Curtea Constituțională – Pagina 2

Articole

Un Parlament avem și trebuie să-l ascultăm orbește

07/07/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Avocatul Poporului ne răspunde după 7 zile că nu atacă legi neclare la CCR pe motiv că „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”

După ce i-am cerut să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la faptul că noua lege a avertizorilor de integritate este neconstituțională, Avocatul Poporului ne-a răspuns că nu a făcut asta întrucât, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale”.

În răspunsul transmis APADOR-CH, Instituția Avocatului Poporului susține că argumentul cum că articolul 1 din noua lege ar fi neclar nu e de natură să încalce Legea fundamentală. În plus, argumentul invocat de APADOR-CH ar fi preluat din avizul Consiliului legislativ.

Întrucât Constituția spune că e obligatoriu să respectăm legile țării, se pare că numai noi și Consiliul legislativ mai credem că pentru a fi respectată o lege trebuie să fie în primul rând clară, ca să fie înțeleasă.

Analizând aspectele sesizate, precizăm că acestea reprezintă, mai degrabă, opţiunea legiuitorului în materia protecţiei avertizorilor în interes public, ceea ce ţine de oportunitatea reglementării, element de natură subiectivă, legiuitorul fiind în drept să stabilească condiţiile şi criteriile în acest sens.

În privinţa puterii legiuitoare, prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale.

Alegerea celor mai potrivite abordări pentru a se ajunge la protecţia avertizorilor în interes public este o problemă exclusiv de oportunitate politică, iar Curtea Constituţională nu poate cenzura aspecte de oportunitate legislativă.”

În privința celui de-al doilea argument de neconstituționalitate pe care l-am semnalat AVP, acela că prin transpunerea Directivei noua lege diminuează standardul de protecție oferit avertizorilor, Avocatul Poporului susține că alegerea modului în care vor fi protejați avertizorii e o chestiune de „oportunitate politică” și nu e treaba CCR, ci a Curții de Justiție a Uniunii Europene, să tragă România de mânecă atunci când nu respectă directivele europene.

Asta deși tot în Constituție scrie că legislația europeană are prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

În răspunsul transmis APADOR-CH, AVP încheie spunând că oricum CCR a fost sesizat deja cu privire la Legea avertizorului, iar termenul de discutare a acestei sesizări este 13 iulie, deci nu mai e nevoie să depună eforturi pentru asta. Sesizarea a fost depusă de USR.

Prin urmare, am aflat azi de la Avocatului Poporului, singura instituție „a poporului” (în afară de politicieni) abilitată să atace legi strâmbe la Curtea Constituțională, că Parlamentul are dreptul să facă legi, fie ele și neclare, iar noi trebuie să le respectăm, chiar dacă nu le înțelegem. Atacarea legilor la CCR devine, astfel, inutilă. Iar AVP a avut nevoie de 7 zile ca să ne scrie asta.

Citește răspunsul Avocatului Poporului

Pe cine, din Guvern, tragem la răspundere pentru neconstituționalitatea măștii?

16/02/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH îi cere premierului să afle care dintre funcționarii Guvernului a omis să ceară avizul Consiliului Legislativ, pentru OUG nr. 192/2020, și să dispună sancționarea acestora sau sesizarea organelor de urmărire penală

Într-o societate sănătoasă și un stat de drept funcțional, constatarea, de către cea mai înaltă instanță, că o lege a fost făcută neglijent, prin nerespectarea pașilor legali, și că este deci neconstituțională, ar fi automat urmată de o anchetă publică, pentru aflarea și sancționarea vinovatului. În România, însă, vedem cum încă un act normativ, care reglementa măsuri de combatere a pandemiei, este anulat de Curtea Constituțională, fără ca nimeni să fie tras la răspundere pentru că nu și-a făcut treaba cum trebuie. În schimb, mii de cetățeni, sancționați în baza acestor legi prost croite, trag ponoasele și de pe urma acestei „greșeli”, care a produs efecte timp de mai bine de un an.

APADOR-CH consideră că, din comunicatul Curţii Constituţionale de ieri, 15 februarie 2022, potrivit căruia OUG nr. 192/2020 a fost declarată neconstituţională pentru că a fost adoptată fără a se fi solicitat în prealabil avizul Consiliului Legislativ, rezultă indicii că anumiţi funcţionari publici şi-au încălcat obligaţiile legale (pentru respectarea cărora sunt plătiţi din bani publici) privind procedura de adoptare a actelor normative.

Aceste obligații sunt prevăzute clar în art. 24 din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, regulament aprobat prin HG 561/2009, cu modificările ulterioare. Acest articol spune că:

(1) Pentru proiectele de acte normative primite la Secretariatul General al Guvernului… acesta solicită de îndată avizul Consiliului Legislativ, ce urmează să fie emis potrivit legii, în termenul solicitat de Guvern, care nu poate fi mai mic de:

a) 24 de ore pentru proiectele de ordonanţe de urgenţă (…);

(2) Proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ se supun spre adoptare Guvernului numai cu avizul Consiliului Legislativ.”

Constatăm, deci, că din cauza acestor încălcări ale obligaţiilor de serviciu, privind solicitarea avizului Consiliului Legislativ (încălcări comise de persoane care răspund de parcursul proiectelor de acte normative, adică de persoane care vin la serviciu şi primesc salarii pentru astfel de activităţi), s-a ajuns la anularea OUG nr. 192/2020, un act normativ important (care reglementa măsuri de combatere a pandemiei şi alte măsuri specifice acestei situaţii), anulare care a creat în societate o stare de confuzie vecină cu haosul şi a adâncit neîncrederea cetăţenilor în autorităţi şi în legalitatea și seriozitatea măsurilor dispuse de autorităţi.

Chiar dacă, la această dată, există din ce în ce mai multe obiecţii cu privire la obligaţia purtării măştii în public, unele poate întemeiate (în anumite circumstanţe), era necesar ca la data reglementării posibilităţii instituirii acestei obligaţii, respectiv în anul 2020, actul normativ (OUG nr. 192/2020) să îndeplinească toate condiţiile legale şi constituţionale, inclusiv cele procedurale, pentru adoptare. Mai ales că paşii şi condiţiile procedurale sunt clar şi detaliat descrise într-un act normativ (HG nr. 561/2009).

