Noul proiect de lege privind securitatea cibernetică prevede că MApN va avea atribuții sporite de apărare a fruntariilor virtuale ale patriei, va transforma Internetul național într-un câmp tactic și va chema la instrucție firmele private. APADOR-CH face cinci propuneri de modificare a legii, pentru demilitarizarea Internetului
Noul proiect de lege a securității cibernetice, aflată în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Cercetării, conține mai multe prevederi de natură să militarizeze Internetul românesc, punându-l sub coordonarea Ministerului Apărării Naționale (MApN). Sub pretextul asigurării securității spațiului cibernetic național, MApN obține puteri de coordonare, control și reglementare a spațiului virtual civil, lucru inadmisibil într-o societate democratică. APADOR-CH a formulat cinci propuneri de modificare a proiectului de lege.
1 Legea militarizează Internetul privat sub pretextul securizării
La Art. 3 al. 1 lit. c din proiect se prevede că legea aflată în dezbatere se aplică atât rețelelor și sistemelor informatice deținute de autorități și instituții publice, cât și persoanelor juridice care furnizează servicii publice ori de interes public. Practic, proiectul de lege vizează orice furnizor de internet şi orice reţele sau sisteme informatice, pentru că această activitate poate fi considerată ca fiind de interes public.
APADOR-CH cere eliminarea din lege a referirii la persoanele juridice care furnizează servicii publice ori de interes public și lăsarea unui spaţiu liber, care să nu intre sub reglementările cvasi militare ale acestui proiect de lege, pentru reţelele şi sistemele informatice „civile”, care nu interesează securitatea naţională. A introduce toate reţelele şi sistemele informatice în sistemul de protecţie a securităţii naţionale este excesiv şi dăunător pentru libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată.
2 Un consiliu consultativ va emite hotărâri obligatorii
La art. 8 din proiect se prevede că COSC (Consiliul Operativ de Securitate Cibernetică) este un organ consultativ, care emite hotărâri obligatorii, ceea ce reprezintă un oximoron, deoarece organele consultative nu ar trebui să poată emite decât recomandări, nu hotărâri obligatorii.
3 Armata vrea să apere cu forța și Internetul civil
Art. 11 din proiect prevede că MApN „este autoritate competentă la nivel național în domeniul apărării cibernetice” primind atribuții în domeniul apărării cibernetice atât asupra rețelelor și sistemelor informatice militare și de apărare, cât și asupra sistemelor civile.
Aceasta indică o militarizare a spaţiului cibernetic, sub pretextul apărării securităţii acestuia. APADOR-CH consideră că ar fi de dorit ca spaţiul cibernetic să nu fie apărat de militari, ci de civili cu pregătire adecvată. Prin urmare asociația cere eliminarea din art. 11 a formulării „Ministerul Apărării Naționale, denumit în continuare MApN, este autoritate competentă la nivel național în domeniul apărării cibernetice”. Astfel, se păstrează doar partea din art. 11 care prevede că MApN se ocupă de problemele de securitate cibernetică strict militare.
4 MApN va conduce Internetul național ca pe o unitate militară
La art. 29 din proiect, se prevede că, în domeniul apărării cibernetice, MApN are şi alte atribuţii decât cele de a apăra și proteja sistemele și rețelele informatice aparținând MapN, cum ar fi:
– planifică și conduce operații în spațiul cibernetic prin Centrul Național Militar de Comandă;
– planifică și execută operații defensive în spațiul cibernetic, pe timp de pace, prin Comandamentul Apărării Cibernetice;
– dezvoltă și implementează capabilități militare de execuție a operațiilor în spațiul cibernetic prin Comandamentul Apărării Cibernetice;
– participă la activități de descurajare în spațiul cibernetic;
– elaborează și implementează politici și standarde în domeniul apărării cibernetice, în acord cu interesul național, precum și cu standardele și cerințele instituțiilor sau agențiilor NATO ori ale Uniunii Europene.
Toate aceste atribuţii acordate MApN de proiectul de lege, suplimentar faţă de atribuţia – rezonabilă – privind apărarea și protecţia sistemelor și rețelelor informatice aparținând MApN, vor duce la o implicare excesivă a militarilor în spaţiul cibernetic, care este de nedorit din perspectiva normală că spaţiul cibernetic, ca şi cel geografic, ar trebui să fie un spaţiu predominant civil, în care armata/autorităţile militare să nu aibă un rol central şi dominant, ci să reprezinte o excepţie, ca prezenţă, participare şi implicare.
APADOR-CH cere eliminarea din art. 29 din proiect a atribuţiilor prevăzute pentru MApN la lit. b,c,d,g şi i. Acestea, dacă sunt indispensabile menţinerii securităţii cibernetice, ar putea fi prevăzute pentru autorităţi civile, nu militare.
5 Recrutarea și instruirea furnizorilor de Internet
Art. 30 din proiect prevede că MApN poate convoca mediul privat pentru formare şi instruire periodică, după cum apreciază necesar, pe baza unor criterii pe care tot MApN le va stabili printr-o lege pe care urmează să o iniţiere.
APADOR-CH consideră că acest drept prevăzut pentru MApN este excesiv, dacă se pleacă de la premisa că societatea în care trăim este preponderent civilă şi că armata, deşi este o componentă indispensabilă a societăţii, nu este totuşi componenta primordială. Asociația cere eliminarea completă a articolului 30 din proiectul de lege.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/11/tastatura-armata2.jpg530800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-11-09 09:04:452022-12-14 18:38:02Văzând că se descurcă așa de bine cu guvernarea, armata vrea să preia și Internetul
OUG 119/2022 este neconstituțională întrucât condiționează acordarea de reduceri viitoare de un consum anterior apariției legii, fapt interzis de Constituție
APADOR-CH a cerut Avocatului Poporului (AVP) să atace la Curtea Constituțională (CCR) Ordonanța 119/2022 care reglementează compensarea prețului la energie în funcție de consumul fiecăruia din 2021. Această prevedere, privind înlesnirea primită în funcție de un comportament anterior legii, este neconstituțională, întrucât Constituția prevede că legea dispune numai pentru viitor (cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, dar nu este cazul aici).
Concret, OUG 119/2022 instituie un cost diferențiat al energiei electrice pentru consumatori în funcție de ce consum au avut aceștia cu un an înainte de adoptarea legii, respectiv în 2021. Reducerile sunt consistente, prețul plătit de consumator variind de la 0,68 lei/Kwh la 4-5 lei sau mai mult/Kwh, prețul cel mai mic fiind pentru consumuri lunare de maximum 255 de kW/h. Așadar, Guvernul îi premiază prin OUG 119/2022 pe aceia care se pot întoarce în timp ca să-și stingă becurile din 2021 și să se încadreze astfel într-un consum taxabil cu cel mai mic tarif începând din 2022.
O astfel de prevedere, prin care unei persoane i se pretinde să aibă o anumită conduită (un anumit consum mediu lunar de energie electrică) nu numai pentru viitor (pentru perioada de după intrarea în vigoare a unui act normativ), ci şi pentru trecut, respectiv cu un an înainte (2021) de intrarea în vigoare a unui act normativ (2022), încalcă în mod flagrant principiul neretroactivităţii legii, consacrat în art. 15 al. 2 din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor.
Orice act normativ nu poate pune condiții ce trebuie respectate decât după intrarea sa în vigoare, nu înainte. Oamenii nu își pot adapta conduita după o lege decât după intrarea în vigoare a legii, nu înainte de asta.
Pentru a respecta Constituţia, este necesar ca din prevederile OUG 119/2022, art. 1 al. 1 lit. a), b), c), e), art. 1 al. 2 lit. b) și art. 1 al. 5 din OUG nr. 27/2022 (care vizează același domeniu) să fie eliminată sintagma „în anul 2021” și orice alte referiri cu privire la obligația respectării în anul 2021 a unor condiții introduse abia în 2022. În urma eliminării acestei sintagme, textele vor redeveni constituţionale, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, întrucât ele se vor referi doar la consumul (tranşele de consum) din anul 2022, adică de după intrarea în vigoare a actului normativ, respectiv a OUG 119/2022.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/10/bec.jpg329600Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-10-05 21:14:412022-10-05 21:28:26Cerem AVP să atace la CCR ordonanța privind compensarea prețurilor la energie
O cameră de audiere, de maximum 3x3m, fără geamuri, mobilată minimal, cu o masă și câteva scaune. Undeva într-un colt, în dreapta ușii, o cutie neagră cât o combină muzicală, care ascunde mașinăria magică ce înregistrează audio-video toată discuția și apoi o imprimă pe trei DVD-uri. În mijlocul încăperii tronează un scaun prins cu picioarele în podea. Nu diferă de celelalte scaune din încăpere, nu e nici mai comod, nici mai auster, doar că ocupă locul central în cameră și asta îl face mai de temut. În jurul scaunului e un spațiu gol în care îți imaginezi că se plimbă nervos un polițist. Poate pentru că ai văzut prea multe filme?
Un bărbat înalt, blond și atletic, se așază pe scaun și schimbă câteva poziții pe el, pentru a-i testa comoditatea. E nemulțumit. Spune că scaunul ar trebui să aibă spătarul mai înclinat pe spate, să aibă mânere și în niciun caz să nu fie imobilizat de podea. Ocupantul scaunului trebuie să se simtă bine pe el, relaxat, degajat, să nu se teamă, să nu fie pus astfel într-o poziție de inferioritate, să se simtă dominat, controlat, amenințat.
Cineva remarcă, oarecum în glumă, că ar fi cazul să-i pună și o măsuță cu cafea și o gustare alături, nu? Ivar Fahsing, blondul atletic care testează scaunul, confirmă; De ce nu, dacă asta contribuie la destinderea celui audiat?! În jur sunt mai mulți polițiști din diverse țări și cel puțin unii dintre ei au tendința de a-și da ochii peste cap, măcar în sinea lor, la auzul acestor comentarii. Totuși nimeni nu lasă să scape ceva nepotrivit, căci în jur sunt și activiști de drepturile omului.
Aparatul care înregistrează interviul și imprimă DVD-urile
Scena s-a petrecut la una dintre cele mai moderne secții de poliție din Dublin, în capitala Irlandei, țară care a găzduit penultima întâlnire a specialiștilor în proiectul „De la lege la practică – întărirea drepturilor procedurale în custodia poliției”. Dacă întâlnirea precedentă a avut loc la București, găzduită de APADOR-CH, și a avut ca temă dreptul la avocat în timpul cercetării penale, întâlnirea de la Dublin a vizat tehnicile de înregistrare audio-video a audierilor. Între țările participante la proiect, Irlanda pare să dea lecții în privința modului în care a implementat deja de câteva decenii înregistrarea audio-video a audierilor la secția de poliție.
