Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
La nivel individual probabil că se mișcă ceva, se schimbă ceva, dar trebui să știi că ești și protejat. Pentru că chiar să te sacrifici ca un erou nu mai e cazul. Și avem fiecare viața noastră, irepetabilă, și atunci nu e… Eu nu am vrut niciodată să fiu erou. Nu-mi doresc să fiu erou. Vreau să fiu un om normal care să-și facă meseria în condiții normale, fără teamă, fără umilințe, fără hărțuiri.
Camelia Roiu, de peste 20 de ani medic anestezist la Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri, avertizor de integritate după producerea accidentului de la Colectiv, când multe din victimele incendiului au murit din cauza infecțiilor nosocomiale. Ea este cea care a dat publicității celebra filmare cu viermii care colcăiau pe un pacient din spital.
Doctorița Roiu povestește azi în acest interviu cum i-a schimbat viața decizia de a vorbi public despre lucrurile greșite din sistem, ce urmări au avut aceste avertizări și, la cinci ani distanță, dacă a meritat sau nu acest gest mai degrabă sinucigaș din punct de vedere profesional și personal.
https://apador.org/wp-content/uploads/2021/06/Camelia-Roiu.jpg480800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2021-06-02 09:27:492021-06-02 09:35:00Camelia Roiu versus SISTEMUL
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Ce NU am aflat de la autoritățile române și nici de la cele europene, despre vaccinuri, după mai multe solicitări de informații publice și șase luni de ping-pong birocratic
O contră recentă dintre fostul și actualul premier vizează posibilitatea ca vaccinarea anti Covid 19 să nu mai fie gratuită „într-un viitor oarecare” – după cum s-a exprimat Ludovic Orban. Actualul prim ministru s-a grăbit să dea asigurări că la Guvern nu s-a discutat despre așa ceva.
Afirmația fostului premier e surprinzătoare în condițiile încetinirii campaniei de vaccinare, chiar și așa „pe gratis” cum par să fie vaccinurile în acest moment, și a perspectivei tot mai evidente a neatingerii țintei de imunizare propusă de Guvern până la 1 iunie.
Totuși, dincolo de gafa de comunicare, declarația lui Ludovic Orban se referă la informații pe care APADOR-CH și alte organizații europene sau jurnaliști au tot încercat în ultimele șase luni să le obțină pe căi oficiale și nu au reușit. Și anume cât costă concret dozele de vaccin anti Covid aprobate la acest moment pe piața europeană și ce sume plătesc statele membre pentru ele?
APADOR-CH a făcut solicitări de informații în baza Legii 544/2001 încă din ianuarie 2021 pe această temă, la diversele instituții implicate în campania de vaccinare: Ministerul Sănătății (MS), Secretariatul General al Guvernului (SGG), Comitetul Național pentru Coordonarea Activității de Vaccinare (CNCAV) etc.
După cum v-am mai informat în câteva rânduri, în aceste șase luni am fost pasați de la unii la alții, instituțiile refuzând pur și simplu să răspundă la întrebări din aria lor de activitate sau pretextând că nu au informațiile respective.
MS ne-a trimis la SGG și viceversa. Tot MS ne-a trimis la CNCAV și viceversa. SGG ne-a trimis și el ba la CNCAV, ba la MS și tot așa. După ce l-am dat în judecată, în luna martie, CNCAV ne-a transmis prin presă că nu ar fi primit emailul nostru, așa că i-am trimis încă un set de întrebări și prin poștă, la începutul lunii aprilie.
În același timp am trimis un set de întrebări și Comisiei Europene, ca să vedem dacă acolo găsim mai multă transparență decât acasă.
Transparența e importantă pentru vaccinare, dar numai pe hârtie
Transparency and accountability are important to help build the trust of European citizens and to make sure that they can rely on the effectiveness and safety of the vaccines purchased at the EU level.”
Așa se zice într-un comunicat al Comisiei Europene, din ianuarie 2021, în care este anunțată „publicarea” contractului dintre UE și compania Astra Zeneca, pentru achiziționarea de vaccinuri anti Covid 19. Este vorba, însă, de o formă editată a contractului, care conține mai multe zone gri care ascund textul, decât informații relevante. Nu putem ști din el nici cât costă vaccinurile, nici cine răspunde pentru eventualele lor efecte colaterale – două informații de natură să alimenteze discursurile conspiraționiste despre Big Farma și interesele ei.
Același lucru se petrecuse și cu contractual de achiziție semnat cu Pfizer. Comisia a subliniat încă o data că pentru autorități este esențială protejarea sănătății populației, dar și securizarea înțelegerilor cu companiile producătoare. Din această combinație a reieșit că pentru populație e suficientă sănătatea, câtă vreme transparența e bine mimată.
Ce NU zice Comisia Europeană
Comisia a încheiat încă din 2020 acorduri avansate de cumpărare cu producătorii de vaccinuri, în numele statelor membre. În schimbul dreptului de a cumpăra un număr de doze de vaccin într-un anumit interval de timp și la un preț necunoscut, Comisia a finanțat și o parte din costurile inițiale ale producerii de vaccinuri prin Instrumentul de sprijin de urgență de 2,7 miliarde de EURO.
Mai departe, tot pe site-ul Comisiei se spune că vaccinurile sunt distribuite statelor membre în funcție de populație, dar un algoritm concret al acestei împărțiri nu apare public.
La fel de puțină atenție au primit și articolele publicate de un site independent de știri din Italia, în care au fost expuse în exclusivitate contractele cu Astra Zeneca, Pfizer și Moderna, din care s-au putut vedea atât prețurile cât și condițiile înțelegerii dintre producători și UE, în privința răspunderii în cazul efectelor adverse ale vaccinurilor.
Care este realitatea oficială, însă, nu știm deoarece nici în primul caz, al ministrei din Belgia, nici în cazul articolelor din Italia nu au existat confirmări sau dezmințiri ale oficialilor europeni sau din statele membre.
Și deși am transmis la începutul lunii aprilie o solicitare către Comisie, am primit doar un număr de înregistrare, nu și un răspuns la aceste întrebări:
Care este documentul în baza căruia se face repartizarea către statele membre ale UE a dozelor de vaccin anticovid-19 achiziţionate în comun de Comisia Europeană?
Dacă statele membre ale UEau sau nu obligaţia de achita preţul dozelor primite. Care este documentul în care se stabileşte dacă există sau nu o asemenea obligaţie?
Cine răspunde pentru eventualele efecte extreme ale unui vaccin anticovid-19, care depășesc reacțiile adverse prevăzute în prospect, cum ar fi vătămarea sănătății sau pierderea vieții: statul român, Comisia Europeană, producătorul fiecărui vaccin în parte sau altcineva (cine?).
Ce NU zic autoritățile române
Într-unul dintre primele răspunsuri, primite în ianuarie 2021 de la Ministerul Sănătății, se spunea că „Până în acest moment nu s-au făcut plăți pentru acest vaccin, iar prevederile bugetare vor fi aprobate prin Legea bugetului de stat pe anul 2021.”
Totuși, în aceeași perioadă, premierul Florin Câțu declarase în presă că România a plătit deja și urma să mai plătească și alte doze de vaccin.
De atunci încoace, au refuzat să ne răspundă la această întrebare toate celelalte instituții chestionate pe această temă: MAI, SGG, MS, CNCAV și, după cum am menționat, chiar Comisia Europeană.
După alte tentative, cu întrebări mai elaborate, și după mai multe trimiteri la CNCAV și SGG, de la Ministerul Sănătății am primit ca răspuns, pe email, o foaie de hârtie scanată și ștampilată, în care se spunea că vaccinurile sunt achiziționate centralizat de Comisia Europeană și că „părțile contractante respectă politica de confidențialitate”. Răspunsul scanat conținea și șapte link-uri către site-ul Comisiei Europene, pe care evident a trebuit să le copiem literă cu literă ca să ajungem la sursa înțelepciunii.
După mai bine de o lună și jumătate de la transmiterea celei de-a doua solicitări de informații, de data asta și prin poștă, CNCAV ne-a transmis probabil cel mai complet răspuns primit în aceste șase luni de dialog absurd.
Pe șase pagini, organizat, militărește, CNCAV a acceptat în sfârșit să răspundă la întrebările despre propria organizare – câți membri are (55), din ce instituții provin ei, ce studii au, dacă au sau nu buget propriu (nu au), câte doze de vaccin poate România să primească de la UE și, firește, a refuzat să răspundă despre costurile achitate de România în această campanie.
Până acum, CE a incheiat contrade cu 6 companii: AstraZeneca pentru fumizarea a 300 de milioane de doze, cu Sanofi-GSK pentru 300 de milioane de doze, cu Johnson&Johnson pentru 200 de milioane de doze, cu BioNTech – Pfizer pentru 400 de milioane de doze, cu CureVac pentru 225 de milioane de doze și cu Moderna pentru 210 milioane de doze. În plus, prin aceleași contracte, CE și-a asigurat dreptul de a accesa opțional incă 100 de milioane de doze de la AstraZeneca, 200 de milioane de doze de la Johnson&Johnson, 200 de milioane de doze de la BioNTech -Pfizer, 180 de milioane de doze de la CureVac și 210 milioane de doze de la Moderna.
