APADOR-CH
  • Home
  • Cine Suntem
    • Despre noi
    • Afilieri internaționale
    • Prieteni APADOR-CH
    • Parteneri
    • Politica de prelucrare a datelor personale a APADOR-CH
  • Activități
    • Monitorizarea condițiilor de detenție
    • CEDO
      • Informare
      • Procese câștigate la CEDO
      • Executarea hotărârilor CEDO
    • Jurisprudență internă
    • Advocacy legislativ
    • Bună Guvernare
  • Proiecte
    • Proiecte in derulare
    • Proiecte finalizate
    • COVID-19
  • Rapoarte
    • Condițiile din aresturi
    • Condițiile din penitenciare
    • Abuzuri ale forțelor de ordine
    • Rapoarte speciale
    • Rapoarte anuale
  • Statul NE drept
  • Drepturi Civile
    • Ce sunt drepturile omului
    • Resurse utile
  • Media
    • Comunicate
    • Blog
    • APADOR-CH
      în presă
    • Editoriale Adevărul
    • Video
  • Română
    • Română Română
    • English English
  • Cautare
  • Menu Menu

Arhiva pentru categoria: Buna guvernare

Sunteți aici: Acasa1 / Advocacy Legislativ2 / Buna guvernare

APADOR-CH cere demiterea ministrului Sebastian Burduja, pentru instigare la adresa societății civile

21/03/2025/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

În plin proces de traspunere a Directivei europene anti SLAPP, în care Guvernul promite apărarea cetățenilor și ONG-urilor de procesele abuzive, un membru al guvernului instigă companiile din energie să ceară „daune maxime” de la cetățenii care îndrăznesc să-și ceară drepturile

 

APADOR-CH îi cere premierului Marcel Ciolacu să-l demită din funcție pe ministrul energiei, Sebastian Burduja, pentru declarațiile publice intolerabile într-o democrație, prin care instigă companiile din energie să dea în judecată organizații din societatea civilă și să ceară „daune maxime” pe motiv că organizațiile ar submina economia națională prin reaua lor credință, prezumată, contrar legii, prin simplul fapt că s-au adresat instanțelor de judecată pentru probleme de mediu.

Această declarație vine, surprinzător, din același guvern care a promis să protejeze societatea civilă împotriva proceselor de tip SLAPP, prin transpunerea directivei europene în acest sens. Ne întrebăm cu cine va ține Guvernul Ciolacu, cu cetățenii sau cu ministrul Burduja?

În limbajul comun, conform Directivei UE nr. 2024/1069, SLAPP înseamnă acțiuni de intimidare, constând în acționarea în judecată la instanțele civile, îndreptate împotriva persoanelor sau organizațiilor care fac declarații sau întreprind orice activități/acțiuni care privesc o chestiune de interes public. Apărarea mediului este, în mod vădit, o chestiune de interes public.

APADOR-CH a avut în ultimul an o colaborare încurajatoare cu o parte a guvernului condus de Marcel Ciolacu, mai exact cu Ministerul justiției, care a fost în mare parte receptiv la sugestiile societății civile în legătură cu proiectul legii de transpunere a Directivei anti SLAPP în legislația românească.

Concret, împreună cu câteva zeci de cetățeni, jurnaliști și ONG-uri, majoritatea având deja la activ procese abuzive prin care s-a încercat intimidarea lor, am cerut ministerului ca în viitoarea lege anti SLAPP românească să fie introduse mai multe garanții care să prevină sau să combată astfel de procese.

*

De exemplu o mână de cetățeni din Suceava se luptă de ani de zile chiar cu Consiliul județean Suceava, ca să-și păstreze satul neafectat de amplasarea în apropiere a unei gropi de gunoi. Cetățenii sunt intimidați de despăgubirile de zeci de mii de euro, cerute de Consiliul județean, în instanță, pentru „tupeul” de a-și cere dreptul la un mediu sănătos.

O altă comunitate, din București, a făcut demersuri legale către autoritățile locale, reclamând ilegalități comise de un dezvoltator imobiliar, care construiește în vecinătatea blocurilor lor. Din cauza asta, dezvoltatorul le cere în instanță despăgubiri de sute de mii de euro.

O altă comunitate, din Slobozia, se luptă să închidă un combinat care poluează apa și aerul locului. Oamenii au pierdut procesele și au de plătit sume mari ca despăgubiri, tot pentru că au încercat să-și apere dreptul la un aer curat.

*

Exemplele sunt multiple: jurnaliști reduși la tăcere prin procese în care li se cer despăgubiri uriașe, ONG-uri desființate pentru că nu au avut de unde să plătească aceste despăgubiri, cetățeni intimidați, care se tem că dacă ar îndrăzni să-și ceară drepturile și să chestioneze autoritățile pentru vreo decizie care le afectează viețile, ar putea să-și piardă casa sau alte bunuri în procese costisitoare.

Proiectul de lege de transpunere a Directivei anti SLAPP este aproape gata și urmează să fie supus dezbaterii publice, apoi guvernul trebuie să-l aprobe și să-l trimită în Parlament. În acest context, vine postarea ministrului Burduja, prin care aruncă totul în aer, instigând companiile din energie nu numai să deschidă procese de tip SLAPP, dar chiar „ să ceară în instanţă daune-interese în cuantum maxim împotriva ONG-urilor care introduc acţiuni cu rea-credinţă”. Burduja susține că România nu s-ar fi dezvoltat în ultimele decenii din cauza unor organizații care s-ar fi opus proiectelor energetice, și de aia nu avem noi acum energie ieftină. Nimic despre corupție, băieții deștepți din energie, lipsa unei viziuni moderne a statului privind devoltarea sectorului energetic. Domnul Burduja a găsit vinovatul de serviciu: ONG-urile de rea credință.

Acest tip de instigare, venită chiar de la un membru al guvernului, este incredibil și intolerabil într-o societate democratică, în care cu toții ar trebui să fim chemați la masa dezbaterilor, iar cei care se opun unui proiect să nu fie automat considerați dușmani ai poporului. O contestare a deciziilor autorității nu înseamnă automat un interes ascuns sau, mai grav, antinațional, ci poate înseamna că acea decizie nu e bună și mai trebuie lucrat la ea.

La fel cum, dacă un cetățean sau un ONG pierde un proces prin care a contestat o autorizație sau o decizie a autorității nu înseamnă că a fost mânat de rea credință, ci că a încercat în acel mod să oprească o acțiune care îi afecta unele drepturi. Reaua credință înseamnă altceva decât simpla greșeală, iar cetățenii și ONG-urile nu trebuie transformați în ținte ale SLAPP pentru că din cauza unei greșeli au pierdut un proces.

„Cine greșește, plătește”, spune ministrul Burduja. Dar, spunem noi (și Codul civil), o greșeală nu înseamnă rea-credință, care presupune intenția de a face rău. Potrivit legii civile, reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită. În schimb, ceea ce legea prezumă și, ca urmare, nu trebuie dovedit, este buna-credință. Astfel că ne întrebăm, cu bună-credință: dar dacă cel care greșește este chiar dumnealui? Sau mai mult, folosind raționamentul său, în cazul ăsta nu dă chiar ministrul dovadă de rea credință, dacă luăm în considerare și plângerile penale pe care le-a făcut anterior unor ONG-uri care îndrăzneau să-i conteste unele decizii?

Ministrul Burduja promite în aceeași postare în care instigă la SLAPP că va pune pe masa guvernului un proiect care va legifera această amenințare. Oare cu cine va ține Guvernul Ciolacu, atunci când va găsi pe masa de lucru două proiecte diametral opuse: proiectul legii anti SLAPP, produs de Ministerul justiției, sau proiectul legii instigării la SLAPP, propus de ministrul Burduja. Guvernul va ține cu cetățenii și cu democrația sau cu un ministru care în loc să stea la masă cu cetățenii preferă să-i amenințe că le rupe picioarele dacă îndrăznesc să i se opună?

Decizii, decizii.

P.S. ARTICOLUL 35 din Constituție:

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

https://apador.org/wp-content/uploads/2025/03/Burduja.jpg 720 1280 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-03-21 11:26:352025-03-21 12:03:28APADOR-CH cere demiterea ministrului Sebastian Burduja, pentru instigare la adresa societății civile

Ministerul justiției promite o protecție mai bună a vocilor incomode din societate, prin viitoarea lege anti SLAPP

27/02/2025/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Rasista

Solicitările APADOR-CH, susținute de o mare parte a societății civile, au fost incluse în proiectul legii de transpunere a Directivei anti SLAPP; Totuși, procesele penale și administrative, intentate pentru intimidarea activiștilor și jurnaliștilor, rămân o problemă

 


Aceasta este relatarea unei dezbateri care a avut loc în februarie 2025, în cadrul proiectului „Using the Charter for Fundamental Rights and EU law to build civic space resilience in Romania” Programul Liberties CERV-STRIVE-2024, finanțat de Comisia Europeană. Dezbaterea a fost organizată la București de APADOR-CH în colaborare cu Freedom House și cu sprijinul European Implementation Network.


 

Transpunerea directivei anti SLAPP în legislația națională și de ce ne trebuie

Ne zbatem de mai bine de un an să convingem autoritățile române să pună, prin lege, niște stavile în calea unui fenomen tot mai întâlnit: procesele abuzive, de intimidare, pe care companii private și chiar autorități publice le intentează oamenilor de bună credință (cetățeni, jurnaliști sau organizații neguvernamentale) care îndrăznesc să ridice capul și să ceară drepturi și respectarea legilor. În bruxeleză, acest tip de procese se cheamă SLAPP (Strategic Lawsuits Against Public Participation) – adică descurajarea, prin procese, a participării la viața publică – și are deja o directivă europeană menită să-l combată. Acum e rândul legiuitorului național să o transpună într-o lege.

În România avem deja două organizații neguvernamentale dizolvate în instanță, pe motiv că nu au reușit să-și plătească cheltuielile de judecată în urma unor astfel de procese pierdute. Mulți cetățeni și jurnaliști sunt târâți de ani de zile prin procese, fie pentru că au scris ceva ce nu convine, fie pentru că au încercat să-și apere dreptul la un mediu de viață sănătos, contestând deciziile autorităților.

Portretul jurnalistei Daphne Caruana-Galicia, la o manifestare de comemorare

De fapt, directiva anti SLAPP s-a născut după moartea jurnalistei malteze Daphne Caruana-Galicia, ucisă în 2017 de o bombă în propria mașină. La momentul morții, ea avea peste 40 de procese prin care se încerca intimidarea ei. Până când bomba a fost mai eficientă. Eliminarea ei nu a făcut decât să arate că fenomenul intimidării vocilor inocomode, prin procese abuzive, este extins la nivel planetar și că, dacă noi, europenii, ținem la democrația noastră, trebuie să avem niște sisteme legale de protejare a celor intimidați. Oamenii trebuie încurajați să participe la viața cetății, nu descurajați prin procese intentate de cei mai bogați.

Lungul drum al legii către oameni

Directiva anti SLAPP este un cadru general, european, pe care țările membre UE sunt invitate să-și bazeze legile naționale anti SLAPP. În linii mari, ea prevede că în cazul unor procese de tip SLAPP, partea hărțuită, cetățeanul, jurnalistul, ONG-ul, să beneficieze de niște sisteme de protecție: chemarea în judecată să poată fi respinsă rapid de judecător, dacă este considerată nefondată, hotărârea judecătorească să fie publicată, să fie oferite despăgubiri pentru ca pe viitor abuzatorii să fie ei înșiși descurajați să mai apeleze la justiție ca la un bici etc.

Din păcate directiva europeană se referă doar la cazurile transfrontaliere, adică acele cazuri în care pârâtul și reclamantul trăiesc în țări diferite. Dar în statistica SLAPP aceste cazuri reprezintă mai puțin de 10% din totalul proceselor. Așadar, pentru că grosul proceselor îl reprezintă lupta între părți rezidente în aceeași țară, este rolul fiecărui stat să-și protejeze cetățenii prin legi chiar mai bune decât directiva.

APADOR-CH a cerut acest lucru încă din 2024, propunând Ministerului Justiției câteva instrumente concrete pentru apărarea cetățenilor de abuzurile celor puternici (companii și autorități):

  • În primul rând un mecanism de reducere a cheltuielilor de judecată disproporționate, cheltuieli care au dus și la desființarea unor organizații,
  • și extinderea garanțiilor prevăzute în directiva anti SLAPP și la cazurile naționale. O măsură nu doar posibilă, dar și încurajată de Comisia Europeană și alte foruri.

Alături de noi au fost în aceste cazuri zeci de organizații civice, cetățeni și jurnaliști, iar Ministerul justiției a promis că va studia situația.

La întâlnirea care a avut loc la București, săptămâna trecută, reprezentanta Ministerului Justiției a declarat că proiectul legii de transpunere a directivei anti SLAPP include și cazurile naționale civile. E un început promițător, dar care trebuie să fie urmat de alte mecanisme de protecție, și pentru cazuri penale sau de contencios administrativ, care în practică pot fi de asemenea subscrise SLAPP.

Mai jos este o descriere a discuțiilor care au avut loc la întâlnirea organizată de APADOR-CH și Freedom House, la care au participat cetățeni victime ale SLAPP, jurnaliști, specialiști în drept, parlamentari români și reprezentanți ai autorităților.

România, în top 3 european la procese abuzive contra oamenilor care nu tac

 

Italia, România, Serbia și Turcia sunt țările europene cu cele mai multe procese SLAPP, a spus în deschiderea discuțiilor Daisy Ruddock, reprezentanta Coalition Against SLAPPs in Europe (Coaliția împotriva SLAPP în Europa). CASE este o coaliție de peste o sută de ONG-uri din toată Europa, coagulată în special după moartea jurnalistei malteze, care a lăsat „moștenire” familiei sale mare parte din procesele cu care se încercase reducerea ei la tăcere.

CASE își propune să lupte cu SLAPP, ajutând victimele acestor procese, fie cu sprijin juridic sau doar susținere și informare, dar în același timp făcând advocacy pe diverse paliere pentru promovarea legislațiilor naționale anti SLAPP care să mai reducă din avântul pe care fenomenul l-a luat în ultimii ani.

„Am identificat procese SLAPP în 41 de țări din Europa, dintre care multe au fost în Italia, România, Serbia și Turcia. Majoritatea cazurilor sunt procese civile, dar există și procese penale. Iar marea majoritate a proceselor se bazează pe legile naționale privind defăimarea, așa că ținta cea mai comună a unui SLAPP este un jurnalist, dar și editorii mass-media, activiștii și ONG-urile pot fi vizați, precum și avocați, academicieni politicieni, aproape orice persoană poate fi vizată de un SLAPP. De obicei oamenii de afaceri sunt cei care intentează procesele, urmați de politicieni. Ei sunt vinovații principali. Ca pondere, din cazurile pe care le-am înregistrat numai 9,4% au fost cazuri transfrontaliere”, a spus Daisy Ruddock.