În aceste condiţii, APADOR-CH îi solicită prim-ministrului să dispună efectuarea unei verificări, prin Corpul de control, la nivelul Secretariatului General al Guvernului (SGG), pentru a stabili persoanele responsabile cu respectarea procedurii de adoptare a OUG nr. 192/2020, a motivelor pentru care aceste persoane din cadrul SGG nu au respectat procedura prevăzută în Regulamentul aprobat prin HG nr. 561/2009 şi să dispună măsurile legale de sancţionare şi, eventual, de sesizare a organelor de urmărire penală. Mai ales că nu este vorba despre o problemă controversată, care a dus la declararea ca neconstituţională a ordonanţei de urgenţă, ci de încălcarea unei obligaţii simple, elementare, în legătură cu respectarea căreia nu poate exista nicio controversă.

Este nevoie de luarea unor măsuri severe şi eficiente pentru ca asemenea „accidente” de pe parcursul adoptării unor acte normative, de deosebită importanţă, aşa cum sunt ordonanţele de urgenţă, să nu se mai repete. Altfel, se va ajunge la o degringoladă generală, în care nimeni nu va mai respecta nicio lege, pe motiv că oricum, ea va pica la Curtea Constituţională, fiind prost făcută. Or, statul de drept are ca pilon principal respectarea legii, ceea ce presupune şi asigurarea unei minime calităţi a legii care trebuie respectată.

APADOR-CH solicită ca verificările să fie efectuate în cel mai scut timp posibil, iar rezultatul acestor verificări să fie adus la cunoştinţa opiniei publice.

Ce se întâmplă, după decizia CCR, cu decretele preşedintelui privind starea de urgenţă

14/05/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

Decretele prezidenţiale privind instituirea/prelungirea stării de urgenţă rămân valabile și nu pot fi contestate în contencios administrativ

Pe site-ul Curţii Constituţionale (CCR) a fost publicată, ieri, motivarea deciziei CCR nr. 152 din 6 mai 2020 privind actele normative care reglementează starea de urgenţă.

În prima parte a deciziei, în paragrafele 84 – 106, au fost analizate cele două decrete prezidenţiale emise pentru instituirea şi apoi pentru prelungirea stării de urgenţă.

CCR a stabilit că o parte dintre prevederile decretelor prezidenţiale, aflate în anexele la decrete, conţin dispoziţii pe care Preşedintele nu era îndrituit de lege să le emită.

Aceasta deoarece, spune CCR, Preşedintele nu poate să modifice legi sau să suspende aplicarea unor legi sau a unor articole din legi, acesta fiind atributul exclusiv al Parlamentului sau, după caz, al Guvernului (care poate adopta, cu anumite limitări, ordonanţe de urgenţă).

În paragraful 100 al deciziei CCR sunt date numeroase exemple de măsuri dispuse de Preşedinte cu depăşirea competenţelor legale, respectiv:

achiziţionarea directă, de către autorităţile publice centrale și entităţile juridice în care statul este acţionar majoritar, de materiale şi echipamente necesare combaterii epidemiei;
plafonarea preţurilor la medicamente şi aparatură medicală, la alimentele de strictă necesitate şi la serviciile de utilitate publică;
suspendarea din funcţiile de conducere a conducătorilor unităţilor sanitare, direcţiilor de sănătate publică, caselor de asigurări de sănătate, serviciilor de ambulanţă, precum şi autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul asistenţei şi protecţiei sociale, indiferent de statutul lor, cu posibilitatea ca persoanele desemnate să exercite temporar aceste funcţii să nu fie funcţionari publici;
transferuri între bugetele Ministerului Sănătăţii şi al Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
faptul că prevederile Legii nr.19/2020 privind acordarea unor zile libere părinţilor pentru supravegherea copiilor, în situaţia închiderii temporare a unităţilor de învăţământ, nu se aplică angajaţilor sistemului naţional de apărare, angajaţilor din penitenciare, personalului din unităţile sanitare publice şi altor categorii stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, al ministrului economiei, energiei şi mediului de afaceri, şi al ministrului transporturilor, infrastructurii şi comunicaţiilor, după caz;
derogarea de la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, persoana îndreptăţită păstrându-și stimulentul de inserţie în situaţia pierderii locului de muncă drept urmare a efectelor epidemiei COVID-19;
neînceperea cursului prescripţiilor şi termenelor de decădere de orice fel, iar, dacă au început să curgă, suspendarea lor, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile;

continuarea activității instanțelor judecătorești doar în cauzele de urgenţă deosebită, caz în care pot fixa termene scurte, inclusiv de la o zi la alta sau chiar în aceeaşi zi;
suspendarea de plin drept a cauzelor civile fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop;
întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac;
limitarea activității de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi;
suspendarea de drept a proceselor penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedură în camera preliminară;
stabilirea atribuțiilor Ministerului Afacerilor Externe

CCR nu a stabilit că aceste măsuri dispuse de preşedinte erau rele sau neoportune, ci doar că ele nu puteau fi dispuse de Preşedinte, ci doar de Parlament sau, în anumite cazuri, de Guvern (ca legiuitor delegat).

Ce se mai poate întâmpla acum cu aceste prevederi care exced competenţelor Preşedintelui?

CCR răspunde că, practic, nu se mai poate face nimic, ceea ce înseamnă că ele rămân valabile.

Aceasta deoarece CCR a stabilit că decretele prezidenţiale în discuţie sunt acte administrative cu caracter normativ care privesc raportul Preşedintelui cu Parlamentul, motiv pentru care ele intră sub incidenţa art. 126 al. 6 din Constituție, fiind exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr.554/2004.

Deci, decizia CCR stabileşte că decretele prezidenţiale privind instituirea/prelungirea stării de urgenţă nu pot fi contestate în contencios administrativ.

Pentru cele două decrete prezidenţiale există doar două modalităţi de control:

A – controlul parlamentar

B – controlul constituţional

CCR mai spune că, cu ocazia încuviinţării instituirii stării de urgenţă de către Preşedinte, Parlamentul avea obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor constituționale și legale pe care decretul Președintelui trebuia să le respecte. CCR a reţinut că Parlamentul nu a făcut aceste verificări, deşi ar fi putut să încuviinţeze starea de urgență, dar şi să „sancţioneze” depăşirea competenţelor din decretul prezidenţial. CCR nu precizează însă şi cum ar fi putut să „sancţioneze” Parlamentul aceste depăşiri.

