Cei 7 ani de (detenție) acasă – mai buni decât recursul compensatoriu, dar nu acum
Opinia APADOR-CH cu privire la proiectul de lege care prevede posibilitatea executării la domiciliu a pedepsei închisorii; Cum e în alte țări și ce ne lipsește nouă?
Recent, Senatul a adoptat un proiect de lege inițiat de un senator PNL, care prevede, pentru unele cazuri, posibilitatea executării la domiciliu a pedepsei închisorii. Proiectul urmează să fie dezbătut şi votat în Camera Deputaţilor, care este cameră decizională. Între timp, însă, vestea votării lui cvasi-unanime în Senat a stârit indignare publică, forțându-l pe premierul Ludovic Orban să se dezică de el, și să dea asigurări că va fi picat la Camera Deputaților.
Ca organizație care monitorizează de 25 de ani condițiile din penitenciarele românești și militează pentru respectarea drepturilor omului în detenție, APADOR-CH consideră că proiectul nu este „o aberație”, așa cum l-a catalogat premierul, însă este insuficient documentat, votat inexplicabil în procedură de urgență, deși situația în care ne aflăm, și noi și omenirea, nu justifică în niciun fel urgența adoptării acestei legi.
Combaterea infectării cu Covid 19 în penitenciare nu justifică adoptarea unei legi despre detenția la domiciliu, iar pretextul că trebuie să luăm măsuri pentru descongestionarea penitenciarelor pentru că ne-ar obliga CEDO nu ar trebui să acopere orice experiment legislativ, făcut în grabă și într-un moment complet neportrivit.
Categoric, o astfel de lege ar fi mai bună decât cea a recursului compensatoriu, dar, ca și alte țări care experimentează deja de mulți ani acest sistem, România va avea nevoie de o perioadă lungă de testare și de mulți bani pentru a afla dacă această metodă este eficientă.
Este constituţională detenția la domiciliu?
Începând cu anul 2018, au existat mai multe încercări de introducere în lege a acestei posibilităţi de executare la domiciliu a pedepsei închisorii, încercări care s-au oprit la Curtea Constituţională.
Pentru evitarea confuziei, executarea la domiciliu a pedepsei închisorii este cu totul altceva decât arestul la domiciliu. Arestul la domiciliu se dispune şi se execută în faza de urmărire penală, înainte de trimiterea în judecată, iar închisoarea la domiciliu se dispune şi se execută după terminarea judecăţii şi după condamnarea definitivă.
Introducerea în lege a posibilităţii de executare la domiciliu a pedepsei cu închisoarea a făcut obiectul mai multor decizii ale Curţii Constituţionale:
– decizia nr. 453/2018, ca urmare a sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ)
– decizia nr. 561/2018, ca urmare a sesizării formulate de Preşedintele României
– decizia nr. 22/2019, ca urmare a sesizării formulate de un grup de 60 deputaţi
Ultimele două decizii (561/2018 şi 22/2019) au declarat neconstituţională în ansamblul ei legea de introducere a executării la domiciliu a pedepsei închisorii. Dar, motivele declarării neconstituţionale nu s-au referit la conţinutul legii, ci au fost doar de natură formală:
a. încălcarea principiului bicameralismului, pe motiv că la Camera Deputaţilor, legea a suferit modificări substanţiale faţă de forma adoptată de Senat (decizia 561/2018)
b. continuarea procesului legislativ, prin reexaminarea în Parlament a legii declarate neconstituţională în ansamblul ei prin decizia 561/2018, deşi procesul legislativ trebuia să înceteze. O nouă iniţiativă în domeniu trebuia să parcurgă, de la început, întregul traseu pe care-l urmează o nouă propunere legislativă (decizia 22/2019)
Singura decizie care s-a referit la probleme de fond ale unei astfel de reglementări a fost decizia nr. 453/2018.
În esenţă, ICCJ a sesizat Curtea Constituţională pe motiv că reglementarea de atunci e executării la domiciliu a pedepsei închisorii era incompletă, neclară şi greşită, cu necorelări şi paralelisme, lipsind şi descrierea modalităţii de supraveghere a persoanei care execută pedeapsa la domiciliu.
Iar Curtea Constituţională a dat dreptate ICCJ, prin decizia nr. 453/2018, reţinând că legea adoptată atunci (în 2018) prin modul deficitar și omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenției la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea, astfel că este neconstituţională.
Curtea Constituţională nu a decis însă că prevederea într-o lege a posibilităţii ca, în anumite cazuri, pedeapsa închisorii să poată fi executată la domiciliu ar fi o măsură care încalcă, prin ea însăşi, Constituţia.
Problemele constatate de Curtea Constituţională au privit atunci calitatea şi claritatea prevederilor legale prin care fusese reglementată această posibilitate de executare a închisorii la domiciliu.