Conform CASE, ca să ne dăm seama dacă avem de-a face cu un SLAPP, trebuie să identificăm trei factori principali:

  1. Dacă acțiunea în justiție este introdusă de o entitate privată?
  2. Dacă acțiunea în justiție vizează acte de participare publică?
  3. Dacă procesul a fost intentat cu scopul de a reduce la tăcere, închide sau descuraja actele de participare publică?

Dar mai sunt și alte criterii care se regăsesc în multe dintre procesele SLAPP:

– dacă remediile cerute/oferite de instanță sunt neobișnuit de agresive sau disproporționate,

– dacă reclamantul încearcă să majoreze costurile,

– dacă reclamantul încearcă să exploateze avantajul economic pentru a exercita presiuni asupra pârâtului, deci folosind banii pe care îi deține atunci când știe că pârâtul nu are capacități financiare pe care le are pentru a încerca să-i preseze să renunțe la acțiunea lui,

– dacă procesul vizează mai degrabă un individ decât o organizație, deoarece acest lucru îl face pe individ mai vulnerabil,

– dacă argumentele invocate în cauză sunt lipsite de temei din punct de vedere juridic,

– dacă reclamantul folosește procesul pentru a-și intimida și hărțui criticii,

– dacă procesul pare să facă parte dintr-o campanie mai largă de hărțuire sau intimidare.

Toate aceste caracteristici, nu neapărat cumulate, pot să ridice semne de întrebare oricărui judecător, chemat să tranșeze un astfel de proces, iar reprezentanta CASE spune că ele trebuie să fie avute în vedere și de autoritățile naționale atunci când transpun directiva.

„Noi ne-am dori ca legislația să se aplice în toate contextele, civil, penal, administrativ. Ne-am dori, de asemenea, să includă cazuri naționale, deoarece majoritatea SLAPP-urilor sunt interne. Este o problemă deosebită în România, așa că recomandăm includerea cazurilor interne, alături de alte instrumente cum ar fi: mecanismele de sprijin, conștientizarea, formarea judecătorilor și avocaților, etica avocaților, colectarea datelor, monitorizarea SLAPP, toate acestea sunt cu adevărat importante în lupta împotriva SLAPP” a explicat Daisy Ruddock.

Ea a adăugat în final că momentan, la nivel UE, nu sunt multe țări care au implementat de fapt directiva sau recomandările Consiliului Europei. Ea consideră că legea de implementare în Malta nu este suficient de eficientă, însă crede că două exemple mai bune ar fi cel Belgian și cel din UK, la care se pot uita și alte țări în procesul de transpunere a directivei anti SLAPP.

 

Ce se întâmplă în practica noastră: directiva e doar o fundă roșie pe o cutie cadou

 

Avocata Nicoleta Popescu

Despre practica națională a vorbit avocata Nicoleta Popescu, membră a Baroului București, care apără un pârât în celebrul proces intentat de One Properties mai multor organizații și cetățeni din Grupul Floreasca civică:

„Compania One, în calitate de reclamantă, a dat în judecată 11 părți, trei organizații neguvernamentale și 8 persoane fizice. Eu am reprezentat în acest dosar o persoană fizică. Cererea de chemare în judecată a vizat acțiunile civice făcute de reprezentanții organizațiilor civice și de persoanele fizice din Grupul Floreasca. Reclamantul a cerut daune în solidar de la pârâți în cuantum de 500.000 de euro, reprezentând o reparație patrimonială, ca urmare a proferării de acuzații nefondate la adresa reclamantului pe platformele de social media și, atentie!, de trimitere de pretiții, adrese, sesizări, cereri sau email-uri către autoritățile publice în care s-au adus acuzatii la adresa reclamantei, formulate în scop șicanator. Cum apreciați? Există elemente care să încadreze acest caz în SLAP?”, a întrebat Nicoleta Popescu audiența întâlnirii.

Cristina Vanea, una dintre pârâtele din acest proces, a adăugat că One Properties a mai cerut într-un proces separat alte 500.000 de euro despăgubiri, așa că suma totală pretinsă de la pârâți se ridică la un milion de euro. Ea a subliniat că oamenilor din Grupul Floreasca Civică li se cer aceste despăgubiri pentru că și-au exercitat niște drepturi democratice:

„pentru că am făcut petiții și reclamații la autorități și că am fi administratorii unei pagini de Facebook pe care am distribuit înregistrări ale modului în care One lucra pe șantier, cu încălcarea legilor. De exemplu lucrau noaptea, deși erau în afara programului permis de acordul de mediu. Deci ajunge un privat să te dea în judecată că ai deranjat autoritățile cu petiții și sesizări?”.

Avocata Georgiana Iorgulescu, de la Centrul de Resurse Juridice, a subliniat că în acest exemplu pot fi destul de ușor identificate cele trei caracteristici enumerate de Daisy Ruddock în deschiderea întâlnirii, și anume:

  • E o entitate privată care inițiază astfel de litigi? Da, și e una foarte mare.
  • Este obiectul acestui litigiu împotriva participării publice? Da, e un subiect de interes.
  • Are cumva scopul de a hărțui, de a intimida, avem de-a face cu o mare firmă privată. Da

„Dacă o organizație neguvernamentală de mediu sau un grup de cetățeni afectați inițiază astfel de proceduri, este dreptul lor, constituțional, de a își apăra drepturile așa cum cred ei. Sigur, pot să piardă, se întâmplă, iar dacă au pierdut uneori trebuie să plătească cheltuieli de judecată exorbitante. În esență, cel care pierde plătește, dar în materie de mediu este ceva diferit, circumstanțial. Dar a veni ulterior, ca mare companie privată, să dai în judecată ONG-uri (și sunt multiple dosare) și persoane fizice care au anumite funcții în respectivele ONG-uri, pe răspundere civilă-delictuală, acesta este până la urmă un abuz de drept”, a conchis Georgiana Iorgulescu.

Nicoleta Popescu spune că acest proces este primul în care ea invocă directiva anti SLAPP, deși nu este deocamdată transpusă în legislația națională și se referă de fapt doar la cazurile transfrontaliere, ceea ce nu se aplică la procesul intentat de One întrucât toate părțile implicate au domiciliul și sediul în România:

„Trecând peste aceste detalii, eu am invocat SLAPP în fața instanței de judecată. Dar asta este doar pentru „impresie artistică”. Pentru că e o directivă netranspusă încă, nu este normă de drept obligatoriu în prezent, iar apărarea pe care noi trebuie să o facem în dosar trebuie să se refere strict la cadrul național de răspundere civilă delictuală și la jurisprudența CEDO. Prin urmare, ca să vă dau un exemplu plastic, dacă apărarea ar fi un pachet-cadou, frumos ambalat, invocarea directivei la acest moment este doar fundița roșie aplicată pe cadou, ca să dea frumos. Tu trebuie să ai conținut în acel pachet, pentru că dacă este doar fundița, după ce o înlături vezi că în apărare nu ai drept intern și obligatoriu pentru instanță și pachetul e gol. Adică n-ai nicio apărare și mergi pe o chestie strategică, pe directivă, dar să nu te întrebi după aceea de ce vei pierde”.

Nicoleta Popescu a mai adăugat că nu crede că judecarea în procedură accelerată a proceselor SLAPP, așa cum prevede directiva, va fi posibilă în justiția națională, întrucât la noi până și ordonanțele președințiale (care sunt proceduri accelerate) au termene de luni și chiar ani: „O simplă prevedere, că va fi o procedură accelerată, nu este suficientă ca în practică ea să fie pusă efectiv sau valorificată, trebuie să fim foarte realiști. Pentru un prejudiciu moral de cele mai multe ori mi-e greu să cred că va fi o procedură accelerată. Sau că în procedură accelerată vor fi efecte concrete în instanța de judecată”. Popescu a spus în schimb că transpunerea directivei ar trebui să vină la pachet cu o informare a tuturor profesioniștilor din sistemul de justiție.

Ce ne recomandă Consiliul Europei: să ne uităm și la cauzele penale și administrative

 

Alina Barbu, membră a Comitetului de Experți al Consiliului Europei

Dacă invocarea directivei e ca o fundiță roșie pe cadou, mai există și ceva „praf de stele” sub forma recomandării Consiliului Europei pe subiect. Alina Barbu este membră a Comitetului de Experți al Consiliului Europei, comitet care a redactat recomandarea Consiliului Europei către statele membre cum să combată SLAPP. Barbu a lucrat anterior și în Ministerul Justiției. Ea le-a spus avocaților prezenți la întâlnire că pot invoca în instanțe nu numai directiva anti SLAPP, chiar așa netranspusă, ci și recomandarea Consiliului Europei, un document adesea luat în seamă chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În decursul mai multor reuniuni, între 2022-2023, înainte de adoptarea directivei europene, Comitetul de experți al CE a audiat și analizat cazuri de SLAPP din mai multe țări europene și a pus în recomandare mai multe elemente concrete pe care statele sunt invitate să le introducă în legislație, în completarea directivei.

Alina Barbu spune că la momentul redactării recomandării, experții știau „limitele și temeiul legal restrictiv al directivei și faptul că directiva nu va putea merge mai mult decât transfrontalier și caz civil”, dar din audierile și cazurile studiate au înțeles că practica este generalizată, nu numai în estul și centrul Europei, ci chiar și în vest, și tocmai de aceea au decis să le recomande statelor să meargă mai departe de acest cadru minimal și să extindă garanțiile asupra tuturor cazurilor naționale, civile, administrative și penale.

„Am avut discuții în cadrul comitetului: cum e posibil, adică autoritățile administrative, adică procurorii, să pornească procedurii care de fapt să aibă un alt scop? Da, și avem cazuri concrete. Și atunci, la nivelul Comitetului am spus OK, vom face referiri și la procedurile administrative și la cele penale, sigur, civilul rămânând principal obiect de reglementare. (…) Când ne-am apucat să redactăm, nu existau reglementări specifice anti SLAPP. Nici acum nu sunt. Era în lucru destul de avansat ceva în Malta. De ce? Ați aflat și știm cu toții de ce, dar oamenii erau nemulțumiți. Adică, experții maltezi invitați la comitet, au spus nu, ceea ce se face e doar bifă. Nu e ceva rău, dar nu e de ajuns. (…) Britanicii au mai luat niște măsuri și belgienii au făcut un proiect de act normativ care este disponibil public, inclusiv în limba engleză, în care au transpus extins directiva și în care au făcut referire inclusiv la recomandarea Consiliului Europei. Ei au modificat nu doar procedura civilă, ci și procedura penală. Iată, belgienii, care nu au avut asemenea provocări cum le-am avut noi, cu cazuri penale împotriva celor care participă la dezbaterea de interes public”, arată Alina Barbu.

Ea spune că un prim pas necesar ar fi popularizarea recomandării Consiliului Europei, tradusă și publicată pe site-ul IRDO, de exemplu, care este punct național focal de transpunere a directivei anti SLAPP. Apoi transpunerea directivei în legea națională ar trebui să fie mult mai largă decât prevede minimal directiva, statele naționale fiind de altfel încurajate să facă asta chiar de Comisia Europeană.

„De altfel, cred că ar fi o diferență de tratament nejustificabilă din niciun punct de vedere să acordăm protecție doar cazurilor transfrontaliere și să nu acordăm protecție cazurilor naționale. Directiva este doar un punct de plecare și dacă aș fi legiuitor m-aș uita un pic mai mult și la recomandare, și dacă se poate și la nevoile naționale, pentru că am spus-o și noi în recomandarea de la Consiliul Europei, noi am centralizat elementele culese de la nivelul statelor membre care s-au confruntat cu SLAPP. Este foarte posibil să mai apară unele lucruri, deoarece reclamanții sunt creativi, și legiuitorul național trebuie să se adapteze și să răspundă rapid acestei situații. Practic, atunci când veți transpune această directivă, va trebui să vă bazați pe o realitate din fața instanțelor naționale”, spune Alina Barbu.

Barbu subliniază că în recomandare a fost extins numărul indicatorilor de recunoaștere a proceselor SLAPP, pe care directiva i-a enunțat în articolul 8. „Sunt câteva puncte comune, de altfel le-a precizat și reprezentanta CASE. Trebuie să fie acea implicare într-o dezbatere publică, într-un subiect de interes public, a pârâtului. Trebuie să fie acea intenție, adică să arăți că prin simpla exercitare a acțiunii respective omul se va mai gândi a doua oară dacă mai face vreodată așa ceva. Începând cu primirea cerii de chemare judecată, cu cheltuieli foarte ridicate, acel efect de intimidare rezultă indirect din simplul mod în care este formulată o astfel de acțiune. Pentru că altfel acțiunile, dacă nu ar avea aceste caracteristici, ar fi simple acțiuni civile, administrative, penale. Problema se pune că în ultimii ani au început aceste proceduri judiciare să aibă efect de afectare a democrației prin împiedicarea participării la dezbateri de interes public. Aici este problema. Deci este mai mult decât un simplu abuz de drept pentru care oricum aveam instrumente”, arată Alina Barbu.

Recomandarea Consiliului Europei conține și câteva garanții extinse față de directivă, și ele vizează nu numai victimele SLAPP, ci și țintele. De altfel acestea se regăsesc și într-o recomandare a Comisiei Europene către statele membre, lansată odată cu propunerea de directivă. „Ce înseamnă sprijin pentru victime și ținte. Nu trebuie să aștept ca o persoană, un jurnalist, un ONG, un avocat, să ajungă victimă, să aibă calitatea de victimă într-o procedură, ca să-l ajut după aceea. El poate să fie doar țintă și ar fi binevenit și un sistem de sprijin al victimelor sau țintelor SLAPP. Eu doar am să subliniez câteva care mi se pare că sunt importante:

  • Un sistem de asigurare, pentru jurnaliști, cumva sprijinit de stat, care să acopere cheltuielile de judecată și cele cu avocatul, care trebuie să fie foarte bun. Sigur, avocatul din oficiu e bun, ajutorul judiciar e bun, dar să fim serioși, ai nevoie de un avocat foarte bun, cu foarte multă expertiză. Poți să apelezi la bunăvoința lui pentru pro bono, dar dacă sunt foarte multe cazuri, nu pot nici ei la nesfârșit.
  • Apelarea, pentru jurnaliștii care sunt în situații extreme, la sistemele de sheltere, la relocarea voluntară. Sigur, am depășit puțin partea civilă, dar am recunoscut amenințările care sunt evidente pentru anumiți jurnaliști și am spus în recomandare să se poată apela în astfel de situații la ce sisteme de protecție există. Nu trebuie să inventăm acum un sistem de protecție distinct pentru jurnaliști. Sunt victime? Sunt victime. Avem sisteme de protejare a unor victime relativ bine puse la punct. În general, sistemul pentru victimele traficului de persoane a fost recunoscut la nivelul UE ca fiind bine pus la punct în state. Și da, este în penal”, a spus Alina Barbu.