De asemenea, CCR a precizat că pe calea controlului constituţional se poate verifica indirect decretul prezidenţial, prin verificarea constituţionalităţii hotărârii camerelor reunite prin care a fost încuviinţată sau nu instituirea stării de urgenţă. Această verificare nu se face din oficiu de CCR, ci ea trebuie sesizată conform legii, de anumiţi subiecţi (unul dintre preşedinţii celor două Camere, un grup parlamentar sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori).

Având în vedere că nici Paramentul şi nici CCR nu au infirmat vreo prevedere din decretele prezidenţiale, toate prevederile din cele două decrete, inclusiv prevederile din anexe, rămân valabile. Ele au şi caracter definitiv, deoarece nu pot fi atacate nici în contencios administrativ.

Este de observat faptul că doi judecători, care au votat în favoarea deciziei CCR (decizie luată cu unanimitate de voturi), au formulat o opinie concurentă, atașată deciziei CCR, în care susţin că aceste decrete prezidenţiale pot fi atacate în contencios administrativ și că Parlamentul nu poate verifica legalitatea şi temeinicia decretelor prezidenţiale (atribut ce revine instanţelor de judecată), ci poate doar să încuviinţeze sau nu instituirea stării de urgenţă. Opinia este minoritară, astfel că se va ține cont de opinia majoritară, care este în sensul că decretele prezidențiale în discuție nu pot fi atacate în contencios administrativ.

Pentru cei tentaţi să judece foarte aspru erorile din cele două decrete prezidenţiale, nu ar trebui pierdut din vedere că problematica gestionării prin acte normative a unei stări de urgenţă a fost una complet nouă, inedită. Orice început, pe un teren absolut nou, nedefrişat, nu este scutit de unele erori.

Cum am putea evita deciziile „surpriză” ale CCR

Nu este prima dată când CCR, în mod abrupt și oarecum șocant, reaşează lucrurile în ordinea constituţională, în chestiuni cu privire la care în Constituţie există prevederi eliptice sau vagi, susceptibile de interpretări diferite, chiar diametral opuse.

Poate că ar trebui prevăzută posibilitatea ca autorităţile publice relevante să solicite CCR, în avans, puncte de vedere sau îndrumări cu privire la modul constituţional de acţiune în anumite situaţii sau cu privire la anumite probleme. Astfel, s-ar evita adoptarea unor măsuri care să fie apoi declarate neconstituţionale şi să ducă la dispute – care puteau fi evitate – în opinia publică.

În acest sens, există o reglementare la nivel european, aplicabilă între statele care au ratificat-o (Protocolul nr. 16 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), prin care se introduce posibilitatea ca instanţele naţionale relevante să solicite opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Opinia Curţii va fi exprimată sub forma unui aviz consultativ (cu caracter facultativ). România a semnat acest protocol în 2014, dar nu l-a ratificat, astfel că nu i se aplică încă (noi am tot solicitat ratificarea, dar fără succes).

De aceea, poate că ar fi bine dacă şi la noi s-ar prevedea în lege posibilitatea ca, în anumite cazuri, autorităţile publice importante, să solicite CCR ante factum opinii, puncte de vedere, îndrumări cu privire la probleme de substanţă sau proceduri relevante de natură constituţională.

Este posibilă prevederea prin lege a acestei noi atribuţii a CCR, fără a fi necesară şi modificarea Constituţiei, deoarece art. 146 lit. l din Constituţie prevede că CCR „îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.”

Aşa cum CEDO va putea formula opinii/avize, cu caracter facultativ (dar, cu foarte mare greutate, în practică) fără să poată fi acuzată că astfel se antepronunţă, tot aşa şi CCR ar putea formula opinii/avize, tot cu caracter facultativ (şi tot cu foarte mare greutate, în practică) fără să poată fi acuzată că se antepronunţă.

Decizia CCR pe înțelesul tuturor

07/05/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

Ce a decis Curtea Constituţională cu privire la starea de urgenţă; Ce se întâmplă cu amenzile necontestate în termen; Poliția poate amenda în continuare; Ce trebuie să facă Parlamentul și Guvernul mai departe

În şedinţa din 6 mai 2020, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la sesizarea Avocatului Poporului privind două ordonanţe de urgenţă, respectiv OUG nr. 1/1999 şi OUG nr. 34/2020, care reglementează procedura instituirii stării de urgenţă şi a stării de asediu, precum şi amenzile ce se pot aplica pentru nerespectarea măsurilor stabilite pentru gestionarea stării de urgenţă/asediu.

Pe scurt, potrivit comunicatului emis, Curtea Constituţională a decis, cu unanimitate de voturi, următoarele:

1 Starea de urgență este constituțională

Starea de urgenţă a fost instituită în mod constituţional. Nu se pune problema „anulării” ei. Curtea a stabilit că, în mod corect, în decretul prezidenţial au fost identificate şi indicate drepturile şi libertăţile al căror exerciţiu urma să fie restrâns.

Dar în decret au fost prevăzute şi unele măsuri concrete, care au constat în modificarea, completarea sau suspendarea unor dispoziţii legale. Aceste măsuri concrete au depăşit limita prevăzută de lege (OUG 1/1999) în care preşedintele putea acţiona. Parlamentul ar fi putut să sancţioneze depăşirea competenţelor legale de către preşedinte, însă nu a făcut-o.

(Vom primi mai multe clarificări despre această problemă reţinută de Curtea Constituţională, privind depăşirea parţială a competenţelor legale prin decretul prezidenţial, odată cu publicarea motivării deciziei CCR)

2Nu și amenzile date pentru nerespectarea ei

Toate amenzile aplicate pe durata stării de urgenţă pentru nerespectarea măsurilor stabilite pentru combaterea pandemiei nu au o bază constituţională (fie pentru că reglementarea este neclară – cazul art. 28 din OUG 1/1999 – fie pentru că prin ordonanță de urgență nu se pot restrânge drepturi şi libertăţi – cazul întregii OUG 34/2020). Aceasta înseamnă că nu au bază constituţională nici amenzile „mici” (cele aplicate în prima fază a stării de urgenţă) şi nici amenzile „mari” (cele aplicate după majorarea amenzilor, care a fost stabilită prin OUG nr. 34/2020).

