Buna guvernare – Pagina 6

Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) sunt mai „tari” decât deciziile Curţii Constituţionale (CCR)? Diferenţa dintre practică şi teorie.

09/09/2022/în Articole, Buna guvernare, Slider /de Rasista

Practic, hotărârile CJUE sunt mai „tari”

Actuala componenţă a CCR, controversată, mai ales când vine vorba de respectarea condiţiei prevăzute în art. 143 din Constituţie cu privire la „înalta competenţă profesională” a unora dintre cei aleşi în funcţia de judecător constituţional, la care se adaugă şi unele decizii pronunţate de CCR, care, vrând-nevrând, s-au potrivit de minune cu interesele unor foşti/actuali politicieni şi/sau unor supradimensionate puşculiţe umblătoare, au generat în opinia publică o imagine vădit defavorabilă CCR.

De aceea, în mod repetat, s-a pus în discuţia publică ori desfiinţarea CCR, ori reformarea CCR prin depolitizarea acesteia şi profesionalizarea ei.

Puşi în faţa unor decizii ale CCR în care era clar că, între urs şi vânător, CCR preferă ursul, unii judecători au ales, oarecum în disperare de cauză, să sesizeze CJUE, pentru a nu mai fi împiedicaţi, prin diferite tertipuri din unele decizii ale CCR, să-l judece pe urs.

CJUE a dat dreptate judecătorilor care i s-au adresat şi a hotărât că dacă o decizie a CCR are ca efect împiedicarea cursului normal al justiţiei, atunci când este vorba despre bani europeni, ea nu va trebui respectată de judecători.

Este de menţionat că hotărârea CJUE nu se referă la orice cauză penală soluţionată de judecătorii români, ci doar la cauzele penale în care sunt implicaţi bani europeni (fonduri europene). CJUE a motivat în sensul că dacă e vorba despre bani europeni este cât se poate de normal că instanţa care trebuie să stabilească regulile într-o astfel de speţă trebuie să fie tot o instantă europeană (în speţă, CJUE), iar nu o instanță naţională, chiar dacă această instantă naţională este o curte constituţională.

Deci, CJUE a hotărât că, atunci când e vorba despre o cauză în care sunt implicaţi bani europeni, care se află pe rolul unei instanţe din România, judecătorul român poate ignora o decizie a CCR prin care se împiedică judecarea cauzei respective.

Cu alte cuvinte, potrivit hotărârii CJUE, pentru banii europeni, cei care fac regulile, suntem noi, instanţele europene (CJUE), iar pentru banii româneşti, puteţi să vă faceţi voi regulile, inclusiv prin CCR.

În practică, instanţele au aplicat această hotărâre a CJUE şi au soluţionat cauzele penale privind fonduri europene dând prioritate hotărârii CJUE în faţa acelor decizii ale CCR care împiedicau sancţionarea comiterii unor infracţiuni privind fondurile europene.

Ca o consecinţă a aplicării, în practica instanţelor, a hotărârii CJUE, odată cu modificarea „legilor justiţiei”, legi aflate în prezent în dezbatere în Parlament, s-a eliminat din legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor abaterea disciplinară constând în nerespectarea deciziilor CCR.

Această eliminare totală a abaterii disciplinare este exagerată. Pe de o parte, pentru că în Constituie încă se prevede că respectarea deciziilor CCR este obligatorie pentru toată lumea, deci şi pentru judecători (art. 147 al. 4 din Constituţie). Pe de altă parte, pentru că nici hotărârea CJUE nu se referă la posibilitatea neaplicarii deciziilor CCR în orice speţă, ci doar în cele în care este vorba despre bani europeni.

O soluție rezonabilă ar fi fost reformularea textului în care este prevăzută abaterea ce poate fi comisă de judecător sau procuror, în sensul menţinerii abaterii constând în nerespectarea deciziilor CCR, dar cu exceptarea cazurilor în care acestea contravin hotărârilor CJUE. Astfel s-ar da satisfacţie şi amintitei hotărâri a CJUE, dar ar ramâne sancționabile celelelate cazuri în care instanțele nu ar respecta decziiile CCR. În acest mod, nu s-ar „da liber” la ignorarea tuturor deciziilor CCR de către instanţe, situație care ar putea genera o accentuată imprevizibilitate juridică, vecină cu haosul juridic (ar dispărea unitatea interpetării juridice în chestiunile privind ne/constituționalitatea textelor de lege, unitate ce era asigurată până acum prin obligativitatea față de toți, inclusiv față de judecători, a deciziilor CCR).