Prin aceste contracte, ținând cont doar de dozele inițiale, România poate accesa:
peste 12.5 milioane de doze AstraZeneca
peste 12.5 milioane de doze Sanofi/GSK
peste 9.5 milioane de doze CureVac
peste 9.7 milioane de doze Moderna
peste 17 milioane de doze BioNTech-Pfizer
peste 8.5 milioane do doze Johnson&Johnson
Plata din partea fiecărui stat membru se face eșalonat, în funcție de ritmul livrărilor, iar aceste informații excedează competențelor CNCAV”
Și acest răspuns conține link-uri scanate, pentru că mai importantă decât digitalizarea în instituțiile statului este totuși ștampila. Fie asta, fie instituțiile statului nu înțeleg rostul unui link plasat într-un text.
Trăgând linie, după cele șase luni de întrebări aproape retorice, am aflat doar aceste cifre de la CNCAV, iar din ieșirea nervoasă a domnului Orban ni s-a mai confirmat o dată că statul român plătește totuși vaccinurile, chiar dacă nu vrea să spună, de parcă ar da de la el și nu de la noi toți.
Iar efectul acestei secretomanii, începută la nivel bruxelez și perpetuată la nivel national, se vede în pătura tot mai groasă a vaccino-scepticilor, ca și în comentariile stârnite de declarația lui Ludovic Orban. Unii oameni consideră că până acum „ne-a făcut cinste” UE cu câte două doze de vaccin, iar Guvernul ar vrea să ne vândă mai departe dozele primite gratis de la UE. Poate că, pus în fața unei potențiale pierderi de popularitate, Guvernul va accepta să respecte Legea 544/2001 și ne va spune și că a plătit toate vaccinurile primite până acum și cât a dat pe ele.
Că până la urmă, dacă tot o fi să le plătim de la anul, să începem să strângem bani de acum.
https://apador.org/wp-content/uploads/2021/05/vaccin-covid.jpg356534Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2021-05-25 16:02:332021-05-25 16:02:33Când vaccinul pare gratis, pentru că Guvernul nu vrea să spună cât a dat pe el
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Proiectul legii avertizorilor de integritate, aflat în lucru la Ministerul Justiției, a fost discutat azi cu câteva organizații neguvernamentale care au transmis ministerului propuneri pe marginea documentului. APADOR-CH, care a transmis o serie de propuneri de îmbunătățire a legii și în luna aprilie (citește propunerile aici) – din care Ministerul Justiției a adoptat una singură – a transmis încă o dată propunerile din aprilie, plus una nouă, care vizează acordarea de asistență juridică avertizorului de integritate.
Propunerea APADOR-CH, adoptată și integrată în proiectul de lege, a fost introducerea testului de proporţionalitate a sancţiunii aplicate avertizorului. Textul legal recomandat de noi a fost preluat în cuprinsul art. 23 al. 4 din proiect. Nu am primit, însă, vreun răspuns cu privire la decizia de neadoptare a celorlalte propuneri, care rămân la fel de necesare în continuare.
Printre celelalte teme discutate s-au numărat două deosebit de importante, cum ar fi noua propunere a APADOR-CH privind asistența juridică a avertizorilor de integritate, și importanța libertății avertizorului de a discuta cu presa indiferent dacă a făcut sau nu înainte o raportare internă sau externă pe tema respectivă.
Relația cu presa
Concret, APADOR-CH a cerut modificarea și completarea art. 19 al. 1 și 2 din actualul proiect, prin prevederea posibilităţii ca avertizorul să se adreseze direct presei în orice situaţie, nu doar în anumite condiţii. Aceasta deoarece mai multe cazuri de avertizori din ultima perioadă au demonstrat importanța reacției publice în parcursul evenimentelor declanșate după dezvăluirile avertizorului de integritate. Valer Kovacs, un polițist avertizor, a declarat în interviul acordat APADOR-CH că nu și-ar fi recăpătat locul de muncă dacă presa și opinia publică nu ar fi fost de partea lui și nu ar fi pus presiune pe șefii poliției ca să-l reangajeze, în condițiile în care fusese concediat abuziv.
În Legea 571/2004, actuala lege a avertizorului de integritate, există această posibilitate de a te adresa presei, indiferent dacă ai făcut sau nu o dezvăluire internă înainte, însă în proiectul aflat în lucru această posibilitate e condiționată de doi factori. Dacă aceștia nu sunt îndepliniți, avertizorul își pierde protecția legală dacă discută direct cu presa.
Asistența juridică
Noua propunere a APADOR-CH face trimitere și la prevederile Directivei 2019/1937 privind protecţia avertizorilor, care trebuie transpusă prin noua lege. În directivă se vorbește despre posibilitatea de a le oferi asistență juridică avertizorilor
Cheltuielile juridice relevante pot reprezenta un cost semnificativ pentru persoanele care efectuează raportări și care contestă în justiție măsurile de represalii luate împotriva lor. Chiar dacă, la încheierea procedurilor, persoanele în cauză ar putea recupera astfel de cheltuieli, s-ar putea să nu fie în măsură să avanseze taxele respective la începutul procedurilor, în special dacă sunt în șomaj și sunt incluse pe o listă neagră. Asistența pentru procedurile judiciare penale, în special în cazurile în care persoanele care efectuează raportări îndeplinesc condițiile din Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului (47), și, în sens mai larg, sprijinul acordat celor care se confruntă cu nevoi financiare grave ar putea fi esențiale, în anumite cazuri, pentru aplicarea eficace a drepturilor lor la protecție.”
Directivă (UE) 2016/1919 priveşte asistența juridică gratuită (avocatul din oficiu) pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare.
Așadar, APADOR-CH a recomandat ca art. 25 din proiect să fie completat prin adăugarea a două noi alineate, 3 şi 4, cu următorul conţinut:
(3) În cauzele penale ce au ca obiect avertizarea făcută sau fapte conexe cu aceasta, asistenţa juridică a avertizorului este obligatorie. Dacă avertizorul, suspect sau inculpat ori, după caz, persoană vătămată sau parte civilă, nu și-a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(4) În procedurile civile din faţa instanţei de judecată prevăzute la art. 23 sau care privesc aplicarea art. 21 al. 1 şi/sau 2, asistarea avertizorului de către un avocat este obligatorie. Dacă avertizorul nu şi-a ales un avocat, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat de către barou, pentru acordarea asistenței juridice gratuite.”
Proiectul este derulat de APADOR-CH și ActiveWatch și beneficiază de o finanțare în valoare de 95.754 euro, prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
https://apador.org/wp-content/uploads/2021/03/sigla.jpg308600Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2021-05-19 17:15:162021-05-19 17:15:16Proiect de lege: dacă vorbește direct cu presa, avertizorul pierde protecția legală
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Valer Kovacs este un polițist de 40 de ani, tatăl a doi copii, care în 2020 a fost dat afară de la Inspectoratul Județean Timiș, din cauza avertizărilor publice făcute despre neajunsurile din sistem. Ca lider sindical, el a atras atenția asupra lipsei dotărilor din poliție, dar a semnalat și planul de amenzi pe care șefii îl impuneau polițiștilor, în perioada stării de urgență.
Kovacs a fost reangajat, opt zile mai târziu, ca urmare a presiunii publice, însă a fost nevoit să se mute cu serviciul de la 10 minute de casă, din Timișoara, la o oră de mers, în Arad. Asta pentru că deși instanța i-a făcut dreptate și șefii de la București au acceptat că șeful lui direct a greșit, câștigător în final a fost tot șeful IJP Timiș, care nu numai că nu a fost sancționat, ci chiar a fost avansat în grad de 1 Decembrie.
În interviul video, Kovacs povestește prin ce a trecut ca avertizor de integritate în Poliția Română, care este rețeta prin care sistemul își atacă și elimină avertizorii, cum a fost tratat de colegi și cât de mult a contat presa în pățania lui.
Cazul Kovacs este cu atât mai important cu cât în prezent Ministerul Justiției se pregătește să trimită în Parlament o nouă lege a avertizorilor de integritate din care lipsesc unele prevederi esențiale pentru o protecție reală a avertizorilor – cum ar fi exact această relație benefică a avertizorilor cu presa.
Citiți aici propunerile APADOR-CH de modificare a proiectului de lege, din care momentan a fost preluată una singură – cea privind testul de proporţionalitate a sancţiunii aplicate avertizorului. Vom reveni cu detalii pe această temă.
*sursa foto – pagina de Facebook a lui Valer Kovacs
https://apador.org/wp-content/uploads/2021/05/Valer-Kovacs.jpg720960Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2021-05-19 09:50:032021-05-19 09:50:03Polițist avertizor – pățaniile unui agent care „a fluierat” în poliție
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
10 decembrie înseamnă, în fiecare an, ziua în care ne amintim festivist de drepturile omului. Pe toate meridianele s-a proslăvit de-a lungul timpului însemnătatea acestor convenții social-politice, instituite, adoptate de Națiunile Unite în 1948, după război.