Se mai pot da amenzi acum?

Decizia Curţii Constituţionale îşi produce efectele numai după publicarea ei în Monitorul Oficial, publicare care se va face, cel mai probabil, după încetarea stării de urgenţă, deci după 15 mai 2020.

Până la publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial, ea nu produce nici un efect, așadar se mai pot aplica amenzile stabilite prin ordonanţele care reglementează starea de urgenţă (cele majorate). Din punct de vedere practic, însă, aceste amenzi aplicate devin inutile, deoarece ele pot fi contestate la instanță şi vor fi anulate pe motiv că actul pe care s-au bazat a fost declarat neconstituţional (până la terminarea procesului din instanţă, decizia Curţii Constituţionale va fi publicată în Monitorul Oficial și va produce efecte pentru viitor, adică pentru toate procesele care se vor finaliza după publicarea ei).

Mai pot fi contestate amenzile?

Deci, Curtea Constituţională nu a anulat nicio amendă, dar în baza acestei decizii, fiecare persoană dintre cei amendaţi, dacă se mai află în termenul de contestaţie, de 15 zile de la primirea procesului-verbal prin care a fost amendată, poate contesta amenda în instanță şi va câştiga procesul. După opiniile mai multor jurişti, toţi cei amendaţi încă se mai află în termenul de contestație, care este suspendat până la încetarea stării de urgenţă, conform unei prevederi din decretele prezidenţiale prin care a fost instituită şi apoi prelungită starea de urgenţă.

Vezi cum se poate contesta amenda Covid 19

Amenzile pentru tulburarea ordinii publice rămân în vigoare

Aceasta nu înseamnă că faptele prin care se tulbură liniştea şi ordinea publică vor rămâne nesancţionate în urma declarării neconstituţionale a art. 28 din OUG 1/1999 şi a OUG 34/2020, deoarece pentru astfel de fapte (petreceri zgomotoase, săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare etc.) pot fi aplicate în continuare sancţiunile contravenţionale prevăzute de Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice

La fel și dosarele penale pentru răspândirea bolilor

De asemenea, cei care nu respectă măsurile de combatere a pandemiei şi cauzează infectarea altor persoane vor putea fi urmăriţi penal, pentru comiterea infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor. Dar, este de subliniat că şi în acest domeniu există o mare problemă: printr-o ordonanţă de urgenţă, Guvernul a majorat pedepsele pentru această infracţiune şi a extins incriminarea cu privire la alte fapte. Şi în legătură cu acea ordonanţă de urgenţă există pericolul ca, dacă va fi atacată la Curtea Constituţională, să fie declarată neconstituţională (deoarece restrânge drepturi şi libertăţi şi încalcă un referendum naţional).

Ce trebuie să facă Parlamentul și Guvernul mai departe?

Dar, cât mai repede posibil, Parlamentul va trebui să reglementeze clar şi previzibil regimul stării de urgenţă, printr-o lege care să ţină cont de recenta decizie a Curţii Constituţionale. În prezent, ca urmare a acestei decizii, regimul stării de urgenţă poate fi considerat ca fiind unul haotic. Iar pandemia încă nu s-a terminat.

În acest context, APADOR-CH atrage atenţia asupra faptului că în cazul anunţatei „stări de alertă”, care, începând cu 15 mai 2020, ar putea să înlocuiască actuala stare de urgenţă, nu pot fi restrânse drepturi cetăţeneşti prin ordine de ministru, planuri de acţiune şi ale acte administrative cu caracter normativ inferioare legii. În măsura în care, în starea de alertă, se va dispune restrângerea de drepturi şi libertăţi prin alte acte normative decât prin lege, măsurile vor fi neconstituţionale, pentru că vor încălca art. 53 din Constituție.

Din acest motiv, APADOR-CH consideră că Guvernul ar fi trebuit să prezinte Parlamentului, până la această dată, un proiect de lege privind măsurile necesare pe durata stării de alertă pentru combaterea pandemiei, măsuri care presupun restrângeri de drepturi şi libertăţi. A mai rămas o săptămână până la încetarea stării de urgenţă şi până la posibilul debut al stării de alertă, dar un astfel de proiect de lege nu a fost trimis Parlamentului. Proiectul de lege, dacă există, ar trebui trimis chiar şi acum Parlamentului, pentru a evita crearea unei stări de incertitudine normativă, de genul celei create prin reglementarea deficitară a amenzilor din starea de urgenţă, relevată prin recenta decizie a Curţii Constituţionale.

Reamintim că, în urma acestei decizii a Curţii Constituţionale, APADOR-CH a solicitat adoptarea urgentă a unei măsuri de amnistie fiscală pentru cei amendaţi în baza textelor legale declarate neconstituţionale. Scopul amnistiei fiscale este de a evita supraaglomerarea instanțelor de judecată cu cele peste 300.000 de contestații ale celor amendaţi, contestaţii care vor avea succes în instanță.

În cazul în care această problemă nu va fi rezolvată pe plan intern, există riscul de supraaglomerare a CEDO, deoarece este foarte posibil ca cei peste 300.000 de amendaţi să se adreseze CEDO. Să nu uităm că, în urmă cu câţiva ani, din cauza nerezolvării pe plan intern a problemei restituirii proprietăților confiscate înainte de 1989, s-a ajuns la supraaglomerarea CEDO cu astfel de cause.

Poate Curtea Constituțională să desființeze starea de urgență?

21/04/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

În eventualitatea în care ar admite o sesizare împotriva măsurilor de combatere a pandemiei, Curtea Constituţională va putea stabili, cel mult, ca, pe viitor, astfel de măsuri să fie luate după o altfel de procedură, dar nu poate desfiinţa măsurile deja adoptate şi puse în practică

Mai mulţi teoreticieni şi practicieni ai dreptului au început să pună la îndoială constituţionalitatea modului în care sunt reglementate măsurile dispuse în stare de urgenţă pentru limitarea şi combaterea covid-19, măsuri care implică restrângerea exercițiului unor drepturi şi libertăţi.

Desigur, dezbaterea publică a unor chestiuni de interes pentru comunitate, dezbatere care nu este posibilă fără critică, este liberă şi protejată de art. 10 din CEDO.