Teoretic, deciziile CCR sunt la fel de „tari” ca hotărârile CJUE

Dacă ne raportăm la actualele prevederi constituţionale, putem observa că prioritatea dreptului european este recunoscută, în Constituţie, numai cu privire la legi, dar nu şi cu privire la Constituţie.

Trebuie precizat că în textele din Constituţie se face o deosebire între legi şi Constituţie. Chiar dacă şi Constituţia este o lege (legea fundamentală), tocmai datorită caracterului său special, Constituia este nominalizată separat de celelalte legi în textele constituţionale.

Astfel, în art. 1 al. 5 din Constituţie se prevede: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” Se observă foarte clar că în textul constituţional sunt nominalizate separat „Constituţia” şi celelalte „legi”.

Însă, în art. 148 al. 2 din Constituţie în care este prevăzută prioritatea dreptului european, referirea se face doar la legi, nu şi la Constituţie. Textul art. 148 al. 2 este următorul: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

Nu se ştie dacă în art. 148 al. 2 din Constituie este vorba despre o omisiune accidentală, comisă în graba de a fi printre primii care raportează că s-au conformat, sau de o excludere voită a Constituţiei dintre reglementările naţionale faţă de care dreptul european are prioritate. Oricare ar fi motivele omisiunii, cert este că în redactarea actuală a art. 148 al. 2 din Constituţie, nu este prevăzută prioritatea dreptului european faţă de Constituţie, ci doar faţă de celelalte legi interne, în afară de Constituţie.

Cu alte cuvinte, actuala redactare a art. 148 al. 2 din Constituţie, permite interpretarea în sensul că dreptul european nu ar fi prioritar/superior faţă de Constituţie, ci se află pe acelaşi nivel cu aceasta. Iar garantul respectării Constituţiei este CCR (art. 142 al. 1 din Constituţie), care îşi exercită rolul de garant, în principal, prin adoptarea deciziilor CCR.

Nu ar fi prima şi singura dată când una e teoria şi alta e practică/realitatea. Ţine de normalitate, din ce în ce mai rară peste tot în lume în aceste vremuri, ca practica şi teoria să se afle în concordanţă.

În problema în discuţie, corelarea teoriei cu practica pare a fi destul de greu realizabilă, întrucât implică o modificare a Constituţiei, în sensul că în art. 148 al. 2 din Constituţie, în loc să se prevadă că dreptul european are „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”, ar trebui să se prevadă că dreptul european are „prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne şi din Constituţie”. Or, Constituţie se modifică foarte greu, deci contradicţia dintre practică şi teorie s-ar putea să mai dureze. Unii ar spune că asta e rău, alţii ar spune că asta e bine. Este o faţetă a disputei mai vechi dintre integraționism şi suveranism.

În legătură cu aceste aspecte și cu alte două chestiuni vizând tragerea la răspundere a magistraților, APADOR-CH a transmis comisiei speciale din Camera Deputaților câteva modificări pe marginea proiectului de lege privind statutul magistraților.

Alegerea președintelui: ocrotește avertizorii sau ține cu corupții?

13/07/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Îi cerem președintelui țării să retrimită legea avertizorilor în Parlament, pentru repararea ei și protejarea avertizorilor de integritate, așa cum ne spune directiva europeană

Curtea Constituțională a declarat azi că legea avertizorului, recent votată în Parlament, este constituțională, în ciuda apelurilor pentru respingerea ei, făcute atât de societatea civilă cât și de USR.

În comunicatul publicat pe site, CCR nu își motivează decizia, însă spune că e bine că legea „disciplinează conduita avertizorului de integritate”, obligându-l să aștepte trei luni de zile înainte de a divulga presei ilegalitatea despre care a aflat, după ce a adus-o la cunoștința superiorilor săi sau organelor de anchetă. Dacă se adresează direct presei, avertizorul poate pierde protecția oferită de lege, cu puține excepții, în cazuri motivate temeinic. Practic prin noua lege parlamentarii au redus nivelul de protecție acordat deja avertizorului, prin vechea lege, deși acest lucru este interzis de directiva europeană.