Interogatoriul a murit, trăiască interviul etic!
În literatura de specialitate, tehnicile polițienești de interogare a suspecților sunt în general împărțite în două categorii:
metodele acuzatoare, dominante și bazate pe control – de exemplu „metoda Reid” inventată în SUA în anii 50 de un fost polițist și psiholog, John Reid;
metodele de culegere a informațiilor, umane și bazate pe relaționare – de exemplu PEACE, dezvoltată în UK de mediul academic în colaborare cu polițiști și psihologi. PEACE vine de la Planning, Engage and explain, Account, Clarification & Challenge Closure și Evaluation
Tehnica Reid are două faze și este aparent cea mai răspândită, inclusiv în România. În prima fază, anchetatorul adoptă o atitudine relativ neutră în încercarea de a evalua vinovăția sau măsura în care suspectul spune sau nu adevărul. În faza a doua, anchetatorul este convins că suspectul minte/este vinovat și atunci derulează un interogatoriu în care alternează diverse situații:
suspectul este ținut în izolare, ceea ce îi sporește anxietatea, nervozitatea, nesiguranța și nevoia de a se elibera de situația în care este plasat;
suspectul este confruntat, acuzat de infracțiune și îi sunt prezentate probe (uneori fabricate) pentru a-i arăta că poliția știe cu certitudine că el e făptașul;
anchetatorul adoptă o atitudine simpatică și justifică moral infracțiunea, dând de înțeles suspectului că poate fi tratat cu îngăduință și, prin urmare, o mărturisire pare cea mai bună cale de ieșire din acea situație.
Ca fapt divers sau nu, tehnica Reid a pornit tocmai de la un caz probat ulterior ca eroare judiciară – un bărbat acuzat și condamnat pentru uciderea soției și-ar fi retras ulterior declarația smulsă de anchetatori prin tehnica Reid. Asta nu i-a știrbit creatorului faima, dimpotrivă. Totuși, în alte părți ale lumii a existat o dorință de umanizare a metodelor de aflare a adevărului, întrucât s-a făcut o corelare între erorile judiciare și presiunea la care sunt supuși oamenii în timpul anchetei, presiune care se traduce uneori în mărturii false.
Polițiști irlandezi explicând cum se fac înregistrările
Metoda PEACE – Spre deosebire de metodele acuzatorii, care sunt axate pe obținerea unei mărturisiri, scopul principal al metodelor de culegere a informațiilor este acela de a culege informații de încredere. Pentru asta este esențială construirea unei relații de încredere cu suspectul, căruia i se explică acuzația, gravitatea acesteia și importanța aflării adevărului.
Aceste metode de colectare a informațiilor sunt denumite interviuri investigative sau interviuri etice, modelul PEACE sau interviuri cognitive.
Rezultatele cercetărilor în domeniu arată că anchetatorii folosesc mai multe tehnici de manipulare atunci când suspecții rămân tăcuți la începutul interviului, comparativ cu situațiile în care suspecții dau o declarație cu privire la chestiuni personale și comune sau neagă. Aceleași cercetări arată că suspecții își schimbă mai des declarațiile atunci când sunt anchetați prin tehnici manipulative și de asemenea atunci când nu au un avocat alături. Iar prezența avocatului la audiere nu este permisă în toate jurisdicțiile, așa cum se întâmplă la noi. Așadar, s-a constatat că prezența unui avocat și folosirea unor tehnici de intervievare etice contribuie la obținerea mai rapidă/ușoară a adevărului decât prin intimidarea sau manipularea suspecților. S-ar zice că a aflat și poliția că muștele se prind mai ușor cu miere decât cu oțet, dar e mai mult decât atât.
La sfârșitul anilor 1980, Anglia și Țara Galilor au introdus „intervievarea etică” a suspecților. Diverse studii făcute de mediul academic, în special asupra unor cazuri de erori judiciare, au arătat că metodele coercitive de interogare nu sunt altceva decât un mod de a confirma convingerile investigatorilor, nu neapărat o modalitate de a afla adevărul.
Aici o scenetă amuzantă menită să sublinieze absurdul dintr-un interogatoriu în care polițistul reține doar ce dorește:
Prin intimidarea suspecților sau chiar forțarea lor se obțin mai degrabă mărturii false și ulterior condamnări greșite. Anchetatorii sunt și ei, ca toți oamenii, afectați de diverse convingeri părtinitoare, iar în timpul audierilor intră în ceea ce se cheamă „viziune de tunel”, adică au tendința inconștientă de a căuta doar informațiile care le vor confirma convingerile. Cu alte cuvinte, dacă deja cred că suspectul pe care îl au în față este vinovat, ei vor vedea și auzi doar acele informații și semne care le vor demonstra că au dreptate, nu vor fi deloc sensibili la eventuale semnale că omul din fața lor este nevinovat. Convingerile părtinitoare și prejudecățile stau întotdeauna la baza erorilor judiciare.
Audierile astea etice se petrec într-un mediu prietenos cu suspectul, pentru a-l face să nu se simtă constrâns sau intimidat, și mai ales sunt înregistrate audio-video, o condiție importantă pentru reușita oricărei audieri.
De ce e important ca intervievarea suspectului să fie înregistrată
Dara Robinson a fost în tinerețe polițist în UK, dar la întâlnirea de la Dublin a vorbit în calitate de avocat în firma Sheehan & Partners. El a povestit cum într-un caz vechi de peste 20 de ani, înregistrarea audierii a fost de natură să-l scape pe suspect de o condamnare nedreaptă. Suspectul era acuzat de viol, iar în timpul audierii a repetat de câteva ori că e nevinovat, că actul sexual fusese consimțit, iar o dovadă în acest sens ar fi urmele buzelor femeii pe gâtul lui. Suspectul a cerut polițiștilor de două ori în timpul audierii să i se ia probe ADN de pe gât, ca să se vadă că presupusa victimă l-ar fi sărutat pe gât. Convinși că au în fața lor un vinovat, polițiștii nu au luat în seamă declarațiile suspectului, nici măcar nu și-au notat acest detaliu, și deci nu au făcut testele. Ulterior, suspectul i-a spus și avocatului său același lucru, iar acesta a cerut prelevarea de probe de pe gâtul clientului său. Analizele de laborator au arătat că suspectul spunea adevărul și astfel omul a fost exonerat.
Înregistrarea audierii a demonstrat că polițiștii au neglijat pur și simplu informații esențiale oferite de suspect în timpul interviului. Dacă nu ar fi fost încăpățânat să-și susțină punctul de vedere până când a putut fi auzit și probat, dacă s-ar fi lăsat intimidat de polițiști, suspectul respectiv ar fi fost probabil condamnat pe nedrept.
Ivar Fahsing, bărbatul atletic care probase scaunul de audiere la poliție, este un fost polițist norvegian, acum psiholog și profesor la Universitatea de Poliție din Norvegia. El este specialist în tehnici de audiere „cu față umană”, iar la Dublin a subliniat importanța înregistrării audierilor, explicând limitările umane existente în cazul audierilor clasice. Înainte de introducerea înregistrării, polițistul își nota ce spunea suspectul, iar la final făcea un raport narativ despre ceea ce credea el că s-a întâmplat. Ce ajungea în fața instanței nu era întocmai versiunea suspectului, cu cuvintele lui, ci o versiune narativă a polițistului. La întrebările suplimentare puse de judecător, ofițerul de poliție poate fi adesea ezitant, pentru că el și-a notat în timpul interogatoriului doar ceea ce a considerat el mai important, ce l-a afectat cel mai mult, lăsând la o parte eventuale elemente care l-ar fi disculpat pe suspect. Întotdeauna un avocat priceput poate să facă minuni în astfel de cazuri, punând la îndoială toate dovezile acuzării.
Fahsing spune că este demonstrat că memoria umană nu poate reține propozițiile prea lungi, iar polițistul care este nevoit să noteze în timpul audierilor tot ce spune suspectul nu-și va putea nota decât ceea ce crede el că e esențial în respectiva declarație.
Dacă în instanță apare o dispută cu privire la ceea ce a spus în fapt învinuitul la audiere sau cu privire la împrejurările în care pretinsa declarație a fost dată (de exemplu dacă suspectul zice că a fost forțat să declare ceva), nu există niciun factor independent care să poată fi analizat de instanță pentru a determina cum a avut de fapt loc audierea. De aceea e bună înregistrarea.
Cum a schimbat înregistrarea activitatea poliției irlandeze
Comisarul David Sheahan, din Poliția Dublin (Garda), a arătat că introducerea înregistrărilor audio-video în procedurile de audiere ale tuturor arestaților, începând din 1997, a avut efecte benefice atât asupra proceselor penale cât și asupra activității polițiștilor.
De exemplu înregistrarea unei audieri este utilă în cazul în care suspectul a avut nevoie de interpret, iar o a treia parte poate să vadă înregistrarea și să spună dacă interpretul a tradus corect sau nu. Sheahan a dat exemplul unui suspect ungur care a avut un interpret român. „A fost foarte dificilă acea audiere”, a comentat comisarul. De asemenea, întrucât în Irlanda prezența avocatului la audiere nu este nici garantată, nici obligatorie, înregistrarea îi este cu atât mai utilă acestuia.
La început audierile erau înregistrate numai în secțiile care aveau dotări în acest sens, iar în celelalte, declarațiile erau scrise ca și până atunci. Criticile venite din mediul juridic au încurajat autoritățile să investească în facilități de înregistrare video și să oblige poliția să le folosească.
Din 2001 până în 2003 înregistrarea audio-video a fost implementată la 132 de stații Garda din Irlanda, iar polițiștii au beneficiat de un curs de instruire de două zile pentru asta. În cea mai nouă dintre secții am fost invitați și noi în vizită, ocazie cu care întreaga secție a fost golită de activitate pentru câteva ore. Se pare că asta este regula de protocol în Irlanda, nu pot fi amestecați vizitatorii cu suspecții, căci cine știe ce încurcături pot apărea.
Cea mai nouă secție de poliție din Dublin
Astăzi Comisarul David Sheahan vorbește numai despre avantajele înregistrării:
Oferă garanții suplimentare pentru suspecți și polițiști;
Îmbunătățește calitatea probelor admisibile la proces;
Reduce nevoia de a lua notițe a polițistului;
Permite revizuirea ulterioară a declarațiilor, inclusiv de către procurori;
Poate fi folosită ca material de instruire privind tehnicile de interviu investigative;
Permite investigarea în timp util a plângerilor de abuz sau constrângere;
Crește încrederea publicului în poliție.