Contestările publice privesc atât actul cu putere de lege, care reglementează regimul stării de urgenţă (OUG 1/1999), cât şi actele normative emise în baza acestei ordonanţe, respectiv decretul prezidenţial de instituire/prelungire a stării de urgenţă şi ordonanţele militare emise în timpul stării de urgenţă.

Dincolo de publicarea în presă a unor opinii, aparţinând unor persoane cu sau fără pregătire juridică, în sensul că aproape tot ce se face este neconstituţional, zilele acestea am asistat şi la o acţiune concretă, respectiv Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituţională OUG 1/1999.

În esenţă, Avocatul Poporului motivează că este neconstituţională delegarea preşedintelui ţării, făcută prin OUG 1/1999, de a stabili prin decretul prezidenţial măsuri specifice stării de urgenţă, care implică şi restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Se susține ca decretul prezidentuial nu are puterea unei legi, pentru a dispune respectivele restrângeri, chiar dacă o lege (OUG 1/1999) a stabilit că prin deceretul prezidențial se pot lua, pe durata stării de urgență, măsuri cu putere de lege, inclusiv de restrângere de drepturi și libertăți.

Este de precizat că atât OUG 1/1999 privind regimul stării de urgenţă, cât şi cele două decrete prezidenţiale prin care a fost instituită şi apoi prelungită starea de urgenţă, au fost supuse votului Parlamentului, care le-a şi aprobat, deşi le putea respinge, dacă existau probleme. Deci, şi OUG 1/1999 şi cele două decrete prezidenţiale au fost verificate, dezbătute şi aprobate de către Parlament, autoritatea care adoptă legile, pentru că aşa sunt regulile prevăzute în Constituie: toate ordonanţele de urgenţă şi decretele prezidenţiale privind starea de urgenţă trebuie aprobate de Parlament.

Desigur, într-o dezbatere juridică, întotdeauna se vor găsi argumente pro şi contra, chiar şi atunci când lucrurile par destul de clare. Astfel că nu este exclus ca iniţiativa Avocatului Poporului, deşi pare a avea un caracter mai mult speculativ, să aibă succes la Curtea Constituţională.

Dar, eventualitatea obţinerii unei decizii de neconstituţionalitate pronunţată de Curtea Constituţională nu înseamnă că, în prezent şi până la publicarea în Monitorul Oficial a acelei incerte decizii, măsurile instituite până în prezent pe durata stării de urgenţă nu sunt valabile sau nu trebuie respectate.

În presă au apărut deja speculaţii că „s-ar putea” ca starea de urgenţă să fie anulată de Curtea Constituţională şi „s-ar putea” ca toate ordonanţele militare să fie anulate. Anularea unui act sau a unei măsuri înseamnă că acel act sau acea măsură nici nu a existat vreodată. Or, concluzia care se poate trage din vehicularea publică a ideii de „anulare” este că dacă un act sau o măsură nu există valabil nici in prezent, de ce ar mai trebui respectat?

Acesta este un exemplu de știre la limita de fake news, știre bazată pe o interpretare total greşită a iniţiativei Avocatului Poporului. Poate că şi comunicarea publică a Avocatului Poporului pe tema asta ar fi putut fi mai bună, pentru a preveni unele interpretări de acest gen, destul de previzibile.

Dar, dacă nu a făcut-o Avocatul Poporului, o facem noi, şi precizăm:

Ei bine, nici starea de urgenţă şi nici ordonanţele militare nu pot fi anulate de Curtea Constituţională. Deciziile Curţii Constituţionale au efect doar pentru viitor. Deci, chiar dacă, Curtea Constituţională ar pronunţa o decizie de neconstituţionalitate privind modul de reglementare a stării de urgenţă şi a măsurilor dispuse, această decizie nu se va aplica pentru măsurile dispuse până la intrarea în vigoare a deciziei Curţii Constituţionale.

Adică, decizia nu va afecta măsurile de acum, din prezent, măsuri care sunt în vigoare și care trebuie respectate. Decizia Curţii Constituţionale se va aplica doar pentru măsurile care se vor dispune după publicarea respectivei decizii. Practic, nu este exclus, ci chiar este posibil ca decizia sa fie publicată după încetarea stării de urgență, deci când nu va mai fi vorba de luarea unor măsuri speciale, specifice stării de urgență.

Măsurile dispuse până în prezent, în stare de urgenţă, trebuie respectate întocmai, deoarece sunt măsuri dispuse prin acte normative care se află în vigoare şi care nu au fost desfiinţate sau abrogate. Ordinea juridică a unui stat presupune că legile şi celelalte acte normative să fie respectate atâta vreme cât ele sunt în vigoare. Ele nu mai trebuiesc respectate numai din momentul în care au ieşit din vigoare, adică, după caz, din momentul în care sunt anulate, abrogate sau declarate neconstituţionale. Dar, până atunci, reglementările în vigoare trebuie respectate.

Curtea Constituţională nu va putea anula nici aceste măsuri şi nici starea de urgenţă. Eventual, Curtea Constituţională va putea stabili că, pe viitor, în perioada de după publicarea acelei decizii, măsurile privind starea de urgenţă să se ia folosind o altă procedură decât cea utilizată în trecut. Dar, decizia Curţii nu va afecta ceea ce a fost şi ceea ce este în prezent.

În consecință, APADOR-CH face un apel la respectarea întocmai a măsurilor dispuse prin actele normative în vigoare pentru combaterea pandemiei, chiar dacă ele au devenit în prezent obiect de dispută publică și, mai ales, politicianistă.

De altfel, dacă subiectul nu ar fi fost amplificat în mod artificial de mai mulți politicieni, preocupaţi de evoluţia în sondaje şi de o parte, destul de mare, din media, mereu în căutare de subiecte senzaţionale, în opinia publică nu s-ar fi creat atâta tensiune în jurul unor măsuri primite cu suficientă înţelegere la nivelul comunităţii.

Nu toate măsurile luate au fost perfecte. Unele erori au fost corectate, altele încă aşteaptă să fie corectate sau lămurite. Problematica este nouă, nemaiîntâlnită până acum, la asemenea dimensiuni. Nu toate măsurile luate au fost aplicate cu echilibrul necesar, existând şi excese de zel sau dorinţe de afirmare printre cei puşi să le aplice.