Au urmat 70 de ani de pace, dar și de luptă civică pentru ca ele, drepturile, să devină efective în viețile noastre, nu doar niște vorbe frumoase scrise în tratate internaționale.
Mai bine sau mai rău, drepturile consfințite în 1948 de ONU, apoi cele enunțate în 1950 în Convenția Europeană a Drepturilor Omului au devenit concepte des invocate în viețile noastre. Avem dreptul la viață, dreptul la familie, dreptul la educație, dreptul la informare, dreptul de a gândi liber, de a vorbi și de a ne mișca la fel de liber. Avem dreptul de a nu fi torturați, închiși pe nedrept, avem dreptul la un proces echitabil, dreptul de a ne trăi viața privată așa cum dorim. Aparent avem tot ce ne trebuie pentru a fi oameni liberi și stăpâni pe destinele noastre.
Dar simțim cu adevărat azi toate astea sau sunt doar utopii stabilite de niște oameni bine intenționați din secolul trecut, care nu au fost nici pe deplin implementate în realitate și s-au și cam demodat între timp? Mai sunt de actualitate aceste deziderate de acum 70 de ani în viețile noastre de azi?
Sigur, veți zice, noi aici în România încă mai avem de recuperat lucruri care în societatea mai evoluată din vest sunt deja normalitate: transparență, stat de drept, libertăți individuale, proprietate, nediscriminare etc. Noi abia de 30 de ani învățăm cum e să ai drepturi și încă n-am ajuns și la lecția despre responsabilități.
Proaspăt încheiatele alegeri parlamentare ne-au arătat că încă mai avem de învățat despre democrație. Ne-au arătat că drepturile omului nu fac, din păcate, obiectul dezbaterilor sau al promisiunilor electorale, și că ele apar în discuție doar atunci când sunt în pericol să fie restrânse.
Vestea intrării în parlament a unui partid care se declară conservator și naționalist a stârnit temeri. Iar asta ar trebui să ne arate, în oglindă, cum se simt cei speriați de partidele progresiste. Pentru că în loc să fie dezbătute, explicate, înțelese, respectate ca o normalitate, drepturile omului au ajuns din păcate sperietoarea care împarte lumea în tabere aparent ireconciliabile.
De parcă drepturile astea nu ar fi de ajuns pentru toți, ci respectarea drepturilor unora i-ar nedreptăți pe alții. De parcă egalitatea între femei și bărbați ar înseamna că femeile primesc ceva ce li se fură bărbaților. Sau recunoașterea dreptului de a avea o familie cuplurilor de homosexuali le-ar strica familiile heterosexualilor. Sau recunoașterea drepturilor firești ale unor minorități ar afecta cu ceva majoritatea.
Polarizarea nu este, totuși, un apanaj al societăților rămase în urmă, ci afectează toată lumea. Săraci versus bogați, minoritari versus majoritari, femei versus bărbați, credincioși versus liber cugetători, progresiști versus conservatori. Lumea funcționează tot mai mult în sistem binar, precum computerele, nu mai e loc de nuanțe, iar dezbaterile degenerează în loc să rezolve. Empatia e o limbă străină. Neutralitatea mai degrabă dăunează, pentru că ea lasă loc de abuz taberei dominante.
Un rol tot mai important în această polarizare îl joacă, cine ar fi crezut, tocmai evoluția tehnologică. Apariția Internetului, dezvoltarea tehnologiei și a inteligenței artificiale pun presiuni mari pe conceptele democratice și umaniste ale secolului trecut. Suntem aparent mai bine informați datorită Internetului, dar în realitate suntem mai ușor de manipulat prin efectele perverse ale acestor noi mijloace de comunicare.
Pandemia ne-a pus în față o oglindă cu ape tulburi, ne-a arătat că pojghița drepturilor civile e subțire și nu ține exact acolo unde ar trebui să garanteze protecția. Politicienii s-au repezit să facă ce știu ei mai bine: să abuzeze de putere, să restrângă drepturi, să instituie sisteme de supraveghere, toate sub pretextul securității cetățeanului. Toate astea nu sunt noi, dar acum au un aliat îngrijorător împotriva omului: tehnologia.
Viața privată, datele noastre personale devin monede de schimb într-o lume tot mai digitalizată, automatizată. Cu cine vom mai negocia drepturile noastre de oameni într-o lume a mașinilor? Și mai ales, cine sunt oamenii care programează azi mașinile care ne vor guverna lumea de mâine? Cine îi educă pe acești oameni și câtă empatie și etică se regăsesc în educația asta?
Ce ne așteaptă după pandemie? O criză economică inevitabilă va adânci și mai mult decalajele economice, sărăcia va crește, migrația va pune presiune și mai mare pe societățile mai dezvoltate. La asta se vor adăuga efectele schimbărilor climatice care vor determina și ele alte fenomene migratorii. Vor putea oare drepturile proclamate în secolul 20 să mai protejeze omul secolului 21?
La finalul unui 2020 complicat, ne vedem așadar din nou în fața acestei zile festive de „Cântare a drepturilor omului”. Noi cei de la APADOR-CH ne-am gândit dacă n-ar fi timpul ca, după 30 de ani de „pândă” continuă pentru respectarea drepturilor omului, așa cum ne sunt predate de 70 de ani, să ne punem și o întrebare incomodă: ce mai înseamnă să fii om și să ai drepturi în ziua de azi?
Așteptăm și părerile voastre.
Semnele de „circulație” ale drepturilor omului, realizate de Carmen Nistor pentru APADOR-CH, sunt aici.
https://apador.org/wp-content/uploads/2020/12/depturi-si-libertati.jpg15742356Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2020-12-10 01:00:272020-12-10 01:07:22Ce mai facem cu drepturile din secolul trecut în lumea de mâine?
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
10 decembrie – Ziua internațională a drepturilor omului – este o ocazie de a ne imagina drepturile omului în România următorilor 10 ani. Aceasta este viziunea unuia dintre membrii APADOR-CH.
text de Adrian Coman, membru APADOR-CH
În următorii ani,sper ca soțul meu, Clai, să fie recunoscut ca atare și în România. Sper ca împreună să putem trăi și călători în România, beneficiind de aceleași drepturi si îndatoriri pe care le avem acum în Statele Unite, unde locuim, și pe care le-am avut în Belgia, unde ne-am căsătorit.
Speranța mea se leagă de două dimensiuni principale ale schimbării care deja se produce în România – legea și opinia publică.
În privința legii, în 2018 Curtea de justiție a UE a hotărât – în urma plângerii pe care am inițiat-o împreună cu Asociația ACCEPT – că termenul soț include soții de același sex în privința liberei circulații în UE. Curtea Constituțională a României, în același context, a stabilit că protecția constituțională a dreptului la viața privată și de familie este valabilă și pentru noi, cuplurile de același sex. Aceste decizii încă n-au fost puse în aplicare în România. Sper că autoritățile române nu vor avea nevoie de măsuri de constrângere (în acest caz infringement) pentru a respecta drepturile recunoscute de cele două curți. Sper că pentru a recunoaște prin lege familiile noastre, Parlamentul României nu va aștepta o decizie a CEDO, în cazul inițiat de Asociația ACCEPT si 21 de familii gay din România. Sper că o parte din lumea politică va depăși teama de voturile conservatoare, chiar dacă ultimile alegeri arata contrariul.
În privința opiniei publice, în călătoriile mele cu Clai în România, oameni obișnuiți ne-au arătat multă simpatie și sprijin pentru lupta noastră. Sondajele de opinie arată de asemenea că oamenii se schimbă mai repede decât legislația. N-avem (încă) o majoritate în favoarea căsătoriilor între persoane de același sex, însă direcția schimbării este clară. Persoanele LGBT au devenit vizibile în societate. Problemele noastre sunt prezentate corect în presă și de către aliați. Sigur, există o opoziție conservatoare, iar alegerile abia încheiate ne arată că devine mai bine organizată. Însă afirmarea diversității – ca o valoare si nu un pericol – în societatea românească și eforturile pentru o viață a tuturor cu demnitate și fără discriminare nu pot fi oprite.
Schimbarea nu va continua de la sine, însă are o șansă, la care contribuim fiecare din noi.
În fotografie, Adrian Coman împreună cu soțul său, Clai Hamilton
https://apador.org/wp-content/uploads/2020/12/adrian-si-clai.jpg600800Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2020-12-09 18:37:362020-12-10 14:28:06Sper ca persoana cu care m-am căsătorit să nu înceteze să-mi fie soț când aterizăm la Otopeni
Sorry, this entry is only available in Romanian. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.
Avem nevoie de două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii sau ne ajunge una singură? O dezbatere despre rolul şi necesitatea Poliţiei locale
După zece ani de existenţă pe străzile noastre, Poliţia locală pare să fi reuşit mai degrabă să enerveze opinia publică, în loc să se facă utilă. Diversele gafe comise de agenţii ce par veşnic nişte copii mai palide, dar mai bine plătite, ale poliţiştilor naţionali au dat naştere la tot mai multe semnale în societate cum că e nevoie de o reformă serioasă a acestei instituţii, poate chiar o desfiinţare. Ca organizaţie care monitorizează poliţia naţională de aproape 30 de ani, ne alăturăm şi noi acestei dezbateri, cu câteva argumente şi posibile soluţii pentru ca Poliţia să fie una singură, dar (mai) bună.