Cu alte cuvinte, posibilitatea executării la domiciliu a pedepsei închisorii, în anumite situaţii, poate fi prevăzută într-o lege, dar într-un mod precis, clar şi coerent, cu privire la cine dispune măsura, care sunt cazurile în care poate fi dispusă, care e procedura pentru dispunerea măsurii şi care este procedura de supraveghere a persoanei care execută condamnarea în această modalitate.
Care sunt minusurile actualului proiect?
Din punct de vedere constituţional, se poate opina că acest proiect de lege a ţinut cont de exigenţele indicate de CCR în deciziile menţionate mai sus, din punct de vedere al calităţii tehnice a reglementării. Proiectul de lege descrie cine poate dispune măsura, în ce situaţii, prin ce procedură, cum se monitorizează executarea, cum se poate revoca măsura şi face corelaţiile necesare cu alte texte de lege, putând fi considerat o reglementare coerentă, din punct de vedere tehnic.
Se pune întrebarea dacă limita pedepsei aplicate, de 7 ani închisoare, pentru posibilitatea executării închisorii la domiciliu nu este prea mare, chiar în condiţiile în care infracţiunile grave (de genul celor contra vieţii, sănătăţii etc.) sunt exceptate expres de la posibilitatea închisorii la domiciliu, indiferent de pedeapsa aplicată. Dar inițiatorii nu motivează alegerea acestui prag de 7 ani.
Între pandemie și CEDO. Principala problemă care se pune în prezent în legătură cu acest proiect de lege este găsirea unei soluţii prin care să se păstreze un echilibru între situaţia specială de acum (pandemie în plină evoluţie, cu autorităţile statului mobilizate aproape exclusiv pentru implementarea măsurilor complexe şi dificile de limitare şi combatere a pandemiei) şi cerinţele Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care se referă la măsuri prompte pentru rezolvarea supraaglomerării din închisori, ca urmare a hotărârii CEDO din cauza Rezmives s.a. contra României.
Legea nu eliberează deținuții. Niciunul dintre cele două motive nu justifică adoptarea legii acum și așa. Din punct de vedere al riscului de infectare cu Covid 19, deținuții au la dispoziție câteva spitale în sistemul penitenciar și există posibilități de izolare și limitare a răspândirii bolii în sistem, cel puțin la fel ca și în libertate. Oricum, legea așa cum e făcută acum nu ar asigura o eliberare a deținuților, ci ea s-ar aplica numai condamnărilor viitoare.
În privința obligațiilor asumate de România față de CEDO, de rezolvare a supraaglomerării din penitenciare, situația nu este mai urgentă acum decât era în 2017 (anul condamnării în cauza pilot Rezmiveș), sau cu câțiva ani în urmă.
Guvernul s-a angajat în 2018 la un plan de îmbunătățire și de extindere a spațiilor de deținere, eșalonat până în 2024, însă la momentul 2019, când APADOR-CH a făcut mai multe vizite în penitenciare și o analiză a îndeplinirii angajamentelor din plan, s-a observat că acestea nu erau îndeplinite nici pe jumătate.
Legea recursului compensatoriu nu a fost, în mod evident, o soluţie bună. Între timp evoluția politică din țară a obligat guvernul să admită în fața Comitetului de Miniștri că are întârzieri de realizare a planului și să vină cu modificări, iar Comitetul de Miniștri a acceptat acest lucru.
Cât costă brățara electronică, la noi și la alții.
O altă întrebare care se pune este de ordin practic: putem avea detenție la domiciliu în condițiile în care nu avem un sistem testat și bine pus la punct de monitorizare prin dispozitive electronice? România se chinuie de câțiva ani să legifereze un astfel de sistem pentru alte scopuri – ordine de restricție în cazul violenței în familie sau arestul preventiv.
Nici în alte țări care au deja un avans considerabil în fața noastră, și posibilități financiare mai mari, lucrurile nu funcționează perfect și nici la scară largă.
Din expunerea de motive a proiectului votat de Senat nu aflăm nici când am putea spera la implementarea acestui sistem, nici cât ar costa el, nici măcar dacă detenția la domiciliu ar fi mai ieftină decât construirea unor penitenciare noi sau care ar fi numărul de deținuți care ar putea beneficia de acest sistem. De altfel proiectul nu are nici un punct de vedere al Ministerului Justiției.
Dintr-un alt proiect de lege, votat la Senat în aceeași ședință din 31 martie 2020, aflăm însă mai multe informații tehnice despre brățara electronică, cum funcționează în alte țări și cât ar costa la noi un proiect pilot. E vorba despre L97 – privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare și execuțional penale – proiect elaborat de Ministerul Afacerilor Interne și dezbătut public anterior depunerii în Parlament.