Dar, cinstit vorbind, există și unele dificultăți. De exemplu dacă înregistrările sunt prea lungi, transcrierea lor devine costisitoare, iar verificarea unei înregistrări de câteva ore, în instanță sau de către avocat, e descurajantă. Cine are timp să facă binging cu o audiere lungă de câteva sezoane?
Camera în care se păstrează DVD-urile cu înregistrări
În plus, păstrarea înregistrărilor a devenit o chestiune de securitate a datelor, în lumina legislației europene GDPR. În secția de poliție din Dublin există o cameră cu rafturi în care se păstrează DVD-urile cu înregistrările audierilor, dar se discută și despre stocarea viitoare în cloud și despre accesul la acele informații sensibile din aceste înregistrări.
Costurile dotărilor și folosirii echipamentului de înregistrare audio-video pentru poliția din Irlanda, furnizate la cererea ICCL:
Cum trec persoanele vulnerabile printr-o audiere
Privarea de libertate și audierea sunt împrejurări de natură să intimideze pe oricine, indiferent ce tărie psihică sau IQ ar avea. Persoanele vulnerabile sunt deci și mai mult expuse în astfel de situații și ceea ce complică și mai mult lucrurile este faptul că nu întotdeauna polițiștii sunt instruiți să descopere semnele care le arată că au în fața lor o persoană vulnerabilă.
În mintea unei persoane închise principala preocupare este aceea de a-și recâștiga libertatea cât mai curând, fiind tentată să spună sau să semneze orice crede că va duce la eliberare. Această tentație devine și mai mare când persoana are simptome de sevraj sau are tulburări psihice. Pentru astfel de cazuri este mai mult decât recomandată înregistrarea audio-video a audierii, pentru că în cazul în care polițistul nu și-a dat seama sau nu a ținut cont de starea persoanei audiate, acest lucru se poate observa măcar în instanță.
Ghid pentru recunoașterea semnelor privind persoanele cu probleme psihice:
Dr Valerie Murphy, psihiatru din Cork, Irlanda, face o trecere în revistă a semnelor la care polițiștii ar trebui să fie atenți pentru a recunoaște o eventuală vulnerabilitate psihică a suspectului audiat.
Limbajul corpului lor poate fi neobișnuit, de exemplu refuzul de a stabili contactul vizual – asta nu înseamnă că minte sau ascunde ceva, așa cum știu polițiștii de la noi;
Poate vorbi singur;
Poate să joace un rol, o scenă dintr-un film de exemplu;
Nu este interesat de propriile drepturi și nu cere un avocat;
Nu poate repeta ceea ce i s-a spus, de exemplu drepturile care i se aduc la cunoștință;
Nu înțelege ce i se cere;
Nu răspunde la întrebări sau răspunde cu informații irelevante;
Schimbă diverse versiuni ale evenimentelor;
Acceptă diversele variante care i se propun.
Valerie Murphy spune că tratarea corespunzătoare a unui suspect cu probleme psihice nu ține doar de compasiune, ci de înlăturarea unor bariere de comunicare care îi permit astfel suspectului să participe pe deplin la audiere.
Cum se văd lucrurile din România
Polițiștii români care au participat la această întâlnire, împreună cu APADOR-CH, se confruntă acasă cu situații complexe, cum ar fi lipsa acută de personal, care face ca numărul de cazuri repartizate pe capul unui ofițer să fie excesiv de mare, de ordinul sutelor pe an. La asta se adaugă și faptul că nu toate secțiile de poliție sunt dotate cu aparatură de înregistrare a audierilor, iar acolo unde există camere special amenajate pentru așa ceva ele sunt insuficiente pentru numărul mare de dosare și numărul mic de polițiști.
Avem județe cu zero echipamente de înregistrare
În iunie 2021 APADOR-CH a solicitat tuturor inspectoratelor județene de poliție să furnizeze situația dotărilor pentru înregistrare audio-video a audierilor, la nivel de secție. Răspunsurile primite (centralizate aici) arată că avem încă în țară secții în care nu există o astfel de dotare minimală, ba chiar județe întregi, cum ar fi Dolj, Neamț, Sălaj, Sibiu, Teleorman, care au raportat 0 echipamente, deși e greu de crezut că nu au nici măcar un reportofon sau body-cams.
De asemenea în multe secții de poliție nu există suficient spațiu pentru a permite amenajarea unor camere speciale de audiere, dotate cu aparatură de înregistrare. Conform statisticii obținută astfel, rezultă că în România ar fi 129 de echipamente de înregistrare audio-video – cele mai multe în București și Mureș, cu câte 19 și respectiv 17 echipamente.
La momentul vizitei, nu toate secțiile de poliție erau dotate cu echipamente de înregistrare audio/video pentru înregistrarea electronică a audierilor”.
CPT a cerut un calendar al dotărilor, precum și regulile și garanțiile privind utilizarea acestor echipamente, inclusiv dacă înregistrările vor fi puse la dispoziția celor anchetați.
Ce prevede Codul de procedură penală: e obligatoriu, dar numai când e posibil
Din punct de vedere legislativ, în acest moment înregistrarea audio-video a audierilor e obligatorie și nu prea, deși Codul de procedură penală (CPP) are prevederi mai generoase pe alocuri decât Directivele europene în materie (Directiva privind dreptul la informare din 2012 și cea privind minorii din 2016).
Concret, CPP prevede obligativitatea înregistrării audio sau audio-video a audierii suspectului sau inculpatului și a minorului-persoană vătămată. În restul cazurilor se lasă la latitudinea organului – atunci când este posibil sau la cererea expresă a persoanei audiate. Totuși, toate articolele din CPP care se referă la înregistrarea audio sau audio-video conțin și expresia „atunci când înregistrarea nu este posibilă acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului”.
Avem așadar un soi de obligativitate românească, numai atunci când este posibil și dotările ne permit.
O soluție legislativă a acestei situații ar putea fi completarea prevederilor din CPP cu mențiunea că atunci când audierea suspectului/inculpatului nu este înregistrată audio sau audio-video ea nu are valoare probatorie. Acest lucru ar pune presiune și pe autorități, să grăbească dotarea tuturor secțiilor cu aparatura necesară, și implicit polițiștii nu ar mai avea scuze să nu le folosească, decât în cazuri temeinice, cum ar fi o pană de curent sau alte cazuri de nefuncționare a aparaturii.
În practica românească nu este vorba numai de lipsa de dotări și de personal, ci și de instruirea corespunzătoare, stabilirea unor proceduri clare și găsirea soluțiilor pentru depășirea diverselor inconveniente. De exemplu, chiar și atunci când audierile sunt înregistrate, există problema transcrierii acelor înregistrări. Soft-urile de transcriere automată în limba română nu sunt suficient de evoluate încă.
Persoanele vulnerabile – „excepția” despre care nu se vorbește
O altă lacună majoră resimțită de polițiștii români, chiar după spusele lor, ar fi și inexistența unui ghid pentru depistarea semnelor care arată că un suspect este o persoană cu dizabilități intelectuale sau cu probleme de sănătate mintală. În România nu avem cifre care să arate proporția acestui fenomen în custodia poliției, dar ne putem raporta la cele existente la nivel european sau internațional. De altfel, după cum spunea profesorul Gautam Gulati, psihiatru criminalist la Universitatea Limerick Irlanda,
Oricine vine în contact cu poliția e o persoană vulnerabilă, mai ales prin prisma limbajului folosit în procesul penal”.
Statisticile oferite de profesorul Gulati arată că în custodia poliției, în UK sunt 9% persoane cu dizabilități intelectuale, în Olanda sunt 27%, iar în Irlanda 5%, însă în realitate procentele ar putea fi mai mari, spune aceeași sursă, întrucât această chestiune nu e suficient studiată și deci este văzută ca o excepție.
În realitate nu este deloc o excepție. În toate vizitele făcute de APADOR-CH în penitenciare, medicii respectivelor unități au ridicat problema deținuților cu probleme psihice – cel puțin unul din zece deținuți ar avea astfel de probleme – iar aceste persoane au trecut printr-un proces penal în custodia poliției. Este nevoie, așadar, de instruire corespunzătoare pentru conștientizarea acestei probleme în rândul polițiștilor, primii care vin în contact cu persoanele vulnerabile într-un proces penal.
Concluzia întâlnirii de la Dublin a fost că, totuși, eforturi se fac pentru depășirea obstacolelor, dar va mai curge multă cerneală prin rapoartele interne până când se va găsi finanțare pentru toate nevoile poliției și ale suspecților, astfel încât audierile să respecte și demnitatea umană și să îndeplinească și nevoile anchetei.
Până atunci nu ne rămâne decât să îi credem pe cuvânt pe polițiștii (de orice naționalitate) prezenți la întâlnire, care au dat asigurări că pentru acuzarea unui suspect nu se bazează niciodată (doar) pe mărturia lui, ci mai ales pe probe sigure.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/09/camera-interviu.jpg450800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-09-27 10:31:262022-09-27 10:31:26Despre audierea la poliție, cu față umană
Dincolo de discuțiile politice pe marginea pachetului de Legi ale justiției, există și chestiuni mai practice care ar trebui discutate și introduse în aceste legi, cum ar fi tragerea la răspundere a magistraților care greșesc cu intenție sau din gravă neglijență, dar care nu plătesc pentru greșelile lor, din cauza unor prevederi legale deficitare. APADOR-CH a documentat această situație și a aflat că cel puțin din 2010 până acum niciun judecător sau procuror nu a fost tras la răspundere pentru greșelile făcute în procese care ulterior au atras condamnarea României la CEDO.
Am folosit, așadar, ocazia modificării legilor justiției pentru a transmite comisiei speciale din Camera Deputaților trei propuneri concrete de îmbunătățire a legislației, astfel încât, pe cât posibil, să nu mai plătim toți pentru greșelile unora.
1. Declanșarea acțiunii în regres depinde de Ministerul Finanțelor
Propunerea se referă la stabilirea, prin lege, a unui termen concret de 30 de zile în care Ministerul Finanțelor Publice (MFP) să sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și să ceară ca acesta să stabilească dacă respectivul judecător sau procuror a greșit cu rea intenție sau gravă neglijență. În proiectul de lege aflat acum în dezbaterea parlamentului nu este prevăzut niciun termen pentru această sesizare, ceea ce perpetuează starea de fapt din prezent, când tragerea la răspundere a magistraților se prescrie pentru că instituțiile responsabile nu depun eforturile necesare în timp util.
Fie MFP nu sesizează deloc CSM (considerând eronat că nu e treaba lui să recupereze banii), fie trimite sesizări tardive la CSM, ceea ce duce la imposibilitatea realizării în termen a procedurilor prealabile formulării unei acțiuni în regres. Sesizarea Plenului CSM de către MFP este doar începutul procedurii complexe și de durată care stabilește în final dacă magistratul respectiv a acționat cu rea intenție sau gravă neglijență.