Emilia Șercan, jurnalistă prezentă la întâlnire, a punctat însă că deși i s-a oferit un adăpost în afara țării, atunci când a avut unul dintre procesele în care autoritățile statului încercau s-o compromită, nu a acceptat să plece,

„pentru că era important să fiu aici, să stau de gât cu statul român și să mă lupt cu el. Dar probabil că cel mai bine ar fi ca societățile profesionale, pe care din păcate noi nu le avem, să ofere protecția asta. Pentru că, sinceră să fiu, eu nu m-aș lăsa la mâna statului român sub nicio formă. Nu aș avea încredere sub nicio formă ca statul român să ofere protecție”.

Un avocat pățit: judecătorii trebuie să înțeleagă că trebuie să țină cu oamenii

 

Victimele SLAPP nu sunt numai jurnaliștii, organizațiile civice sau cetățenii, ci și avocații care intervin în apărarea lor. Diana Ionescu este cadru didactic la Universitatea Babeș Bolyai și avocat în Baroul Cluj. Deși este penalist, a inițiat în nume propriu acțiuni în sprijinul unor cetățeni din zona natală (județul Suceava), care se luptă de ani de zile cu Consiliul județean pentru că nu sunt de acord să li se construiască o groapă de gunoi deasupra satului, în Pasul Mestecăniș.

Avocata Diana Ionescu

 

„Într-un litigiu de mediu în contencios administrativ se opune un cetățean sau un ONG, unei autorități publice, emitentă a actului administrativ. În unele cauze intervin și beneficiarii, care uneori sunt companii private, uneori beneficiarii sunt tot autorități publice, ca în cazul acestui depozit de deșeuri, unde beneficiar al actelor administrative și emitent totdată este tot Consiliul județean Suceava. În momentul în care o autoritate publică angajează un avocat pe sume foarte mari de bani, se creează un dezechilibru între cetățean și autoritatea publică. Cetățeanul, dacă ar vrea să acceseze fonduri publice, are ajutorul public judiciar (care poate fi accesat și de către ONG-uri, pentru cauze de contencios administrativ), deci cetățeanul primește 500-1.000 de lei pentru o etapă de judecată, pe când Consiliul județean Suceava, cu încredințare directă, a dat 150.000 de euro unei firme de avocatură. 60.000 de euro în cauza privind hotărârea de Consiliul local, unde cetățenii au atacat, și 80.000 de euro în cauza privind autorizația de construire, unde m-am dus eu în nume propriu. În total 100 și ceva de mii de euro cu încredințare directă. Acesta este un dezechilibru fantastic și aceasta este o problemă, zic eu, de interes public, felul în care autoritățile publice pot accesa fonduri pentru plata avocaților”.

Diana Ionescu subliniază că folosirea banilor publici, discreționar, de către autorități, ca să lupte tocmai împotriva cetățenilor care au plătit prin impozite și taxe acei bani, este o chestiune care arată disproporția de forțe și care nu se discută nici public, nici la nivelul profesiei de avocat.

În aceste procese, pe lângă problema (de mediu în acest caz) pe care oamenii încearcă să o rezolve luptând cu autoritatea, ei ajung să mai aibă una, și mai gravă, a cheltuielilor de judecată disproporționate, pretinse de autorități în cârdășie cu firmele private de avocatură, care intimidează și înspăimântă. Diana Ionescu consideră că:

„dacă începe să ne fie frică să mergem în justiție, democrația este afectată, pentru că puterea judecătorească se poate exprima doar atunci când cineva o sesizează cu o acțiune. Și atunci, și Convenția de la Aarhus spune în mod expres că cetățenii trebuie să aibă rol activ și trebuie să fie încurajați. Și dacă cetățenii merg la justiție, nu pot fi împovărați cu cheltuieli foarte mari”.

Tot ea subliniază că norma internă spune că cheltuiele de judecată trebuie să fie rezonabile, iar acest lucru este subliniat și de Convenția de la Aarhus, ratificată și de UE. Ionescu dă exemplul UK, unde „în litigiile de mediu, dacă reclamantul pierde, poate plăti cel mult 5.000 de lire, dacă este persoană fizică, și cel mult 10.000 de lire, dacă este persoană juridică. Instanța poate să dea și mai jos, dar avem această limită maximă stabilită”.

De aceea, Diana Ionescu a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza în care a atacat autorizația de construcție a gropii de gunoi din Suceava. „Deși jurisprudența Curții era clară, am considerat că e potrivit să avem o trimitere preliminară pe România, pentru că altfel se impune în fața instanțelor naționale. Și asta este cauza C-252-22, trimitere preliminară din România, unde Curtea de Justiție își reia jurisprudența și spune în mod clar că în litigiile de mediu cheltuielile trebuie să fie rezonabile și că instanța națională trebuie să interpreteze dreptul național astfel încât să asigure această condiție”.

În același timp, Diana Ionescu crede că este necesară și o discuție despre etica profesiei de avocat, spunând că dacă avocații și-ar refuza clienții care intentează procese SLAPP, pe motiv că acele procese dăunează statului de drept și democrației, altfel ar sta situația: „Eu sunt avocat, dar eu n-aș putea să scriu în viața mea acele cifre. Nu știu cum te ține pixul și calculatorul să scrii așa ceva și să-i ceri celuilalt așa ceva. Cred că este vorba de o chestiune de etică și cred că despre etica avocaților în România trebuie să vorbim pentru că nu se vorbește”.

Diana Ionescu a reiterat că nu atât criteriul celerității în judecarea proceselor SLAPP va fi o problemă, după transpunerea directivei, ci care este adevărata rațiune pentru combaterea SLAPP:

„cred că o provocare mai mare este cea pe fond. Ca judecătorii să înțeleagă cu adevărat care este rațiunea. Și anume, că atât timp cât sperii oamenii să nu facă lucruri, democrația ta se va duce în cap. Și nu mă feresc să mai spun un lucru. S-ar putea ca unii judecători tocmai să interpreteze și să spună că e o bună cale să-i mai oprim pe ăștia care vorbesc. Nu trebuie să ne ascundem nici de acest lucru. Pentru că România are în spate istoria statului legionar, statului comunist în care justiția a fost un instrument. Și justiția riscă să fie un instrument și acum. Și atunci, foarte important va fi valoarea pe fond, de ce este importantă formarea profesională și lumea să înțeleagă că acest SLAPP nu e o simplă chestiune tehnică pe care construim cinci grile, ci este o chestiune ce ține profund de democrație și de rolul fiecărui cetățean, fie că sunt profesori universitari, fie că sunt avocați, fie că sunt cetățeni simpli, așa cum vorbea doamna mai devreme. Deci, judecătorii trebuie să se plaseze pe poziția de protectori ai oamenilor. Asta vor trebui să înțeleagă. De ce? Pentru că oamenii trebuie încurajați să meargă la justiție. Jurnaliștii trebuie încurajați să vorbească despre teme de interes public. Nu trebuie să stea cu sabia deasupra capului”.

Și Alina Barbu a adăugat că inclusiv în recomandarea Consiliului Europei s-a pus problema conștientizării rolului eticii în practicarea celor două profesii puternic implicate în SLAPP: jurnalismul și avocatura. În ambele, un rol esențial avându-l asociațiile profesionale ale celor două bresle.

„Oamenii trebuie protejați înainte de a deveni victime. O cale de protecție este aceea de a aduce în discuție și un subiect absolut necesar, etica avocaților. Pentru că un reclamant într-un astfel de dosar este asistat de un avocat. Și avocatul ar trebui să fie primul filtru și să-i spună domnului de la One United, din această speță, eu ca avocat nu pot face acest lucru pentru că este împotriva rule of law. Și eu ca avocat am primă obligație să apăr statul de drept și eu ca avocat nu îți fac această acțiune”, a conchis Diana Ionescu.

Despre etica profesiei de jurnalist și imposibilitatea de a o impune prin justiție a vorbit și Brândușa Armanca, jurnalist la Europa Liberă România: „Eu mă ocup de foarte mulți ani de etica jurnalismului care a ajuns în România la faza „marș javrelor”. Am lucrat foarte mult pe acest domeniu și ca profesor universitar și ca jurnalist activ. Din păcate nu am ajuns foarte bine. Întrebarea este cum faci să convingi o profesie, cum este profesia liberală a avocatului sau jurnalistului, că fără acest fundament etic n-o să mai putem trăi și colabora? E o întrebare retorică pentru că eu n-am putut răspunde la ea. Eu însămi am pornit un proces, care durează deja de trei ani, din dorința de igienă morală, cu toate cheltuielile și durata… pentru că cel mai mult mă sperie durata, mi-e frică că mor și nu apuc să termin acest proces”.

Părerea unor senatoare: legea trebuie să-i protejeze și pe ceilalți de abuzurile ONG-urilor

 

La întâlnire au participat și parlamentari din partidele USR și AUR. Simona Spătaru, senator USR și avocat de profesie, a subliniat că proiectul de lege ar trebui să fie foarte bine pus la punct prin dezbaterile cu societatea civilă înainte de a ajunge în Parlament, pentru că odată ajuns acolo lucrurile vor merge rapid și foarte greu se vor mai putea adăuga prevederi în proiect:

„Mi-ar fi plăcut să avem la această masă și judecători. Pentru că dacă pornim să creăm un act normativ util din toate punctele de vedere, cred că trebuie să fie la masă toți care sunt implicați în procesul acesta. Judecătorul, știm prea bine, dacă nu are normă, nici nu o să-ți aplice. Mi-ar fi plăcut de asemenea să lucrăm pe un draft direct, să fim cât mai aplicați, pentru că, vă dau un exemplu din Parlament, ultimul document de acest fel care a produs emoție a fost avertizorul de integritate și acolo o mare parte din legiuitori consideră că vorbim despre favorizarea turnătorilor atunci când discutam despre cum să transpunem mai multe elemente ca un avertizor de integritate să aibă identitatea protejată. Și a trebuit să explic de ce am nevoie de niște amendamente pentru a-i proteja identitatea, pentru ca el să se poată exprima și deci instrumentul legislativ să fie unul util, nu doar declarativ.

Este important să pornim de la un draft, dintr-o formă de dezbate, să nu ajungem în Parlament cu un draft foarte sec, de transpunere seaca a directivei, pentru că în Parlament lucrurile se desfășoară pe repede înainte. Deci dacă am ajuns cu el în fază de haide să-l băgăm în comisii și să îi emitem raport, suntem deja într-un… deciziile au fost luate, asta vreau să spun. Deci, până acolo, acest draft trebuie să fie liber, să circule, să ni-l asumăm, să ne uităm la exemplele celor care suferă din cauza acestor procese. Și da, directiva trebuie aplicată la cauze naționale. Pentru că toți cei care suferă sunt cetățeni români, dați în judecată tot de cetățeni români sau de autorități publice române sau companii cu sediul în România. Și cred că acesta va fi pasul cel mai dificil de trecut și în transpunerea directivei dacă o ducem la cauze naționale. Și provocarea cu celeritatea, cum rezolvăm procedural ca acțiunea să fie oprită mai repede”.

Daniela Ștefănescu, senator AUR, crede că legea trebuie să fie cât mai clară și să protejeze toate părțile, căci abuzuri se fac și de către ONG-uri:

„Eu cred că legea trebuie să fie un instrument atât de clar încât atât judecătorul cât și reclamantul să aibă cuantificat efectul acțiunilor sale. Să fie predictibil, pentru că în măsura în care construiești o lege, nu o faci numai pentru o parte, o faci și pentru ceilalți. Adică și ceilalți trebuie protejați de diverse abuzuri care pot fi făcute de ONG-uri sau știu eu ce alte situații. Și astfel legea trebuie să fie un instrument clar în care să poată să fie cuantificată acțiunea și în care, într-adevăr, limita despăgubirilor să fie de bun simț”.

Cum încearcă Ministerul Justiției să țină cu toată lumea

 

Ruxandra Pașoi, reprezentanta Ministerului Justiției la întâlnire, a declarat că proiectul de lege de transpunere a directivei este într-o etapă de definitivare și va fi supus consultării publice, conform legii, urmând să se încadreze în termenul stabilit de transpunere, până în mai 2026.

Ca să nu țină audiența în suspans, Ruxanda Pașoi a spus că

„în forma actuală a proiectului, aflat în lucru în cadrul Ministerului, domeniul de aplicare al reglementării este extins și la cauzele naționale. Deci proiectul privește atât cauzele transfrontaliere cât și cele naționale. El urmează, bineînțeles, să includă în legislația națională garanțiile specifice pe care le presupune directiva și mă refer aici la cauțiune și la cererea de respingere rapidă. Iar în ceea ce privește cel de-al treilea tip de garanții pe care directiva le numește remedii, acestea se găsesc deja în legislația națională, ele vor fi doar adaptate pe alocuri, acolo unde este necesar, pentru a transpune corect și complet directiva. Mă refer la publicarea hotărârii, la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul, atât moral, cât și material, la amenda judiciară pe care instanța o poate aplica pentru procedura abuzivă și, bineînțeles, la cheltuielile de judecată care se vor acorda așa cum prevede și legislația națională. Deci în acest moment, în evaluarea noastră, nu am considerat că legislația ar impune modificări în acest punct de vedere pentru că ea permite acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate, cu condiția în care să nu fie excesive sau disproporționate”.

Celelalte elemente incluse în proiectul de lege de transpunere, conform declarațiilor doamnei Pașoi, ar fi:

– Va exista o prevedere inspirată atât din textul directivei, dar și din legislația în vigoare, articolul 37 din CPP, având în vedere că ne-am propus nu doar să obținem celeritatea procedurii, să asigurăm celeritatea procedurii, dar și să eliminăm toate acele cerințe care ar putea eventual să prelungească inutil procedura. Deocamdată proiectul nu are termene concrete care privesc această celeritate;

– Am gândit o normă care să acorde organizațiilor neguvernamentale posibilitatea unui amicus curiae prin care să depună, bineînțeles cu acordul pârâtului, înscrisuri la dosar și nu să aibă o situație similară intervenientului în procesul civil, fie el și accesoriu, neavând un interes personal în cauză;

– Cu privire la informarea atât a profesioniștilor dreptului cât și a publicului larg, acest rol îl va în actuala etapă îl va prelua IRDO. Și, de asemenea, sperăm ca aceste hotărâri care se vor pronunța să fie publicate într-un mod cât mai accesibil pe site-ul instanțelor, astfel încât să ofere informațiile necesare la popularizarea procedurilor;

– Cele două garanții specifice, cauțiunea și acțiunea de respingere rapidă, gândim o procedură care să fie cât mai rapidă, dar în același timp să respecte drepturile procesuale și să asigure echilibrul procesual al ambelor părți, tocmai pentru a preveni orice dezechilibre care ar putea să dea naștere la litigii la CEDO. Este clar că instanța se va pronunța rapid, pe baza conținutului cererii de chemare în judecată și a răspunsului pe care reclamantul este obligat să îl prezinte față de cererea de respingere a pârâtului. În caz de soluționare a cererii, dacă instanța admite cererea de respingere, va pune capăt procesului, deci va fi o soluție pe fond, cu posibilitatea pentru reclamant de a o ataca conform legii, deci va beneficia de căile prevăzute de lege pentru soluția respingerii cauzei, iar dacă este o soluție de respingere, aceasta va fi definitiva și va continua procedura pe fond a cauzei, tocmai pentru a asigura echilibru în cauză.

