Slider – Pagina 18

APADOR-CH cere modificarea legii poliției și a armelor de foc

11/02/2019/în Abuzuri ale forțelor de ordine, Comunicate, Slider /de Rasista

În fiecare an din ultimii trei, câte un om nevinovat a murit de glonțul poliției. Asociația reamintește IGPR să-și doteze angajații cu tasere și să-i învețe să oprească mașinile în trafic utilizând benzi cu țepi, nu gloanțe trase în trecători

APADOR-CH solicită modificarea urgentă a legii poliţiei (218/2002) şi a legii armelor de foc (17/1996) în sensul interzicerii exprese, fără niciun dubiu, a folosirii armelor de foc pentru prinderea sau imobilizarea unor persoane care au comis contravenţii.

Contravenţiile sunt fapte de gravitate minoră, sub pericolul pe care-l reprezintă infracţiunile, iar folosirea armelor de foc pentru prinderea unui contravenient (de regulă, este vorba despre contravenţii prevăzute de legislaţia rutieră) produce mai multe prejudicii pentru societate, decât beneficii.

Aceasta deoarece există un risc ridicat, de suficiente ori concretizat, de rănire sau ucidere a unor persoane care se află întâmplător în spaţiul public, fără nicio legătură cu respectiva contravenţie.

Cel mai recent episod de acest gen s-a întâmplat la data de 8 februarie 2019, în judeţul Mureş, când un pieton a fost grav rănit la cap de un glonţ tras de către un poliţist care încerca să oprească un autoturism. Autoturismul nu oprise la semnalul echipajului de poliţie, faptă care constituie contravenţie, nu infracţiune. Astfel că, din cauza teribilismului unui şofer, care va primi doar o amendă contravenţională, o persoană nevinovată, complet străină de acel incident, se află la spital, între viaţă şi moarte.

APADOR-CH reaminteşte că acesta nu este singurul caz în care folosirea armelor de foc a produs mai multe prejudicii decât beneficii. Există numeroase alte cazuri. Cel mai recent a fost în luna martie 2018, în Vaslui, când un şofer a fost împuşcat în cap de un poliţist, care, iniţial, a susţinut că arma i s-a descărcat accidental. În acel caz, dacă în loc de pistol cu glonţ, poliţistul ar fi fost dotat cu un taser, decesul nu s-ar mai fi produs. Nu ar fi avut de suferit nici victima şi nici, în cele din urmă, poliţistul.

Conform statisticilor furnizate de IGPR la cererea APADOR-CH, numai în ultimii trei ani câte un om a murit de glonțul poliției. Chiar dacă cifrele nu sunt mari, ele ar trebui să nu existe deloc, pentru că nimeni nu și-ar dori să fie acel 1 din fiecare an.

În acest context, APADOR-CH reiterează public Ministerului Afacerilor Interne solicitarea, pe care a mai făcut-o şi altă dată, de a reevalua politica de dotare cu arme de foc a poliţiştilor. Este necesar ca armele de foc să rămână doar în dotarea forţelor speciale de intervenţie ale poliţiei, iar restul poliţiştilor, inclusiv cei de la poliţia rutieră, ar trebui dotaţi cu pistoale neletale, cu electroşocuri („tasere”).

Taserele nu oferă mari şanse de a opri autoturismele, dar, în mod sigur, nu ucid oameni. Pentru oprirea autoturismelor se pot folosi „benzile cu ţepi” sau alte metode specifice, care nu pun în pericol viaţa celorlalţi şi care ar trebui asimilate în România. Chiar şi în lipsa autostrăzilor…

Citește solicitarea APADOR-CH Citește statisticile furnizate de IGPR

Citește și

De câte ori au scos pistolul agenții de la rutieră în ultimii patru ani

Dacă ți-a plăcut de noi, susține-ne! Găsești mijloacele pe coloana din dreapta

Europarlamentarele, ținute în șah de Curtea Constituțională

04/02/2019/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH solicită CCR să scurteze termenul de examinare a modificărilor la legea alegerilor europarlamentare

Parlamentul a adoptat, în decembrie 2018, un proiect de lege (înregistrat la Camera Deputaţilor ca PL-x nr. 427/2018) prin care se modifică mai multe legi electorale, inclusiv legea alegerilor europarlamentare (Legea nr. 33/2007).

Acest proiect de lege a fost atacat la Curtea Constituţională (CCR), la 17 ianuarie 2019, de către Președintele României, iar CCR a fixat primul termen de soluţionare la data de 6 martie 2019.

Având în vedere că în perioada 23-26 mai 2019 vor avea loc alegeri europarlamentare în toate ţările Uniunii Europene, deci şi în România, APADOR-CH consideră că termenul fixat de CCR este mult prea lung şi nu ţine cont de necesitatea stabilirii în timp util a legislaţiei după care se vor desfăşura alegerile din luna mai 2019.

Înainte de alegeri şi mai înainte de campania electorală, este necesar ca persoanele care vor să candideze să strângă liste de semnături de sprijin. Până la pronunţarea CCR pe excepţia de constituţionalitate a noii legi, Guvernul nu poate aproba un model cert al listei de susţinători, întrucât există diferenţe între legea actuală şi cea nouă.

Dacă Guvernul ar aproba acum un model de listă conform legii actuale, iar după decizia CCR noua lege ar intra în vigoare, se va putea specula că toate listele de semnături nu ar fi conforme cu legea în vigoare la data alegerilor. Astfel, este posibil să se ajungă la dispute nesfârşite în societate (nu ar fi primul caz) în legătură cu legea (veche sau nouă) aplicabilă în cazul întocmirii listei de susţinători, la noi sesizări ale Curţii Constituţionale şi, în cele din urmă la punerea sub semnul întrebării a rezultatului alegerilor.

Din aceste motive, legate de necesitatea existenţei, în timp util, unei reglementări clare în materie electorală, APADOR-CH solicită public CCR să revină asupra termenului fixat (6 martie 2019) şi să stabilească un termen mai scurt pentru examinarea constituţionalităţii proiectului de lege care modifică legea europarlamentarelor. De asemenea, asociaţia solicită CCR să ia măsurile necesare pentru o cât mai rapidă redactare a deciziei pe care o va pronunţa.

În Codul de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător şi activităţii CCR, se prevede posibilitatea preschimbării termenului stabilit iniţial (art.230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992). De altfel, CCR a mai dispus preschimbarea/scurtarea termenelor. A se vedea, spre exemplu, decizia CCR nr. 126/2016, în care termenul de pronunţare a fost scurtat cu 2 săptămâni.

Totodată, din aceleaşi considerente, ce privesc stabilitatea legislativă, APADOR-CH solicită şi celorlalţi decidenţi politici implicaţi în procesul legislativ (parlament, preşedinte) să coopereze loial pentru ca alegerile europarlamentare să se desfăşoare pe baza unei legislaţii clare, previzibile, care să nu ducă la adâncirea radicalizării deja existente în societate.