Propunerea APADOR-CH vizează așadar completarea articolului 270 alineatul 3 din proiectul privind statutul magistraților dupa cum urmeaza:
(3) În termen de 30 de zile de la primirea comunicării hotărârii definitive pronunţate în acțiunea prevăzută la alin. (1), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Plenul Consiliul Superior al Magistraturii pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
2. Introducerea posibilității angajării răspunderii patrimoniale a judecătorilor și în urma pronunțării unor hotărâri CEDO privind cauze civile, în urma cărora statul român trebuie să plătească despăgubiri
În prezent răspunderea patrimonială a judecătorilor pentru obligarea statului român la plata de despăgubiri prin hotărâre CEDO poate fi angajată numai dacă hotărârea CEDO privește o cauză penală, nu și una civilă.
De aceea, APADOR-CH propune introducerea în lege a unui alineat suplimentar care să se refere și la cauzele civile, întrucât în prezent legislația prevede (în teorie) tragerea la răspundere doar a magistraților care greșesc în cauzele penale. În acest sens, APADOR-CH propune introducerea unui nou alineat, (3/1), la art. 270, cu următorul conținut:
(3/1) În termen de 30 de zile de la plata despăgubirilor stabilite printr-o hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă, cu privire la o cauză civilă, Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Plenul Consiliul Superior al Magistraturii pentru a constata dacă obligarea statului la plata de despăgubiri este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
3. Nerespectarea hotărârilor CCR care contrazic hotărârile CJUE
Cea de-a treia propunere vizează menținerea abaterii disciplinare a judecătorilor sau procurorilor care nu respectă hotărârile CCR – articolul 272 alineatul 1 din proiect.
Intenţia eliminării acestei abateri a fost aceea de a permite instanţelor naţionale să aplice o hotărâre CJUE şi atunci când aceasta este în contradicţie cu o decizie CCR. Însă eliminarea totală a abaterii disciplinare este exagerată. Pe de o parte, pentru că în Constituie încă se prevede că respectarea deciziilor CCR este obligatorie pentru toată lumea, deci şi pentru judecători (art. 147 al. 4 din Constituţie). Pe de altă parte, pentru că nici hotărârile CJUE care au intrat în conflict cu deciziile CCR nu se referă la orice situaţii/speţe, ci doar la cele în care este vorba despre bani europeni. Astfel, CJUE nu a hotărât că judecătorul poate refuza să aplice o decizie a CCR în orice fel de situaţie, ci numai în cazuri în care este vorba despre folosirea/fraudarea fondurilor europene. APADOR-CH a explicat aici care este diferența dintre cele două feluri de hotărâri.
Varianta rezonabilă ar fi fost reformularea textului în care este prevăzută abaterea, în sensul menţinerii abaterii constând în nerespectarea deciziilor CCR, dar cu exceptarea cazurilor în care acestea contravin hotărârilor CJUE. Astfel s-ar da prioritate hotărârilor CJUE, chiar și celor care intră în conflict cu unele decizii ale CCR, dar ar rămâne sancționabile celelalte cazuri în care instanțele nu ar respecta deciziile CCR. În acest mod, nu s-ar „da liber” la ignorarea tuturor deciziilor CCR de către instanţe, situație care ar putea genera o accentuată imprevizibilitate juridică, vecină cu haosul juridic (ar dispărea unitatea interpelării juridice în chestiunile privind ne/constituționalitatea textelor de lege, unitate ce era asigurată până acum prin obligativitatea față de toți, inclusiv față de judecători, a deciziilor CCR).
Propunerea APADOR-CH este de înlocuire a textului de lege în vigoare (art. 99 lit. ș din Legea 303/2004), în care este prevăzută abaterea disciplinară, text care are următorul conținut:
Constituie abateri disciplinare:
(…)
ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;”
cu următorul text de lege, care ar trebui introdus la art. 272 al. 1 lit. ș) din proiect:
Constituie abateri disciplinare:
(…)
ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale, a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii; în caz de conflict între deciziile Curții Constituționale și hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, constituie abatere nerespectarea hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.”
Acestea sunt cele trei propuneri concrete pe care APADOR-CH le-a trimis parlamentului, dar care, din păcate, constatăm că nu figurează pe site-ul Camerei Deputaților și este foarte probabil să nu fie luate în discuție la votarea noii legi. Este posibil, totuși, ca măcar a treia propunere să prindă viață, întrucât ea apare și în avizele trimise de CSM și Consiliul legislativ, într-o formă ușor diferită de a APADOR-CH, dar cu aceeași esență.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/09/justitie.jpg338600Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-09-24 08:01:542022-09-24 09:32:28Trei propuneri pentru tragerea la răspundere a magistraților care greșesc
Actuala componenţă a CCR, controversată, mai ales când vine vorba de respectarea condiţiei prevăzute în art. 143 din Constituţie cu privire la „înalta competenţă profesională” a unora dintre cei aleşi în funcţia de judecător constituţional, la care se adaugă şi unele decizii pronunţate de CCR, care, vrând-nevrând, s-au potrivit de minune cu interesele unor foşti/actuali politicieni şi/sau unor supradimensionate puşculiţe umblătoare, au generat în opinia publică o imagine vădit defavorabilă CCR.
De aceea, în mod repetat, s-a pus în discuţia publică ori desfiinţarea CCR, ori reformarea CCR prin depolitizarea acesteia şi profesionalizarea ei.
Puşi în faţa unor decizii ale CCR în care era clar că, între urs şi vânător, CCR preferă ursul, unii judecători au ales, oarecum în disperare de cauză, să sesizeze CJUE, pentru a nu mai fi împiedicaţi, prin diferite tertipuri din unele decizii ale CCR, să-l judece pe urs.
CJUE a dat dreptate judecătorilor care i s-au adresat şi a hotărât că dacă o decizie a CCR are ca efect împiedicarea cursului normal al justiţiei, atunci când este vorba despre bani europeni, ea nu va trebui respectată de judecători.
Este de menţionat că hotărârea CJUE nu se referă la orice cauză penală soluţionată de judecătorii români, ci doar la cauzele penale în care sunt implicaţi bani europeni (fonduri europene). CJUE a motivat în sensul că dacă e vorba despre bani europeni este cât se poate de normal că instanţa care trebuie să stabilească regulile într-o astfel de speţă trebuie să fie tot o instantă europeană (în speţă, CJUE), iar nu o instanță naţională, chiar dacă această instantă naţională este o curte constituţională.
Deci, CJUE a hotărât că, atunci când e vorba despre o cauză în care sunt implicaţi bani europeni, care se află pe rolul unei instanţe din România, judecătorul român poate ignora o decizie a CCR prin care se împiedică judecarea cauzei respective.
Cu alte cuvinte, potrivit hotărârii CJUE, pentru banii europeni, cei care fac regulile, suntem noi, instanţele europene (CJUE), iar pentru banii româneşti, puteţi să vă faceţi voi regulile, inclusiv prin CCR.
În practică, instanţele au aplicat această hotărâre a CJUE şi au soluţionat cauzele penale privind fonduri europene dând prioritate hotărârii CJUE în faţa acelor decizii ale CCR care împiedicau sancţionarea comiterii unor infracţiuni privind fondurile europene.
Ca o consecinţă a aplicării, în practica instanţelor, a hotărârii CJUE, odată cu modificarea „legilor justiţiei”, legi aflate în prezent în dezbatere în Parlament, s-a eliminat din legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor abaterea disciplinară constând în nerespectarea deciziilor CCR.
Această eliminare totală a abaterii disciplinare este exagerată. Pe de o parte, pentru că în Constituie încă se prevede că respectarea deciziilor CCR este obligatorie pentru toată lumea, deci şi pentru judecători (art. 147 al. 4 din Constituţie). Pe de altă parte, pentru că nici hotărârea CJUE nu se referă la posibilitatea neaplicarii deciziilor CCR în orice speţă, ci doar în cele în care este vorba despre bani europeni.
O soluție rezonabilă ar fi fost reformularea textului în care este prevăzută abaterea ce poate fi comisă de judecător sau procuror, în sensul menţinerii abaterii constând în nerespectarea deciziilor CCR, dar cu exceptarea cazurilor în care acestea contravin hotărârilor CJUE. Astfel s-ar da satisfacţie şi amintitei hotărâri a CJUE, dar ar ramâne sancționabile celelelate cazuri în care instanțele nu ar respecta decziiile CCR. În acest mod, nu s-ar „da liber” la ignorarea tuturor deciziilor CCR de către instanţe, situație care ar putea genera o accentuată imprevizibilitate juridică, vecină cu haosul juridic (ar dispărea unitatea interpetării juridice în chestiunile privind ne/constituționalitatea textelor de lege, unitate ce era asigurată până acum prin obligativitatea față de toți, inclusiv față de judecători, a deciziilor CCR).
Teoretic, deciziile CCR sunt la fel de „tari” ca hotărârile CJUE
Dacă ne raportăm la actualele prevederi constituţionale, putem observa că prioritatea dreptului european este recunoscută, în Constituţie, numai cu privire la legi, dar nu şi cu privire la Constituţie.
Trebuie precizat că în textele din Constituţie se face o deosebire între legi şi Constituţie. Chiar dacă şi Constituţia este o lege (legea fundamentală), tocmai datorită caracterului său special, Constituia este nominalizată separat de celelalte legi în textele constituţionale.
Astfel, în art. 1 al. 5 din Constituţie se prevede: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” Se observă foarte clar că în textul constituţional sunt nominalizate separat „Constituţia” şi celelalte „legi”.
Însă, în art. 148 al. 2 din Constituţie în care este prevăzută prioritatea dreptului european, referirea se face doar la legi, nu şi la Constituţie. Textul art. 148 al. 2 este următorul: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
Nu se ştie dacă în art. 148 al. 2 din Constituie este vorba despre o omisiune accidentală, comisă în graba de a fi printre primii care raportează că s-au conformat, sau de o excludere voită a Constituţiei dintre reglementările naţionale faţă de care dreptul european are prioritate. Oricare ar fi motivele omisiunii, cert este că în redactarea actuală a art. 148 al. 2 din Constituţie, nu este prevăzută prioritatea dreptului european faţă de Constituţie, ci doar faţă de celelalte legi interne, în afară de Constituţie.
Cu alte cuvinte, actuala redactare a art. 148 al. 2 din Constituţie, permite interpretarea în sensul că dreptul european nu ar fi prioritar/superior faţă de Constituţie, ci se află pe acelaşi nivel cu aceasta. Iar garantul respectării Constituţiei este CCR (art. 142 al. 1 din Constituţie), care îşi exercită rolul de garant, în principal, prin adoptarea deciziilor CCR.