Cum au ajuns polițiști foștii gardieni, un „Adibas” mai scump decât originalul
În anul 2010, prin Legea nr. 155/2010, Poliţia comunitară a fost transformată în Poliţia locală. Poliţia comunitară fusese înfiinţată în anul 2004, prin Legea nr. 371/2004, în urma desfiinţării Corpului gardienilor publici, care fusese înfiinţat în 1993, prin Legea nr. 26/1993. Gardienii publici erau un fel de „unitate de elită” a paznicilor, care asigurau paza unor obiective şi care, strict legat de planul de executare a pazei, sprijineau acţiunile de apărare a ordinii şi liniştii publice.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1993, ulterior abrogată, „gardianul public” era persoana destinată să asigure paza pentru un agent economic public sau privat, instituţie, asociaţie de orice natură şi să participe la apărarea ordinii şi liniştii publice.
Deci, gardienii publici nu asigurau direct şi singuri ordinea şi liniştea publică, ci doar participau la apărarea ordinii şi liniştii publice, la combaterea unor încălcări de lege privind curăţenia, precum şi exercitarea comerţului neautorizat în zonele şi itinerariile stabilite în planul de executare a pazei (art. 9 din Legea nr. 26/1993).
Nu se ştie prea clar de ce, în anul 2004 şi apoi în 2010, gardienii publici au fost transformaţi în poliţişti, iniţial poliţişti comunitari, după care poliţişti locali. Aşa a vrut legiuitorul, ar fi răspunsul cel mai comod.
Sau poate că brandul „Poliţie” vindea mult mai bine. La fel cum brandul „Adidas” era folosit prin anii ’90, pentru vânzarea unor tenişi denumiţi „Adibas”, cu aspect asemănător brandului original. Rămâne de discutat.
Atribuţiile ce revin, potrivit legii, poliţiei locale sunt: „…apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii:
a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor;
b) circulaţia pe drumurile publice;
c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal;
d) protecţia mediului;
e) activitatea comercială;
f) evidenţa persoanelor;
g) alte domenii stabilite prin lege.”
Se observă că mai toate atribuţiile poliţiei locale le dublează pe cele ale poliţiei naţionale, care sunt prevăzute în art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Fac excepţie atribuţiile poliţiei locale privind paza bunurilor (reglementată prin Legea nr. 333/2003) şi disciplina în construcţii (reglementată prin Legea nr. 50/1991).
Armata personală a primarului, împrumutată puţin şi ministrului de interne
Potrivit regulilor din presă, faptele bune devin foarte rar ştiri, spre deosebire de faptele rele. Astfel că poliţiştii locali au fost destul de prezenţi în presă. Ba că amendau pentru tulburarea ordinii publice pe cei ce postau pe Facebookcritici la adresa primarului („şeriful” propriei poliţii locale), ba că supravegheau cu străşnicie pe amanta primarului (care-l înşela în mod grav), ba că mulţi pensionaţi din poliţia naţională îşi găsesc posturi călduţe şi bine plătite prin poliţia locală, ba că pe timp de pandemie aplicau cele mai dure şi disproporţionate amenzi, ba că au o pregătire inferioară celor din poliţia naţională, deşi când e vorba de venituri lucrurile stau exact invers, ba că poliţia locală nu este o structură unitară şi coerentă, întrucât există atâtea poliţii locale, câţi primari le au în subordine etc.
Desigur, raportul dintre poliţia naţională şi poliţia locală nu este unul de tipul îngeri vs. demoni, existând în presă suficiente semnalări şi despre abuzuri sau deficienţe ale poliţiei naţionale.
Problema este însă de ce să avem două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii, în loc de una?
Această problemă a revenit în actualitate odată cu pandemia, când, printre măsurile de combatere a pandemiei a fost şi cea de subordonare operativă a poliţiei locale faţă de poliţia naţională (faţă de Ministerul Afacerilor Interne).
Această subordonare, doar „operaţională”, este un fel de struţocămilă, deoarece acest fel de subordonare presupune doar participarea poliţiei locale la acţiunile organizate de poliţia naţională. Dar, pentru abaterile comise în timp ce acţionează sub comanda operaţională a poliţiei naţionale, poliţiştii locali nu pot fi însă sancţionaţi disciplinar decât de primar/consiliul local, de unde sunt şi finanţaţi. Deci, practic, poliţia locală rămâne sub controlul real al primarului (care are în mâna cu pâinea şi cuţitul), chiar şi atunci când ea este subordonată operativ poliţiei naţionale.
Un scenariu posibil: desfiinţare prin înglobare în poliţia naţională, cu bani şi de la primărie
Ineficienţa practică a acestei construcţii teoretice, de subordonare operativă, a condus la opinii, din ce în ce mai numeroase şi la dezbateri organizate de unele publicaţii, în sensul unei subordonări totale, nu doar operaţionale, şi permanente, nu doar pe durata pandemiei, a poliţiei locale faţă de poliţia naţională. Iar acest obiectiv se poate realiza cel mai simplu prin înglobarea poliţiei locale în poliţia naţională. Înglobare care înseamnă, practic, desfiinţarea poliţie locale.
Desigur, nu tot personalul poliţiei locale va putea fi preluat de poliţia naţională, ci doar acela care îndeplineşte condiţiile legale, inclusiv de vârstă şi pregătire, pentru a putea fi numit în poliţia naţională.
Dacă primarii nu vor putea renunţa la plăcerea de a avea în subordine o unitate operativă, care să-i salute cu „Să trăiţi!”, restul personalului din poliţia locală, care nu a fost admis în poliţia naţională, va putea participa la un concurs pentru numirea într-o nouă structură locală, de mai mici dimensiuni şi mult mai mici costuri decât poliţia locală, care va putea fi înfiinţată în locul poliţiei locale. Această nouă structură ar urma să aibă atribuţii diferite, bine delimitate de cele ale poliţiei naţionale, atribuţii care s-ar putea rezuma la paza bunurilor pe care primăria (consiliul local, judeţean etc.) le are în proprietate sau administrare. Aici intră şi parcurile, de exemplu. Asigurarea respectării disciplinei în construcţii ar trebui să fie atributul organelor specializate (inspectoratul teritorial în construcţii), nu al poliţiei locale. De altfel, în cei 10 ani de funcţionare a poliţiei locale, nu pot fi semnalate realizări în materia asigurării disciplinei în construcţii. Dimpotrivă.
Noua structură s-ar putea numi Garda administrativă dar şi altfel (oricum, orice denumire, dar fără „poliţie” în ea) şi ar putea continua buna tradiţie a foştilor gardieni publici, care, cum am arătat mai sus, se ocupau în principal cu paza bunurilor.
Deşi pe hârtie lucrurile par relativ simple pentru desfiinţarea poliţiei locale, constând în principal în promovarea unei iniţiative legislative, în practică ele s-ar putea lovi de cel puţin 2 probleme:
Opoziţia primarilor. Este foarte greu pentru orgoliul primarilor să renunţe la o structură operativă, cu uniforme, maşini, secretare şi armament, gata în orice moment să se sacrifice până la unu’ (pentru că la de la unu’ e pauza de masă) pentru gloria primarului. Iar primarii au o mare putere de influenţă asupra decidenţilor din parlament, deoarece din 4 în 4 ani, vin alegerile. Şi, în practică, contează mult de la ce partid este primarul şi pe cine sprijină el.
Finanţarea poliţiei naţionale. Odată cu desfiinţarea poliţiei locale, care este finanţată de autorităţile publice locale, poliţia naţională va trebui să fie mai prezentă în zonele acoperite, cel puţin la nivel teoretic, de poliţia locală, ceea ce înseamnă o sporire substanţială a efectivelor operative (la comandă sunt destui) şi, implicit, a dotărilor poliţiei naţionale. Înfiinţarea şi popularea unor posturi de poliţie naţională în zonele rurale ar fi foarte necesară şi nu ar trebui pierdută din vedere. Sporirea efectivelor şi a dotărilor nu se poate face fără o creştere corespunzătoare a finanţării. OK, să crească finanţarea, dar de unde o luăm? – este întrebarea cea mai arzătoare. Poate suporta bugetul naţional o mărire substanţială a fondurilor destinate poliţiei naţionale? Dacă nu, pot exista mijloace alternative de creştere a finanţării poliţiei naţionale? Sunt întrebări grele, pentru care răspunsurile sunt şi mai grele.