Dar, este o diferenţă semnificativă între abordarea cazurilor punctuale, în vederea corectării greşelilor/exceselor/abuzurilor şi o campanie de inflamare artificială a opiniei publice, prin negarea caracterului constituţional al unor astfel de măsuri, urgente şi ferme, necesare pentru combaterea unui fenomen atipic şi cu o evoluţie necunoscută.

La cererea APADOR-CH, Avocatul Poporului atacă Legea poliției la CCR

15/04/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Legea prin care poliția a primit dreptul de a ține oamenii la secție pe perioade nedefinite a fost atacată la Curtea Constituțională, după un demers făcut de APADOR-CH

Avocatul Poporului a dat curs solicitării APADOR-H și a atacat la Curtea Constituțională articolul din Legea poliției care legiferează privarea de libertate pe durată nedeterminată. Mai exact, art. 31 al. 1 lit. b şi art. 36-40 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, prevăd că o persoană poate fi condusă administrativ la secția de poliție și ținută acolo pe o durată nedeterminată.

Conducerea unei persoane la sediul poliţiei este o măsură administrativă care poate fi dispusă de poliţist în anumite cazuri (conduită violentă/agresivă, pregătirea sau comiterea unei fapte ilegale, probleme privind stabilirea identităţii etc.). Deși se deosebește de arest sau reținere, conducerea administrativă este tot o privare de libertate și de aceea ea a căpătat garanții suplimentare, de respectare a drepturilor persoanei conduse, prin modificările aduse la lege în 2019.

În timpul dezbaterilor pe marginea modificării Legii 218/2002, APADOR-CH a formulat câteva amendamente acceptate de Ministerul Afacerilor Interne, iar printre modificări s-a numărat și scurtarea perioadei de conducere de la maximum 24 de ore, cât era în legea veche, la 8/12 ore. Legea a fost, însă, modificată la Camera Deputaților, unde a fost eliminat complet termenul maxim de 8/12 ore și astfel a rezultat o lege prin care poliția a primit dreptul de a ține oamenii la secție pe perioade nedefinite.

La 10 martie 2020 APADOR-CH a adresat un apel atât parlamentarilor, să modifice legea, cât și Avocatului Poporului, să semnaleze neconstituționalitatea legii la CCR. Deși ne-a răspuns prin poștă la solicitare, nu prin email, în aceste vremuri pandemice, apreciem totuși decizia Avocatului poporului de a da curs solicitării APADOR-CH și vom continua să urmărim subiectul, formulând un amicus curiae la CCR.

Citește răspunsul Avocatului Poporului

Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia

12/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Regulile esenţiale din legislaţia electorală nu pot fi schimbate cu mai puţin de 1 an înaintea alegerilor

În plină pandemie de coronavirus, la 12 martie 2020, Curtea Constituţională şi-a văzut de treabă şi a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate. Aceasta face parte din cele 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate în noaptea de 4 februarie 2020, de către un guvern care era sigur că a doua zi va fi demis de parlament (ceea ce s-a și întâmplat).

La 17 februarie APADOR-CH a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituţională 8 din cele 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate la 4 februarie 2020, printre ele aflându-se şi OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

Sesizat și de alte entități, pe aceeași temă, în februarie Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituţională OUG nr. 26/2020, iar la data de 12 martie 2020 CCR a declarat ordonanța neconstituționată în ansamblul său.

Printre motivele de neconstituționalitate, CCR a stabilit că, prin derularea alegerilor locale și parlamentare în același timp, sunt încălcate:

drepturile alegătorului – care este pus în situația de a parcurge niște proceduri greoaie ce-i vor afecta dreptul la vot,
precum și dreptul de a fi ales al persoanei care ar dori să candideze atât la funcții locale cât și naționale.
CCR a sancționat și intenția Guvernului de a redefini circumscripțiile electorale prin permiterea votului în orice secție, indiferent de localitata de reședință sau domiciliu.
De asemenea, CCR a mai constatat că Guvernul nu a respectat obligația de a se abține de la modificarea cadrului normativ în materie electorală, cu mai puțin de un an înainte de alegeri, şi nici recomandările Codului bunelor practici în materia electorală elaborat de Comisia de la Veneţia.

Reamintim și motivele invocate de APADOR-CH cu privire la neconstituţionalitatea OUG nr. 26/2002, expuse în sesizarea adresată Avocatului Poporului la 17 februarie 2020:

…adoptarea intempestivă a OUG 26/2020, privind alegerile, a generat numeroase dispute şi suspiciuni în sensul că Guvernul îşi foloseşte dreptul de a emite ordonanţe de urgenţă pentru a crea avantaje electorale unor formaţiuni politice, inclusiv prin redefinirea indirectă a noţiunii de circumscripţie electorală. Astfel de modificări de substanţă ale legislaţiei electorale trebuie făcute doar prin lege şi să fie precedate de dezbateri publice cu o anvergură pe măsura importanţei problemei ce face obiectul legiferării.

În preambulul ordonanței sunt prezentate elemente de oportunitate, dar nu şi elemente de fapt şi de drept care să contureze o situaţie extraordinară ce impune recurgerea la aceastã cale de reglementare. În acest context, menţiunea făcută în preambulul OUG 26/2020 în sensul că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură” este în egală măsură şi netemeinică şi comică, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

În plus, în cazul legislaţiei electorale ar trebui avute în vedere şi recomandările Comisiei de la Veneţia în sensul că nu ar trebui făcute modificări cu mai puţin de 1 an înainte de data la care se vor desfăşura alegerile. Recomandările Comisiei de la Veneţia privind termenul de 1 an înainte de alegeri nu fac distincţie după cum modificările legislaţiei electorale sunt „bune” sau „rele”, adică după cum scopul lor declarat este sau nu de a aduce mai multă democraţie, mai multă participare, înlesniri la vot etc. Ideea acestor recomandări este stabilitatea legislaţiei electorale, stabilitate care este afectată atunci când se aduc „îmbunatăţiri” cu mai puţin de 1 an înainte de alegeri.

În acest sens, la pct. 65 din raportul explicativ care însoţeşte Codul bunelor practici în materie electorală elaborat de Comisia de la Veneția, se precizează că:

„65. Ceea ce trebuie evitat, este nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite – ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic.”