Nu ar fi prima şi singura dată când una e teoria şi alta e practică/realitatea. Ţine de normalitate, din ce în ce mai rară peste tot în lume în aceste vremuri, ca practica şi teoria să se afle în concordanţă.
În problema în discuţie, corelarea teoriei cu practica pare a fi destul de greu realizabilă, întrucât implică o modificare a Constituţiei, în sensul că în art. 148 al. 2 din Constituţie, în loc să se prevadă că dreptul european are „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”, ar trebui să se prevadă că dreptul european are „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interneşi din Constituţie”. Or, Constituţie se modifică foarte greu, deci contradicţia dintre practică şi teorie s-ar putea să mai dureze. Unii ar spune că asta e rău, alţii ar spune că asta e bine. Este o faţetă a disputei mai vechi dintre integraționism şi suveranism.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/09/logo-cjue-ccr.jpg300600Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-09-09 10:04:292022-09-23 10:24:25Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) sunt mai „tari” decât deciziile Curţii Constituţionale (CCR)? Diferenţa dintre practică şi teorie.
România intră în monitorizarea Comitetului de Miniștri după ce CEDO a constatat, a treia oară, că statul preferă să plătească despăgubiri pentru victimele poliției, în loc să ia măsuri sistemice ca să se asigure că poliția nu folosește o forță excesivă la intervenții și că Parchetul face anchete efective, chiar și atunci când polițiștii greșesc
O operațiune ratată a poliției costă vieți
O intersecție oarecare, o mașină oprită la semafor. Alte două mașini o blochează, din față și din spate. Mai mulți indivizi coboară și îl amenință cu armele pe șoferul blocat. Se urlă, se fac gesturi violente. Panicat, șoferul încearcă inconștient și inutil o manevră cu spatele. Unul dintre agresori îi deschide ușa din spate și-l împușcă direct în cap. După câteva minute toți își dau seama că au greșit ținta. Șoferul împușcat nu era cine credeau ei. Avea 30 de ani.
Ar putea fi o scenă dintr-un film cu mafioți, dar cum viața bate întotdeauna filmul, asta s-a petrecut cu adevărat, la Brăila, la 26 septembrie 2009. Sorin Pârvu (foto) a fost șoferul ghinionist, confundat în trafic cu un temut interlop. Oamenii înarmați care i-au înconjurat mașina erau polițiști în civil, veniți de la București, cărora colegi de-ai lor din Brăila le spuseseră că l-au descoperit și filat luni de zile pe infractorul căutat.
Cetățeanul nevinovat Sorin Pârvu a murit la spital, a doua zi, fără să știe probabil că pistolarii erau „oameni ai legii”. Mașinile lor nu erau inscripționate, ei nu purtau uniforme. După cum descriu unii martori oculari evenimentul, e foarte posibil ca Pârvu să nu fi înțeles din prima clipă că este înconjurat de poliție.
13 ani mai târziu, la 30 august 2022, România e condamnată la CEDO pentru că poliția a împușcat din greșeală pe altcineva, iar justiția națională a refuzat în timpul ăsta să îi facă dreptate victimei.
Dosar penal pentru victimă – că s-a opus
Inițial poliția a deschis un dosar penal tot împotriva victimei, acuzând-o de ultraj la adresa polițiștilor – pentru că dăduse mașina cu spatele și în felul ăsta le pusese viața polițiștilor în pericol. Ulterior a fost începută urmărirea penală și împotriva lui D.G., polițistul de la București, coordonatorul operațiunii care l-a împușcat pe Pârvu, dar cazul a fost clasat de Parchet pe motiv că acesta ar fi fost în legitimă apărare.
Familia lui Pârvu a cerut ajutorul APADOR-CH, în 2010 când a constatat că autoritățle vor să mușamalizeze cazul. Avocata Nicoleta Popescu, membru APADOR-CH, a preluat cazul și a reprezentat-o pe Ana-Bianca Pârvu, soția victimei, atât în procedura internă cât și la CEDO.
Timp de 11 ani ancheta a trenat. Procurorii clasau dosarul, instanțele îl întorceau la Parchet, cerând o anchetă efectivă, analize balistice, probe, documente care să arate cum a pregătit poliția acea acțiune ratată.
Răspunsul justiției române: soarta!
La un moment dat dosarul a fost preluat chiar de Parchetul General, dar soluțiile de clasare au rămas aceleași, doar motivele au început să se bată cap în cap. După patru întoarceri ale dosarului de la instanță la Parchet a reieșit că pistolul s-ar fi descărcat accidental, dar și că polițistul pistolar ar fi tras în legitimă apărare. În 2021, după a cincea întoarcere a dosarului, instanța a acceptat că nu se mai poate face nimic și a închis cazul.
Răspunsul justiției române, când un cetățean nevinovat e confundat de poliție și împușcat în cap: niciun vinovat, nicio despăgubire. Cum se zice pe la noi – soarta!
CEDO nu crede în soartă și cere reforme
În 2018, soția lui Sorin Pârvu s-a adresat CEDO, văzând că de la justiția română nu mai are ce să aștepte. Analizând faptele, CEDO i-a dat dreptate: România a încălcat articolul 2, dreptul la viață, pentru Sorin Pârvu, și a eșuat în anchetarea efectivă a cazului.
„În speță, s-a stabilit de către autoritățile interne că împușcătura letală a fost trasă asupra domnului Pârvu odată cu oprirea vehiculului acestuia, iar polițiștii care erau percepuți a fi în pericol de a fi loviți de mașină au reușit să evite un impact. Drept urmare, Curtea are serioase îndoieli că în acel moment exista un pericol direct pentru polițiști. Însăși instanța națională, în decizia sa definitivă, a susținut că acțiunea de împușcare în cap a domnului Pârvu a fost în cele din urmă accidentală, deși armarea pistolului, ca acțiune prealabilă, s-a făcut în legitimă apărare. Curtea nu este convinsă nici de argumentele invocate de Guvern cu privire la „convingerea sinceră” a lui D.G. că armarea armei de foc era absolut necesară pentru legitima apărare în situația concretă. (…)
Curtea este surprinsă de faptul că, în urma incidentului, împotriva victimei a fost deschisă imediat o urmărire penală pentru săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui agent al statului, o decizie a procurorului conținând foarte puține detalii de fapt. Deși o anchetă cu privire la moartea soțului reclamantului a fost deschisă și la scurt timp după incident, și anume la 28 septembrie 2009, abia la 11 iunie 2010, la aproape nouă luni de la împușcarea domnului Pârvu în timpul unei operațiuni de poliție planificate, un procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ a decis deschiderea unei urmăriri penale în privința polițistului D.G., care îl împușcase în cap pe domnul Pârvu. Guvernul nu a oferit nicio explicație pentru această discrepanță de tratament din partea procurorului însărcinat cu ancheta incidentului din 26 septembrie 2009.”
Dar dincolo de despăgubirile pe care CEDO a decis că statul român trebuie să i le plătească văduvei – 65.000 de euro – decizia Curții Europene are o importanță majoră prin faptul că atrage insistent atenția asupra lipsei anchetei efective, a legislației și a măsurilor de precauție pe care orice stat trebuie să le ia pentru a preveni astfel de cazuri și de a se asigura că dacă ele totuși se întâmplă, victimele își vor găsi dreptatea. Fiind al treilea caz de acest fel din România, ajuns în fața CEDO, Curtea atrage atenția statului român că nu e suficient să le plătească victimelor despăgubiri, ci că trebuie să facă și reforme sistemice ca să se asigure că astfel de cazuri nu se vor repeta:
Curtea reiterează că, în temeiul articolului 46, Înaltele Părți Contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive ale Curții în orice cauză la care sunt părți, executarea fiind supravegheată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Aceasta înseamnă că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu doar de a plăti celor în cauză sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41, ci și de a lua toate măsurile generale necesare și/sau, dacă este cazul, măsuri individuale care urmează să fie adoptate în ordinea lor juridică internă, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a remedia pe cât posibil efectele. Sub rezerva monitorizării Comitetului de Miniștri, statul pârât rămâne liber să aleagă mijloacele prin care își va îndeplini obligația legală în temeiul articolului 46 din Convenție, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel încât Curtea nu este obligată să-și repete constatarea unei încălcări într-o serie de cauze identice.”
Avocata Nicoleta Popescu: Răspunde vreun procuror general din 2009-2021 pentru acest caz?
„Cazul Pârvu contra României este al treilea de acest fel, în care CEDO ne condamnă pentru încălcarea dreptului la viață (articolul 2 din Convenție) pentru că poliția a folosit o forță excesivă, iar Parchetul nu a făcut o anchetă efectivă a faptelor. APADOR-CH a sprijinit două din aceste trei cazuri – cazul Mugurel Soare și cazul Sorin Pârvu – o statistică tristă, care arată din păcate că statul se limitează doar la măsurile cu caracter particular, care vizează plata unor despăgubiri și atât”, spune avocata Nicoleta Popescu (foto).
„În cazul Pârvu subliniez că au existat 5 soluții de clasare și 4 hotărâri judecătorești care au constatat deficiențe majore ale anchetei Parchetului. Parchetul s-a dovedit total ineficient în acest caz. De 4 ori îți spune instanța că ancheta ta nu este efectivă și ce faci? Clasezi dosarul. Este una dintre cele mai grave încălcări ale articolului 2 – timp de 13 ani nimeni nu a răspuns pentru moartea acestui tânăr de 30 de ani.
Din aceste motive am ajuns acum într-un program de monitorizare pe articolul 46 din CEDO, din partea Comitetului de Miniștri, pentru că este al treilea caz grav de utilizare excesivă a forței din partea poliției și i se cer României măsuri concrete. Ce va face în viitor pentru a preveni utilizarea nejustificată a forței letale în timpul intervențiilor?
Măsurile generale cerute de CEDO se referă la Poliție și Parchet – ce va face Poliția ca să se asigure că nu va mai fi folosită forța excesivă în intervenții? Ce vor face parchetele ca să garanteze investigații eficiente în aceste situații? În această hotărâre CEDO ne avertizează că nu avem un cadru legislativ și administrativ eficient și adecvat pentru a proteja orice victimă aflată în situația acestui tânăr. Sigur, s-a întâmplat, a fost o greșeală regretabilă, dar ancheta nu a avut niciun rezultat, nicio despăgubire pentru victimă, niciun vinovat tras la răspundere. Nu s-a făcut efectiv nicio anchetă. Răspunde vreun procuror general din 2009-2021 pentru acest caz?”