– Legea nu are dispoziții tranzitorii, nu se va aplica proceselor în curs.

Întrebată de audiență care va fi modalitatea concretă de funcționare a acestui mecanism de respingere cu celeritate a procesului, și de ce nu are posibilitatea unei căi de atac și pârâtul, nu numai reclamantul, Ruxandra Pașoi a explicat:

„Este soluția din directivă și pe care o considerăm cea mai corectă din punct de vedere al asigurării echilibrului, dacă judecătorul fondului consideră că cererea nu este vădită întemeiată, e cam greu de justificat în ce măsură o soluție contrară a judecătorului din calea de atac ar putea să treacă testul Curții Europene. Pentru că vădit întemeiată înseamnă vădit întemeiată. Adică, dacă există divergență de opinii între cei doi judecători, asta este mai curând un indiciu că cererea nu este vădit neîntemeiată și atunci ar trebui să continue procedura pe fond. Dar asta nu înseamnă că la sfârșitul procedurii judecătorul nu va putea ajunge la concluzia că procedura a fost abuzivă și să acorde toate cele patru garanții despre care aminteam, să amendeze, să dispună publicarea, să oblige la plata tuturor despăgubirilor și, bineînțeles, asta nu exclude o soluție finală, în sensul că a fost, totuși o cauză SLAPP. Înseamnă doar că se va continua judecata pe fond, pentru că cererea nu este vădit neîntemeiată. Cererea de respingere ca vădit neîntemeiată poate fi făcută de pârât în cursul procedurii, în principiu în fața primei instanțe. Este destul de greu de a vorbi de o respingere rapidă când suntem deja în calea de atac. Și directiva nu obligă la asta. Adică, în mod normal, dacă pârâtul consideră că este victima unei cauze SLAPP, el va avea tot interesul să invoce încă din primă instanță acest lucru. Și va face o cerere de respingere rapidă”.

Nicoleta Popescu a întrebat dacă judecătorul poate invoca din oficiu că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, în caz că pârâtul nu are suficiente cunoștințe juridice necesare ca s-o facă sau nu-și permite un avocat. Răspunsul a fost că nu, în proiect judecătorul nu are această libertate și nici directiva nu prevede. Alina Barbu a intervenit spunând că acest lucru este totuși recomandat de Consiliul Europei și ar fi util de introdus în lege, mai ales că directiva nici nu-l interzice.

Din sală au mai existat voci de avocați care au amintit că există deja această posibilitate de liberă dispunere a judecătorului în cauze civile, de exemplu în cauze de divorț pentru încredințarea minorilor, deci ar putea fi introdus acest rol activ al judecătorului și în cauzele SLAPP, unde tot despre o disproporție de forțe între părți este vorba.

„Se poate face, dar cu respectarea principiilor dreptului procesual-civil în care trebuie să încadrăm această nouă reglementare. Sigur că putem să discutăm, putem să cerem și părerea și, cu siguranță, că o vom face, și a sistemului judiciar, dar trebuie să avem grijă să nu lezăm principii cum ar fi disponibilitatea, să nu lezăm dreptul la un proces echitabil al celeilalte părți”, a admis reprezentanta ministerului.

Luca Ciubotaru, reprezentant Leader Just, a ridicat problema încadrării cazurilor de SLAPP în așa fel încât ele să poată fi regăsite, la o căutare în sistemul ECRIS, precum și introducerea în lege atât a cauzelor penale cât și administrative, deoarece acestea au o pondere mare în rândul cauzelor SLAPP.

Ruxandra Pașoi a admis că în acest moment și ministerului i-a fost greu să găsească cauze SLAPP în sistemul instanțelor, tocmai din cauza lipsei elementelor definitorii, și că probabil se va lucra la o modalitate tehnică de marcare a acestora în ECRIS, dar numai la finalul procedurii, atunci când instanța va califica acel proces drept SLAPP.

Cât privește încadrarea cauzelor penale și administrative, Alina Barbu a punctat că la acest moment ar fi imposibil de introdus și cauzele de răspundere civilă delictuală în categoria SLAPP, întrucât ar intra acolo și cazurile de libertate de exprimare, dar și accidentele auto, malpraxis și orice înseamnă prejudiciu.

În privința ajutorului public judiciar pentru victimele SLAPP, vocile din sală au fost pro și contra, printre argumentele invocate fiind și exemplul legii avertizorilor de integritate, în care deși este prevăzut acest ajutor judiciar și avocatul din oficiu, practica din ultimii ani ne-a arătat că multe barouri din țară nu au știut că au această obligație, de a acorda ajutor public judiciar avertizorilor, după cum nici publicul larg nu e foarte bine informat despre această posibilitate la îndemâna cetățenilor și ONG-urilor. De asemenea, au existat cazuri în țară în care nici măcar judecătorii nu au luat în considerare statutul de avertizor de integritate în unele situații.

Pentru informarea publicului și mai ales a categoriilor profesionale direct implicate – judecători, avocați – ar fi necesară o campanie susținută de informare, pentru care e nevoie de bani. Bani care nu sunt aprobați niciodată în proiectele de buget votate în Parlament, după cum a explicat Oana Murariu (USR), autoarea amendamentului privind ajutorul public judiciar pentru avertizori. „Bineînțeles, amendamentele se resping, dar ideea e ca Ministerul Justiției să aibă în vedere aceste elemente, pentru că degeaba avem legislație dacă cetățenii care pot să beneficieze de ea nu cunosc acest lucru. Și chiar cred că e o idee bună în continuare și mă bucur că are cine să transmită mai departe mesajul”.

Clara Sigheti, reprezentanta Ambasadei SUA: a fost de părere că

„ajutorul judiciar, trecând dincolo de problema de asumare practică, nici principial nu mi se pare a fi soluția, având în vedere că tot cetățenii ar fi cei care ar trebui să plătească acest ajutor judiciar, în condițiile în care, discutăm de niște companii foarte mari, cu resurse foarte ample și cu case de avocatură care percep niște comisioane enorme, nu mi se pare OK ca cetățeanul să suporte toate aceste cheltuieli”.

 

Concluzii și promisiuni

 

„Sunt aici experți în drept, specialiști în drept constituțional, profesori universitari, avocați și mulți alți specialiști în apărarea dreptului omului. Cu toții avem același obiectiv comun, directiva să fie transpusă într-o modalitate cât mai eficientă, și vrem să ne implicăm, vrem să vă ajutăm”, a amintit Alina Monceanu, avocat, reprezentanta Konrad Adenauer Stiftung, o promisiune pe care Ministerul justiției ne-a făcut-o tuturor în 2024, la prima întâlnire pe această temă. Ea a cerut reprezentantei ministerului să transmită proiectul de lege în grupul de experți, înainte ca acesta să intre în procedura oficială de consultare publică.

Despre importanța transpunerii extinse a directivei și introducerea în proiect a cât mai multor propuneri din partea societății civile, astfel încât în Parlament să ajungă un proiect solid, a punctat și senatoarea USR Simona Spătaru:

„Pentru că, de exemplu, este foarte greu de înțeles de ce s-ar elimina din sfera directivei acest litigiu în care statul este implicat, acest contencios. Eu știu că de multe ori partea nu de bună credință este și statul. Emite încă un act administrativ identic, se numește numărul 2 din 2023, numărul 1 a fost anulat, și atunci, eu ca cetățean am o casă, mi se ridică un bloc în față, încep să atac actele administrative, dar investitorul are clar puterea mai mare decât mine, că se duce și mai ia de la primărie încă trei acte, unul după altul, eu unde mă mai duc să le atac în litigii separate, care nu sunt în cadrul procedurii? Deci rugămintea din partea mea este ca acest draft neapărat să conțină ce oferă acum directiva în tot. Deci nu porniți de la mai puțin. Dacă se oferă mai mult, excepțional, dar nici nu scoateți ce e în directivă”.

Avocata Georgiana Iorgulescu

Și Georgiana Iorgulescu a conchis că eliminarea proceselor de tip contencios din legea de transpunere a directivei nu schimbă cu nimic grava situație în care suntem deja cu cheltuielile de judecată disproporționate.

„Asta este cheia problemei. Dacă rămânem pe zona cheltuielilor de judecată pe Codul de procedură civilă, suntem cum am vorbit, cu același Cod de procedură civilă colega noastră, Diana Ionescu, are de plătit 80.000 de euro, domnii de la Pojorâta au 60.000 de euro și alții au fost desființați. Este același Cod de procedură civilă unde onor judecătorul, când e el foarte activ, citește numai jumătate, că acolo scrie că judecătorul din oficiu poate să cenzureze cheltuielile de judecată. Poate nu a vrut să fie activ sau a zis că e bine așa. Eu cred că zonele astea extrem de periculoase de SLAPP trebuie incluse aici, nu trebuie să le lăsăm așa. Toți oamenii ăștia care au fost, sunt acum în litigii, nu știu dacă în cazul unuia dintre ei un judecător a redus cheltuielile de judecată, deși sunt convinsă că avocații pe care i-au avut au solicitat acest lucru pe baza Codului. Dacă remediile spuneți că rămân cele actuale, n-am făcut nimic vizavi de cheltuieli. CJUE, în cauzele de mediu, spune că aceste cheltuieli trebuie să nu fie prohibitive, și că judecătorul național trebuie să interpreteze dreptul intern de așa manieră încât să nu fie prohibitive. Deci avem cazuri la CJUE, inclusiv colega noastră, Diana Ionescu, are cazuri pentru România la CJUE și rămâne cum am vorbit, că judecătorul se uită la textul ăla general din procedura civilă, că poate scădea onorariile și totuși nu o face. Nu credeți că e nevoie de ceva în concret?”.

Ruxandra Pașoi a răspuns că „Directiva ne spune să nu stabilim plafoane. Deci chiar directiva ne impune să nu limităm cheltuielile de judecată mai mult decât prin a elimina acele părți din cheltuieli care sunt excesive, adică ele trebuie să fie proporționale. Dar asta nu poate să se analizeze decât de judecători”.

În plus, a adăugat reprezentanta Ministerului Justiției, ceea ce nu se va regăsi neapărat în proiectul de lege de transpunere a directivei poate fi promovat ca proiect de lege separat, într-o etapă ulterioară.

„Aici e vorba exclusiv de voință politică națională: vrem sau nu să facem asta? Trebuie să discutăm franc. Depinde de majorități parlamentare și altele. Trebuie să înțelegem că directiva nu a vrut să limiteze, că a vrut ea să limiteze ceva, ci că atât au putut să facă și că recomandă statelor să facă mai mult. Sunt convinsă că CJUE va extinde, pentru că de obicei așa se întâmplă. UE face o directivă mai mică, pentru că nu are bază legală, și o extinde CJUE. Dar până atunci noi murim de nervi”, a conchis Diana Ionescu.

 


Proiectul este finanțat prin programul CERV STRIVE 2021-2027 (Cetățeni, Egalitate, Drepturi și Valori) al Comisiei Europene.

Programul pentru cetățeni, egalitate, drepturi și valori (CERV) are ca scop protejarea și promovarea drepturilor și valorilor Uniunii Europene, așa cum sunt consacrate în tratatele UE și în Carta drepturilor fundamentale. Sprijină crearea și îmbunătățirea unor societăți deschise, echitabile, democratice, egale și incluzive și care funcționează în conformitate cu principiile statului de drept. Aceasta include o societate civilă puternică, încurajând participarea democratică, civică și socială a oamenilor și cultivând diversitatea, pe baza valorilor, istoriei și memoriei noastre comune.

Publicațiile din cadrul acestui proiect reprezintă poziția APADOR-CH și nu reflectă poziția Uniunii Europene.

https://apador.org/wp-content/uploads/2025/02/conferinta-anti-slapp0.jpg 750 1000 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-02-27 15:38:302025-05-26 12:29:43Ministerul justiției promite o protecție mai bună a vocilor incomode din societate, prin viitoarea lege anti SLAPP

Legea trebuie să prevadă posibilitatea atacării hotărârilor CCR la instanță

21/02/2025/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Iar pentru asta nu e nevoie de modificarea Constituției, care prevede că doar deciziile CCR sunt definitive, nu și hotărârile; Prin modificarea a două legi – cea de funcționare a CCR și cea pentru alegerea președintelui țării – se poate aduce un dram de echitate în alegerile prezidențiale din România

De unde am plecat?

Problema caracterului definitiv (sau nu) al hotărârilor CCR s-a pus în mod foarte serios odată cu implicarea CCR, peste limitele obişnuite şi cu rezultate stranii, în procesul electoral privind alegerile prezidenţiale.

Iniţial, a venit o „bombiţă” de la CCR, cu o hotărâre prin care un candidat la alegerile prezidenţiale din 2024 a fost eliminat din cursă pe motiv că nu pare a iubi suficient de mult Constituţia „care este”, UE şi NATO, pentru că a formulat mai multe critici la adresa acestora. S-a încercat atacarea acestei hotărâri a CCR (subliniem, este hotărâre, nu decizie) la diverse instanţe, în diferite modalităţi, dar fără succes, pe motiv că legea prevede că hotărârile CCR sunt definitive şi, în consecinţă, nu sunt supuse căilor de atac.

„Bombiţa” de la CCR a fost urmată de o „nucleară”, dată tot printr-o hotărâre a CCR, prin care, la 6 decembrie 2024, au fost anulate total („Total Annihilation”) alegerile prezidenţiale din 2024, inclusiv turul I (validat iniţial tot de CCR) şi turul II, care începuse, în străinătate.

Candidaţii şi formaţiunile politice care s-au considerat prejudiciaţi prin această hotărâre a CCR au încercat, de asemenea, să o atace la diferite instanţe, direct sau indirect (inclusiv, prin atacarea unei hotărâri a BEC, dată în executarea – prematură – a hotărârii CCR), dar nu au avut câştig de cauză, din motive, pur formale, care s-au rezumat la faptul că în lege nu se prevede nicio cale de atac împotriva hotărârilor CCR, care sunt definitive. Nimeni nu s-a putut pronunţa pe fondul, pe corectitudinea hotărârilor CCR pronunţate în materia alegerilor prezidenţiale, pentru simplul motiv că legea CCR nu permite atacarea/contestarea hotărârilor CCR. Or, legea CCR este mai ceva ca Tablele lui Moise.