O variantă de discutat ar fi implicarea autorităţilor publice locale pentru a contribui la finanţarea poliţiei naţionale. Măcar pentru susţinerea funcţionarii de posturi de poliţie în mediul rural. Aşa cum autorităţile locale au cheltuit bani serioşi din bugetele locale pentru finanţarea poliţiei locale, tot aşa ar trebui să participe la finanţarea poliţiei naţionale, cel puţin cu o cotă parte (de 30-50-70%) din media anuală a sumelor alocate poliţiei locale, în anii în care a funcţionat. Pentru că poliţia naţională va acoperi şi zona de activitate a poliţiei locale. Se poate impune prin lege o astfel de obligaţie pentru autorităţile locale? De ce nu? Poliţia naţională trebuie să acţioneze pe gratis acolo unde poliţia locală acţiona (încă acţionează, de fapt) pe mulţi bani publici primiţi de la autorităţile publice locale? E OK?
2021 – un moment potrivit pentru această reformă
Desigur, problema finanţării este una mult mai complexă şi necesită analize/simulări de specialitate mult mai aprofundate.
Momentul optim pentru o modificare legislativă în sensul reformării în doi paşi a poliţiei locale (desfiinţare urmată, eventual, de înfiinţarea altei structuri, cu alte atribuţii) pare a fi începutul unui ciclu parlamentar, deoarece doar atunci parlamentarii, recent (re)aleşi, vor resimţi o presiune mai scăzută din partea primarilor din propriul partid (alegerile ce vor urma, în care influenţa primarilor are o importanţă reală, fiind încă departe, la 3-4 ani distanţă).
Ca să sintetizăm:
1. După 10 ani de activitate, dacă poliţia locală ar fi desfiinţată, cam puţină lume ar observa sau ar regreta.
2. Reorganizarea poliţiei locale şi stabilirea unor atribuţii specifice, distincte de ale poliţiei naţionale presupune, mai întâi, desfiinţarea poliţiei locale şi preluarea selectivă a personalului de către poliţia naţională (preluarea doar a personalului care îndeplineşte condiţiile legale pentru a face parte din poliţia naţională).
3. Dacă se doreşte păstrarea, pentru uzul primarilor, a unei structuri operative în subordinea acestora, ea trebuie să fie mult mai restrânsă şi mai puţin costisitoare ca în prezent, cu atribuţii limitate, clar stabilite şi diferite de ale poliţei naţionale. De exemplu, limitate la paza bunurilor autorităţilor publice locale.
4. Denumirea noii structuri poate fi „Garda administrativă” sau oricare alta, dar fără termenul „Poliţie” în cuprinsul ei. Cu alte cuvinte, fără „Adibas”, în loc de „Adidas”.
*Foto Poliția Locală a Municipiului București
https://apador.org/wp-content/uploads/2020/12/politi-locala.jpg614845Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2020-12-02 16:28:582020-12-02 18:45:54Poliţia locală, reformare prin desfiinţare
Evidence at the European level suggests that Roma people are more likely to be drawn into the criminal justice systems of EU Member States than other ethnic groups. The EU Framework for National Roma Integration Strategies up to 2020 emphasizes that “Many of the estimated 10-12 million Roma in Europe face prejudice, intolerance, discrimination and social exclusion in their daily lives”.
Arrest, detention and conviction are the antithesis of integration into mainstream society. Involvement with the criminal justice system can have negative impacts on people’s health and well being. The existence of criminal records and contact with criminal justice systems reduces access to employment, because those with a criminal record are not able to hold certain jobs and many jobs require background checks, contributing to extreme levels of endemic unemployment on Roma communities. For example, in the EU-MIDIS II study, 77% of Roma aged 16-24 in Spain were not in any form of work, education or training, compared to the national average of 17%. Furthermore, when a breadwinner is arrested and detained, the implications for dependents can be enormous – loss of housing, disrupted education and other risks associated with poverty.
The subject of prejudices of criminal justice professionals has not yet been studied in Europe despite the fact that there is growing evidence (particularly from the United States) that unconscious bias in criminal justice actors does have an impact on criminal justice outcomes. For example, a study of the decisions made by the District Attorney of New York’s office, involving an analysis of more than 200.000 cases, demonstrated that where prosecutors exercise discretion, unconscious bias causes differential outcomes based on race and ethnicity. The greater the discretion a professional exerts, the greater the risk that unconscious bias will result in unfair outcomes. In every criminal justice system, professionals exercise enormous discretion: they determine whether a person is arrested, detained pre-trial, prosecuted and how a person is sentenced.
Although it is not hard to imagine that social attitudes to Roma people would have an impact on these decisions, to date it has been very hard to encourage criminal justice professionals to recognize this. One reason is the lack of complete data but mostly it is because criminal justice systems are expected to operate (and to appear to operate) in a fair and impartial way. This makes it difficult to encourage criminal justice professionals to accept that unconscious bias may play some part in their decisions as a result and as a consequence, a cause of harmful discrimination against Roma people is being ignored.
Bias is formed when there is lack of knowledge. Unconscious bias describes “the attitudes or stereotypes that affect our understanding, actions, and decisions in an unconscious manner”.
Conlusions
The majority of the criminal justice professionals admitted that negative stereotypes and prejudice about Roma people are present in the criminal justice system and they justified their presence through early education which informally teaches discrimination. However, they highlighted there is a big difference between having stereotypes and acting based on that stereotypes (discrimination). Most of them concluded that the law (criminal codes) provides guarantees for these situations and it was designed to prevent any manifestation of those stereotypes in their decisions.
One of the obvious conclusions emerging from the interviews, the research and the ECHR cases mentioned is that the greatest risk of discrimination lies at the police level. This risk diminishes as the procedure advances at the prosecutorial level and finally the judge, whose decision must be motivated on the basis of the provisions of the criminal codes.
Police
The cases of police abuse generated by ethnic discrimination have been emphasized by the ECHR in the numerous cases against Romania showing the gravity of the situation.
In the most recent case, Lingurar v. Romania, for the first time, the Court elaborates on the concept of ethnic profiling. It remains to be seen to what extent this judgment will determine change at the level of police practice and tactics.
The field of police activity most likely to generate discrimination against Roma is related to administrative measures (control, identification, administrative leading to the police station).
As detailed in Chapter 3, the procedure for appointing a legal aid lawyer is sometimes disregarded, which can negatively influence the process. Oftentimes, police officers inform suspects/defendants of their rights and obligations in a formal manner which prevents a clear understanding of how to exercise them in a concrete manner.
Last but not least, the mechanism for solving complaints against possible police abuses is not effective, which discourages victims from lodging them in the first place.
Nevertheless, the interviewed police officers unanimously stated that they are not familiar with the phenomenon of ethnic profiling and that they have not participated extensively in courses on discrimination against Roma although they heard about such courses that organized by the Ministry of Internal Affairs and consider them useful.
Lawyers
Regarding lawyers, previous interviews and research show that Roma people often need a legal aid lawyer because they cannot afford to pay for one. The legal aid assistance is not of the highest quality according to interviews with Roma people but it is difficult to assess whether this is due to a possible discriminatory attitude of the lawyer or a more general problem regarding the poor quality of legal assistance. As mentioned in Chapter 4, lawyers have long been dissatisfied with the legal aid fee and certain procedural activities that restrict their activity (access to the case file, etc.). Some interviewed lawyers admitted that they do not want to have Roma clients.
A relevant aspect which emerged from the interviews is that lawyers tend to refuse to represent Roma people in court, accusing them of being more difficult to work with and/or not seeing enough profit in legal aid cases. APADOR-CH would like to draw the attention to this paradoxical situation created by the representatives of a legal profession who is supposed to ensure the defense of all suspects and defendants. By adopting this attitude, lawyers hinder access to justice and jeopardize the exercise of all other procedural rights.
Lawyers were unfamiliar with the concept of ethnic profiling and largely stated that they had no training on discrimination.
Judges and prosecutors
Judges and prosecutors unanimously claimed that the criminal law is very clear and limiting – any potential stereotype is censored by it. However, the application of the law implies first of all a mechanism of interpretation, a filtering through the subjective consciousness of the one who interprets it. As we have identified in Chapters 5 and 6, there are areas subject to their appreciation such as the “impossibility of defending oneself” in order to appoint a lawyer, the degree of danger to public order, etc. In the absence of concrete rules, these interpretations depend to some extent on subjective criteria and customs. It should be emphasized that as far as the part of the court proceedings is concerned, the possibility of ethnic discrimination is in theory less possible, as the criminal codes provide guarantees for the control of such sideslips.
The interviews show that judges and prosecutors continue to link committing a crime to the Roma community, under the pretext of economic and socio-cultural factors. APADOR-CH thus finds that they are subject to dangerous prejudice which may have an impact on their decisions.
Besides, in the case of Lingurar v. Romania, the Court held that the authorities involved have manifested a discriminatory attitude when they automatically connected the ethnicity of the Roma community to criminal behaviour. Moreover, the Romanian authorities have also failed in carrying out an efficient investigation of the case and of the systemic violence invoked by the applicants. The prosecution had accepted the police’s justification for the use of force based on a perception that all Roma were criminals and the domestic Courts closed the case without other investigation.