Ce presupune monitorizarea Consiliului de Miniștri
Dacă în celelalte două cazuri, CEDO a cerut și măsuri sistemice de reformă a legislației, în cazul Pârvu a decis să plaseze România în monitorizarea Comitetului de Miniștri pentru a se asigura că de data asta se și lucrează la acele reforme cerute. Monitorizarea presupune că guvernul, la întâlnirile bianuale în fața Comitetului de Miniștri, va trebui să prezinte un plan de măsuri.
„Să sperăm că nu o să ajungem să scriem doar niște vorbe care vor rămâne pe hârtie. E un mare semnal de alarmă în care România e atenționată. Și sperăm să nu ajungem și cu abuzurile poliției la o cauză pilot împotriva României, așa cum suntem cu drepturile deținuților, condițiile de detenție și dreptul de proprietate, pentru că aceste cauze pilot sunt foarte grave” – conchide avocata Nicoleta Popescu.
Ana-Bianca Pârvu: Mă bucur că până la urmă cineva ne-a făcut și nouă dreptate
Soția lui Sorin Pârvu a aflat ieri că CEDO i-a dat dreptate. Nu mai spera:
După atâția ani am și eu… nu știu dacă pot spune satisfacție, că nu e o satisfacție, dar mă bucur că cineva ne-a dat dreptate și nouă și i-a reparat puțin imaginea soțului meu. Nimeni altcineva în țară, în afară de APADOR-CH, căruia îi mulțumesc, nu m-a ajutat în timpul ăsta. Ați văzut că dacă era după justiția din România tot pe soțul meu îl scoteau vinovat și dacă ar fi trăit probabil îl condamnau pentru tentativă de omor. Mă bucur că în sfârșit cineva a constat că într-adevăr s-a făcut o greșeală. Sigur, viața soțului meu nu poate fi plătită nicicum, și nici eu nu pot recupera atâția ani din viață în care am suferit după el și m-am chinuit să-i fac dreptate. E bine că CEDO obligă statul să se reformeze, sper ca pe viitor să nu mai pățească și alții ce a pățit soțul meu. Mulțumesc încă o dată APADOR-CH și doamnei avocat Nicoleta Popescu, care s-a implicat foarte mult în cazul nostru.
Epilog – polițistul pistolar a fost avansat între timp și a ajuns comisar șef de poliție la serviciul „Urmăriri”.
Pentru detalii suplimentare – avocat Nicoleta Popescu, 0722 417 015
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/08/masina-sorin-parvu.jpg420700Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-08-31 12:39:502022-09-01 09:16:14Câți oameni mai trebuie împușcați în cap ca să se reformeze Poliția și Parchetul?
Ce are/nu are voie să facă polițistul atunci când organizează razii și ce drepturi aveți, ca cetățeni controlați la buzunare de organ; Ce spune legea, ce spune poliția;
Un cetățean ne-a semnalat recent că a fost martorul unor controale ale poliției, la stația de metrou Piața Unirii, asupra unor călători selectați aleatoriu, în general persoane tinere. Oamenii ar fi fost controlați corporal și la bagaje, fără explicații.
Am întrebat și noi Direcția Generală a Poliției Municipiului București care a fost scopul acestor controale, pe ce criterii au fost selectați cetățenii controlați și dacă li s-a înmânat la final un proces-verbal în acest sens, așa cum prevede Legea 2018/2002.
Ce spune Poliția
În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția nu ne spune concret cum alege persoanele pe care le controlează, ci ne asigură doar că toate controalele realizate la metrou au respectat prevederile legale.
La a doua întrebare Poliția a răspuns de asemenea că respectă întocmai ce zice legea:
Referitor la actele întocmite cu ocazia efectuării unui control corporal, poliţiştii, la finalul activităţilor, consemnează într-un proces-verbal rezultatul verificărilor, proces-verbal care, în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, constituie act de sesizare, iar în această situaţie este adus la cunoştinţa persoanelor implicate. În celelalte situaţii, ce nu implică constatarea vreunei infracţiuni, poliţiştii întocmesc un proces-verbal de control corporal pe care îl înmânează persoanei în cauză, în xerocopie”.
Așadar, în caz că v-ați aflat printre persoanele oprite de poliție la ieșirea din metrou, în perioada asta, legitimate și controlate la buzunare și/sau bagaje, vă rugăm să ne spuneți și nouă dacă situația s-a derulat în realitate la fel cum spune legea și implicit Poliția în răspunsul oficial. Dacă aveți și un proces verbal primit de la poliție vă rugăm să ni-l trimiteți pe adresa office@apador.org, ca să vedem ce motiv legal a fost invocat în el, pentru control.
În caz că nu ați fost încă norocoșii câștigători ai loteriei Poliției, e bine să știți ce poate și ce nu poate Poliția să facă în cazul unor astfel de controale neașteptate.
Ce spune legea că poate face Poliția
Potrivit art. 26 al. 1 pct. 2 din Legea 218/2002 (legea Poliției Române), poliția „aplică măsuri pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice, aplică măsuri, potrivit competenţelor stabilite prin lege, pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional şi terorismului, de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii”.
Așadar, pentru această misiune de apărare a populației, poliția este îndreptățită de lege să facă diverse acțiuni preventive.
Are dreptul Poliția să ne controleze la buzunare?
Da. Tot în Legea 218/2002 găsim temeiul legal pentru organizarea de „filtre” de către poliție (de regulă, ele se organizează în domeniul circulației rutiere, dar pot fi organizate filtre în orice domeniu cu potențial infracțional, inclusiv cu privire la deținerea și consumul de droguri). La art. 31 al. 1 lit. f si g din Legea 218/2002, aflăm că poliția are dreptul:
„f) să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, în condiţiile prezentei legi;
g) să efectueze controale şi razii atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori, bunuri provenite din infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste”;
… Și să ne legitimeze?
Da, și să ne legitimeze, dar numai în anumite situații. Potrivit art. 34 al. 1 din aceeași Lege 218/2002, poliţistul este îndreptăţit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei cu ocazia unor controale sau razii (prevăzute în art. 31 al. 1 lit g, prezentat mai sus), numai în situația în care:
„a) aceasta încalcă dispoziţiile legale ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;
b) există motive verosimile pentru a bănui că aceasta a fost prezentă la locul săvârşirii unei fapte ilegale ori are cunoştinţă despre faptă, autor sau despre bunurile având legătură cu fapta;
c) aceasta solicită sprijinul sau intervenţia organelor de poliţie ori când din cauza vârstei, stării de sănătate, dizabilităţii, consumului de alcool sau altor substanţe psihoactive ori a altor asemenea circumstanţe necesită sprijinul organelor abilitate;
d) descrierea acesteia corespunde unei persoane căutate potrivit legii, deţine asupra sa bunuri sau se deplasează cu un vehicul, ambarcaţiune ori aeronavă care corespunde descrierii unor bunuri sau mijloace de transport căutate potrivit legii;
e) aceasta desfăşoară o activitate supusă, potrivit legii, unor autorizări, avize sau înregistrări ori este implicată într-o procedură legală în faţa unei autorităţi sau instituţii publice;
f) aceasta încearcă să pătrundă sau se află într-un spaţiu în care accesul este controlat;
g) cu ocazia unor controale sau razii, efectuate în condiţiile art. 31 alin. (1) lit. g);
h) există obligaţia legală de a se stabili identitatea acesteia.”
Dar trebuie să ne spună și de ce
Același articol 34, privind legitimarea, continuă cu alineatul 2, după cum urmează:
„(2) Poliţistul este obligat să aducă la cunoştinţă persoanei, verbal, motivul legitimării.
(3) Stabilirea identităţii unei persoane se face pe baza actelor de identitate. Atunci când persoana nu poate prezenta un act de identitate, stabilirea identităţii se realizează pe baza unui act prevăzut cu fotografie sau a declaraţiilor acesteia, precum şi a verificărilor poliţistului, realizate pe loc, în bazele electronice de date la care are acces potrivit legii.
(4) La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a înmâna acestuia actele prevăzute la alin. (3) şi de a comunica informaţiile necesare stabilirii sau, după caz, verificării identităţii sale”.
Ce se întâmplă dacă nu vrem să ne legitimăm sau nu avem actele necesare
Poliția ne poate fotografia, lua amprentele sau face publică fotografia fără acordul nostru.
„(5) Atunci când măsurile prevăzute la alin. (3) nu au permis stabilirea identităţii, pentru realizarea acestui scop, poliţistul este îndreptăţit să procedeze la:
a) identificarea unei alte persoane care poate oferi informaţii cu privire la identitate, dacă este posibil;
b) fotografierea, luarea şi procesarea amprentelor, semnalmentelor şi semnelor particulare ale persoanei;
c) să facă publică, prin orice mijloace, o fotografie, înregistrare, schiţă sau descriere a persoanei, dacă există o convingere rezonabilă că această măsură va ajuta la stabilirea identităţii persoanei.
(6) Măsurile prevăzute la alin. (5) se realizează chiar şi în lipsa consimţământului persoanei. Publicitatea se realizează exclusiv în scopul identificării persoanei, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
(7) Datele cu caracter personal preluate potrivit alin. (5) se şterg din bazele de date ale poliţiei imediat după identificarea persoanei, prin proceduri ireversibile, cu excepţia situaţiei în care sunt utilizate în cadrul unei proceduri judiciare în curs, caz în care acestea urmează regimul probelor aplicabil procedurii judiciare.”
Când are voie poliția să ne controleze corporal sau la bagaje
Potrivit art. 35 al. 1 din Legea 218/2002, „poliţistul este îndreptăţit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de aceasta, numai în scopul:
a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri;
b) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe, ce pot fi folosite împotriva poliţistului, a altor persoane sau pentru autovătămare, atunci când persoana face obiectul măsurii conducerii la sediul poliţiei ori al unui mandat de aducere, ordonanţe de reţinere, mandat de arestare sau de executare a pedepselor;
c) identificării unor documente sau înscrisuri care pot servi la stabilirea identităţii unei persoane aflate în stare de inconştienţă;
d) identificării şi ridicării unor arme, obiecte sau substanţe periculoase, atunci când persoana încearcă să pătrundă sau se află în locuri în care este interzis accesul cu acestea.”
Razia nu e un motiv suficient pentru controlul corporal, ci doar pentru legitimare
Așadar, din lege se observă că, în cazul controlului corporal/al bagajelor, legea nu prevede expres, așa cum o face în cazul legitimării, că simpla efectuare a unui filtru/razie constituie un motiv suficient în sine pentru efectuarea unui control corporal și al bagajelor. Poate fi o omisiune a legii, dar până la rezolvarea acestei omisiuni, regula este că razia sau „filtrul” nu conferă prin ele însele dreptul de a efectua controlul corporal/al bagajelor. Acest control se poate efectua numai în condițiile limitativ prevăzute în art. 31 al. 1 lit. a-d din Legea 218/2002, condiții printre care nu se află și „filtrul” (razia)
Cum se face controlul corporal/al bagajelor
Cum se face controlul corporal și al bagajelor
Prezintă relevanță și art. 35 al. 3,4 si 6-10 din Legea 218/2002:
„(3) Controlul corporal se efectuează, cu respectarea demnităţii umane, de către o persoană de acelaşi sex cu persoana controlată şi presupune examinarea externă a corpului şi îmbrăcămintei unei persoane, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare, îmbrăcămintea groasă putând fi examinată separat. Atunci când prin examinare sunt identificate obiecte, la solicitarea poliţistului, persoana este obligată să le prezinte.