Imposibilitatea verificării corectitudinii hotărârilor CCR de către o altă entitate, mai puţin politică şi ceva mai imparţială, cum ar fi o instanţă de judecată, a creat un sentiment de frustrare în societate şi o tensiune socială foarte vizibilă, care se menţine şi în prezent, fiind foarte posibil ca tensiunile să exacerbeze odată cu reluarea alegerilor prezidenţiale, la 4 mai 2025.

Din nou, anterior alegerilor din 4 mai 2025, va avea loc o fază preliminară, de „preselecţie” a candidaţilor la CCR, care se poate solda cu eliminarea unor candidaţi printr-o hotărâre a CCR.

Din nou, alegerile vor putea fi anulate printr-o hotărâre a CCR, dacă nu iese cine trebuie.

Din nou, acele hotărâri ale CCR, prin care un candidat este eliminat/invalidat sau prin care alegerile sunt anulate/invalidate, nu vor putea fi atacate nicăieri şi din nou se vor genera valuri de frustrare în societate. Nu se poate estima cu exactitate cât de mari vor fi aceste valuri, unii vorbesc de un tsunami, alţii, de o simplă maree.

Ce zic legile și Constituția în vigoare?

Potrivit art. 147 al. 4 din Constituție, deciziile Curţii Constituţionale (CCR) se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, deciziile CCR sunt definitive, nefiind supuse unei căi de atac.

După cum se observă, Constituția nu se referă și la hotărârile sau avizele pe care le emite CCR. Ci, doar la deciziile CCR.

Potrvit art. 11 al. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, CCR pronunță decizii, hotărâri și emite avize. Același text de lege prevede că:

– deciziile se pronunță atunci când CCR soluționează probleme de (ne)constituționalitate,

– hotararile se pronunță, în general, în chestiuni de natură electorală (alegeri prezidențiale, referendum etc.),

– avizele privesc propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României (au rol consultativ).

Prin adăugare la Constituție, care, după cum am precizat anterior, se referă doar la deciziile CCR, în Legea CCR (art. 11 al. 3 din Legea 47/1992) s-a prevăzut că și hotărârile CCR sunt definitive, deci nu sunt supuse unei căi de atac („Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”). Această prevedere din lege poate fi modificată, prin modificarea textului care prevede că și hotarârile CCR sunt definitive, pentru a se reveni la prevederea din Constituție, potrivit căreia doar deciziile CCR sunt defintive, nu si alte soluții pronunțate de CCR.

Care ar fi soluția pentru rezolvarea acestei probleme?

 

Soluția pentru problema creată de inatacabilitatea hoărârilor CCR pare evdientă și simplă: introducerea în lege a unor prevederi care să permită atacarea hotărârilor CCR la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nu e nevoie de modificarea Constituției, deoarece, în art. 147 al. 4, ea se referă, strict, la caracterul definitiv al deciziilor CCR (nu și al hotărârilor CCR).

Este suficientă doar modificarea a două legi (Legea 47/1997 și Legea 370/2004), după cum vom dezvolta mai jos, în sensul introducerii unei căi de atac împotriva hotărârilor CCR.

Deciziile CCR vor rămâne, în continuare, definitive, deoarece calea de atac va fi prevăzută în lege doar pentru hotărârile CCR, nu și pentru deciziile CCR, respectând astfel prevederile art. 147 al. 4 din Constituție, care se referă, strict, la caracterul defintiv al deciziilor CCR, fără a se referi și la hotărârile CCR.

După cum am arătat anteriror, hotărârile CCR se pronunță, în general, în materie electorală (alegeri prezidențiale, referendum).

Este de menționat că, în cazul celorlalte categorii de alegeri, în afară de cele prezidențiale, rolul CCR este jucat de BEC (Biroul Electoral Central), ale cărui hotărâri pot fi atacate la instanța de judecată. Deci, în prezent, alegerile prezidențiale sunt singurele alegeri în care hotărârile entității care le „supervizează” (la prezidențiale, CCR este superioară BEC-ului) nu pot fi atacate, nici la o instanță de judecată, nici la altă entitate.

De ce o instanță de judecată ar trebui să verifice hotărârile CCR?

 

CCR nu face parte din sistemul instanțelor de judecată, fiind o entitate politico-jurisdicțională, ai cărei membri sunr denumiți, impropriu, „judecători” (așa cum și foștii gardieni publici sunt acum impropriu denumiți „poliție locală”).  „Judecătorii” CCR sunt desemnați de către politicieni (președintele țării, deputați, senatori) dintre persoanele cu pregătire juridică, inclusiv dintre politicieni. Nu există o carieră profesională, nu există condiția unui trecut lipsit de politică măcar pentru o perioadă relevantă de timp. Azi ești membru de partid, cu carnet de peste 15-20 de ani, mâine ești judecător CCR, numit de „ai tăi” din Parlament (desigur, doar dacă „ai tăi” sunt din majoritatea parlamentară). Ca printr-o minune, pentru uzul naivilor, azi ești membru de partid cu vechime, mâine ești „judecător endependent” la CCR. Va uita „judecătorul endependent” de la CCR de partidul în care a activat 15-20 de ani și care l-a „făcut om”, oferindu-i o funcție plină de bani și privilegii, la CCR?

Cel puţin la nivel teoretic, instanţele de judecată sunt apolitice, imparţiale şi independente. Judecătorii, deşi au, fiecare, simpatii şi antipatii politice, ca orice om, nu fac parte dintr-un partid, au o carieră profesională, care implică profesionalism, o atitudine corectă şi apolitică. Ca „judecător de scaun”, se formează, cu timpul, un reflex al independenţei. Desigur, nu trebuie idealizat, nici instanţele nu sunt perfecte, şi acolo apar suficiente soluţii ciudate. Dar, în comparaţie cu CCR, măcar pentru instanţe există nişte premise obiective, privind selecţia şi cariera profesională, care, cel puţin, creează mai multe şanse de a ajunge în faţa unui complet ceva mai obiectiv decât CCR.

De ce Înalta Curte de Casație și Justiție?

 

Având în vedere importanța problemelor care pot fi soluționate prin hotărârile CCR, inclusiv anularea alegerilor, este rezonabil ca instanța de control judiciar pentru hotărârile CCR să fie ÎCCJ, și nu o instanță inferioară instanței supreme.

Cum ar arăta textele de modificare a Legii 47/1997 și a Legii 370/2004?

  1. Ar trebui modificat art. 11 al. 3 din Legea 47/1997, pentru a prevedea că hotărârile CCR nu sunt definitive. O modalitate tehnică ar fi modificarea formei actuale a art. 11 al. 3 („Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”) dupa cum urmează:

„Art. 11.-

(…)

(3) Hotărârile definitive și deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”)

  1. Ar trebui modificată și Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, prin introducerea unei căi de atac împotriva hotărârilor CCR. Astfel, după art. 54 din Legea 370/2004, ar trebui introdus un nou articol, art. 54/1, cu următorul conținut:

„Art. 54/1.-

(1) Hotărârile Curții Constituționale pronunțate în legătură cu respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului se motivează până la data pronunțării și pot fi contestate în scris de orice persoană fizică sau juridică interesată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 48 de ore de la pronunțare. 

(2) Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra contestațiilor împotriva hotărârilor Curții Constituționale în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea contestației, prin hotărâri definitive, care se comunică Biroului Electoral Central.”

Până când ar trebui modificate cele două legi?

 

Legile ar trebui modificate relativ urgent, până la data depunerii candidaturilor pentru alegerile din 4 mai 2025. Pentru că, după depunerea candidaturilor, ele vor putea fi contestate la CCR și de atunci încolo se va pune problema posibilității de contestare a hotărârilor CCR pronunțate în materie electorală, inclusiv a celor prin care sunt excluși candiați sau sunt invalidate/anulate alegeri. Potrivit art. 27 al. 1 din Legea 370/2004, propunerile de candidaţi pentru alegerea Preşedintelui României se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 50 de zile înainte de data alegerilor. Cum alegerile vor avea loc pe 4 mai 2025, cadidaturile vor trebui depuse până la 14 martie 2025. Deci, tot până la 14 martie 2025 ar trebui adoptate modificările legilor menționate mai sus. Asta, dacă vrem să aducem un dram de echitate pentru alegerile prezidențiale. Dacă nu, nu.

https://apador.org/wp-content/uploads/2014/07/curtea-constitutionala.jpg 360 650 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-02-21 08:25:412025-02-21 08:25:41Legea trebuie să prevadă posibilitatea atacării hotărârilor CCR la instanță

De ce Parlamentul nu abrogă legea care acordă privilegii foștilor președinți?

03/02/2025/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Rasista

Locuință de protocol, consilieri și secretari personali, mașină, pază și protecție, indemnizație lunară și analize medicale, totul pe banii cetățenilor. De ce este nevoie ca foștii președinți să fie tratați ca supraoameni după ce li se încheie mandatul?

 

La începutul anului 2024, publicam un articol în care prezentam lipsa totală de rezonabilitate a privilegiilor pentru foștii președinți, stabilite într-o lege ce le-a fost special dedicată, respectiv Legea nr. 406/2001. Ca urmare, solicitam abrogarea acestei legi.

A trecut un an și, ca de obicei, nu s-a întâmplat nimic. Legea privilegiilor este încă în vigoare, președintele sfidează, în continuare, pe toată lumea, iar cei sfidați se pregătesc să-i plătească președintelui, din pensiile și salariile/veniturile lor, tot felul de fantezii imobiliare și financiare pentru când nu va mai fi președinte.

Dar, această situație nedreaptă și de-a dreptul absurdă nu este un dat lăsat odată cu facerea Pământului și care nu poate dispărea decât odată cu Pământul. Este rezultatul unei legi din 2001, inventată de aparatnicii slugarnici din jurul președintelui Iliescu, pentru protejarea președintelui Iliescu. Este ceva similar cu „legea pentru o persoană” inițiată recent de PNL, dar care –în urma revoltei publice- nu a mai fost adoptată, lege prin care se urmărea obținerea unei funcții de senator pentru președintele în funcție, Iohannis, după ce nu va mai fi președinte.

Având în vedere că, de fiecare dată când s-a încheiat „domnia” unui președinte, reacția generală a fost de ușurare că am scăpat de un dăunător, apare ca lipsit de rațiune ca, și după ce am scăpat de dăunător, să-i plătim dăunătorului, din banii noștri luați cu japca de fisc, tot felul de privilegii chiar și după ce am scăpat de el.

De aceea, întrebarea care se pune în mod natural este de ce Parlamentul nu abrogă această lege a privilegiilor foștilor președinți, lege care, pur și simplu, sfidează cetățenii?

Guvernul poate abroga legea imediat, printr-o ordonanță de urgență. Dreptul la privilegii nu este un drept prevăzut în Constituție, astfel că poate fi eliminat prin ordonanță de urgență. Iar art. 101 din Constituție se referă strict la indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României, adică la drepturile unei persoane care are calitatea de președinte, care este în funcție (care exercită funcția), nu și la drepturile unui fost președinte, persoană care nu mai este în funcție și, evident, nu mai are calitatea de președinte.

Urgența pentru emiterea ordonanței de urgență prin care se abrogă legea ar putea fi lesne justificată. Doar același Guvern a emis recent o ordonanță de urgență prin care a amânat cu un an indexarea pensiilor, motivând că nu sunt bani și e urgent să se strângă cureaua și banii să fie cheltuiți chibzuit, nu „aruncați” pe indexarea pensiilor. Păi, dacă, cu neindexarea pensiilor, s-a putut, atunci pot să fie, de urgență, anulate și privilegiile foștilor președinti, care ar putea trăi și ei din pensia cuvenită – neindexată -, ar putea să stea în casa în care au stat și înainte de fi președinți, ar putea să stea și ei la coadă la doctor și să-și plătească analizele și medicamentele „gratuite”. Iar, în timpul mandatului ar trebui să se comporte și să ia deciziile în așa fel încât, după încetarea mandatului, să se poată plimba pe stradă singuri, fără să fie încadrați de o echipă de SPP-iști, care să-i ferească de „dragostea și recunoștința” poporului pentru ce au făcut când au avut puterea.

Dacă Guvernul nu vrea să abroge legea prin ordonanță de urgență (deși există urgența ca banii publici să nu mai fie azvârliți pe privilegii – mereu ni se invocă deficitul bugetar foarte mare), atunci Parlamentul poate abroga această lege, în câteva zile, în procedură de urgență. Voință politică să fie, altceva nu mai trebuie.

Nu e nevoie de un efort titanic pentru redactarea legii/ordonanței de abrogare. E suficient ca legea/ordonanța de abrogare să aibă următorul conținut:

„Articol unic. – Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român se abrogă.”

Ce privilegii au foștii președinți

În continuare, vom reda detaliile și argumentația folosite în 2024, în legătură cu abrogarea Legii 406/2001, poate, de această dată, vor citi și politicienii/parlamentarii:

La data de 10 iulie 2001, în timpul președintelui Ion Iliescu (care fusese reales, în decembrie 2000), Parlamentul, condus de Valer Dorneanu (Camera Deputaților) și Nicolae Văcăroiu (Senat) a adoptat Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român.

Potrivit art. 2 din această lege, foștii Președinți ai României beneficiază, pe durata vieții, de următoarele drepturi:

  1. folosinţa gratuită a unei locuinţe de protocol şi a unui spaţiu pentru organizarea cabinetului de lucru, încadrat cu un post de consilier şi un post de secretar, ambele atribuite cu destinaţia de reşedinţă;
  2. o indemnizaţie lunară în cuantum egal cu 75% din indemnizaţia acordată Preşedintelui României în exerciţiu;
  3. pază şi protecţie, precum şi folosinţa gratuită a unui autoturism, asigurate permanent de Serviciul de Protecţie şi Pază, potrivit reglementărilor în vigoare.
  4. folosinţa gratuită pe o perioadă de maximum 12 luni a unei locuinţe, cu destinaţia de reşedinţă, în suprafaţă de maximum 200 mp, în perioada executării lucrărilor de reparaţii capitale la imobilul atribuit cu destinaţia de reşedinţă.
  5. efectuarea, la cerere, a unui control medical complet anual, în cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central «Dr. Carol Davila».

După cum se vede, sunt ceva mai generoase decât privilegiile pe care le primește un fost președinte al Statelor Unite, de exemplu (americanii nu le dau și case foștilor lor și le mai și plafonează cheltuielile, or fi mai săraci decât noi, aci la porțile Orientului). Iar un exemplu și mai prost este cel al fostului președinte uruguaian, Jose Mujica.