Citește și decizia CCR de a devansa termenul

5 răspunsuri la întrebările despre contestația în anulare

26/01/2019/în Comunicate, Slider /de Rasista

Completele de 5 judecători au fost constituite așa cum a decis conducerea ICCJ și nu cum spunea legea. Prezidarea completelor de către un șef din ICCJ era de natură să-i influențeze pe ceilalți judecători, spune CCR

Întrucât în spaţiul public se dezbat în continuare problemele privind constituirea nelegală a completelor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) şi corectitudinea deciziilor Curţii Constituţionale (CCR), asociaţia face următoarele observaţii suplimentare, față de opinia precedentă:

Într-adevăr, se poate afirma că în perioada 2014-2018, completele de 5 judecători de la ICCJ au fost constituite nelegal, deoarece prin decizia nr. 685/2018 a CCR s-a constatat încălcarea legii la compunerea acestor complete. Deciziile CCR sunt obligatorii pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care le critică public.

Poate că actualul sistem al funcţionării CCR nu este cel mai bun. Dar, dacă se doreşte reducerea competenţelor CCR, modificarea structurii CCR, introducerea unei căi de atac împotriva deciziilor CCR ori alte schimbări privind organizarea şi funcţionarea CCR, acestea pot fi făcute numai prin modificări ale Constituţiei şi ale legii de organizare a CCR. Modificările trebuie să fie rezultatul unor dezbateri argumentate şi raţionale, fără presiuni mediatice la adresa judecătorilor CCR şi a celor care au alte opinii decât cele trasate de diverşi comentatori sau moderatori TV.

CCR a reţinut că deşi legea stabilea că toți judecătorii care fac parte din complet trebuie trași la sorți, colegiul de conducere a ICCJ a limitat sfera de aplicare a legii, timp de aproape 5 ani. În aceste condiții, pe calea regulamentului adoptat, colegiul de conducere a ICCJ a stabilit că numai 4 din cei 5 judecători trebuie trași la sorți, cel de-al cincilea membru fiind considerat „de drept” un judecător cu funcție de conducere, respectiv președintele ICCJ, vicepreședinții sau șefii de secție, ceea ce a fost calificat de CCR drept o formă de control a activității completului din partea conducerii. (par. 148 din decizie). Cu alte cuvinte, CCR a stabilit că prezenţa permanentă, ca membru de drept, a unui şef în fiecare dintre acele complete de judecată a fost de natură să-i inhibe pe ceilalţi judecători din complet, ceea ce a încălcat cerinţa ca instanţa care judecă o cauză să fie independentă şi imparţială.

Tot în acest sens, CCR a reţinut că maniera în care sunt desemnați membrii completelor de 5 judecători, și anume printr-un mecanism care eludează legea, cu stabilirea unor „membri de drept” – inexistenți în cuprinsul legii – demonstrează că instanța nu este compusă potrivit legii și pune în discuție independența și imparțialitatea obiectivă a acestor complete (par. 192 din decizie).

CCR a concluzionat că astfel a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat în art. 21 al. 3 din Constituţie, nefiind îndeplinite exigenţele de independență și imparțialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanță judecătorească. Totodată, Curtea a reținut că instanța judecătorească nu poate fi considerată ca fiind prevăzută de lege, dacă are compunerea realizată pe baza unei hotărâri a conducerii ICCJ și nu pe baza legii. Din acest motiv, CCR a considerat că se încalcă și această garanție a dreptului la un proces echitabil, care constă în existenţa unei instanțe prevăzute de lege (par. 193 din decizie).

În fine, CCR a reţinut că sancțiunea compunerii NELEGALE a completului de judecată este nulitatea absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet (par. 177, 198 din decizie)

În accepţiune juridică, compunerea nelegală/ilegală a unui complet de judecată înseamnă alcătuirea acestui complet cu încălcarea oricărei prevederi legale care stabileşte modul de formare a completului. De exemplu, dacă legea prevede că toţi judecătorii din complet se trag la sorţi, dar unul dintre ei nu este tras la sorţi, ci numit, compunerea completului este ilegală. De asemenea, dacă tragerea la sorţi a judecătorilor nu se face dintre toţi, aşa cum prevede legea, ci numai dintre unii, compunerea completului este ilegală/nelegală, fiind altfel decât aşa cum prevede legea. Aceste noţiuni privind „legala compunere a completului” sunt cunoscute de către orice student la drept sau absolvent de drept. Ele nu sunt însă cunoscute de marea majoritate a opiniei publice şi este incorect ca unii comentatori să speculeze, în intervenţiile publice, această nefamiliarizare a opiniei publice cu noţiuni juridice de natură tehnică.

Deci, pretinsul argument folosit în unele dezbateri publice, în sensul că nu contează dacă sunt traşi sau nu la sorţi membrii completului de judecată, pentru că toţi sunt judecători, este fals şi manipulator, deoarece legea prevede mai multe condiţii pentru compunerea corectă a unui complet de judecată. Desigur, una dintre condiţii este ca din complet să facă parte doar judecători, nu şi sculeri-matriţeri. Dar, ea nu este singura condiţie prevăzută de lege. Astfel, există în lege şi condiţia ca toţi judecătorii care formează completul să fie desemnaţi prin tragere la sorţi. Dacă nu este îndeplinită condiţia tragerii la sorţi a tuturor judecătorilor din complet, este încălcată legea care prevede această condiţie, iar rezultatul este că acel complet este nelegal alcătuit. Consecinţa nelegalei constituiri a completului de judecată este nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de acel complet, de la procesele-verbale de audiere, până la hotărârea de soluţionare a cazului.

De asemenea, decizia CCR, a stabilit că prin modul de constituire a completelor de 5 judecători a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept fundamental garantat prin art. 6 par. 1 din Convenţie Europene a Drepturilor Omului, şi sub aspectul nerespectării cerinţei ca procesul să fie judecat de către o instanţă independentă şi imparţială.

Cu alte cuvinte, constituirea completului prin încălcarea caracterului aleatoriu al desemnării judecătorilor şi prin prezenţa obligatorie în compunerea sa, ca membru de drept (care şi prezidează completul), a unui judecător cu funcţie de conducere în cadrul ICCJ este în contradicţie cu art. 6 par. 1 din Convenţie.

CCR a stabilit că printre garanțiile aferente imparțialității obiective a instanței, parte a dreptului la un proces echitabil, se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât și al compunerii completului de judecată instituit prin lege. (par. 188 din decizia amintită)

În acest sens, CCR a stabilit că, prin impunerea unor membri de drept în componența completelor de 5 judecători, pe calea hotărârii conducerii ICCJ, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puțin, constând într-o ezitare/lipsă de dorință a judecătorilor de a-i contrazice pe aceștia (par. 189 din decizie).

Este un mit susţinerea că prin contestaţia în anulare se realizează o amnistie mascată. Ideea de a alege între contestaţie în anulare şi amnistie este un îndemn de a analiza în mod raţional, şi nu emoţional, modul în care poate fi remediată încălcarea dreptului la un proces echitabil, situaţie creată prin nelegala compunere a unor complete de judecată de la ICCJ, pe o durată apreciabilă de timp (2014-2018). O măsură de remediere a încălcării dreptului la un proces echitabil trebuie să existe, în mod rezonabil. Încălcările sunt prea vizibile, prea numeroase şi prea de durată, ca să mai poată trece neobservate şi neremediate.