(4) Controlul bagajului presupune examinarea externă a acestuia, vizual, precum şi prin palpare şi apăsare. La solicitarea poliţistului, persoana are obligaţia de a le deschide şi de a prezenta conţinutul bagajului.
6) În situaţia în care persoana nu dă curs solicitărilor prevăzute la alin. (3) – (5), poliţistul poate proceda personal la efectuarea activităţilor solicitate, inclusiv prin folosirea forţei.
(7) Obiectele se examinează la exterior fără a fi desfăcute sau demontate. Corespondenţa nu se deschide sau citeşte şi nu se accesează telefonul, un sistem informatic ori alt mijloc de comunicare sau de stocare a datelor.
(8) Nu constituie control corporal acţiunea poliţistului de a deposeda persoana de o armă de foc sau armă albă a cărei deţinere este vizibilă sau cunoscută.
(9) La efectuarea controlului pot fi folosite animale de serviciu şi/sau mijloace adecvate pentru detectarea obiectelor sau substanţelor.
(10) Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de poliţist şi de persoana în cauză sau de reprezentantul legal. O copie a procesului-verbal se predă persoanei în cauză sau reprezentantului legal, refuzul semnării sau primirii consemnându-se în cuprinsul documentului”.
A făcut Poliția procese verbale la controalele de la metrou?
În practică legea pune totuși câteva probleme. De exemplu, în cazul controlul corporal și al bagajelor de la stația de metrou Piața Unirii, s-ar ridica două probleme:
1) Care este temeiul legal al controlului corporal/al bagajelor, temei care trebuie să se încadreze în una dintre literele a)-d) ale art. 35 al. 1 din Legea 2018/2002.
După cum am arătat mai sus, simplul fapt că se efectuează o razie sau un filtru, nu este suficient prin el însuși pentru a justifica un control corporal sau al bagajelor (asta e legea, desigur, poliția poate propune modificarea legii, dar până să fie modificată, legea trebuie respectată așa cum e).
În răspunsul transmis APADOR-CH, Poliția ne spune doar că:
Având în vedere situaţiile de comercializare şi consumul de substanţe interzise, tulburarea ordinii şi liniştii publice pe fondul consumului de băuturi alcoolice, genuri de infracţiuni care se comit şi în zona de metrou, la nivelul subunităţii, periodic sunt organizate şi desfăşurate acţiuni pentru prevenirea şi combaterea acestor genuri de fapte, sens în care poliţiştii, cu ocazia legitimării anumitor categorii de persoane, aplică şi măsura efectuării controlului corporal atunci când situaţia o impune, cu respectarea prevederilor Legii nr. 218/2002. Exemplificăm faptul că, de la începutul anului curent, în zona de metrou au fost constatate 38 de infracţiuni conform Legii nr. 143/2002 şi 75 de infractiuni conform art. 3 72 din Codul Penal”.
2) Dacă persoanelor asupra cărora s-a efectuat, în stația de metrou, controlul corporal și al bagajelor li s-a eliberat copia procesului-verbal încheiat în urma controlului, potrivit art. 35 al. 10 din Legea 218/2002. Este foarte necesară respectarea acestei reguli, pentru că în procesul-verbal ce trebuie întocmit trebuie menționat, pe lângă rezultatul controlului (dacă s-au găsit sau nu obiecte/substanțe interzise la deținere) și motivul/temeiul de fapt si de drept pentru care a fost efectuat asupra respectivei persoane acel control corporal și al bagajelor.
În răspunsul furnizat APADOR-CH, Poliția susține că în toate cazurile înmânează procesul verbal, deși e cu siguranță un efort logistic.
Ce puteți face dacă ați fost controlați de Poliție
Recomandarea cu caracter general pentru toate aceste cazuri este ca persoana care a fost supusă unui control corporal și al bagajelor pe care îl consideră nejustificat sau/și cu nerespectarea procedurilor prevăzute de lege, inclusiv sub aspectul neîntocmirii și necomunicării procesului-verbal de control corporal și al bagajelor, să se adreseze în scris, cu o plângere, la Direcția Control Intern din cadrul IGPR.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/07/politie-metrou.jpg4501000Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-07-28 14:54:412022-07-28 15:07:48Ați fost controlați/legitimați de poliție la ieșirea din metrou? Cum a fost?
Îi cerem președintelui țării să retrimită legea avertizorilor în Parlament, pentru repararea ei și protejarea avertizorilor de integritate, așa cum ne spune directiva europeană
Curtea Constituțională a declarat azi că legea avertizorului, recent votată în Parlament, este constituțională, în ciuda apelurilor pentru respingerea ei, făcute atât de societatea civilă cât și de USR.
În comunicatul publicat pe site, CCR nu își motivează decizia, însă spune că e bine că legea „disciplinează conduita avertizorului de integritate”, obligându-l să aștepte trei luni de zile înainte de a divulga presei ilegalitatea despre care a aflat, după ce a adus-o la cunoștința superiorilor săi sau organelor de anchetă. Dacă se adresează direct presei, avertizorul poate pierde protecția oferită de lege, cu puține excepții, în cazuri motivate temeinic. Practic prin noua lege parlamentarii au redus nivelul de protecție acordat deja avertizorului, prin vechea lege, deși acest lucru este interzis de directiva europeană.
De asemenea, CCR tace suspect cu privire la articolul 1 alineatul 4, despre care nu ne lămurește de ce îl consideră constituțional. Acesta se referă la achizițiile militare și e formulat atât de neclar încât inclusiv Consiliul legislativ a atras atenția Parlamentului asupra lui.
Decizia Curții vine pe fondul unei lupte surde, care are în centru conceptul de protejare a avertizorilor de integritate. Diverse voci încearcă de ceva vreme să acrediteze ideea că avertizorul de integritate nu este decât un turnător, iar legea „pe care ne-o impune UE” ar fi de natură să-i oblige pe români să fie turnători.
Nimic mai fals. Avertizorul nu este un turnător, ci este un om curajos care își riscă viața personală sau profesională ca să atragă atenția asupra unei ilegalități care se petrece departe de ochii noștri, dar care ne afectează pe toți. De aceea acest om are nevoie de o lege bună care să-l apere, pentru că niciun șef și nicio instituție nu se poartă frumos cu un avertizor de integritate, odată ce el începe să spună ce știe. Precum martorii în procesul unei crime, avertizorii au nevoie de protecția societății și a justiției. Dacă acea societate vrea să fie sănătoasă și ține cu cei corecți, nu cu corupții.
George Epurescu, vicepreşedintele pentru Cercetare Ştiinţifică al Federaţiei Sindicale Hermes, a caracterizat astfel situația:
Decizia CCR vine pe fondul <neînțelegerii> rolului avertizorului de integritate și își arată disprețul față de avertizori. Încă din titlu, legea și directiva se referă la protecția avertizorilor prin prisma faptului că acțiunile lor în interesul publicului sunt câteodată acte de indisciplină, dacă aplicăm formalismul unilateral al angajatorului. Tocmai protecția acestor acte de indisciplină birocratică și formală reprezintă esența directivei și ar trebui să fie transpuse în lege. Dar, ca și parlamentarii coaliției corupte care guvernează, CCR schimbă legea în legea de disciplinare a avertizorilor. O etichetă simbolică pe care o capătă avertizorii. Daca în 1990 erau Golani, azi sunt nedisciplinați. Nu vom sta liniștiți, la locurile noastre!”.
De aceea, noi, semnatarii acestui apel, organizații neguvernamentale și avertizori de integritate, ne adresăm acum, ca ultimă șansă, Președintelui țării și îi cerem să nu promulge legea, și s-o trimită Parlamentului spre reexaminare, conform articolului 77 alineatul 2 din Constituție. Îi cerem Președintelui Iohannis să aleagă cu cine joacă această carte: îi protejează pe avertizori, cerând Parlamentului să aducă legea în acord cu directiva europeană pe care trebuie să o transpună, sau ține cu corupții și îi ajută, prin promulgarea acestei legi strâmbe, să fure mai departe?
Decizii, decizii.
Semnatarii apelului:
Asociații, fundații și sindicate
APADOR-CH
Asociaţia Profesională a Transportatorilor (APT), preşedinte Ivan Tudor Florian, secretar general Nedelcu Gheorghe
Asociaţia Pentru Drepturile Omului Imaginea României, preşedinte Stoica Gabriel
Uniunea Romilor din Europa, primvicepreşedinte Ivan Gheorghe, avertizor de integritate
Alianţa Naţională a Sindicatelor Feroviare, preşedinte Maxim Rodrigo, avertizor de integritate
Asociaţia Naţională a Patronatelor Operatorilor în Regim de Taxi, preşedinte Nedelcu Remus
Fundaţia pentru Drepturile Omului-CELEST, preşedinte avocat Rosini Claudius
Federaţia Transpublic a Sindicatelor din Transportul Public Local, preşedinte Valer Ciobanescu, avertizor de integritate
Sindicatul Transpublic din STB, secretar general Ivan Marieta, avertizor de integritate
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/07/avertizor-integritate-dileme.jpg477696Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-07-13 16:09:432022-07-13 16:27:15Alegerea președintelui: ocrotește avertizorii sau ține cu corupții?
Avocatul Poporului ne răspunde după 7 zile că nu atacă legi neclare la CCR pe motiv că „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”
După ce i-am cerut să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la faptul că noua lege a avertizorilor de integritate este neconstituțională, Avocatul Poporului ne-a răspuns că nu a făcut asta întrucât, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale”.
În răspunsul transmis APADOR-CH, Instituția Avocatului Poporului susține că argumentul cum că articolul 1 din noua lege ar fi neclar nu e de natură să încalce Legea fundamentală. În plus, argumentul invocat de APADOR-CH ar fi preluat din avizul Consiliului legislativ.
Întrucât Constituția spune că e obligatoriu să respectăm legile țării, se pare că numai noi și Consiliul legislativ mai credem că pentru a fi respectată o lege trebuie să fie în primul rând clară, ca să fie înțeleasă.