The interviewed judges and prosecutors were not familiar with the phenomenon of ethnic profiling and unanimously stated that they did not participate in courses on this subject. Some mentioned that there are continuous education courses organized by the National Institute of Magistracy on discrimination. However, they stated that these courses are treated as general knowledge because discrimination against Roma in the criminal justice system does not exist.
https://apador.org/wp-content/uploads/2020/12/discriminare2.jpg429600Rasistahttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngRasista2020-12-02 12:21:482021-05-07 20:48:28Unconscious bias and discrimination of roma people in the criminal justice system
Cine activează planul roșu de intervenție la englezi
Centrul de trageri în care ești învățat cum să nu tragi cu arma
Țara în care sunt arestați clienții, nu prostituatele
Înarmați cu tehnologia inteligentă a secolului 21, polițiștilor britanici le lipsește totuși ceva ce colegii lor români au: armele de foc. Polițiștii britanici nu sunt înarmați (în afară de tasere, spray-uri lacrimogene și tomfe) și cel puțin declarativ niciunul nu pare să se plângă de asta, deși numai în 2018 au fost peste o mie de atacuri la adresa polițiștilor, după cum spune Andy Marsh, șeful poliției Bristol.
– Ce face un polițist de-al vostru când unul scoate arma la el pe stradă? întreabă un polițist de-al nostru.
– Fuge! îi răspunde rapid și amuzat Adam Crockford, responsabilul centrului de comandă care răspunde apelurilor date la 999.
În centrul de comandă la care se primesc peste 14.000 de apeluri zilnic, pe chestiuni diverse, de la parcări la crime, lucrează peste o sută de persoane care coordonează 24 de ore din 24 echipele de poliție, ambulanță și pompieri de pe teren. Operatorii care răspund la numerele de urgență 101 sau 999 (UK nu a aderat la sistemul unic european de urgență 112) au acces live și la imagini din trafic, prin sistemul de camere stradale (CCTV) și au puterea și libertatea de a decide singuri dacă situația impune trimiterea uneia sau mai multor mașini de intervenție la locul unui incident. Cu alte cuvinte, la ei planul roșu nu trebuie să trecă prin furcile birocratice de la noi, ci se activează instant, de către operatorul care răspunde la apelul de urgență și vede pe imaginile video live că situația în teren e groasă.
Câte apeluri false primesc ei la 999? Prima dată nu au înțeles întrebarea, apoi Adam ne-a spus că sunt câteva cazuri pe an, de regulă venite de la persoane cu probleme psihice. Un polițist de proximitate merge la persoana respectivă și o convinge să nu mai sune. Nu se dau amenzi pentru așa ceva.
De ce polițiștii englezi nu au arme de foc
După ce ne-a făcut o prezentare amănunțită a echipamentului lui de lucru, sergentul Sean de la poliția Patchway ne-a spus și că există o emoție publică la vederea unui polițist înarmat și că inclusiv el, ca polițist, o resimte pe aeroport, atunci când îi vede pe ofițerii înarmați de acolo. Andy Marsh spune că polițiștii nu au nevoie de arme de foc, dimpotrivă, au nevoie de training-uri pentru identificarea slăbiciunilor și pentru detensionare.
Întreaga zonă Avon și Somerset, peste 4000 de kmp, are doar patru echipaje (mașini plus câte doi polițiști înarmați) pentru cazuri cu adevărat speciale, în special de terorism, un elicopter și trei drone. În cazul unui atac terorist sunt mai multe șanse ca polițistul care răspunde la acel incident să fie neînarmat. Sau un cetățean „înarmat” cu un dinte de narval, cum a fost ultima situație de la Londra.
Chiar dacă nu au arme de foc în dotarea standard, polițiștii din Bristol au cel mai modern centru de pregătire în mânuirea armelor, Blackrock, o clădire desprinsă din filmele cu James Bond, care a costat 18 milioane de lire, amplasată strategic într-o vale străjuită de pereți stâncoși.
Am achiziționat patru hectare de teren și abia putem folosi un hectar, din cauză că după ce s-a amenajat centrul am aflat că nu putem folosi armele de foc în pădure, pe terenul nostru, deoarece aici ar fi o specie protejată de vultur pe care nu o putem deranja. Așa că a trebuit să amenajăm tot în clădire niște clădiri mai mici pentru antrenamente. Cred că vulturul ăla vine periodic pe crengile din jur și râde de noi”, povestește amuzat Simon, unul dintre instructorii centrului.
Aici se fac cursuri de câte 12 săptămâni de mânuit tot felul de arme, de la taser, pistol, carabină etc. Cursanții sunt pregătiți pentru diverse scenarii, de la intervenții la proteste până la acte de terorism. Centrul pregătește deopotrivă polițiști și gărzi de corp pentru înalți demnitari sau familii regale, dar și militari în trupele de intervenții antitero. Ritmul e intens și nu toți cursanții „supraviețuiesc” examenelor. Învață să tragă, dar și să acorde primul ajutor celui împușcat și, mai ales, să-și fundamenteze decizia de a trage astfel încât să fie siguri că acel glonț era ultima soluție.
„Ca polițist, dacă tragi, ești vinovat până când te dovedești nevinovat. Există o judecată a opiniei publice destul de dură în legătură cu asta.” explică Simon, punctând că la Blackrock cursanții sunt învățați cum să nu tragă mai degrabă, cum să folosească toate căile și ocaziile de a nu escalada un conflict armat.
Polițiștii români au fost amuțiți și de camera armelor, dar mai ales de poligoanele de tragere de la Blackrock. Câțiva dintre ei au avut ocazia să-și folosească instinctele în două simulări destul de realiste, în care au tras cu armele și au fost puși să dea explicații după aceea de ce au făcut așa și nu altfel.
Predă-ți cuțitul la intrarea în poliție
Dar nu armele de foc sunt problema principală în UK, ci cele albe. Knife crime (infracțiunile de cuțit) reprezintă un flagel ce afectează populația încă de pe băncile școlilor. Poliția le ține cursuri pe tema asta copiilor de 10-11 ani, vârstă de la care au și responsabilitate penală în Marea Britanie. La intrarea în secția de poliție Trinity Road, din estul Bristolului, tronează un tomberon negru în care vizitatorii sunt rugați să-și depună cuțitele. E parte a unui proiect național intitulat chiar așa: surrenderyourknife.co.uk (predă-ți cuțitul).
În secția găzduită de o clădire veche din cărămidă, din anii 60, te izbește de la intrare un miros puternic de iarbă. Suntem așteptați de o echipă multidisciplinară din care, surpriză, face parte și un român. Sergentul Tom ne vorbește despre provocările poliției într-o lume multiculturală în care fiecare al treilea copil născut nu este britanic. Sergentul Chris ne povestește despre schimbarea de mentalitate cu privire la combaterea traficului de droguri, după câteva decade în care au văzut că arestarea dealer-ilor nu schimbă deloc piața, iar rata criminalității se menține ridicată deoarece consumatorii de droguri comit infracțiunile aproape de casă.
Am arestat peste 400 de persoane în ultimul an și totuși nu s-a schimbat mare lucru. Alții le-au luat locul. E o problemă de sănătate publică până la urmă și trebuie tratată ca atare, nu prin arestări. Costă 7000 de lire tratamentul de dezintoxicare pentru o persoană, în timp ce încarcerarea unui deținut costă statul 59.000 de lire /an”, socotește Chris.
Ce spun clienții de prostituate când sunt arestați
Polițista Maz are în sarcină educația în școli. Merge prin școlile din comunitate și le vorbește copiilor despre repercusiunile infracțiunilor. Povestește că așa a învățat diferența dintre „romani non gipsies și gipsies”. Ea însăși mulatră, Maz spune că sunt multe familii de romi în zonă și probleme cu infracțiuni comise de copiii de 9-11 ani, de la furturi din magazine la infracțiuni cu cuțite.
Ema și Tina – îmbrăcate sport, ochelariste, păr lung, aduc mai degrabă a salvatoare de pisici decât a polițiste – vin la întâlnirea cu noi direct din stradă, unde lucrează cu prostituate. Spun că se chinuie să ajute femeile din districtul roșu să renunțe la prostituție, încercând să le ofere alternative, dar sunt conștiente că e o soluție cu bătaie lungă pentru o problemă veche. Se concentrează pe femeile traficate și, informație care i-a șocat pe polițiștii români, le arestează clienții. „Dar la noi în țară nu e ilegal!” e primul lucru pe care clienții îl spun când sunt arestați de cele două polițiste cu look improbabil. Sau: „Dacă nu arestați femeile și le lăsați să practice, înseamnă că e ok, e legal, nu?!”. Alternativa la arest e amenda de 300 de lire.
Munca Emei și a Tinei a dat roade, în zece ani s-a micșorat vizibil numărul prostituatelor de pe străzi. Între timp, însă, au explodat și site-urile pentru adulți. Așa că și poliția trebuie să se mute pe Internet. Ema și Tina cunosc 80 de bordeluri, le vizitază regulat, cu interpreți după ele, ca să depisteze femeile traficate. 40% dintre femei sunt românce. Pentru trafic de persoane în UK pedepsele sunt aspre, ca și pentru crimă.
Unde s-a dus autoritatea polițistului?