Dar să revenim la împărații noștri. Se pune întrebarea de ce presedintele țării trebuie să primească o indemnizație specială și nu ar putea să primeasca și el doar pensie, ca toți cetățenii, pe baza contribuției sale la asigurările sociale, de-a lungul timpului? În cazul contribuției pentru pensie, poate fi luată în calcul și perioada în care a contribuit din indemnizația de președinte.

De ce să-i mai dai o locuință unuia care mai are una (sau două, sau trei, sau șase)? Avem supercetățeni? Dacă nu are în proprietate nicio locuință (ghinion!), să facă o cerere, cum fac și simplii cetățeni, să i se repartizeze una. Ce, sunt probleme, adică statul nu are grijă de cetățenii săi care nu au locuință? Exclus! De ce să-i dai cabinet de lucru, dacă acum nu mai lucrează și dacă nu a prea lucrat nici când era în funcție? De ce să-i dai consiler, de ce să-i dai secretar? Să-l consilieze despre cum să se descurce după ce nu mai e președinte? Să-i țină evidența plății facturilor? Să-i ia hainele de la curățat?

De ce să-i dai pază și protecție, dacă nu are nevoie? Dacă are nevoie, dacă se simte în pericol, poate face o solicitare la SPP, dar nu este normal să i se dea pază și protecție din oficiu, chiar dacă nu e nevoie. Doar președintele este printre românii pe care i-a reprezentat, nu printre dușmani.

De ce să-i dai autoturism, pe care să-l folosească în mod gratuit? Nu poate merge la supermarket cu autoturismul propriu sau cu taxiul?

Controlul medical, ar trebui să și-l facă exact în condițiile în care și-l fac cetățenii de rând. Poate, atunci, chiar dacă e târziu, ar lua contact și cu realitățile sistemului medical de care se lovesc simplii cetățeni.

Întrebarea care se pune este dacă o astfel de lege, care presupune mari cheltuieli, mai este necesară. Dacă tot facem economii, de ce nu am face economii și prin abrogarea unei legi care face din președinți cetățeni de categoria A+, plini de privilegii?

Este adevărat că art. 101 din Constituție prevede că indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege. Dar, în art. 101 este vorba despre indemnizația si drepturile președintelui în funcție, nu ale unui fost președinte, adică ale unei persoane care nu mai îndeplinește funcția de președinte, care nu mai este Președintele României. Astfel că Legea 406/2001 nu se poate justifica prin existența art. 101 din Constituție.

S-ar destabiliza țara și s-ar încuraja extremismul dacă Legea 406/2001 ar fi abrogată? Dacă legea ar fi abrogată azi, nu ar fi afectați cei care au beneficiat de ea până în momentul abrogării, care ar rămâne cu dreptul câștigat. Dar, cei care nu au primit nimic până în momentul abrogări legii (de exemplu, președintele în funcție), nu vor mai primi nimic. Și nici cei de după ei.

Rămâne de văzut dacă și ce partid ar avea curajul să inițieze o procedură de abrogare a Legii 406/2001.

https://apador.org/wp-content/uploads/2024/02/palatul-imparatului.png 563 1000 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-02-03 10:43:162025-02-03 10:55:57De ce Parlamentul nu abrogă legea care acordă privilegii foștilor președinți?

Nu doar procurorul general, ci și PNL și PSD vor arestarea lui Nurofen

30/01/2025/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Nemulțumite de decizia instanței supreme, PNL și PSD decid să schimbe legea ca să dea țării cât mai mulți infractori. O ingerinţă inadmisibilă a politicului în actul de judecată şi în activitatea autorităţii judecătoreşti, demnă de un regim nedemocratic. Împreună cu Comunitatea Declic, APADOR-CH cere Parlamentului să nu îngăduie astfel de excese

 

APADOR-CH atrage atenţia asupra pericolului propunerii legislative, vădit populiste, iniţiate de unii parlamentari din coaliţia guvernamentală, prin care se ajunge la sancţionarea cu închisoare de până la 7 ani a conducătorilor auto care şi-au administrat, cu o seară înainte de a fi testaţi în trafic, o pastilă de Nurofen, pentru o răceală.

Recuperarea încrederii publice de către actuala coaliţie politică de la putere nu ar trebui să se facă prin iluzionarea cetăţenilor, în sensul că vot fi mai protejaţi dacă se va sancţiona cu 7 ani de închisoare prezenţa în sânge a unei cantităţi infime dintr-o substanţă interzisă (care poate fi conţinută în medicamente gen Nurofen sau chiar în unele alimente – covrigi cu mac, saleuri cu mac etc.). În realitate, doar va creşte numărul cetăţenilor care vor fi transformaţi în infractori pentru simplul motiv că au consumat unele alimente sau medicamente și apoi s-au urcat la volan.

În loc de politicieni şi decidenţi care au furat şi/sau au risipit banul public, în închisori vor sta „bestiile umane” care au consumat prea multe saleuri cu mac sau au luat o pastilă de Nurofen. Curat intransigentă. Şi enormă siguranţă.

Se pune întrebarea ce studiu de impact a stat la baza unei astfel de propuneri legislative, care va genera o permanentă stare de incertitudine printre cetăţeni. Nimeni dintre cei de la volan nu va mai fi în siguranţă, pentru că fiecare va fi expus riscului de a deveni infractor pentru că a mâncat un covrig cu mac în plus sau a luat un Nurofen cu o seară înainte.

Dacă siguranţa cetăţenilor înseamnă o stare de permanentă insecuritate, în faţa riscului ca oricând să devii, fără să vrei, infractor, iar cetăţenii vor accepta acest lucru şi nu se vor adresa parlamentarilor pentru a le cere să respingă această propunere, OK, cetăţenii chiar vor benefica, din plin, de acest tip de „siguranţă”.

Este de remarcat cât de bine s-au realizat comunicarea şi unirea în simţire între procurorul general al PICCJ şi politicienii din coaliţia de la putere. Astfel, cu o zi înainte, procurorul general a declarat public că legea trebuie modificată în sensul transformării în infractor a oricărei persoane în sângele căreia se găseşte o urmă, cât de mică, de substanţă interzisă, indiferent dacă prezenţa acestei substanţe în sânge îi afectează sau nu capacitatea de a conduce. În ziua următoare, mai mulți politicieni din coaliţia de la putere (majoritară în Parlament) au şi depus în Parlament o propunere legislativă exact aşa cum a dorit procurorul general. Stranie coincidenţă.

APADOR-CH face către Parlament un apel al raţiune şi la echilibru, deoarece transformarea oamenilor în infractori nu ar trebui făcută chiar cu atâta lejeritate. Repetăm, politica de „zero toleranță pentru droguri” nu trebuie să însemne intoleranță la bunul simț comun și renunțarea la o orice înseamnă echilibru și rezonabil.

Problema condusului sub influenţa substanţelor interzise a fost rezolvată în urmă cu două zile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat o soluţie rezonabilă în interpretarea legii, stabilind că nu este posibil ca o persoană să fie transformată în infractor doar pe motiv că i s-a detectat în sânge o cantitate infimă, nesemnificativă de substanţă interzisă în sânge. Este demn de regimurile din ţările predemocratice ca atunci când instanţa supremă dintr-o ţară pronunţă o decizie care nu convine unui grup de politicieni, care deţin puterea în ţară, acel grup să acţioneze pentru modificarea legii, pentru ca decizia instanţei supreme să nu mai fie aplicabilă. Este o ingerinţă inadmisibilă a politicului în actul de judecată şi în activitatea autorităţii judecătoreşti. Parlamentul nu ar trebui să îngăduie astfel de excese.

Împreună cu Comunitatea Declic, APADOR-CH îndeamnă cetățenii să semneze această petiție și să-și contacteze parlamentarii pentru a-i împiedica să voteze o astfel de inițiativă.

https://apador.org/wp-content/uploads/2025/01/arestare-nurofen-final-1.jpg 831 1254 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-01-30 15:53:442025-01-30 15:53:44Nu doar procurorul general, ci și PNL și PSD vor arestarea lui Nurofen

Din nou se vrea arestarea lui Nurofen

29/01/2025/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Rasista

APADOR-CH îi solicită procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PICCJ) să se orienteze mai mult pe aplicarea legilor în vigoare și mai puțin pe formularea publică de propuneri intransigent-populiste pentru modificarea legislației penale. Îmbunătățirea imaginii publice a Parchetului ar trebui realizată prin aplicarea corectă a legii în vigoare și prin respectarea drepturilor fundamentale, nu prin propuneri extreme

Politica de „zero toleranță pentru droguri” nu trebuie să însemne intoleranță la bunul simț comun și renunțarea la o orice înseamnă echilibru și rezonabil.

Este vorba, în principal, despre recenta propunere a procurorului general Alex Florența, de modificare – urgentă! – a legii, în sensul că va constitui infracțiune, pedepsită cu închisoare, simpla prezență în sângele unui șofer a unei substanțe interzise, indiferent de concentrația ei și indiferent dacă aceasta îi afectează sau nu capacitatea de a conduce autovehiculul.

Cu alte cuvinte, procurorul general dorește să ne reîntoarcem la cazurile din trecutul apropiat, vădit inechitabile, în care erau expuși condamnării penale cei care, cu o seară înainte de testare au luat o pastilă de Nurofen, pentru o răceală.

Nu cu mult timp în urmă, poliția făcea dosare penale celor care luaseră un medicament banal, dar care conținea urme minime de substanțe aflate pe „lista substanțelor interzise”, care erau depistate de testerele deosebit de vigilente și intransigente achiziționate de poliție. Pentru că, nu-i așa?, dacă vrei să conduci, trebuie să renunți la marea majoritate a medicamentelor, inclusiv a celor banale și benigne. Adică, să renunți să te mai tratezi. Pentru că, daca în acel medicament e și un vârf de unghie de vrabie de substanță aflată pe „lista substanțelor interzise”, te-ai ars, ai devenit infractor. Deci, ai de ales, ori îți iei medicamentele și te tratezi ori conduci. Să te tratezi cu medicamente și să conduci, nu se poate, pentru ca noi avem zero toleranță. La ce? La realitate, evident. Mai absurd ca la turneele de tenis.

La vremea respectivă, APADOR-CH a prezentat public inechitatea profundă a acestor practici și a propus soluții rezonabile, echilibrate (nu extreme) pentru îmbunătățirea legislației, cu respectarea drepturilor cetățenești elementare. O variantă propusă de APADOR-CH a fost introducerea unor praguri ale concentrației în sânge a substanțelor interzise, după care fapta poate deveni infracțiune. Principiul era similar celui existent deja in legislație, al prevederii unui prag pentru concentrația de alcool în sânge. Am exemplificat atunci că mai multe țări din UE și din afara UE au în legislație astfel de praguri. Această soluție a fost ignorată de Parlament, pentru că acesta este rolul său, să fie ales, după care să ignore.

Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a pronunțat o decizie prin care a oferit o soluție rezonabilă la problema ridicată de depistarea în sânge a unor cantități dintr-o substanță interzisă. Curtea a decis, interpretând corect textul legii în vigoare, că nu constituite infracțiune simpla prezență în sânge a unei substanțe interzise. Pentru existența infracțiunii, este necesar să se facă dovada că substanța depistată în sânge afectează în mod real, capacitatea persoanei respective de a conduce autovehiculul. Dovada se face prin expertiză medico-legală. Noi credem că soluția mai buna era de introducere prin lege a unor praguri de concentrație. Aceasta soluție presupune însă, după cum am arătat anterior, o modificare legislativa. Dar, până atunci, pe legislația în vigoare, care a fost interpretată de ICCJ, este rezonabilă și soluția oferită de ICCJ, prin recenta interpretare a legii în vigoare. Spre deosebire de procurorul general, ICCJ s-a abținut de la a face propuneri legislative și a aplicat legea în vigoare. Oricum, este o soluție nuanțată, care oferă protecție împotriva abuzurilor de tip „buldozer” pentru cetățenii care nu s-au drogat, ci doar și-au administrat un medicament banal.

Imediat după decizia ICCJ, procurorul general a cerut modificarea legii, nefiind de acord cu interpretarea dată de ICCJ acelei legi. Parcă am mai văzut, recent, ceva similar: atunci când vedem că alegerile nu ies cum vrem noi, nu ne conformăm rezultatului, ci le anulăm și facem altele noi. Pare că asistăm la crearea unui trend.

Este greu de înțeles de ce Parchetul nu poate sau nu vrea să facă diferența între cei drogați efectiv, „pe bune”, care se află la volan, meritând pe deplin să fie pedepsiți penal (adică să devină infractori) și cei care au luat un Nurofen și se află la volan, fapt pentru care nu trebuie transformați în infractori. Totuși, legea penală nu trebuie să fie un buldozer, care trece peste toți și nivelează terenul. Legea penală trebuie să prevadă sancțiuni penale doar pentru cei care, prin fapta lor (în speță, prin starea lor), prezintă un pericol ridicat pentru societate. Iar faptul ca aceștia, „periculoșii”, pot fi deosebiți, uneori mai greu de ceilalți cetățeni, care, în raport de situația concretă, nu prezintă acest pericol ridicat, nu poate justifica includerea tuturor printre cei pedepsiți penal. Cel puțin, într-un sistem democratic. E obligația statului să adopte reglementări adecvate/nuanțate și să se doteze adecvat pentru a face diferența între cei care prezintă un pericol ridicat pentru societate (doar la ei trebuie să se refere legea penală) și ceilalți.

Este greu și cere multă muncă să faci o legislație bună și corectă, care să facă diferența între cei cu adevărat periculoși și ceilalți. Dar, la o adică, pentru o astfel de muncă, ce ar trebui să fie grea și de calitate, sunt plătiți diverșii reprezentanți ai statului, atât cei care fac legi, cât și cei care le aplică.

Această propunere a procurorului general nu va avea alt efect decât crearea unei stări permanente de incertitudine printre cetățeni („oi fi mâncat ceva cu mac, oi fi luat vreo pastilă și nu am citit atent toate cele 10 pagini ale prospectului?”) prin expunerea la riscul de a fi transformați în infractori pentru „vina” că au luat, cu o seară înainte, un Nurofen, iar în ziua următoare s-au urcat la volan. Ca atare, dacă nu se renunță la propunere până să ajungă la Parlament, Parlamentul ar trebui să aibă înțelepciunea de a o respinge. Spunem aceasta chiar cu riscul de a fi etichetați, din nou, ca visători, pentru că avem astfel de așteptări de la Parlament.

https://apador.org/wp-content/uploads/2025/01/arestare-nurofen-final.jpg 831 1254 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-01-29 14:35:392025-01-29 16:06:59Din nou se vrea arestarea lui Nurofen

Comisia de la Veneția opinează că anularea alegerilor prezidențiale din 2024 s-a făcut cu încălcarea mai multor standarde democratice

28/01/2025/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Rasista

 

La data de 27 ianuarie 2025, Comisia de la Veneția, pe numele său complet Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, a publicat un Raport urgent privind anularea de către Curtea Constituțională a României (CCR) a alegerilor prezidențiale din România, de la finele anului 2024. Comisia a fost sesizată de către președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (nu orice persoană/entitate are dreptul de a sesiza Comisia).