Constestația în anulare pare o soluţie moderată, iar alternativa previzibilă la aceasta (care a şi fost anunţată public de către decidenţii politici) este amnistia. Contestaţia în anulare nu are alt efect decât că permite rejudecarea căii de atac (apelul) în faţa ICCJ, de data asta de către un complet de judecată compus în mod legal. Rejudecarea nu duce automat la achitare, ci poate duce la orice soluţie permisă de lege, inclusiv achitarea sau condamnarea persoanei vizate, în funcţie de probele existente. Amnistia elimină total răspunderea penală, persoana nu mai este judecată sau rejudecată, procesul se opreşte, iar cel amnistiat scapă de răspundere.

În termeni sportivi, mai pe înţelesul unor editorialişti, contestaţia în anulare oferă doar şansa rejucării meciului (fără stabilirea unui câştigător mai înainte de rejucare), în timp ce amnistia stabileşte de la început câştigătorul, fără să mai fie nevoie să se mai joace şi meciul. Este o diferenţă mare şi uşor vizibilă între contestaţia în anulare şi amnistie. Pentru aceste motive, rezultă în mod evident că este un mit susţinerea că prin contestaţia în anulare se realizează o amnistie, cu sau fără mască.

Una dintre problemele discutate în spaţiul public este de ce justiţiabilii nu au atacat în contencios administrativ hotărârea din 2014 a colegiului de conducere a ICCJ, prin care a fost stabilită o componenţa nelegală a completelor de 5 judecători. Răspunsul la această întrebare este dat în par. 135 al deciziei nr. 685/2018 a CCR.

În esenţă, pentru justiţiabili atacarea în instanţă a hotărârii colegiului director al ICCJ nu avea un caracter efectiv, eficient, deoarece ei ar fi ajuns, la final, tot „în gura lupului”, adică tot la ICCJ. Mai, precis hotărârea conducerii ICCJ ar fi urmat să fie atacată în prima fază la Curtea de apel şi, în final, în calea de atac, cauza ar fi ajuns tot la ICCJ. Deci, ICCj ar fi fost judecător în propria cauză.

Or, CCR a precizat că procedura prin care justiţiabilul trebuie să formuleze acţiuni care ajung să fie soluţionate de aceeaşi instanţă care a generat conflictul (în speţă, ICCJ) este o procedură de evitat, întrucât trebuie evitate situaţiile în care o persoană devine judecătorul propriei cauze – Nemo debet esse iudex în causa sua (par. 135 din decizia CCR).

Mai mult, CCR a constatat că fiecare complet de 5 judecători trebuia să-şi verifice legala compunere şi să ia din oficiu (din proprie iniţiativă, fără să mai aştepte să ceară asta un justiţiabil) măsuri pentru restabilirea compunerii legale. Astfel, în par. 168 din decizia CCR se menţionează: „Completul de 5 judecători avea posibilitatea să invoce în orice stare a procesului din oficiu excepția nelegalei sale compuneri, având în vedere că încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată se sancționează întotdeauna cu nulitatea absolută” .

Deci, cel care trebuia să facă ceva, din proprie iniţiativă, pentru a reintra în legalitate era, în primul rând, fiecare complet de judecată compus nelegal, nu justiţiabilul.

Aici, adică în faptul că ICCJ a fost judecător în propria cauză, s-ar putea afla şi temeiul pentru repunerea în termenul de formulare a contestaţiilor în anulare pentru cauzele soluţionate de completele de 5 judecători începând cu 1 februarie 2014: până la decizia CCR nr. 685/2018, era complet lipsită de eficienţă o contestaţie în anulare pe motivul nelegalei constituiri a completului de 5 judecători, întrucât ea ar fi trebuit soluţionată tot la nivelul ICCJ, a cărei conducere tocmai stabilise, prin hotărâre a colegiului de conducere, că este OK compunerea nelegală a completelor de 5 judecători. Abia după decizia CCR nr. 685 din 7 noiembrie 2018, obligatorie erga omnes (faţă de toţi) începând cu 29 noiembrie 2018 se poate vorbi despre o şansă reală, efectivă a unei contestaţii în anulare întemeiată pe nelegala compunere a completelor de 5 judecători, în perioada 2014-2018. De ce? Pentru că numai începând cu 29 noiembrie 2018, ICCJ nu va putea nega nelegalitatea completelor de 5, deoarece nelegalitatea a fost stabilită, cu caracter obligatoriu şi pentru ICCJ prin decizia CCR din 2018.

Contestaţie în anulare sau amnistie?

21/01/2019/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Acestea sunt cele două variante luate în calcul de majoritatea guvernamentală pentru a îndrepta o greşeală tehnică, destul de greu de explicat, comisă în mod repetat, timp de circa 4 ani (2014-2018), de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ).

Cum am ajuns aici?

Pe scurt, legea prevedea în mod clar că toţi cei 5 judecători care intră în „completele de 5 judecători” din cadrul ICCJ, trebuie traşi la sorţi (desemnaţi aleatoriu). Cu toate acestea, începând cu anul 2014, conducerea ICCJ a dispus ca numai 4 judecători din cei 5 să fie traşi la sorţi. Rezultatul tragerii la sorţi a doar 4 judecători din 5 a fost că toate aceste complete de 5 judecători au fost nelegal constituite.

Curtea Constituţională a stabilit recent că acestă dispoziţie greşită a conducerii ICCJ, din 2014, a avut ca efect nulitatea absolută a tuturor hotărârilor pronunţate ulterior de completele de 5 judecători nelegal alcătuite.

Ce e contestația în anulare

Codul de procedură penală (cpp) prevede că în cazul în care completul de judecată care a pronunţat o hotărâre nu a fost legal constituit, acea hotărâre va fi desfiinţată prin folosirea unei căi extraordinare de atac, denumită „contestaţie în anulare”. După cum rezultă chiar din denumire, este vorba de o contestaţie, care are ca scop anularea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea legii.

Când a reglementat, în cpp, contestaţia în anulare, legiuitorul nu şi-a imaginat că o instanţă de judecată, şi cu atât mai puţin chiar instanţa supremă (ICCJ), poate încălca legea, sistematic, ani la rând, cu privire la alcătuirea unui complet de judecată.

Din acest motiv, actualul termen din cpp pentru formularea contestaţiei în anulare pentru nelegala constituire a completului de judecată este unul scurt (30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel) şi care nu acoperă situaţia, excepţională, creată prin încălcarea continuă a legii, în cazul completelor de 5 judecători, în perioada 2014-2018.

Ce zice CEDO

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, are printre exigenţe şi judecarea unei persoane numai de către o instanţă legal constituită. Această exigenţă există pentru orice proces, ceea ce înseamnă că remedierea nelegalităţii compunerii completelor de 5 judecători trebuie să se refere la toate hotărârile pronunţate în perioada 2014-2018 de către completele de 5 judecători de la ICCJ., şi nu doar la o parte dintre aceste hotărâri.

O variantă de remediere a nelegalităţii amintite este extinderea termenului în care poate fi formulată contestaţia în anulare, pentru a se putea acoperi întreaga perioadă 2014-2018. Această extindere a termenului poate fi dispusă şi pe calea unei ordonanţe de urgenţă, fiind vorba despre o situaţie extraordinară (de altfel, e singura dată din istoria recentă, când, la nivelul ICCJ, s-a comis o astfel de eroare, de o asemenea durată şi amploare).