Flaviu a plecat la 20 de ani din Ardeal într-o doară, ca să încerce Marea Britanie cu degetul. În timpul facultății a muncit și ca barman, dar apoi a intrat în poliția britanică pentru că și acasă ar fi vrut să se facă polițist. După zece ani a ajuns detectiv în Criminal Invetigations Department (CID), un departament de elită care se ocupă de cazurile importante pe care poliția de intervenție nu le poate gestiona. Dar până să ajungă aici a luat-o de jos, de la patrule, a trecut prin intervenții de forță, unde povestește amuzat că a învățat rapid să înjure englezește. „Când intri peste niște infractori și-i prinzi în flagrant, toți polițiștii înjură. E o tactică psihologică, să inspiri teamă. La început înjuram și eu cot la cot cu colegii englezi, dar eu pe românește. Ce și-au auzit de la mine infractorii ăia… n-or înțeles nimic”, ne povestește el amuzat, cu un plăcut accent ardelenesc încă intact. Azi nu mai poartă uniformă, ci costum și îi place enorm munca de investigații pe care o face, chiar dacă nu e plătit suficient cât să-și permită singur o chirie în Bristol. Îi lipsesc cel mai mult Carpații natali și discuțiile amuzante purtate cu prietenii în limba română, dar cel puțin pentru o vreme viața lui urmează procedurile poliției britanice.
Vizita noastră de studiu s-a încheiat cu o patrulă mixtă româno-britanică prin câteva cartiere cu locuințe sociale din estul Bristolului. Am aflat rutina zilnică a unei polițiste de proximitate, cum i-a spart nasul un traficant de droguri unei polițiste de intervenție (iar poliția a plătit operația de reconstrucție) și cum simte sergentul Chris că mai e văzut polițistul în societatea modernă de azi:
Da, în ultimii ani poliția a pierdut din autoritate. De fapt cred că toate autoritățile și-au pierdut în general din puterea pe care o aveau. S-a ajuns aici pentru că au fost și abuzuri ale poliției înainte, iar acum situația s-a debalansat în sens invers, unii cetățeni abuzează. Populația contestă azi, mai mult ca oricând, autoritatea, îi contestă profesionalismul. Soluția e ca noi să le demonstrăm oamenilor că suntem profesioniști și că ne aflăm în slujba lor, nu împotriva lor”.
[box type=”info”]Această vizită de studiu a fost posibilă cu ajutorul și finanțarea Open Society Justice Initiative și continuă proiectele și inițiativele organizației în domeniul justiției penale. [/box]
https://apador.org/wp-content/uploads/2019/12/black-rock13.jpg450800APADOR-CHhttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngAPADOR-CH2019-12-19 20:10:232020-08-12 13:08:38Poliția viitorului și justiția făcută de profani (III)
De ce e obligatorie prelevarea de ADN de la oricine încape pe mâinile poliției în UK
Cum interceptează poliția britanică telefoanele
Când poliția știe că urmează să comiți o infracțiune
În 1984, într-un orășel satelit al Bristolului, Bath, a fost violată și ucisă cu multiple lovituri de cuțit o adolescentă de 17 ani, Melanie Road. Poliția nu a reușit să găsească niciun suspect în cazul ei timp de 30 de ani când, printr-un accident al sorții a fost prins făptașul. În 2015 o tânără a ajuns la poliție în urma unui scandal cu partenerul de viață și părinții ei.
Între timp, din 1995 în UK se constituise baza națională de ADN și fusese instituită prelevarea obligatorie de ADN de la fiecare persoană care intră pe mâinile poliției. Odată recoltate ADN-uri noi, ele sunt comparate automat cu cele din baza de date de la cazuri nerezolvate. S-a constatat că ADN-ul tinerei recalcitrante din 2015 era foarte asemănător cu cel al ucigașului Melaniei, prelevat în 1984 de pe hainele ei. I s-a cerut și tatălui tinerei să dea o mostră de ADN și așa a fost găsit făptașul. Un bărbat care în 1984 avea 30 de ani, trăia în aceeași zonă cu Melanie, și care, după ce făcuse crima, se căsătorise, făcuse trei copii și dusese o existență model în societate. 30 de ani mai târziu avea să fie descoperit printr-o întâmplare generată chiar de fiica lui. Cazul a fost un șoc pentru mulți, în special pentru familia criminalului care, în 2016, a primit închisoare pe viață. Dar mai mult decât atât a justificat într-un mod greu de combătut existența acestei bănci naționale de ADN care este, în fond, o formă cam greu de digerat de intruziune a statului în viața privată.
Așa am aflat și noi că ADN-ul este o probă obligatoriu prelevată de la reținuți și arestați, atunci când ajung la poliție, pe lângă amprente și fotografii.
– La noi se face asta? l-am întrebat pe unul dintre polițiștii veniți în vizita de studiu.
– Ei se face! Cine are bani la noi să facă atâtea ADN-uri, știi cât costă un test?! Păi noi încă luăm amprente cu tuș, pe hârtie, ca pe vremuri… mi-a răspuns polițistul, privind cu invidie la aparatul modern, de dimensiunea unui xerox, la care polițiștii englezi luau amprentele arestaților prin scanare, introducându-le astfel direct în baza de date.
Românii, locul 3 la arestări în Bristol, după englezi și polonezi
În vizită la Patckway, cea mai modernă secție de poliție situată în sudul Bristolului, am fost conduși de sergentul John prin arestul amenajat futurist, ca o navă spațială care are în mijloc un centru circular de comandă, iar cele 48 de celule individuale sunt dispuse pe niște holuri ca niște raze în jurul centrului. Deși moderne, celulele sunt spartane ca dotări: un prici îngust cu o saltea din plastic, un wc și o chiuvetă sunt singurele „dotări” din celulele de arest. Nu există televizor sau lumină naturală, iar arestații sunt monitorizați video inclusiv în celule. Pe ecranul supraveghetorului apare un mic pătrat negru doar în dreptul wc-ului din celulă, în rest arestatul nu are intimitate nici măcar la duș, care este amplasat la vedere, în capătul coridorului cu celule. Practic oricine trece pe hol poate să-i vadă jumătatea de sus a corpului celui care face duș acolo.
Când ajunge la poliție, arestatul află: că are dreptul la un avocat, că are dreptul să dea un telefon și i se oferă cartea de proceduri a poliției, spre lectură, în caz că vrea să știe mai multe despre ce pot sau nu pot polițiștii să-i facă. Pe peretele de lângă biroul unde i se iau datele, arestatul vede un afiș pe care scrie în mai multe limbi: „Aveți nevoie de un avocat” și este îndemnat să ceară poliției să-i cheme un avocat.
Mai departe, spune John, poate să-și aprofundeze drepturile citind cartea cu procedurile poliției sau poate să-și întrebe avocatul, interpretul sau reprezentantul ambasadei, dacă este străin. Formularul cu drepturile arestatului, două foi A4 tipărite față verso, este tradus în mai multe limbi inclusiv română (românii ocupă locul 3 în clasamentul arestaților din Bristol, după englezi și polonezi). Acest formular i se oferă arestatului în momentul în care este condus în celulă, după ce i se prelevează amprente, probe ADN și este consultat de un medic.
Audierea are loc într-o încăpere izolată, dotată cu aparatură audio-video, deși nu toate audierile se înregistrează și video. Însă absolut toate sunt înregistrate audio, apoi cineva stă la computer și transcrie înregistrarea, pentru acele cazuri care merg la instanță. Așa rezultă declarația inculpatului, care nu este silit să scrie nimic de mână în timpul audierii.
De aici încolo polițistul trebuie să întocmească dosarul și de cele mai multe ori după ce lasă suspectul în arest se întoarce la locul faptei pentru prelevarea de probe. Foarte rar ajunge și la procuror, în majoritatea cazurilor polițistul are și puterea și libertatea de a face cercetarea penală pe cont propriu.
Cum se interceptează telefoanele în țara lui Big Brother
Paul, un ofițer de investigații de la aceeași secție Patckway, spune că procurorul ajunge să coordoneze numai cazurile complicate – crime, violuri, terorism. În cele mai multe cazuri, mai ales când acuzatul își recunoaște fapta, polițistului îi e lăsată puterea de a decide dacă e în interesul publicului ca acel caz să ajungă la curte sau să se finalizeze doar cu o amendă. „Dacă e la prima abatere, de exemplu pe fond de beție, arestatul este trimis la terapie. Dacă trebuie să ajungă la curte, asta se întâmplă în maximum 6 luni”, explică Paul.
Polițiștii insistă că în general merg pe prevenție și pe măsuri alternative la arest sau condamnare, mai ales că de cinci ani s-a votat și la ei legea care permite arestul la domiciliu. Totuși, din statisticile prezentate de sergentul John aflăm că în 2018 au avut peste 23.000 de arestați numai în regiunea Bristol, ceea ce e dublu comparativ cu Bucureștiul, de exemplu.