Raportul conține mai multe constatări și recomandări. Recomandările nu au, formal, putere obligatorie, ci sunt facultative. Dar, având în vedere că rolul comisiei este de a stabili, prin experții din compunerea sa (vorbim în principiu despre experți, nu ne referim la calitatea reprezentanților României în Comisie), standardele democratice în materie, este de așteptat ca țările membre ale UE să pună în practică recomandările Comisei, ca state care aleg să urmeze calea democratică.

În raport se menționează că au fost avute în vedere problemele de principiu, și nu analiza concretă a deciziei CCR[1]. Deci, Comisia nu își propune (și nici nu poate) să anuleze sau să confirme decizia CCR. În raport, Comisia nu neagă posibilitatea ca decizia anulării alegerilor să fie dispusă de o curte constituțională[2] și nici posibilitatea ca aceasta să se sesizeze din oficiu[3]. Dar, lucrurile cu care a fost de acord Comisia, privind procedura democratică a anularii alegerilor se cam opresc aici. Iată, pe scurt, câteva dintre cele mai importante observații ale Comisiei, cu precizarea că este posibil ca fiecare cititor al raportului Comisiei să identifice și alte probleme:

1

Dreptul unei curți constituționale de a acționa din oficiu și a anula alegerile trebuie reglementat clar in lege și trebuie prevăzut numai pentru situații excepționale[4]. Mai mult, Comisia a atras atenția că, prin practica curții de a se sesiza din oficiu[5], se produce un efect negativ, pentru că, prin sesizarea din oficiu, se ajunge la eludarea regulii care prevede că deficiențele în materie electorală nu pot fi sesizate oricând, ci doar într-un termen scurt, pentru ca derularea procesului electoral să nu fie împiedicată[6]. Deoarece sesizarea din oficiu a curții este posibilă oricând, este posibil ca sesizările tardive să fie luate, indirect, în considerare, deși ele ar trebui respinse pe acest motiv, al tardivității. Astfel este eludată regula care prevede că încălcările de lege în materie electorală trebuie invocate numai într-un anumit termen, care trebuie să fie scurt.

La  noi, legea nu prevede dreptul CCR de a se sesiza din oficiu pentru anularea alegerilor. De aceea, în hotărârea nr. 32/2024 de anulare a alegerilor, CCR nu a invocat o prevedere legală, pentru a justifica sesizarea sa din oficiu pentru a anula alegerile, ci a invocat doar propria jurisprudență, o hotărâre mai veche – adică propria voință. Este de menționat că, potrivit legii de funcționare a CCR (Legea 47/1992), CCR se poate sesiza din oficiu doar asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. De asemenea, la noi, nu este reglementată prin lege nici procedura anulării alegerilor de către CCR. Mai mult, CCR s-a sesizat din oficiu și a anulat alegerile după ce au expirat toate termenele prevăzute de lege, în care persoanele nemulțumite puteau depune contestații. Deci, sub toate aceste aspecte, sunt încălcate standardele democratice prezentate în raportul Comisiei.

2

Potrivit raportului Comisiei, în cazul în care urmează ca o curte, inclusiv o curte constituțională, să se pronunțe cu privire la anularea unor alegeri, procedura din fața curții trebuie să garanteze respectarea următoarelor drepturi[7]:

a) Dreptul la audiere echitabilă, publică și transparentă cu privire la problema ce trebuie soluționată de curte, audiere la care sa participe toate părțile (și partea care cere/susține anularea alegerilor, și partea care se opune anulării alegerilor).

La noi, un astfel de drept nu este garantat, nici în caz de anulare a alegerilor și nici în caz de excludere a unui candidat din cursa electorală.

b) Dreptul de a prezenta probe în susținerea plângerii (în primă instanță] după depunerea acesteia (insistăm asupra termenului „probe” folosit de Comisie. Comisia se referă explicit la probe, nu la simple informații).

La noi, un astfel de drept nu este garantat nici în caz de anulare a alegerilor și nici în caz de excludere a unui candidat din cursa electorală. Decizia CCR de anulare a alegerilor nu s-a luat pe bază de probe, ci pe baza unor informații furnizate de serviciile de informații. Pe lângă aceste informații, nu au fost oferite și probe, deși Comisia a precizat că informațiile provenite de la serviciile de informații sunt doar informații contextuale, iar decizia unei curți de anulare a alegerilor trebuie să facă referire la probe.[8]

c) Dreptul de a contesta decizia de primă instanță a curții la o instanță judecătorească. La noi, un astfel de drept nu este garantat, nici în caz de anulare a alegerilor și nici în caz de excludere a unui candidat din cursa electorală de către CCR. Hotărârea CCR este inatacabilă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac. Instanțele de judecată, sesizate cu plângeri/contestații împotriva hotărârii CCR au stabilit că o hotărâre CCR în materie electorală nu poate fi atacată în instanță. Or, potrivit standardelor democratice amintite de Comisie în raportul urgent, hotărârea oricărui decident în materie electorală, chiar și dacă decidentul este o curte constituțională, trebuie să poată fi contestată la o instanță judecătorească.

Se poate lesne constata că, la noi, sub toate aceste aspecte privind respectarea drepturilor procesuale în cadrul procedurii de anulare a alegerilor, sunt încălcate standardele democratice prezentate în raportul Comisiei.

* * *

Ce se poate face, urgent sau nu, după acest raport urgent al Comisiei? Două lucruri ar fi de făcut, dar ambele sunt la fel de improbabile, pe cât de sigur e că trăim  pe o corabie care navighează fără cârmă:

  1. CCR să revină asupra hotărârii de anulare a alegerilor, pe motiv că din actul nou apărut (în speță, raportul urgent din 27 ianuarie 2025), act care nu exista la data adoptării hotărârii CCR de anulare a alegerilor, din 6 decembrie 2024, rezultă că anularea alegerilor s-a făcut cu încălcarea mai multor standarde democratice. La par. 9 din raportul Comisiei se menționează că CCR deja și-a revizuit, la 6 noiembrie 2024, o hotărâre anterioară, din 2 decembrie 2024. Deoarece revizuirea este o cale de îndreptare a hotărârilor definitive greșite ale CCR care este deja utilizată de CCR[9], ea ar putea fi utilizată și pentru revizuirea hotărârii CCR din 6 noiembrie 2024, prin care au fost anulate alegerile.
  2. Parlamentul să modifice de urgență legislația electorala și cea privind CCR, pentru a se conforma standardelor democratice prezentate în raportul urgent al Comisiei din 25 ianuarie 2025.

Dacă acele două lucruri, care ar fi de făcut, nu pot fi făcute, mai rămâne doar de reflectat asupra următoarei afirmații, care nu se află în raportul urgent al Comisiei: The answer, my friend, is blowing in the wind….

 

 

 


 

[1] Par. 6. “It is not for the Venice Commission to go into the facts of the case, or into the examination of the decision by the Romanian Constitutional Court. The question put to the Venice Commission by the Parliamentary Assembly is of a general nature, and it refers to an analysis of general comparative constitutional law and European and international standards.”

[2] Par. 21 “(…)The attribution of the right to cancel elections to the constitutional court is thus in line with – although not required by – European and international standards and with the legislation in many States (….)”

[3] Par. 26. “International standards do not impose nor prohibit in principle ex officio decisions of constitutional courts”

[4] Par. 27 “If constitutional courts were given the right to act ex officio and to annul elections on their own initiative – this would be an enormous power for which it would be reasonable to demand a clear legal basis. In the view of the Venice Commission, the power of constitutional courts to invalidate elections ex officio – if any – should be limited to exceptional circumstances and clearly regulated, in order to preserve voters’ confidence in the legitimacy of elections.”

[5] În limbajul comun, mai este folosit și termenul de “autosesizare”.

[6] Par. 26. “Moreover, an extensive ex officio competence of the constitutional court could put in question the value of (mostly rather short and strict) time limits for complaints if the instance reviewing the election was free to act ex officio after the time limit has expired.”

[7] Par. 30 “… the Venice Commission concluded the following in relation to procedural rights in electoral disputes:

“47. In terms of procedural rights, the applicants’ right to a hearing involving both parties must be protected. More specifically, the following rights must be guaranteed:

“a. The right to present evidence in support of the complaint [appeal at first instance] after it is filed;

  1. The right to a fair, public, and transparent hearing on the complaint;
  2. The right to appeal the decision on the complaint to a court of law”.
  3. The hearing must be public, as the transparency of electoral dispute procedures is very important to ensure trust in the electoral process. Decisions must be well-reasoned and made public.
  1. In the view of the Venice Commission, such procedural requirements (par. 30) also apply to ex officio decisions that lead to the annulment of the election”

[8] Par. 59 “In the opinion of the Venice Commission, such decisions should precisely indicate the violations and the evidence, and they must not be based solely on classified intelligence (which may only be used as contextual information), as this would not guarantee the necessary transparency and verifiability.”

[9] Par. 9. “Another specific feature of the Romanian case is that the Constitutional Court’s decision of 6 December 2024 was a revision of its own decision of 2 December 2024 in which it had confirmed the general validity of the elections. This new decision of the Constitutional Court was justified on the basis of new information”

https://apador.org/wp-content/uploads/2025/01/comisia-de-la-venetia.png 413 620 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-01-28 08:46:262025-02-14 13:58:13Comisia de la Veneția opinează că anularea alegerilor prezidențiale din 2024 s-a făcut cu încălcarea mai multor standarde democratice

Guvernul instituie controlul politic al comunicării online în campania electorală

21/01/2025/în Blog, Buna guvernare /de Rasista

Unele considerații privind regimul eliminării/blocării[1] materialelor neconforme de publicitate politică de pe platformele online; Cu prima ordonanță de urgență din 2025, executivul copiază puțin din legislația europeană, dar o adaptează românește, legiferând eliminarea postărilor politice care nu sunt pe placul birourilor electorale, înainte ca o instanță să decidă dacă e corect sau nu

 

Prin ordonanța de urgență (OUG) nr. 1/2025, Guvernul a dorit să reglementeze anumite aspecte privind desfășurarea alegerilor prezidențiale, care ar urma să aibă loc, în reluare (după anularea celor de anul trecut), la 4 mai 2025.

O atenție deosebită a fost acordată de Guvern campaniei electorale desfășurate online, atât pe platformele obișnuite, cât și pe „platformele mari”.

Este posibil ca această atenție a Guvernului, deloc prietenoasă, pentru platformele online, să fi fost stimulată și de Regulamentul (UE) 2024/1083 al Parlamentului European și al Consiliului, din 11 aprilie 2024, de stabilire a unui cadru comun pentru serviciile mass-media în cadrul pieței interne (denumit si Regulamentul european privind libertatea mass-mediei), care, la pct. 4 din preambul conține aprecieri deloc măgulitoare la adresa platformelor online, în special cele mari. Cităm din pct. 4 al preambului la Regulament:

„În primul rând, platformele online globale acționează ca puncte de acces la conținutul mediatic, cu modele de afaceri care tind să dezintermedieze accesul la serviciile mass-media și să amplifice polarizarea conținutului și dezinformarea. Respectivele platforme sunt, de asemenea, furnizori esențiali de publicitate online, deturnând resurse financiare de la sectorul mass-mediei, afectând sustenabilitatea sa financiară și, prin urmare, diversitatea conținutului oferit”.

Odată stabilit, oficial, faptul că platformele online sunt dușmanul de moarte al mass-mediei, pentru că polarizează și dezinformează, spre deosebire de mass-media, care unește și informează cu maximă corectitudine (dacă n-ar fi așa, la noi, partidele nu ar mai finanța substanțial mass-media „tradițională”), Guvernul a urmat trendul și a procedat la adoptarea unor reglementări care să taie în dușmani.

Astfel, OUG 1/2025 conține o reglementare drastică privind sancționarea abaterilor comise în campania electorala desfăsurată online.

În primul rând, va trebui ca materialele de publicitate politică să poarte pe ele mai multe acccesorii informativ-declarative decât un pom de Crăciun. Sunt cerute, în art. 16, diverse mențiuni despre chestiuni indicate ambiguu în actul normativ, astfel încât nimeni nu va fi sigur că nu a încălcat legea. Cine nu se conformează, comite o gravă contravenție, care se sancționează cu amendă mare, între 15.000 și 50.000 lei.

Partea mai rea abia urmează.

Cu cine vor ține birourile electorale?

Potrivit art. 17 al. 5 si 6 din OUG 1/2025, deciziile BEC si ale celorlalte birouri electorale prin care sunt admise plângerile privind campania electorală online sunt executorii și reprezintă ordine de a acţiona împotriva conţinutului ilegal în sensul art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2.065 (Regulamentul serviciilor digitale – DSA).

Cu alte cuvinte, aceste decizii, emise de entități eminamente politice (birouri electorale), vor fi puse în executare chiar dacă nu sunt definitive, adică pot fi executate mai înainte de a fi supuse controlului de temeinicie și legalitate, care poate fi exercitat exclusiv de instanțele de judecată.

Această soluție legislativă este diametral opusă față de cea prevăzută în art. 42 al. 5 din Legea 370/2004, privind alegerile prezidențiale, potrivit căreia contestațiile formulate împotriva deciziilor birourilor electorale suspendă de drept executarea. Și este de menționat că în art. 17 din OUG 1/2025 nu se prevede nicio derogare de la art. 42 al. 5 din Legea 370/2024, articol care prevede suspendarea de drept a executării deciziilor birourilor electorale care sunt contestate.

Deci, dacă un organism politic, de genul biroului electoral, nu agrează o postare de campanie online, el va putea decide eliminarea/blocarea imediată a acelei postări, chiar dacă decizia organismului politic nu e definitivă și poate fi anulată în căile de atac.

În mod similar, folosind logica din reglementarea Guverului, s-ar putea trece la demolarea unei clădiri în baza unei decizii adminsitrative, nedefinitive, fără a se mai aștepta contestarea acestei decizii în instanță și soluționarea contestației de către instanța de judecată.

Caracterul politic al BEC rezultă din compunerea sa, în care intră:

  • 5 judecători
  • 3 membri ai Autorității Electorale Permanente (președintele și cei 2 vicepreședinți). Președintele AEP este numit de Parlament, la propunerea grupurilor parlamentare, un vicepreședinte este numit de Preşedintele României, iar celălalt de prim-ministru. Cei care i-au ales/numit în funcție îi pot și revoca din funcție, pentru „motive temeinice”, deci cei aleși/numiți depind cu funcția integral de bunăvoința politicienilor care i-au ales/numit.
  • 10 reprezentanți ai partidelor politice (politicieni).