De altfel, în actuala reglementare din cpp, există deja alte două cazuri în care contestaţia în anulare poate fi formulată „oricând”, deci fără limită de timp:

când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Contestația în anulare nu înseamnă automat achitare

Beneficiul celor care vor formula contestaţii în anulare pe motivul menţionat mai sus este că vor obţine rejudecarea doar a fazei din proces care s-a desfăşurat în faţa completului de 5 judecători. La acel complet se judecă doar partea de final a procesului (calea de atac = apelul). Prin admiterea contestaţiei în anulare, persoana în cauză nu este achitată, ci doar va beneficia de o rejudecare a acelei faze din proces de către un complet de 5 judecători alcătuit aşa cum prevede legea. Noul complet poate achita sau poate condamna acea persoană.

Desigur, şi parchetul va putea formula contestaţie în anulare împotriva hotărârilor date de un complet de 5 judecători nelegal constituit prin care cei trimişi în judecată au fost achitaţi.

Reproşurile apărute în spaţiul public, în sensul că prin rejudecarea proceselor în care s-au formulat contestaţii în anulare s-ar ajunge la o supraîncărcare a ICCJ, nu sunt întemeiate, deoarece, în aceste cazuri, supraîncărcarea instanţei supreme nu este cauzată de justiţiabili sau de către legiuitor, ci a fost cauzată chiar de către ICCJ, prin conducerea sa, care a încălcat în mod continuu, timp de circa 4 ani, prevederi clare ale legii. Or, ICCJ nu-şi poate invoca propria culpă. Dacă ICCJ va lucra mai mult, o va face doar pentru că a greşit mai mult. Şi chiar inexplicabil.

Amnistia desființează orice condamnare

Alternativa la contestaţia în anulare, pentru repararea greşelii privind compunerea legală a completului este amnistia. Aceasta este opinia partidului de guvernământ, care a declarat public că, dacă nu există o altă cale de remediere a încălcărilor de lege din procesele penale, soluţia pe care o va adopta va fi amnistia.

Pentru cei care urăsc ideea de contestaţie în anulare, trebuie precizat că amnistia are efecte de câteva ori mai puternice decât contestaţia în anulare. Amnistia este ca „raza morţii” pentru orice condamnare, pe care o va desfiinţa total, ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai rămâne nimic. Nu se mai rejudecă nimic după amnistie. Iar amnistia se aplică tuturor, „la grămadă”, chiar şi celor care au fost condamnaţi de complete constituite în mod legal.

Avem, din nou, de ales între două variante. Vom alege raţional sau vom fi doar nervoşi?

Este adevărat că bătălia politică de la noi, redusă din ce în ce mai mult la simple exerciţii de manipulare, se dă şi pe terenul, delicat, al „justiţiei”. Dar, există o limită a rezonabilului care trebuie respectată. Prevederea, chiar şi printr-o ordonanţă de urgenţă, a unei posibilităţi de reparare a nelegalităţii privind constituirea completelor de 5 judecători, e un act de normalitate, până la urmă, şi nu o tragedie naţională. Abordările extreme, că vine ordonanţa „cu catastrofa”, deja apărute în mediul politic şi în mass-media, s-ar putea să aducă oarece capital electoral, dar, pe fond, sunt incorecte şi manipulatorii. Ele nu aduc mai mult echilibru şi echitate în societatea noastră. Dimpotrivă.

***

P.S. Ar trebui renunţat imediat la forma de plural „completuri de judecată”, total inadecvată pentru orice jurist. Dintotdeauna, pluralul folosit în mediul juridic a fost „complete de judecată”, nu „completuri de judecată”. De fapt, chiar în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pluralul folosit a fost, mereu, „complete”, nu „completuri” (a se vedea, de exemplu, art. 19, 24, 31, 39, 40, 41, 52, 53, 115, 139 din această lege, care se ocupă tocmai de completele de judecată). Este adevărat, o persoană harnică de la o televiziune a găsit într-un dicţionar pluralul „completuri”, şi toată lumea s-a conformat noii mode, ca hipnotizată. Să mai spună cineva că televiziunea nu are putere… Dar, dincolo de pagina rătăcită a unui dicţionar, realitatea s-a tot ambiţionat, de ani şi ani, ca, în mediul juridic, printre practicienii şi teoreticienii dreptului, pluralul completului de judecată să fie întotdeauna „complete de judecată”. Nu „completuri” (sună oribil).

Pe același subiect:

Cum se pot repara abuzurile justiției fără amnistie și grațiere

Opinia APADOR-CH cu privire la „recursul compensatoriu”

17/01/2019/în Comunicate, Slider /de Rasista

Eliberarea mult prea grăbită a unor condamnaţi, care nu s-au îndreptat şi nu se pot reintegra, încurajează fenomenul infracţional și induce ideea că se poate scăpa mai uşor după comiterea de infracţiuni, oricât de grave ar fi ele. APADOR-CH cere abrogarea legii și alte măsuri de remediere a situației

București, 17 ianuarie 2019

Pentru început, asociaţia precizează că noţiunea de „recurs compensatoriu” nu există ca atare în legislaţie. Atât în Legea nr. 254/2013, care reglementează, printre altele, executarea pedepsei închisorii, cât şi în Legea nr. 169/2017, care a modificat-o, există termenii „compensare” şi „măsură compensatorie”. Legea 169/2017 a fost denumită în presă drept legea „recursului compensatoriu”, denumire preluată apoi în tot spaţiul public.

Cum funcționează „recursul compensatoriu”

Măsura compensatorie introdusă prin Legea 169/2017 constă în reducerea din totalul pedepsei a 6 zile pentru 30 de zile executate în condiţii de detenţie necorespunzătoare. Deci, pentru 30 de zile executate efectiv, se consideră 36 de zile executate efectiv. Ca atare, pentru 1 an executat efectiv, se consideră executat 1 an, 2 luni şi 12 zile.

Pentru eliberarea din detenţie a unui condamnat există 2 posibilităţi:

– liberarea condiţionată (poate fi dispusă de instanţa de judecată, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii)

– eliberarea la termen (se dispune, automat, atunci când se constată că pedeapsa a fost executată integral, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiţii)

Folosul condamnatului care beneficiază de „măsura compensatorie”, introdusă prin Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012), este că se poate prezenta mai repede decât în mod normal în faţa instanţei de judecată, care poate dispune liberarea condiţionată. De asemenea, pentru unii condamnaţi, aplicarea măsurii compensatorii a făcut ca întreaga pedeapsă aplicată să fie considerată executată, astfel că ei au fost eliberaţi la termen, imediat, fără să mai fie nevoie să solicite liberarea condiţionată.

Teoretic, instanţele de judecată pot dispune sau nu liberarea condiţionată a unui condamnat, nefiind obligate să pună în libertate, automat, pe oricine solicită liberarea condiţionată. Codul penal prevede, în art. 99-100, că liberarea condiţionata poate fi dispusă doar dacă „instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate”. Dacă, însă, instanţele de judecată acţionează superficial şi nu examinează cu atenţia şi răbdarea necesare fiecare caz de liberare condiţionată (poate şi din cauza supraîncărcării instanţelor), se poate ajunge la situaţia în care sunt puşi în liberate şi condamnaţii care nu s-au îndreptat şi nu se pot reintegra în societate.