Deci, nu pot fi invocate „bunele intenţii” (creșterea participării la vot şcl.) ca pretext pentru încălcarea termenului de 1 an. Important este, conform Comisiei de la Veneţia, ale cărei recomandări se regăsesc și în decizia de azi a Curţii Constituţionale, ca regulile esenţiale ale alegerilor să nu se modifice cu mai puțin de 1 an înaintea alegerilor, nici chiar dacă se invocă nevoia de „bine”, de îmbunătăţire a regulilor esenţiale. Asta înseamnă si respectarea principiului securităţii juridice, despre care aminteşte Curtea Constituţională.

Este bine de reţinut.

Ce contează mai mult: vocea poporului sau Constituţia?

19/07/2019/în Comunicate, Slider /de Rasista

Printr-o recentă decizie a Curţii Constituţionale a României (CCR) au fost substanţial infirmate două proiecte legislative de revizuire a Constituţiei, iniţiate în urma validării referendumului din 26 mai 2019 (privind interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie, limitarea sferei ordonanţelor de urgenţă etc.).

Principalul argument al CCR a fost că respectivele proiecte încalcă limitele revizuirii Constituţiei. Detalierea raționamentului CCR se va face în motivarea deciziei, când va fi publicată.

În spaţiul public au apărut deja acuzaţii la adresa CCR în sensul că aceasta nu respectă voinţa suverană poporului, exprimată prin referendum, potrivit art. 2 din Constituţie.

Asociaţia precizează că, tot prin voinţă suverană, poporul a aprobat, prin referendum Constituţia României, inclusiv art. 152, denumit „Limitele revizuirii” [Constituţiei – n.n.]

Potrivit acestui articol, Constituia nu poate fi revizuită (modificată), dacă, printre altele, acea revizuire are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora (aspect avut în vedere de recenta decizie a CCR).

Deci, exprimarea voinţei poporului prin referendum nu are caracter absolut şi nu poate privi orice domeniu, ci este limitată de situaţiile prevăzute în art. 152 din Constituţie, articol sugestiv denumit „Limitele revizuirii”.

APADOR-CH consideră că o alternativă rezonabilă la atacarea şi acuzarea publică a CCR pentru fiecare decizie care nu convine unor anumite grupuri politice este concentrarea eforturilor iniţiatorilor unor proiecte legislative (de revizuire a Constituţiei sau cu alt obiect), pe creşterea calităţii acestor proiecte. Legile sau ordonanţele vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, în faţa CCR, pentru verificare. Şi, când unele vor fi infirmate, vina nu trebuie translatată, în mod invariabil la CCR, chiar dacă e foarte comod.

Este nevoie ca proiectele legislative să fie redactate de persoane cu o solidă pregătire profesională, deoarece există o mare diferenţă între voinţa politică (uşor de exprimat în spaţiul public) şi transpunerea acesteia în norme legale de calitate corespunzătoare.

Nu în ultimul rând, APADOR-CH consideră că ar fi deosebit de util ca la formularea temelor şi la redactarea întrebărilor pentru un referendum, rolul decisiv să îl aibă specialiştii în drept. Scopul unui referendum este rezolvarea unor probleme, nu crearea unora noi.

În acest context, APADOR-CH salută şi susţine iniţiativa unui segment din societatea civilă pentru constituirea unei Comisii parlamentare speciale pentru revizuirea Constituţiei, care, pe lângă politicieni, trebuie să cuprindă cât mai mulţi specialişti în teoria şi practica dreptului. Şi care să nu lucreze contra cronometru, întrucât în materia revizuirii Constituţiei, viteza nu este o calitate.

Eterna controversă a numirii judecătorilor de la Curtea Constituţională

07/05/2019/în Comunicate, Slider /de Rasista

Și cum propune APADOR-CH, încă din 2013, o restructurare și depolitizare a CCR, astfel încât să se evite polemicile din jurul numirii fiecărui judecător la Curte.

Curtea Constituţională (CCR) este formată din 9 judecători, numiţi de către 3 entităţi distincte: Preşedintele României (3 judecători), Senat (3 judecători), Camera Deputaţilor (3 judecători). Mandatul unui judecător constituţional durează 9 ani şi nu poate fi reînnoit. Deci, la expirarea fiecărui mandat de 9 ani, va fi numit un nou judecător. Numirea noului judecător se va face de către cel care l-a numit şi pe cel anterior (al cărui mandat a expirat), respectându-se astfel proporţia de 3-3-3 în compunerea CCR.

De fiecare dată când se pune problema numirii de noi judecători la CCR, atât din mediul politic, cât şi din presă şi din spaţiul public „nealiniat”, apar nemulţumiri şi critici vehemente în legătură cu procedura numirii şi cu calitatea candidaţilor.

Desigur, după ce sunt numiţi noii judecători, aceste critici şi nemulţumiri se sting, atenţia emitenţilor reorientându-se spre alte subiecte de actualitate.

Cele mai frecvente critici se referă la faptul că persoanele numite nu se ridică la înălţimea funcţiei de judecător constituţional. Deci, ar fi util de văzut cine stabileşte „ştacheta” pentru această funcţie şi la ce înălţime.

Condiţiile pentru ca un cetăţean să fie numit judecător constituţional sunt prevăzute în Constituţie (art. 143) şi sunt în număr de 3:

– pregătire juridică superioară (=absolvent al facultăţii de drept)

– vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior

– înalta competenţă profesională

Are importanţă faptul că aceste criterii sunt prevăzute în Constituţie şi nu într-o lege inferioară Constituţiei? Da, pentru că, din acest motiv, la cele 3 condiţii din Constituţie nu pot fi adăugate, prin alte legi în afară de Constituţie, condiţii suplimentare prin care să se restrângă posibilitatea numirii unei persoane ca judecător constituţional. O astfel de lege ar fi neconstituţională, pentru că ar adăuga la Constituţie.

Dacă în cazul a 2 condiţii pentru a fi judecător constituţional, verificarea îndeplinirii lor este relativ simplă (verificarea diplomei de absolvire a facultăţii de drept şi verificarea vechimii de 18 ani), controversele s-au purtat şi se poartă cu privire la condiţia privind „înalta competenţă profesională”.

Cine are metrul etalon pentru a măsura înălţimea competenţei profesionale a fiecărui candidat la funcţia de judecător constituţional?