Deci, din 18 membri, 13 sunt politicieni, iar 5 judecători. Este ușor observabil că majoritățile pentru luarea unei decizi BEC nu pot fi influențate de judecători, întrucât aritmetica votului este clar în favoarea politicienilor, mult mai numeroși în compunerea BEC.

În mod corelativ, Biroul electoral judeţean, respectiv Biroul electoral al sectorului și municipiului Bucureşti si Biroul electoral pentru secţiile de votare din străinătate sunt constituite din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 reprezentanţi ai formaţiunilor politice care au propus candidaţi. Deci, din 11 membri ai acelor birouri electorale, 3 sunt judecători, iar restul de 8 (marea majoritate) sunt politicieni (după cum am precizat mai sus, AEP este un organism politic – controlat, prin numiri și revocări din funcție, de către politicieni).

Birourile electorale ale secţiilor de votare din ţară sunt alcătuite din cel mult 9 membri, din care un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri propuşi de formaţiunile politice care participă la alegeri. Deci, din 9 membri, 7 (marea majoritate) sunt numiți de partide. Caracterul politic al compunerii biroului electoral al secției este evident.

Faptul că aceste entități, eminamente politice, pot dispune eliminarea/blocarea de conținut de pe platformele online, fără a se mai aștepta hotărârea unei instanțe de judecată, adică a unui organism independent și imparțial, cu privire la temeinicia și legalitatea decizei de eliminare/blocare, reprezintă o ingerință grosoloană a politicului în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Soluția e în mâna Parlamentului

În mod rezonabil, pentru a proteja și dreptul la liberă exprimare, nu doar dreptul la imagine al candidaților sau interesele grupurilor politice, eliminarea/blocarea conținutului online nu ar trebui pusă în executare decât după exercitarea căilor de atac împotriva deciziei de eliminare/blocare, deci numai după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești care să se pronunțe cu privire la temeinica și legalitatea deciziei de eliminare/blocare.

Desigur, s-a putea obiecta că o judecată în instanță dureză mult. Această problemă nu este însă fără soluții. Deja există reglementări în legislația electorală prin care durata soluționării de către instanțe a litigiilor electorale este redusă la câteva zile, cel mult. O astfel de prevedere ar fi putut fi introdusă și în cazul deciziilor de eliminare/blocare de conținut online.

De asemenea, trebuie precizat că Regulamentul (UE) 2022/2.065 nu obligă la punerea în executare a unor decizii nedefinitive. În art. 9 din Regulament, articol dedicat ordinului de a acționa împotriva conținutului ilegal, se prevede la alineatul 6:

„Condițiile și cerințele prevăzute la prezentul articol nu aduc atingere cerințelor prevăzute de dreptul intern procesual civil și penal.”

Or, regula din sistemul nostru juridic este că executarea are loc nu înainte, ci după ce dispoziția de executare a rămas definitivă, în urma contestării sau a expirării termenului de contestare.

Rezolvarea acestei probleme este, din păcate, de competența Parlamentului. Cu ocazia adoptării legii de aprobare a OUG 1/2025, Parlamentul ar putea introduce prevederi în sensul că deciziile privind eliminarea/blocarea de conținut online să poată fi puse în executare numai după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care se soluționează calea de atac împotriva acestor decizii. Tot Parlamentul va putea stabili, cu aceeași ocazie, termene foarte scurte pentru soluționarea litigiilor de această natură de către instanțele judecătorești.

 


 

[1] La pct. 22 din preambulul Regulamentului (UE) 2022/2065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale se prevede: „Pentru a beneficia de exonerarea de răspundere pentru serviciile de găzduire, furnizorul ar trebui, din momentul în care ia cunoștință efectiv sau conștientizează activitățile sau conținutul ilegal, să acționeze prompt pentru a elimina conținutul respectiv sau pentru a bloca accesul la acesta.”

https://apador.org/wp-content/uploads/2024/01/defaimare-internet.jpg 600 1000 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2025-01-21 09:52:022025-02-17 09:01:11Guvernul instituie controlul politic al comunicării online în campania electorală

Câteva observaţii despre durata mandatului Preşedintelui României

21/12/2024/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

„Ingineria constituțională” făcută de CCR, ca să-i prelungească mascat mandatul actualului președinte, poate să înceteze azi, când avem deja noul Parlament instalat

 

Există, în prezent, o dispută în spaţiul public privind condiţiile în care un preşedinte de ţară poate rămâne preşedinte şi după expirarea mandatului de 5 ani.

În discuţie este articolul 83 din Constituţie, care reglementează durata mandatului preşedintelui. Pentru o mai bună înţelegere, vom reda integral acest articol:

ARTICOLUL 83 Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.

(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.

(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa.”

 

Se observă că, potrivit alineatului 3, mandatul preşedintelui poate fi prelungit peste cei 5 ani numai în două situaţii, limitativ prevăzute: în caz de război sau în caz de catastrofă.

Raportat la această prevedere din alineatul 3, pare a fi oarecum neclară prevederea din alineatul 2, care stabileşte că mandatul preşedintelui se exercită până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales.

 

Întrebarea esenţială este: în alineatul 2 este prevăzut un alt caz, distinct de cele din alineatul 3, de prelungire a mandatului preşedintelui peste durata de 5 ani sau reglementarea de la alineatul 2 se referă exclusiv la o situaţie din cadrul unui mandat de 5 ani şi nu prevede un nou caz de prelungire a mandatului peste 5 ani?

CCR a stabilit, prin hotărârea nr. 32/2024 din 6 decembrie 2024, prin care, cu aceeaşi ocazie, a anulat şi alegerile prezidenţiale din anul 2024, că în alineatul 2 este prevăzut un caz distinct de prelungire peste 5 ani a duratei mandatului preşedintelui.

Cu toată deferenţa, în prezent, nemeritată, ce ar trebui arătată CCR, încercăm să contrazicem punctul de vedere oficial, exprimat de CCR.

Din analiza atentă a conținutului alineatului 2, care prevede că: „Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.”, se observă două lucruri esențiale:

1 Textul constituţional din alineatul 2 nu conţine termenul „prelungire”, ci doar „exercitarea mandatului”. Din asta se trage, în mod logic, concluzia că textul constituţional reglementează o situaţie ce priveşte strict exercitarea mandatului în curs, adică în cursul celor 5 ani, şi nu un caz de prelungire a mandatului peste durata de 5 ani. Dacă dorea să reglementeze un caz de prelungire a mandatului, legiuitorul constituţional, o spunea clar, aşa cum a făcut la alineatul 3, că mandatul preşedintelui se prelungeşte până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales. Dar, nu, nu  a spus că mandatul se prelungeşte, ci doar că se exercită. Iar exercitarea nu poate exista decât în cadrul duratei mandatului. Când mandatul încetează, de exemplu, prin expirarea termenului de 5 ani, el nu mai poate fi exercitat, deoarece mandatul nu mai există. Şi nu poate fi exercitat ceva ce nu mai există. Pentru a putea fi exercitat şi după 5 ani, mandatul trebuie prelungit, iar condiţiile prelungirii sunt prevăzute în alineatul 3, nu în alineatul 2..

2 De asemenea, textul citat se referă la existenţa unui „Preşedinte nou ales”, tocmai pentru a stabili în mod clar că atunci când există un preşedinte nou ales (alegere care se face, potrivit reglementărilor constituţionale, până la expirarea mandatului preşedintelui în funcţie) mandatul preşedintelui în funcţie nu încetează în momentul alegerii noului preşedinte, ci mai târziu, adică în momentul în care noul preşedinte depune jurământul.

Deci, în situația în care nu există un preşedinte nou ales, textul alineatului 2 nu se poate aplica, lipsind premiza esenţială pentru aplicare acestui text, şi anume existenţa unui preşedinte nou ales, la data invocării şi aplicării alineatului 2 din art. 83 din Constituţie.

În cazul în care mandatul de 5 ani al preşedintelui în funcţie expiră mai înainte de a fi ales un nou preşedinte (cum este cazul de la noi, în această perioadă), textul alineatului 2 nu este aplicabil, deoarece lipseşte, după cum am arătat mai sus, premisa esenţială pentru aplicarea lui, şi anume existenţa unui preşedinte nou ales. Neexistând un preşedinte nou ales, nu se poate pune problema exercitării mandatului preşedintelui în funcţie şi după ce expiră termenul maxim de 5 ani, până când, într-un viitor incert, se va alege un nou preşedinte, care va depune, la un moment dat, jurământul. Această „inginerie constituțională” reprezintă o prelungire mascată de mandat, cu încălcarea condiţiilor constituționale pentru prelungirea mandatului prezidențial (condiții prevăzute în art. 83 alineatul 3 din Constituție).

Deci, dacă mandatul de 5 ani al preşedintelui în funcţie expiră până la alegerea unui nou preşedinte, soluţia constituţională, în opinia noastră, este de declarare a vacanţei funcţiei de preşedinte şi de aplicare a dispoziţiilor articolelor  97-98 din Constituţie, potrivit cărora dacă funcţia de preşedinte devine vacantă, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Singura posibilitate constituţională de prelungire a mandatului preşedintelui în funcţie peste limita de 5 ani este prin adoptarea unei legi organice în Parlament (nu prin hotărâre CCR, care nu e lege organică) şi numai în caz de război sau catastrofă. Ştim că suntem tentaţi să asimilăm termenul de „catastrofă” cu o anume persoană, din capul satului, dar înţelesul constituţional actual al termenului este altul. Desigur, înţelesul termenului ar putea fi îmbogăţit cu noi semnificaţii, ţinând cont de experienţa prezentului.

Facem precizarea de final că exprimarea unor opinii contrare celor, uneori siderante, exprimate de CCR nu înseamnă periclitarea ordinii constituţionale. E nevoie, totuşi, de mai mult calm şi luciditate în acţiunile instituţiilor de forţă. 

https://apador.org/wp-content/uploads/2024/12/juramant-pe-Biblie.jpg 510 743 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2024-12-21 10:01:352024-12-21 10:01:35Câteva observaţii despre durata mandatului Preşedintelui României

Preşedintele României încearcă să împiedice dreptul de vot?

09/12/2024/în Buna guvernare, Slider /de Rasista

În declaraţia de presă din  6 decembrie 2024,  dată în urma deciziei Curții Constituționale a României  de anulare a alegerilor prezidenţiale din anul 2024, Preşedintele Românei a afirmat:

Acum, „ce urmează?” este întrebarea pe buzele românilor.

 

În primul rând, urmează, după validarea alegerilor parlamentare, care au avut loc între timp, convocarea noului Parlament, convocarea de consultări cu partidele parlamentare și constituirea noului Guvern al României după alegerile parlamentare.

 

Noul Guvern al României va stabili noi date la care se vor desfășura cele două tururi ale alegerii Președintelui României. Deci, încă o dată, se convoacă noul Parlament, se alege noul guvern, noul Guvern stabilește când vor avea loc alegerile prezidențiale în noua variantă.”

Cu alte cuvinte, preşedintele a transmis public guvernului în funcţie interdicţia de a organiza următoarele alegeri pentru preşedinţie, deoarece doar guvernul următor, care va fi format într-un viitor incert, va trebui să organizeze aceste alegeri. Totuşi, nicio prevedere legală sau constituţională nu interzice guvernului în funcţie să organizeze noile alegeri prezidenţiale.

Data alegerilor se stabileste prin hotărâre de guvern (HG). De exemplu, prin HG nr. 756 din 4 iulie 2024 a fost stabilită ziua de 24  noiembrie 2024, ca dată a alegerilor pentru Președintele României din 2024. Modul de derulare a alegerilor prezidențiale nu trebuie reinventat în fiecare ciclu electoral, el este definit printr-o lege deja existentă, și anume Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României. De asemenea, după fixarea datei alegerilor prin HG, organizarea alegerilor se face tot prin HG, care pune în aplicare Legea nr. 370/2004.

Spre exemplu, pentru organizarea alegerilor recent anulate, Guvernul a emis HG nr. 1063 din 28 august 2024 privind stabilirea măsurilor pentru buna organizare și desfășurare a alegerilor pentru Președintele României din anul 2024. Deci, alegerile pot fi stabilite, ca dată, si organizate de Guvern, prin HG-uri, emise in aplicarea legii pentru alegerea președintelui (Legea 370/2024). Așa cum s-a procedat și la alegerile prezidențiale din 24 noiembrie 2024, alegeri anulate, dar nu pe motiv de organizare nelegală.

Așadar, de ce guvernul în funcţie nu mai poate organiza alegeri pentru funcţia de preşedinte? Care este temeiul legal al acestei interdicţii comunicate public guvernului în funcție de către preşedinte? Asta nu s-a mai precizat în discursul preşedintelui. Probabil că e treaba boborului să-și bată capul ca să înțeleagă, nu e treaba împăratului să explice.

Cât de serioasă e această interdicţie comunicată de preşedinte? Ştim cu toţii, cum face preşedintele când se enervează: aruncă paltonul peste maşină. Iar prim-ministrul, în mod sigur, nu vrea să fie în rolul paltonului. Deşi, uneori, i s-ar potrivi şi un rol de fular.

Potrivit art. 385 al. 1 din Codul penal,

Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”

Întrebarea care se pune este dacă sintagma „împiedicare prin orice mijloc” conţinută în textul infracţiunii menţionate mai sus nu se referă şi la întârzierea nejustificată a organizării de alegeri, ceea ce, în mod natural, împiedică alegătorii să voteze, într-o perioadă în care nu există nicio interdicţie legală pentru ca ei să voteze.

Amânarea pentru un viitor incert a (re)organizării unor alegeri, care la această dată ar fi trebuit să fie încheiate, nu este similară cu împiedicarea exercitării dreptului la vot? Răspunsul la această întrebare nu îl putem da noi, ci organele cu competenţe în aplicarea Codului penal. Însă, nu dorim să ne numărăm printre cei care formulează plângeri penale împotriva preşedintelui.

Problemele grave din societatea de acum nu se rezolvă prin mijloace de drept penal, cu mascaţi care sar garduri pentru a fugări idei. E ca şi cum ai chema un elefant să-ţi facă ordine pe raftul cu porţelanuri. Dar, întrebarea rămâne.

Dacă parchetul dorește să dea un răspuns, se poate sesiza și din oficiu.

https://apador.org/wp-content/uploads/2024/02/palatul-imparatului.png 563 1000 Rasista https://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.png Rasista2024-12-09 09:32:382024-12-09 10:51:24Preşedintele României încearcă să împiedice dreptul de vot?
Pagina 1 din 25123›»

Ultimele postări pe blog



Abonare Newsletter:

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Contactați-ne la
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.

© Drepturi de autor - APADOR-CH - Enfold Theme by Kriesi
Scroll to top
Utilizăm cookie-uri pentru ca site-ul să funcționeze optim. Continuând navigarea vă exprimați acordul pentru folosirea cookie-urilor. OKNoPrivacy policy