Media eliberaților condiționat este constantă din 2014 încoace, dar…

Din datele oficiale publicate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor se poate observa că şi înainte de 2017, anul când a fost adoptată legea „recursului compensatoriu”, rata celor eliberaţi condiţionat este similară cu rata eliberaţilor condiţionat după adoptarea acestei legi, respectiv o medie de 10-11.000 persoane/an.

Deci, din datele oficiale prezentate, rezultă că problema numărului mare de eliberări din penitenciare este legată mai mult de uşurinţa acordării liberării condiţionate, uşurinţă care a existat şi în anii de dinaintea legii „recursului compensatoriu”, decât de legea „recursului compensatoriu” în sine. Dar, efectul specific, vizibil şi cu adevărat negativ al legii „recursului compensatoriu” este dublarea numărului celor eliberaţi la termen, prin reducerea duratei pedepsei ce trebuia executata efectiv: de la o medie de circa 900 persoane/an, în perioada 2014-2016, s-a ajuns la o medie de circa 1800 persoane/an, în perioada 2017-2018.

Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu”, cât şi liberarea condiţionată a unor condamnaţi care nu s-au îndreptat şi nu se pot reintegra, excese stimulate de faptul că nu există suficiente spaţii de detenţie, nu fac decât să încurajeze fenomenul infracţional. Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai uşor după comiterea de infracţiuni, oricât de grave ar fi ele. Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracţiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracţiuni şi, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciar a celor care au fost eliberaţi cu prea mare uşurinţă, fără ca ei să se fi îndreptat şi să se poată reintegra în societate. Astfel, este foarte probabil ca penitenciarele să se reaglomereze, tocmai ca efect al unei goliri grăbite şi mai puţin gândite.

Dacă au devenit neîncăpătoare, soluția e construirea de noi închisori, nu eliberarea deținuților

În acest context, APADOR-CH subliniază că luarea de către stat a măsurilor pentru îndeplinirea unor cerinţe stabilite de CEDO nu se poate face în condiţii care să creeze pericole pentru siguranţa, viaţa, sănătatea şi proprietatea cetăţenilor. Cetăţenii nu sunt datori să plătească cu viaţa sau cu bunurile pentru lipsa de interes, nepriceperea sau reaua-credinţă a persoanelor plătite din bani publici pentru a rezolva problemele comunităţii şi care, în loc de a le rezolva, creează noi şi grave probleme. Dreptul la viaţă, dreptul la protecţia proprietăţii sunt şi ele drepturi prevăzute şi garantate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunţa la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi fundamentale. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru.

APADOR-CH reafirmă că niciun guvern de după 1989 nu a luat măsurile necesare pentru a asigura condiţii corespunzătoare de detenţie. În cazul în care numărul de condamnaţi la pedeapsa închisorii este mare şi depăşeşte capacitatea spaţiilor de detenţie, soluţia normală este crearea de noi spaţii şi întreţinerea corespunzătoare a celor deja existente. Dacă, în cei aproape 30 de ani din 1989, la nivelul guvernelor care s-au perindat ar fi existat un minim interes pentru asigurarea unor spaţii de detenţie suficiente şi corespunzătoare, problema ar fi fost rezolvată de mult.

În măsura în care s-ar fi apreciat ca absolut necesară eliberarea unor persoane aflate în detenţie, pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să se rezume la persoanele care prezentau un pericol mai scăzut, raportat la întregul mediu penitenciar. Eliberarea acestora ar fi creat spaţiile necesare pentru menţinerea în detenţie a condamnaţilor cu grad de pericol mai ridicat, de exemplu cei condamnaţi pentru infracţiuni comise cu violenţă. Or, Legea 169/2017 a permis eliberarea la termen, mai devreme decât în mod normal, şi a persoanelor care au fost condamnate pentru infracţiuni grave.

Ce soluții există

Este nevoie ca aceste erori să înceteze. Câteva dintre soluţiile posibile ar fi următoarele, cu precizarea că, în primul rând, este obligaţia guvernaţilor să caute şi să ofere soluţii care să nu creeze bulversări în societate şi nu să aştepte ca „societatea civilă” să facă brainstorming în locul lor:

Abrogarea Legii 169/2017 – deoarece ea a permis eliberarea la termen, mult prea grăbită, a unor condamnaţi, fără a se ţine cont de gravitatea infracţiunilor pentru care fuseseră condamnaţi. În lipsa Legii 169/2017, ei nu mai erau eliberaţi la termen, ci ar fi trebuit să solicite liberarea condiţionată. Astfel, ar mai fi existat o şansă, e adevărat, mai mult teoretică, pentru ca aceştia să fie verificaţi de instanţa de judecată, în procedura liberării condiţionate pe care ar fi trebuit să o urmeze, dacă s-au îndreptat şi dacă se pot reintegra în societate.

Modificarea Codului penal în sensul înăspririi condiţiilor pentru liberarea condiţionată în cazul condamnărilor pentru anumite infracţiuni grave (în special, cele comise prin violenţă – oricum, trebuie enumerate în lege, în mod explicit, toate infracţiunile grave avute în vedere). În cazul acestor infracţiuni, pot fi prevăzute în Codul penal, separat sau împreună, următoarele:

A – majorarea fracţiilor de pedeapsă care trebuie executate efectiv în cazul infracţiunilor grave, eventual până la 4/5 sau 5/6 din pedeapsa aplicată;

B – introducerea unei prevederi în Codul penal în sensul că pentru infracţiunile grave (care trebuie enumerate în mod explicit) condamnarea poate fi dispusă fără posibilitatea de liberare condiţionată. Cu alte cuvinte, introducerea unei prevederi în Codul penal care să dea dreptul instanţei de judecată care dispune condamnarea să stabilească şi dacă acea condamnare se dispune cu sau fără drept de liberare condiţionată.

Guvernul trebuie să acorde prioritatea necesară pentru construirea, în regim de urgenţă, a noi locuri de detenţie şi pentru reamenajarea celor existente, în scopul asigurării unor condiţii corespunzătoare pentru executarea pedepsei închisorii.
Guvernul trebuie să organizeze şi să dezvolte, cu prioritate, în penitenciare, programe eficiente destinate îndreptării şi reintegrării în societate a celor condamnaţi, programe în care să fie implicată marea majoritate a celor condamnaţi.
Guvernul trebuie să creeze mecanismele de cooperare instituționale care să stimuleze reintegrarea foștilor deținuți în societate după eliberare, prin facilități la angajare și protecție socială pentru a preîntâmpina recidiva, precum și programe de educație publică pentru toleranță și antidiscriminare a foștilor condamnați.

Asociația consideră că efectele legii „recursului compensatoriu” sunt negative deopotrivă pentru societate și pentru deținuți, două „tabere” antagonizate în acest fel fără ca vreuna (sau România în ansamblu) să aibă un real folos de pe urma acestei măsuri pripite și prost gestionate.