Un răspuns la această întrebare a fost dat chiar de către CCR, prin decizia nr. 459/2014. În speţa respectivă, o asociaţie a magistraţilor a contestat în instantă decretul prezidenţial de numire a unui judecător la CCR, pe motiv că persoana numită ca judecător nu ar fi îndeplinit condiţia „înaltei competenţe profesionale”.

Prin decizia amintită, CCR a stabilit că singura entitate competentă să aprecieze dacă este sau nu îndeplinită condiţia „înaltei competenţe profesionale” este chiar entitatea care face numirea, iar nu o instanţă de judecată sau oricine altcineva.

Astfel, CCR a precizat că în ceea ce priveşte condiţia „înaltei competenţe profesionale”, aceasta implică evaluarea şi decizia exclusivă a autorităţilor abilitate de Constituţie să facă numirea (preşedinte, Senat, Camera Deputaţilor), în temeiul unor aprecieri proprii. În acest scop, aceste entităţi pot folosi toate informaţiile cu privire la profilul candidatului: cariera profesională, probitatea morală, experienţa în domeniul juridic sau calităţile individuale, elemente ce se circumscriu noţiunii de „înaltă competenţă profesională”.

Potrivit CCR, Preşedintele României, Senatul şi Camera Deputaţilor „au libertatea absolută de a alege o anumită persoană apreciată a întruni condiţia înaltei competenţe profesionale”. Decizia de numire în funcţia de judecător CCR aparţine în exclusivitate titularilor prevăzuţi de Constituţie şi implică o apreciere subiectivă, întemeiată pe informaţiile care sunt evaluate în mod personal, de către fiecare deputat sau senator, prin acordarea votului în cadrul deciziei colective a fiecărei Camere a Parlamentului, respectiv de către Preşedintele României, care manifestă o opţiune personală.

CCR mai arată că a accepta o teză în sensul că şi altcineva decât preşedintele sau cele două camere pot analiza condiţia subiectivă a „înaltei competenţe profesionale” echivalează cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv a Preşedintelui României, care ar deveni astfel atribuţii comune/partajate cu alte entităţi (instanţe judecătoreşti etc.), ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. 4 din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. 5 care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei înaltei competenţe profesionale, nici instanţele judecătoreşti şi nici oricine altcineva nu are vreo competenţă de control şi cenzură, în afară de entitățile care fac numirea.

Concluzia care se poate trage este că dacă vrem modificări reale, de substanţă ale criteriilor şi modului de numire a judecătorilor la CCR, este nevoie de o abordare serioasă, care presupune demersuri pentru revizuirea (modificarea) Constituţiei. Simplele declaraţii înflăcărate, date de circumstanţă şi în căutare de like-uri nu rezolvă nimic.

În acest context, APADOR-CH reaminteşte că, în anul 2013, cu ocazia dezbaterilor parlamentare organizate pentru revizuirea Constituţiei, a formulat propuneri şi pentru restructurarea/depolitizarea Curţii Constituţionale.

Varianta 1: înfiinţarea în cadrul Curţii Constituţionale a 2 secţii cu componenţe şi atribuţii total diferite: a) o secţie de contencios constituţional, formată numai din judecători din cadrul ICCJ, care să aibă în atribuţii controlul anterior şi posterior de constituţionalitate al actelor normative; b) o secţie de proceduri constituţionale, din care să facă parte: jurişti (alţii decât judecătorii), politicieni, persoane din societatea civilă cu bună reputaţie. Această secţie ar urma să aibă în competenţă soluţionarea celorlalte probleme decât controlul constituţionalităţii actelor normative, probleme care nu necesită o rezolvare strict juridică, ci preponderent politică.

Varianta 2: înfiinţarea în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) a Secţiei de contencios constituţional, formată numai din judecători de la ICCJ şi transformarea Curţii Constituţionale în Consiliul Constituţional, format din consilieri constituționali (în loc de “judecători”), din care să facă parte: jurişti (alţii decât judecătorii), politicieni, persoane din societatea civilă cu bună reputaţie. Noua secţie de la ICCJ şi noul Consiliu Constituţional vor avea atribuţii distincte, secţia va avea atribuţii preponderent juridice/tehnice, iar consiliul – atribuţii preponderent politice.

De asemenea, APADOR-CH a propus, încă din 2013, introducerea unei prevederi în sensul că pronunţarea CCR cu privire la constituţionalitatea unui text de lege nu se poate face decât prin „da” sau „nu” (adică, textul este sau nu este constitutional), fără folosirea unor soluţii intermediare de genul „în măsura în care…”. Posibilitatea pe care o are CCR, în actuala reglementare, de a se pronunţa cu privire la constituţionalitate nu doar prin „da” sau „nu”, ci şi prin „în măsura în care…” îi transferă nejustificat atribuţii ce ţin strict de Parlament şi o transformă în organ legiuitor.

Citiți propunerile integrale ale APADOR-CH din anul 2013.

CCR scurtează termenul de judecare a legii europarlamentarelor

12/02/2019/în Comunicate, Slider /de Rasista

La cererea APADOR-CH, Curtea Constituțională se va pronunța mai repede (în luna februarie, în loc de luna martie) asupra constituționalității legii alegerilor europarlamentare

APADOR-CH salută decizia Curții Constituționale de a se pronunța mai repede asupra constituționalității legii alegerilor europarlamentare, astfel încât organizarea procesului electoral să se desfășoare în condiții normale. Scurtarea termenului de judecată, de la 6 martie la 27 februarie, a fost anunțată prin comunicatul de astăzi al CCR.

„Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispus preschimbarea termenului de judecată de la data de 6 martie 2019 la data de 27 februarie 2019, dată care se va comunica Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.”

Acesta vine după ce APADOR-CH a sesizat Curtea, la 4 februarie 2019, asupra faptului că timpul necesar organizării procesului electoral de către Guvern este mult comprimat, în condițiile în care legea alegerilor europarlamentare așteaptă controlul de constituționalitate. Candidații și partidele, care trebuie să strângă sute de mii de semnături de susținere înainte de începerea campaniei electorale, nu au la această dată un model clar al listelor de semnături, iar Guvernul nu poate decide în lipsa unei hotărâri a CCR.

Reamintim că CCR trebuie să se pronunțe, la sesizarea Președintelui României, dacă noua lege a alegerilor europarlamentare, modificată de Parlament la finele anului trecut, este sau nu constituțională.