci la mijloc era un interes mai mare decât al nostru. Puteam să facem publică discuția, dar ar fi ajutat asta cazurile SLAPP aflate pe rol în instanțele naționale? Nu vom ști niciodată ce ar fi fost dacă… și într-adevăr, nu a fost o decizie de care să fim mândri, dar am ales legea imperfectă în locul uneia mai rele.
Totuși, în martie 2026 am depus la Camera Deputaților un set de amendamente, susținut de alte 60 de organizații, pentru ca măcar în cadrul dezbaterilor parlamentare să fie luate în discuție. Amendamentele au fost trimise inclusiv fiecărui membru al Comisiei juridice, personal. O parte dintre amendamente au fost susținute și de grupul USR în cadrul Comisiei juridice, dar nici acelea nu au trecut.
În cadrul singurei dezbateri organizate în Comisia juridică am fost tratați cu superioritate și ironie, ca niște intruși într-o discuție care nu ne privea, nu ca niște parteneri din societatea civilă, care aveau tot dreptul să se afle la acea masă. În final parlamentarii au cerut amânarea discuțiilor din Comisia juridică, pe motiv că… nu primiseră amendamentele societății civile. Le primiseră și nu doar o dată, dar trebuia să fie un simulacru de dezbatere, ca să nu zicem că n-a fost.
În final, Camera Deputaților a adoptat proiectul tacit, în forma propusă de MJ, fără vot și fără o singură ședință de plen în care cineva să explice de ce nu au vrut o lege mai bună. Ciocu’ mic a funcționat, deputații nu s-au opus transpunerii Directivei și legea a trecut pe șest, la împlinirea celor 45 de zile de la depunerea ei, fără să fie dezbătută. Ulterior a trecut și de Senat și, în septembrie 2026 a ajuns pe masa președintelui. Iar noi am ajuns să ținem pumnii strânși, ba chiar să-l rugăm pe președinte s-o promulge, așa imperfectă cum e, să n-o mai întoarcă iar la Parlament, că cine știe ce mai iese a doua oară.
Ce aduce bun noua lege
Legea se aplică și cauzelor naționale, nu doar celor transfrontaliere, ceea ce ne trebuia cel mai mult. Pârâtul poate cere respingerea rapidă a unei cereri vădit neîntemeiate, iar sarcina de a dovedi că nu e așa cum zice el cade în sarcina reclamantului. Și ăsta e un câștig, pentru că în acest fel omul nu mai e târât ani de zile într-un proces costisitor pe care nici nu-l merită și nici nu-l poate susține financiar.
Apoi, pârâtul poate cere și despăgubiri fără taxă de timbru și există și o amendă judiciară între 10.000 și 100.000 de lei pentru procedura abuzivă, adică dacă judecătorul decide că procesul a fost deschis doar la intimidare. Organizațiile civice pot interveni în procese în apărarea cetățenilor pârâți, iar Avocatul Poporului capătă și el un rol în aceste situații.
Dar de fiecare dată când citim legea ne uităm și la ce lipsește. Lipsesc procesele penale și cele administrative, deși tocmai prin ele autoritățile și firmele puternice găsesc modalități de a-i intimida pe oameni și organizațiile civice.
Lipsește și un mecanism real împotriva cheltuielilor de judecată disproporționate, cerute de reclamanți. Legea trimite pur și simplu la Codul de procedură civilă, același cod sub care organizațiile care au pierdut procesele au fost dizolvate pentru că nu și-au putut plăti cheltuielile de judecată și despăgubirile.
Ajutorul public judiciar pentru cetățenii fără apărare rămâne mai degrabă simbolic (500–1.000 de lei pentru o etapă de judecată), comparativ cu avocații angajați pe zeci de mii de euro de stat sau de marile corporații.
În plus, cine se află deja târât într-un astfel de proces nu va fi ajutat de noua lege, căci ea se aplică doar cazurilor viitoare.
Mai urmează ceva?
Concluzia pe care o tragem, fără bucurie, e că politicienii nu și-au dorit această lege. Au acceptat-o fiindcă a trebuit, din cauza obligațiilor europene, iar ce a ieșit e în mare parte meritul nostru, al celor care am insistat, nu al celor care au votat în Parlament. Desigur, puteau să o facă și mai rău, iar motivul pentru care alegem să nu-l numim aici pe reprezentantul partidului care ne-a zis să facem ciocu’ mic este acela că el nu este singurul care gândește așa despre ONG-uri și societatea civilă în general. El a fost doar mai sincer decât alții.
Totuși, facerea unei legi care să apere drepturi și libertăți ar trebui să fie mai presus de orgoliile și disputele personale, pentru că ea îi va servi și pe cetățenii care i-au ales pe acei politicieni supărați pe o parte a societății civile. Ne va servi pe toți. Iar votarea unei legi presupune dezbateri, negocieri și dialog cu toate părțile implicate, nu „ciocu’ mic că noi suntem la putere!”.
În fine, legea există și o să vedem pe viitor dacă ce am câștigat azi în genunchi poate fi folosit mai departe în picioare. Iar pentru ce a rămas pe dinafara ei…, nu ne oprim aici.
P.S. Am decis să povestim aceste lucruri ca să rămână scris undeva cum funcționa democrația în România lui 2026. Tot așa, găsiți aici parcursul acestui proiect în care am încercat să facem o lege anti SLAPP mai bună.