„Omorul” de pe treptele Ministerului Justiției

16/01/2019/în Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH consideră ridicol excesul de zel al poliției, de a întocmi dosar penal cetățenilor care au împrăștiat vopsea roșie în fața MJ, în semn de protest față de efectele legii recursului compensatoriu. Reacția poliției în astfel de cazuri trebuie să se încadreze în lege, dar să fie proporțională și compatibilă cu cerințele unei societăți democratice. O reacție exagerată a autorităților duce la inhibarea dezbaterii libere a chestiunilor de interes național.

București, 16 ianuarie 2019

APADOR-CH consideră ca jenant şi ridicol excesul de zel de care a dat dovadă Poliţia Municipiului Bucureşti, prin întocmirea unui dosar penal, pentru distrugere şi tulburarea liniştii publice, protestatarilor care, în ziua de 14 ianuarie 2019, printr-un gest simbolic, au aruncat o găleată cu vopsea roşie pe treptele de la intrarea în Ministerul Justiţiei, după care au pus pe trepte câteva cuţite şi fotografii ale ministrului justiţiei.

Respectivele trepte erau acoperite parţial cu un preş, care a fost stropit cu ocazia aruncării vopselei. Pentru murdărirea acelui preş, protestatarilor li se împută infracţiunea de distrugere. Pentru ce motive s-a reţinut şi săvârşirea infracţiunii de tulburare a liniştii publice, e foarte greu de explicat, întrucât din imaginile difuzate la majoritatea televiziunilor de ştiri, nu rezultă că s-ar fi comis o tulburare a liniştii publice, ci doar tulburarea stării de curăţenie (relativă) a preşului de pe scări.

Actul de protest a fost determinat de o crimă comisă recent la Mediaş, care a produs o puternică emoţie în opinia publică, respectiv uciderea unui tânăr, în stradă, prin lovituri repetate de cuţit, de către o persoană liberată condiţionat, care a beneficiat de Legea recursului compensator. Protestatarii îl consideră pe ministrul justiţiei ca principal răspunzător pentru promovarea şi adoptarea acestei legi a recursului compensator, care a dus la liberarea înainte de termen a mai multor infractori violenţi, care, după liberare, au comis noi infracţiuni cu violenţă, printre care şi omorul.

APADOR-CH precizează că adevărata infracţiune de tulburare a liniştii publice a fost comisă odată cu uciderea în plină stradă, prin repetate lovituri de cuţit, a unui tânăr, iar nu prin protestul simbolic din faţa Ministerului Justiţiei. Pe lângă aceasta, pretinsa infracţiune de distrugere (murdărirea preşului de la intrare), poate fi cercetată numai dacă a fost formulată o plângere prealabilă în acest sens. A făcut ministrul justiţiei, până în prezent, o astfel de plângere prealabilă, pentru preş?

APADOR-CH reaminteşte că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare, atunci când sunt puse în discuţie chestiuni de interes public, poate acoperi şi forme care şochează, ofensează sau deranjează, dacă în acest mod poate fi atrasă atenţia opiniei publice cu privire la acele chestiuni. Iar reacţia agenţilor statului, pe lângă condiţia încadrării în legea naţională, trebuie să mai îndeplinească şi condiţiile de proporţionalitate şi compatibilitate cu cerinţele unei societăţi democratice, societate caracterizată prin necesitatea de a nu se ajunge, printr-o reacţie exagerată a autorităţilor, la inhibarea dezbaterii libere a chestiunilor de interes public.

Cum se pot repara abuzurile justiției fără amnistie și grațiere

18/12/2018/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

La Consiliul naţional al partidului de guvernământ s-a apreciat că este necesară adoptarea unei ordonanţe de urgenţă privind amnistia şi graţierea unor pedepse, în cazul în care nu vor fi identificate alte căi de remediere a prejudiciilor suferite de către victimele unor abuzuri din justiţie.

Abuzurile din justiţie invocate în acest context constau în:

– condamnări dispuse de către complete de judecată constituite în mod nelegal (completele de 5 judecători constituite în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în perioada 2014-2018);

– condamnări care s-au bazat pe probe ilegale, obţinute în urma încheierii unor protocoale secrete între SRI şi parchete/instanţe.

APADOR-CH consideră că, pentru îndreptarea nedreptăţilor sau nelegalităţilor din dosarele penale, nu trebuie folosite amnistia şi graţierea, deoarece ele acţionează nediferenţiat, „în bloc”, asupra tuturor persoanelor care au comis o anumită infracţiune, astfel că de amnistie şi graţiere vor profita şi persoane care nu au fost victime ale unor abuzuri și nelegalităţi.

Abuzurile trebuie remediate în mod individual, în cazurile individuale în care au fost comise (şi dovedite), iar remediile nu trebuie extinse şi asupra celor care nu au fost „victime ale justiţiei”.

O cale pentru remedierea acestor abuzuri/nelegalităţi poate fi contestaţia în anulare (art. 426 lit. d din Cpp) împotriva hotărârilor definitive de condamnare pronunţate de completele de 5 judecători constituite nelegal (există o decizie a Curţii Constituţionale care a constatat nelegalitatea compunerii) sau revizuirea hotărârilor definitive care s-au bazat pe probe ilegale rezultate din protocoale secrete (în acest din urmă caz are o deosebită importanţă decizia Curţii Constituţionale cu privire la protocoalele secrete, care se va pronunţa, probabil, maine, miercuri, 19 decembrie 2018.)

Problema legată de contestaţia în anulare, care ar trebui rezolvată, eventual, printr-o ordonanţă de urgenţă, este termenul în care poate fi declarată. În prezent, termenul este limitat la 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel. Această limitare ar trebui eliminată, pentru rezolvarea problemei creată de nelegala compunere, timp de 4 ani (2014-2018) a completelor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În acest sens, art. 428 al. 1 şi din Codul de procedură penală (Cpp) ar trebui modificat în sensul că în cazul compunerii nelegale a instanţei contestaţia în anulare poate fi introdusă oricând.

În cazul folosirii de probe ilegale ca temei pentru condamnare, considerăm că soluţia, care nu necesită nicio modificare legislativă, este revizuirea hotărâri definitive de condamnare, în baza art. 453 al. 1 lit. a din Cpp (s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză). Potrivit art. 457 al. 1 Cpp, cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând.

Despre amnistie și grațiere

Amnistia (care nu poate fi decât colectivă) şi graţierea colectivă pot fi dispuse nu doar prin lege (organică), ci şi prin ordonanţă de urgenţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art. 115 al. 4 şi 6 din Constituţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă, respectiv, dacă se justifică existenţa unei situaţii de urgenţă (situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată) şi dacă prin ordonanţă nu sunt afectate (restrânse, limitate) drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Graţierea individuală poate fi dispusă numai de preşedinte, prin decret.
Amnistia (în greacă, amnestia= uitare) înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Cu alte cuvinte, condamnările pronunţate pentru infracţiunile amnistiate (nu pentru orice infracţiuni) nu se mai iau în seamă (cazierul judiciar se „albeşte”), procesele aflate în curs se opresc, fără condamnare, dacă privesc infracţiuni amnistiate (se dispune, la primul termen de judecată care urmează actului de amnistie, încetarea procesului penal pe motiv că a intervenit amnistia), iar urmărirea penală în dosarele de la parchet/poliţie pentru infracţiuni amnistiate se opreşte în stadiul în care ajunsese la momentul actului de amnistie (dosarul se va „închide”, se va da clasare, pe motiv că a intervenit amnistia).