Analizând aspectele sesizate, precizăm că acestea reprezintă, mai degrabă, opţiunea legiuitorului în materia protecţiei avertizorilor în interes public, ceea ce ţine de oportunitatea reglementării, element de natură subiectivă, legiuitorul fiind în drept să stabilească condiţiile şi criteriile în acest sens.
În privinţa puterii legiuitoare, prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale.
Alegerea celor mai potrivite abordări pentru a se ajunge la protecţia avertizorilor în interes public este o problemă exclusiv de oportunitate politică, iar Curtea Constituţională nu poate cenzura aspecte de oportunitate legislativă.”
În privința celui de-al doilea argument de neconstituționalitate pe care l-am semnalat AVP, acela că prin transpunerea Directivei noua lege diminuează standardul de protecție oferit avertizorilor, Avocatul Poporului susține că alegerea modului în care vor fi protejați avertizorii e o chestiune de „oportunitate politică” și nu e treaba CCR, ci a Curții de Justiție a Uniunii Europene, să tragă România de mânecă atunci când nu respectă directivele europene.
Asta deși tot în Constituție scrie că legislația europeană are prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
În răspunsul transmis APADOR-CH, AVP încheie spunând că oricum CCR a fost sesizat deja cu privire la Legea avertizorului, iar termenul de discutare a acestei sesizări este 13 iulie, deci nu mai e nevoie să depună eforturi pentru asta. Sesizarea a fost depusă de USR.
Prin urmare, am aflat azi de la Avocatului Poporului, singura instituție „a poporului” (în afară de politicieni) abilitată să atace legi strâmbe la Curtea Constituțională, că Parlamentul are dreptul să facă legi, fie ele și neclare, iar noi trebuie să le respectăm, chiar dacă nu le înțelegem. Atacarea legilor la CCR devine, astfel, inutilă. Iar AVP a avut nevoie de 7 zile ca să ne scrie asta.
https://apador.org/wp-content/uploads/2022/07/blah-blah.jpg533800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-07-07 21:37:292022-07-07 21:37:29Un Parlament avem și trebuie să-l ascultăm orbește
Noua lege a avertizorului de integritate, votată astăzi în Parlament, este neconstituțională întrucât ea diminuează nivelul actual de protecţie acordat persoanelor care fac avertizări publice, ignorând astfel directiva europeană în materie, pe care se presupune că ar transpune-o în legislația națională
APADOR-CH a cerut astăzi Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională noua lege a avertizorului de integritate, proaspăt votată în Camera Deputaților și trimisă la promulgare. Noua lege are mai multe hibe, pe care APADOR-CH le-a semnalat în ultimul an și jumătate, de când proiectul se află în procedura de elaborare și adoptare, însă forma finală ieșită din Parlament are cel puțin două aspecte neconstituționale. Acestea se regăsesc în articolul 1, alineatele 4,6 și 7, și articolul 19, alineatele 1 și 2.
Cum poate ști avertizorul care sunt interesele esențiale de securitate ale statului?
Articolul 1 al noii legi îi interzice avertizorului de integritate să facă dezvăluiri publice despre încălcări ale legii în privința achizițiilor în domenii considerate de stat esențiale pentru securitatea națională. Încă de la avizarea proiectului, Consiliul Legislativ a precizat că este necesar ca art. 1 al. 4 să descrie în mod concret, explicit, clar și previzibil, care dezvăluiri ale încălcărilor de norme nu intră sub incidența legii avertizorilor. Textul legal nu stabileşte în mod clar şi previzibil graniţa dintre permis şi interzis în materia avertizărilor privind apărarea şi securitatea naţională, graniţă pe care avertizorul este obligat să o respecte, deşi nu o poate cunoaşte în mod cert.
Cum poate cunoaște o persoană (un avertizor) care sunt interesele pe care statul le consideră, la un moment dat, esențiale pentru securitatea națională și, în special, cele privind dotarea de război? Achiziționarea de fier vechi pe post de tehnică militară constituie sau nu, la un moment dat, o chestiune esențială pentru securitatea națională, care nu va putea fi dezvăluită de un avertizor? Se pare că da, potrivit actualului art. 1 al. 4 din lege.
Întrucât sunt lipsite de claritate și previzibilitate, textele art. 1 al. 4, 6 și 7 din lege încalcă art. 1 al. 5 din Constituție, deci sunt neconstituționale.
O înrăutățire a situației față de vechea lege – Avertizorul nu are voie să vorbească direct cu presa
Legea încă în vigoare, privind avertizările în interes public, Legea 571/2004, conţine o prevedere potrivit căreia o avertizare (dezvăluire) poate fi adresată direct presei, fără a mai fi necesar ca, în prealabil, avertizorul să fi sesizat alte autorităţi sau organisme. Legea veche acordă astfel avertizorului dreptul de a alege calea şi procedura prin care face avertizarea: ori foloseşte mai întâi calea sesizărilor ierarhice sau către diverse autorităţi, după care se adresează presei, ori se adresează direct presei, în paralel cu sesizarea altor autorități/organisme sau chiar fără a mai face, în prealabil, sesizări către alte organisme/autorităţi.
În articolul 19 din noua lege, pentru transpunerea directivei 2019/1937, se prevede că nu beneficiază de protecţia legală acordată avertizorilor orice persoană care se adresează direct presei cu o avertizare, ci doar cel care se adresează presei după ce a făcut o raportare internă sau cel care nu face în prealabil o raportare internă, dar are motive temeinice (pe care tot el trebuie să le dovedească) pentru care nu face raportarea internă, în sensul că raportarea internă ar fi fost inutilă, adică nu ar fi produs urmări (nu s-ar fi putut remedia încălcările de lege semnalate). Deci, acordarea sau nu a protecţiei prevăzute de lege pentru avertizorul care s-a adresat direct presei va depinde, în cele din urmă, în mod substanţial de o apreciere pur subiectivă a unei/unor persoane. Şi este foarte posibil ca motivele pe care avertizorul le-a apreciat ca fiind întemeiate pentru a se adresa direct presei să fie considerate ulterior, de alte persoane, cu drept de decizie, ca nefiind întemeiate.
Acest element subiectiv introdus, al existentei „motivelor intemeiate”, care este destul de instabil şi destul de greu de dovedit în practică, va descuraja pe avertizori să se adreseze direct presei, deoarece ei nu vor mai avea siguranţa (care există în prezent, în regimul Legii 571/2004) că în toate cazurile în care se vor adresa direct presei vor beneficia de protecţia acordată de lege.
Această prevedere face ca noua lege să ofere mai puțină protecție avertizorilor, în condițiile în care directiva europeană în materie dorește exact contrariul, adică să le ofere o protecție mai mare avertizorilor pentru a stimula avertizările. Articolul 25 al. 2 din directivă interzice ca, prin transpunerea sa în legislația internă a unui stat membru, să se diminueze nivelul de protecție acordat deja unui avertizor printr-o lege națională care există deja în respectivul stat membru. Din acest motiv, art. 19 este o prevedere neconstituțională, deoarece a fost adoptat cu încălcarea art. 25 al. 2 din directivă, ceea ce constituie și o încălcare a art. 148 al. 2 din Constituţie, care consacră prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne (prioritatea dreptului comunitar).
În plus, același articol 19, prin alineatul 2, contrazice primul alinat, spunând că totuși avertizorul nu poate să facă dezvăluiri publice decât la trei luni după ce a făcut o raportare prealabilă. Este evident că aceste contradicții dintre al. 1 şi 2 ale art. 19 duc la inaplicabilitatea textului legal: al. 1 prevede posibilitatea divulgării publice şi în anumite cazuri în care nu s-a făcut o raportare în prealabil, dar al. 2 nu mai permite acest lucru şi condiţionează strict divulgarea publică de efectuarea prealabilă a unei raportări şi de trecerea unui termen de 3 luni de la ea.
Directiva nu prevede niciun termen de aşteptare între data raportării şi data divulgării publice, nici de 3 luni, nici de 1 lună, nici de 1 zi, deci permite avertizorului să facă o divulgare publică de îndată ce a făcut raportarea. Însă legea de transpunere a directivei, prin sintagma menţionată mai sus, introduce un termen de 3 luni şi adaugă la directivă, în mod neconstituţional, o condiţie restrictivă suplimentară, neprevăzută în directivă, pentru efectuarea unei divulgări publice. Din cauza acestor contradicţii logice APADOR-CH consideră că articolul 19 este neconstituţional şi prin lipsa de claritate şi previzibilitate.
Pentru acest motive, APADOR-CH a cerut Avocatului Poporului să sesizeze Curtea Constituțională privind aspectele de neconstituționalitate din noua lege. Fiind o lege adoptată în procedura de urgență, sesizările de neconstituționalitate trebuie făcute în maximul două zile de la adoptarea legii, înainte de promulgare.
Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă
Proiectul este derulat de APADOR-CH în parteneriat cu ActiveWatch și beneficiază de o finanțare în valoare de 95.754 euro, prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
https://apador.org/wp-content/uploads/2020/04/avertizor.jpeg489800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2022-06-29 14:14:312022-07-07 21:39:04APADOR-CH îi cere Avocatului Poporului să atace legea avertizorului la CCR
Utilizăm cookie-uri pentru ca site-ul să funcționeze optim. Continuând navigarea vă exprimați acordul pentru folosirea cookie-urilor.
OKNoPrivacy policy
De exemplu înregistrarea unei audieri este utilă în cazul în care suspectul a avut nevoie de interpret, iar o a treia parte poate să vadă înregistrarea și să spună dacă interpretul a tradus corect sau nu. Sheahan a dat exemplul unui suspect ungur care a avut un interpret român. „A fost foarte dificilă acea audiere”, a comentat comisarul. De asemenea, întrucât în Irlanda prezența avocatului la audiere nu este nici garantată, nici obligatorie, înregistrarea îi este cu atât mai utilă acestuia.
Astăzi Comisarul David Sheahan vorbește numai despre avantajele înregistrării:
O intersecție oarecare, o mașină oprită la semafor. Alte două mașini o blochează, din față și din spate. Mai mulți indivizi coboară și îl amenință cu armele pe șoferul blocat. Se urlă, se fac gesturi violente. Panicat, șoferul încearcă inconștient și inutil o manevră cu spatele. Unul dintre agresori îi deschide ușa din spate și-l împușcă direct în cap. După câteva minute toți își dau seama că au greșit ținta. Șoferul împușcat nu era cine credeau ei. Avea 30 de ani.
„Cazul Pârvu contra României este al treilea de acest fel, în care CEDO ne condamnă pentru încălcarea dreptului la viață (articolul 2 din Convenție) pentru că poliția a folosit o forță excesivă, iar Parchetul nu a făcut o anchetă efectivă a faptelor. APADOR-CH a sprijinit două din aceste trei cazuri – cazul 