Din acest proiect aflăm că sistemul supravegherii electronice a infractorilor arestați sau condamnați este testat de mai mulți ani în state precum Austria, Franța, Germania, Norvegia, Belgia, Grecia, Danemarca, Suedia, Marea Britanie. Nicăieri, însă, nu sunt monitorizate mai mult de câteva zeci de cazuri anual, iar în cazul condamnaților nu e vorba despre executarea întregii perioade de detenție la domiciliu, ci despre anumite perioade rămase din condamnare, de la câteva luni până la câțiva ani, după executarea celei mai mari părți a pedepsei în penitenciar.
De exemplu, în Austria costul închirierii dispozitivelor electronice de monitorizare este suportat de deținuții care optează pentru o astfel de metodă (22 de euro pe zi). Norvegia a planificat implementarea sistemului între 2006 și 2013, apoi a investit 5 milioane de euro în el și nu a avut mai mult de 14 cazuri. În Suedia, UK și Grecia au fost semnalate și minusuri cum ar fi faptul că unii deținuți au încercat să-și taie brățările, alții au „uitat” să încarce bateriile dispozitivelor, iar în unele cazuri au fost corupți ofițerii care le-au montat, astfel încât să poată fi scoase lejer.
În proiectul MAI, privind brățara electronică pentru arestul preventiv și ordinele de restricție, se propune ca România să deruleze un proiect pilot, până în 2023, care ar costa în total 3.490.000 de euro, bani de la buget. Cu acești bani ar fi cumpărate 500 de brățări și ar fi implementat sistemul de supraveghere în parteneriat cu STS și serviciul 112.
Așadar, din experiența altor țări vedem că detenția la domiciliu nu este un fenomen răspândit, care să asigure, de exemplu, eliberarea a 2000 de locuri din penitenciare, cum ar avea nevoie România, ci mai degrabă un proiect pilot aflat încă în teste și care dă erori din cauze umane sau tehnice.
Înainte de a vota o lege a detenției la domiciliu ar fi nevoie de o bună perioadă de testare a brățării electronice în alte cazuri, cum ar fi arestul preventiv sau ordinele de restricție. Dacă legea s-ar aplica mai înainte de operaţionalizarea braţărilor electronice, ea ar fi lipsită tocmai de elementul central pe care se bazează: supravegherea prin brăţara electronică.
Ar funcționa mai bine brățara electronică decât cardul de sănătate sau sistemul ANAF? Dincolo de argumentele pro – deținuții ar putea să-și păstreze locul de muncă și deci să se reintegreze mai ușor în societate după eliberare – o astfel de lege va avea nevoie de studii de impact care să arate dacă metoda supravegherii la distanță ar elibera penitenciarele, ar fi mai ieftină decât construirea de spații decente de deținere, dar și de dezbateri reale cu societatea pentru a înțelege și accepta o astfel de măsură.
Nu în ultimul rând, România va avea nevoie de un sistem electronic de supraveghere care să funcţioneze mult mai bine decât cardul electronic de sănătate (care mai mult se blochează decât funcţionează) sau decât sistemul electronic al ANAF. Se va găsi de data asta un furnizor de servicii care să asigure o funcţionare continuă şi normală a brăţărilor electronice? Fără erori, fără întreruperi? Aceste întrebări se pun deoarece art. 88/1 din Legea nr. 254/2013 va prevedea că persoanele care execută închisoarea la domiciliu vor fi supravegheate în permanenţă prin intermediul unei braţări electronice.
E adevărat că, pe lângă braţările electronice, mai sunt prevăzute şi alte metode de verificare a executării închisorii la domiciliu: poliţia să facă vizite inopinate la domiciliul respectivelor persoane. E o metodă, desigur, posibilă, dar există suficiente efective de poliţie care să se ocupe şi de aceste noi atribuţii? Iar, acum, în timp de pandemie, cum pot fi împărţite efectivele de poliţie pentru a putea îndeplini încă o nouă sarcină? O sarcină care presupune multe vizite la diverse domicilii, într-o perioadă în care cuvântul de ordine este distanţarea socială.
Discuţiile despre acest proiect de lege ar trebui reluate, cu mai multă atenţie la unele detalii practice, într-o stare de normalitate, după încetarea actualei stări de urgenţă. Mai ales că Guvernul va trebui să găsească, destul de repede, o soluţie pentru rezolvarea problemei supraaglomerării locurilor de detenţie. Soluţia aleasă prin acest proiect de lege pare de preferat celei a recursului compensatoriu, întrucât, în cazul operaţionalizării braţărilor electronice, ea oferă posibilităţi mai eficiente de supraveghere şi corectare a conduitei persoanelor care vor benefica de măsurile alternative la închisoare.