Cel care se consideră nevinovat şi a fost amnistiat (cu consecinţa opririi imediate a procesului/urmăririi penale) poate cere continuarea procesului penal sau a urmăririi penale. Procesul/urmărirea penală vor continua şi dacă cel în cauză e găsit nevinovat, se va dispune achitarea sau, după caz, clasarea dosarului pe motiv că e nevinovat (nu că e amnistiat). Dacă e găsit vinovat, tot nu va fi condamnat/trimis în judecată, ci se va da o soluţie de încetare a procesului sau, după caz, de clasare a dosarului, bazată pe faptul că e amnistiat.

Graţierea nu înlătură răspunderea penală, nu desfiinţează condamnările deja existente (nu „şterge” condamnarea din cazierul judiciar), ci doar înlătură, total sau parţial, executarea pedepsei. În caz de graţiere, procesul şi urmărirea penală pentru infracţiunea graţiată vor continua, nu se vor opri, ca în cazul amnistiei. Dacă există probe de vinovăţie, persoana urmărită penal va fi trimisă în judecată, iar persoana trimisă în judecată va fi condamnată. Beneficiul celui graţiat este că nu va executa pedeapsa ce i se va aplica de instantă, în caz de condamnare. Graţierea poate fi totală (priveşte întreaga pedeapsă aplicată) sau parţială (priveşte doar o cotă/fracţie din pedeapsa aplicată; restul de pedeapsă, negratiată, va fi executată). Graţierea poate fi necondiţionată (beneficiarului nu i se cere o anumită conduită după graţiere) sau condiţionată (de exemplu, este graţiat sub condiţia de a nu mai comite o nouă infracţiune: dacă într-un termen de la graţiere, să zicem 3 ani, cel graţiat săvârşeşte o nouă infracţiune, va executa pe lângă pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa care i-a fost graţiată). Graţierea poate fi colectivă (priveşte toate persoanele care au săvârşit o anume infracţiune/anumite infracţiuni) sau individuală (primeşte o singură persoană). Doar graţierea colectivă se acordă prin lege (organică) sau, după caz, prin ordonanţă de urgenţă (delegare legislativă în baza art. 115 din Constituţie). Graţierea individuală se acordă doar de preşedinte, prin decret.

Cerem dezbaterea publică a ordonanței de modificare a codurilor penale

13/12/2018/în Buna guvernare, Comunicate, Slider, Transparenta /de Rasista

La începutul acestei săptămâni, mai mulţi reprezentanţi ai partidului majoritar şi ai guvernului au adus la cunoştinţa publicului intenţia adoptării unei ordonanţe de urgenţă pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală.

În principiu, potrivit art. 115 al. 4 şi 6 din Constituţie, şi legile penale pot fi modificate prin ordonanţă de urgenţă, dacă sunt îndeplinite cel puţin următoarele două condiţii:

– există o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată (condiţia „urgenţei”)

– prin aceste modificări nu sunt aduse restrângeri noi sau mai mari decât cele existente ale drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Constituţie. De exemplu, nu pot fi introduse noi infracţiuni sau limite mai mari de pedeapsă sau noi măsuri de supraveghere sau extinderea cazurilor care justifică arestarea preventivă etc. Prin urmare, rezultă că modificările aduse printr-o ordonanţă de urgenţă ori sunt neutre (nu se referă la drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţie), ori sunt mai favorabile decât reglementările deja existente cu privire la drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie (de exemplu, eliminarea/limitarea unor măsuri de supraveghere, reducerea cazurilor care justifică arestarea preventivă etc.)

De altfel, Codul de procedură penală şi Codul penal au mai fost modificate prin ordonanţe de urgenţă, fără ca acestea să fie declarate, până în prezent, neconstituţionale. Spre exemplu, Codul de procedură penală a fost modificat prin OUG nr. 3/2014, OUG nr. 82/2014, OUG nr. 24/2015, OUG nr. 6/2016, OUG nr. 18/2016, OUG nr. 70/2016, iar Codul penal a fost modificat prin OUG nr. 18/2016.

În contextul prezentat mai sus, APADOR-CH solicită public Guvernului Românei să respecte, ca bună practică, principiul transparenţei decizionale în legătură cu emiterea acestei ordonanţe de urgenţă. În acest sens, asociaţia consideră că este absolut necesar ca proiectul ordonanţei de urgenţă (în cuprinsul căruia trebuie justificată urgenţa emiterii acestei ordonanţe) să fie publicat pe site-ul Ministerului Justiţiei şi supus dezbaterii publice cu cel puţin 10 zile înainte de adoptare. Este adevărat, Legea nr. 52/2003 nu prevede obligativitatea dezbaterii publice a proiectelor de ordonată de urgenţă (care presupun adoptarea unor soluţii imediate, fără întârziere), dar, ca bună practică, având în vedere importanţa şi ecoul social al unei astfel de ordonanţe, este necesar ca, înainte de adoptare, conţinutul acestui act normativ să fie supus dezbaterii opiniei publice.

De asemenea, tot ca bună practică, APADOR-CH solicită public Guvernului României ca reglementările de mare importanţă şi impact în societate, cum ar fi şi modificarea legilor penale, să nu fie „strecurate” în perioada sărbătorilor ocazionate de Crăciun şi de Anul Nou, când atenţia marii părţi a opiniei publice este (sau ar trebui) orientată, prioritar, spre alte aspecte decât activitatea de legiferare.

Răspunsul Ministerului Justiției

129 de ONG-uri îi cer președintelui să nu promulge legea care le va bloca activitatea

05/11/2018/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Parlamentul României a adoptat în data de 24 octombrie 2018 proiectul de Lege pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ciuda criticilor vehemente ale societății civile la adresa unor articole considerate abuzive și neconforme cu Directiva Europeană privind spălarea banilor, pe care o transpune.

129 de asociații și organizații, printre care și APADOR-CH, i-au scris președintelui Klaus Iohannis să nu promulge legea și să ceară fie reexaminarea acesteia, fie un punct de vedere al Comisiei de la Veneția. Organizațiile semnatare ale scrisorii nu contestă necesitatea acestei legi, ci faptul că în textul ei au fost introduse prevederi care nu răspund unor probleme de fond, însă vor conduce la blocarea activității asociațiilor și fundațiilor și altor persoane juridice fără scop patrimonial din România.

De exemplu, printr-o traducere eronată a unor termeni din Directiva europeană, legea românească obligă organizațiile neguvernamentale să-și raporteze lunar, sub sancțiunea desființării, toți beneficiarii serviciilor oferite, obligație care încalcă deopotrivă drepturile respectivilor beneficiari (dreptul la viață privată) și chiar ale asociațiilor (dreptul la liberă asociere) și împovărează nejustificat activitatea și așa slab susținută financiar a organizațiilor, ducând la blocarea acestora.

Prin Directiva europeană se urmărește posibilitatea identificării celor care controlează sau iau decizii cu privire la o entitate, și nu a celor care sunt destinatarii activităților entității respective.

Citiți scrisoarea adresată președintelui

Legea a fost atacată la Curtea Constituțională de un număr de parlamentari PNL și USR, iar CCR urmează să se pronunțe asupra constituționalității legii în data de 5 decembrie 2018.