Puterea polițiștilor englezi i-a impresionat pe colegii lor români mai ales când au aflat că atunci când e nevoie de interceptarea convorbirilor unor suspecți, polițiștii nu au nevoie de un ordin de la judecător sau procuror, ci e suficient să-și informeze un superior care să încuviințeze interceptarea. Iar asta se poate petrece, cum se zice pe la noi, fără număr, pe termen nelimitat, până când polițiștii consideră că și-au atins scopul interceptării. Iar la final, spre deosebire de legislația română, nici nu sunt obligați să informeze interceptatul că a fost urmărit.
– În România interceptarea e limitată la 6 luni, îi explică un polițist român ofițerului Paul.
– Și dacă nu reușiți să prindeți nimic în alea 6 luni? întreabă Paul uimit.
– Ghinion! răspunde sec polițistul nostru.
Când am ajuns la secția Patckway am fost primiți la intrare de sergentul Sean secondat de două colege mai tinere. Toți trei în uniforme, de parcă ar fi venit în patrulare. Apoi cele două tinere au preluat sarcina de servire cu biscuiți și ceai, în timp ce Sean și superiorul lor, tot un bărbat, au condus discuțiile. La un moment dat, femeile din delegația noastră au simțit nevoia să le dea cuvântul și celor două polițiste. Am aflat astfel că fetele sunt „fața prietenoasă” a poliției, că sunt mai prezente în comunitate unde, ca orice polițist de proximitate, știu tot ce mișcă în zonele lor. „Sunt oameni care preferă să vorbească cu ele decât cu noi. Fetele sunt inteligence-ul, iar băieții cu forța”, a conchis măgulitor sergentul.
Cât câștigă un polițist englez
Procentul de femei în poliția britanică nu e mare – 344 dintr-un total de 3102 polițiști – și asta nu dintr-o politică sexistă de cadre, ci pentru că ele nu și-ar dori această meserie, ni se spune. În România e o altă problemă, intervine un polițist de la noi. Avem un procent foarte mare de fete la Academia de poliție, dar ele renunță pe parcurs la activitatea operativă, preferând munca de birou, ceea ce dăunează efectivelor operative care sunt astfel păgubite de personal.
Nici poliția din Bristol nu o duce bine la efective. Au pierdut mulți polițiști prin pensionare și li s-a tăiat recent și 30% din buget, ceea ce face ca un job în forța de ordine publică să nu fie prea tentant pentru tinerele generații. Salariul anual al unui debutant în poliție e de 20.880 de lire, iar cel mai mare salariu la care se poate ajunge în poliție este de 40.128 de lire anual. Totuși, poliția Bristol e cea mai bună din regat, spune Andy Marsh, șeful întregii structuri polițienești din ținutul Avon și Somerset (un fel de județ al Bristolului, care înglobează câteva orașe și zone rurale cu un total de 1,7 milioane de locuitori). În England și Wales sunt 43 de astfel de „județe”, fiecare cu poliția ei și, ceea ce e mai surprinzător, fiecare cu baza ei de date separată.
Andy Marsh are 32 de ani vechime în poliție, conduce poliția din Bristol din 2016 și are autonomie totală ca să facă asta, deși a fost „angajat” cum îi place să spună de un soi de prefect județean, o femeie politician. A fost primul polițist britanic care a purtat cameră video pe uniformă – bodycam – și ulterior a ajuns și în SUA ca să-i învețe și pe americani filosofia bodycam-ului. Ne spune că oamenii lui gestionează un ținut cu un amestec mare de populații din peste 180 de țări, cu cel puțin tot atâtea limbi vorbite și obiceiuri. Principala lor provocare: să fie „poliția tuturor”.
Cei 6000 de angajați câți are Poliția Bristol (din care numai jumătate sunt polițiști de fapt) sunt distribuiți în câteva direcții: inteligence (suport operativ), investigații criminale, poliția de proximitate și poliția de intervenții rapide. Pe lângă asta mai există HR, IT și financiar, ca la orice companie.
Tot ce știe poliția despre tine
De-a lungul vizitei noastre mai mulți ofițeri de poliție ne-au spus că atunci când au intrat ei în sistem – 15-20-25 de ani înainte – imaginea poliției era proastă din cauza corupției, dar că de atunci se tot lucrează la schimbarea acestei percepții. Andy Marsh admite și el că în poliția lui continuă să fie probleme, chiar cu o săptămână în urmă concediase un polițist pentru că lovise un arestat încătușat. Apoi ne-a povestit de un altul despre care descoperiseră că nu-și mai pornise camera video de câteva luni. Andy Marsh se mândrește să fie artizanul introducerii acestui sistem de înregistrare video la purtător.
Inițial credeam că aceste camere vor aduna evidențe, dar s-a dovedit că au mult mai multe avantaje: responsabilizează polițistul, contribuie la recunoașterea faptelor de către suspecți, scurtează procesele. Înainte de camere polițistul trebuia să scrie totul când interoga. Am schimbat legea și am conceput ghidurile pentru introducerea camerelor video în proceduri. Fiecare polițist are acum cameră, telefon și laptop. Totul e digitalizat. Datele adunate astfel ne spun foarte multe. Vorbim despre inteligență augmentată, nu despre inteligență artificială”, subliniază Marsh, grijuliu cu termenii ce ar putea stârni suspiciuni în public.
Datele strânse din activitatea cotidiană a poliției (patrule de teren, telefoane, camere video, GPS-ul de pe mașinile de poliție) sunt analizate și prelucrate într-un sistem introdus în 2017, Qlik Sense, un program dezvoltat de o companie americană de inteligence, Qlik Technologies. Acesta a unit zece baze de date separate cu care lucra poliția Bristol până atunci, integrând astfel într-un singur sistem toate activitățile poliției, de la apeluri la 999 (englezii nu au numărul unic de urgență european 112), baze de date cu amprente și ADN, cazier sau evidența conducătorilor auto.
Rezultatul este impresionat și intimidant. Este un instrument formidabil în mâna unei forțe a statului, care deține astfel controlul prin profilarea populației. Se cunosc zonele cu potențial infracțional, cine e mai înclinat să comită infracțiuni într-o zonă, ce trecut are, dacă consumă sau nu droguri și pe baza acestor factori i se calculează probabilistic viitorul. Un polițist de circulație știe, de exemplu, cine se află la volanul unei mașini înainte de a o opri în trafic, iar asta îi ia prin surprindere pe șoferi, spun mândri polițiștii.
Sistemul oferă informații despre potențiali autori de infracțiuni și asta face ca poliția Bristol să fie cel mai bun serviciu de poliție din regat, în materie de răspuns rapid la 999, susține Jonathan Dowey, analistul care ne-a vorbit în detaliu despre Qlik. Sistemul se actualizează permanent pe măsură ce adună informații din toate sursele la care are acces. Probabil până la prinderea infractorilor înainte de a comite fapta nu mai e mult, așa cum se întâmpla în anul 2054 în filmul Minority report.
„E un sistem de verificare încrucișată, care ne ajută să vedem riscurile, amenințările, oportunitățile. Putem vedea riscul de vulnerabilitate al unei persoane sau potențialul de a comite o infracțiune. Ne ajută să prioritizăm prioritățile într-o vreme a resurselor limitate. Aceasta este poliția viitorului, digitalizată, analitică”, spune Andy Marsh.
Singurul punct slab al acestei mașinării bine pusă la punct este tot elementul uman. Mai exact politicienii care încă întârzie să se pună de acord pentru a uni cele 43 de baze de date ale polițiilor județene din regat, astfel încât un infractor itinerant să fie prins mai rapid decât acum. În prezent, dacă un nou venit comite o infracțiune și nu are cazier pe raza Bristolului, el nu e identificat imediat în baza de date pentru că nu există acolo. Dacă află pe unde a mai umblat înainte, polițistul își poate întreba colegii din Londra sau din alte zone, dacă au ceva informații despre respectivul.
Nu am aflat în această vizită și dacă rata criminalității în Bristol a scăzut de când poliția e ajutată de Qlik, însă e clar că acest sistem extraordinar, născut din dorința poliției de a depăși neajunsurile secolului 20, ne aduce tot mai aproape de ficțiunile pe care până acum le vedeam numai în filme. Profilarea, atunci când e făcută în scop comercial de marile rețele sociale sau de Internet, are cu totul alte valențe când e făcută de o instituție de forță a statului. E adevărat că aduce beneficii indiscutabile siguranței cetățeanului, dar în mâinile unor corupți are și potențial înfricoșător.
În episodul de mâine citiți ce face un polițist englez când e amenințat cu arma pe stradă, câte apeluri false primesc ei la 999 și cum se descurcă un român în unitatea de elită a poliției din Bristol.
[box type=”info”]Această vizită de studiu a fost posibilă cu ajutorul și finanțarea Open Society Justice Initiative și continuă proiectele și inițiativele organizației în domeniul justiției penale.[/box]
Citiți și primul episod, despre justiția făcută cu judecători din comunitate:
https://apador.org/wp-content/uploads/2019/12/black-rock1.jpg501800APADOR-CHhttps://apador.org/wp-content/uploads/2020/09/apador-logo-tmp-300x159.pngAPADOR-CH2019-12-18 19:19:392020-08-12 13:08:38Poliția viitorului și justiția făcută de profani (II)