Cum rămâne cu mitingurile spontane?

17/10/2018/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Printr-o decizie din această săptămână a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), prin care a fost soluţionat un recurs în interesul legii privind interpretarea unui articol din Legea 60/1991, a adunărilor publice, s-a stabilit că obligaţia de declarare prealabilă* a unei adunări publice există şi în cazul în care aceasta urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.

Cu alte cuvinte, nu ar mai trebui declarate prealabil doar adunările publice (mitingurile) ce ar urma să se desfăşoare în curţile autorităţilor/instituţiilor publice, respectiv în spaţiul cuprins între clădire şi gardul împrejmuitor.

Aceasta este concluzia care se poate trage în acest moment, până la publicarea deciziei ICCJ în Monitorul Oficial. Potrivit art. 517 al. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, decizia ICCJ trebuie motivată şi publicată în Monitorul Oficial în cel mult 45 de zile de la pronunţare, iar de la data publicării decizia devine obligatorie pentru toate instanţele naţionale.

Rămâne, în continuare, nerezolvată o mare problemă, şi anume cea privind „mitingurile spontane”. Legea 60/1991 tace absolut – mai ales după amintita decizie a ICCJ – cu privire la această categorie de mitinguri. Dacă legea nu le vede, nu înseamnă că ele nu pot exista. Din acest motiv ar fi necesară o intervenţie legislativă promptă, care să definească în mod clar şi previzibil noţiunea de „adunare publică spontană” şi să stabilească, în mod rezonabil, regimul legal al acesteia.

Până la intervenţia „promptă” a legislativului naţional, un element de certitudine privind regimul „mitingurilor spontane” rămâne jurisprudenţa CEDO. În acest sens, poate fi citată o hotărâre CEDO din 2007 în cauza BUKTA ŞI ALŢII împotriva UNGARIEI. Sigur, starea de fapt de la care s-a pornit în această cauză poate afecta sensibilităţile naţionale (pe deplin justificate), fiind vorba despre un miting spontan desfăşurat la Budapesta împotriva sărbătoririi zilei de 1 Decembrie (reunirea Transilvaniei cu România). Dar, depăşind emoţiile negative ce pot fi generate de starea de fapt, are relevanţă principul stabilit de CEDO în legătură cu „mitingurile spontane”.

În cauza respectivă, la 1 decembrie 2002, primul ministru român a organizat o recepţie la Budapesta dedicată Zilei Naţionale a României (ziua reunirii Transilvaniei cu România). Primul ministru al Ungariei a decis, în ultimul ceas, să participe la recepţie şi a informat publicul despre intenţia sa cu câteva ore înainte de eveniment. Mai multe persoane din Budapesta au considerat că primul ministru al Ungariei nu trebuia să participe la acestă recepţie, deoarece, în opinia lor, ziua de 1 decembrie are o semnificaţie negativă în istoria Ungariei („pierderea” Transilvaniei). De aceea, aceste persoane au decis să organizeze o demonstraţie împotriva participării la recepţie a primului ministru maghiar, demonstraţie care a avut loc în faţa hotelului unde trebuia să aibă loc recepţia. Poliţia nu a fost informată despre această intenţie, deşi, potrivit legii maghiare, adunările publice trebuie declarate la poliţie cu minimum 3 zile înainte de desfăşurare.

Mitingul din faţa hotelului a fost paşnic, dar poliţia l-a dispersat pe motiv că era ilegal, întrucât nu fusese declarat în prealabil.

Mai mulţi participanţi la miting s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de declarare prealabilă a mitingului, aceştia au susţinut, cu succes în faţa CEDO, că a existat un interval foarte scurt de timp (câteva ore) între momentul recepţiei şi cel în care primul ministru maghiar şi-a afirmat public intenţia de a participa la recepţie. Dacă ar fi declarat mitingul şi ar fi aşteptat 3 zile ca să-l ţină, mitingul ar fi fost lipsit de sens, deoarece recepţia şi participarea primului ministru, împotriva căreia au dorit să protesteze, nu ar mai fi fost de actualitate.

Cu ocazia soluţionării acestui caz, CEDO a stabilit şi unele principii, valabile pentru toate statele care sunt supuse jurisdicţiei acestei Curţi, şi anume:

Ceea ce caracterizează un „miting spontan” este necesitatea ca acel miting să fie o reacţie imediată la un eveniment. Dacă ne raportăm la speţa respectivă, ar trebui ca, în mod obiectiv, să fie necesar, pentru a nu goli de conţinut libertatea de întrunire paşnică, ca reacţia să aibă loc în mai puţin de 3 zile de la acel eveniment, deoarece şi în legea maghiară, şi în legea română, declararea prealabilă trebuie făcută cu minimum 3 zile înainte de miting. În acest context, o mobilizare pe FB la un miting ce are loc peste o săptămână sau o lună, nu pare să întrunească acea condiţie de „reacţie imediată la un eveniment” care ar caracteriza un miting spontan.

Simplul fapt că mitingul, care se desfăşoară în mod paşnic, nu a fost declarat nu este suficient, prin el însuşi, pentru dispersarea mitingului. În speţa soluţionată, CEDO a reţinut că nu există nici o dovadă care ar sugera că manifestanţii ar fi prezentat vreun pericol pentru ordinea publică în afară de o perturbare minoră (la un moment dat s-a auzit un zgomot mai puternic, de „mică detonaţie”) care inevitabil se poate produce la oricare adunare desfăşurată într-un loc public. CEDO a subliniat că în lipsa actelor de violenţă din partea manifestanţilor este important ca autorităţile publice să dea dovadă de o anumită toleranţă faţă de reuniunile paşnice, pentru că libertatea de întrunire aşa cum este garantată de articolul 11 din Convenţie să nu fie lipsită de însăşi esenţă sa. (a se vedea, în acest sens, şi hotărârea CEDO din anul 2006 în cauza Oya Ataman v.Turcia, cauza nr. 74552/01, par. 41-42.).

Concluziile care se poate trage din această hotărâre CEDO sunt:

– pentru un miting spontan (ca reacție imediată la un eveniment) nu poate fi impusă o obligație de declarare prealabilă (pentru că există un motiv obiectiv de imposibilitate a declarării prelabile = necesitatea de a reacţiona imediat la un eveniment, altfel mitingul își pierde caracterul actual)

– simplul fapt al nedeclarării mitingului, dacă el se desfăşoară în mod paşnic, fără a pune în pericol real ordinea publică, nu poate constitui un motiv pentru a fi dispersat.

APADOR-CH consideră că este necesar ca legiuitorul nostru să reglementeze, cât de curând posibil, înţelesul şi regimul juridic al „adunărilor publice spontane”. Şi să ţină cont, cu ocazia reglementării, de jurisprudenţa CEDO în materie. Găsiți aici câteva modificări posibile ale legii, rezultate dintr-un proiect mai vechi al APADOR-CH.

Potrivit art. 6 din Legea 60/1991, declararea prealabilă a mitingurilor se face, cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării, la primar, iar nu pe FB, respectiv la primarul din localitatea unde va avea loc mitingul, potrivit modelului de declaraţie ce este anexat Legii 60/1991.