De asemenea, CCR tace suspect cu privire la articolul 1 alineatul 4, despre care nu ne lămurește de ce îl consideră constituțional. Acesta se referă la achizițiile militare și e formulat atât de neclar încât inclusiv Consiliul legislativ a atras atenția Parlamentului asupra lui.

Decizia Curții vine pe fondul unei lupte surde, care are în centru conceptul de protejare a avertizorilor de integritate. Diverse voci încearcă de ceva vreme să acrediteze ideea că avertizorul de integritate nu este decât un turnător, iar legea „pe care ne-o impune UE” ar fi de natură să-i oblige pe români să fie turnători.

Nimic mai fals. Avertizorul nu este un turnător, ci este un om curajos care își riscă viața personală sau profesională ca să atragă atenția asupra unei ilegalități care se petrece departe de ochii noștri, dar care ne afectează pe toți. De aceea acest om are nevoie de o lege bună care să-l apere, pentru că niciun șef și nicio instituție nu se poartă frumos cu un avertizor de integritate, odată ce el începe să spună ce știe. Precum martorii în procesul unei crime, avertizorii au nevoie de protecția societății și a justiției. Dacă acea societate vrea să fie sănătoasă și ține cu cei corecți, nu cu corupții.

George Epurescu, vicepreşedintele pentru Cercetare Ştiinţifică al Federaţiei Sindicale Hermes, a caracterizat astfel situația:

Decizia CCR vine pe fondul <neînțelegerii> rolului avertizorului de integritate și își arată disprețul față de avertizori. Încă din titlu, legea și directiva se referă la protecția avertizorilor prin prisma faptului că acțiunile lor în interesul publicului sunt câteodată acte de indisciplină, dacă aplicăm formalismul unilateral al angajatorului. Tocmai protecția acestor acte de indisciplină birocratică și formală reprezintă esența directivei și ar trebui să fie transpuse în lege. Dar, ca și parlamentarii coaliției corupte care guvernează, CCR schimbă legea în legea de disciplinare a avertizorilor. O etichetă simbolică pe care o capătă avertizorii. Daca în 1990 erau Golani, azi sunt nedisciplinați. Nu vom sta liniștiți, la locurile noastre!”.

De aceea, noi, semnatarii acestui apel, organizații neguvernamentale și avertizori de integritate, ne adresăm acum, ca ultimă șansă, Președintelui țării și îi cerem să nu promulge legea, și s-o trimită Parlamentului spre reexaminare, conform articolului 77 alineatul 2 din Constituție. Îi cerem Președintelui Iohannis să aleagă cu cine joacă această carte: îi protejează pe avertizori, cerând Parlamentului să aducă legea în acord cu directiva europeană pe care trebuie să o transpună, sau ține cu corupții și îi ajută, prin promulgarea acestei legi strâmbe, să fure mai departe?

Decizii, decizii.

Semnatarii apelului:

Asociații, fundații și sindicate

APADOR-CH

Asociaţia Profesională a Transportatorilor (APT), preşedinte Ivan Tudor Florian, secretar general Nedelcu Gheorghe

Asociaţia Pentru Drepturile Omului Imaginea României, preşedinte Stoica Gabriel

Uniunea Romilor din Europa, primvicepreşedinte Ivan Gheorghe, avertizor de integritate

Alianţa Naţională a Sindicatelor Feroviare, preşedinte Maxim Rodrigo, avertizor de integritate

Asociaţia Naţională a Patronatelor Operatorilor în Regim de Taxi, preşedinte Nedelcu Remus

Fundaţia pentru Drepturile Omului-CELEST, preşedinte avocat Rosini Claudius

Federaţia Transpublic a Sindicatelor din Transportul Public Local, preşedinte Valer Ciobanescu, avertizor de integritate

Sindicatul Transpublic din STB, secretar general Ivan Marieta, avertizor de integritate

Avertizori de integritate:

Cuţui Mihaela

George Epurescu

Camelia Roiu

Camelia Imbarus

Ciolpan Gabriela

Gavriloiu Ionuţ Cristian

Ionaşcu Iulia

Luceanu Mariana

Olteanu Marian

Pancu Lenuţa

Păuleţ Paul

Popeanu Mirela

Savin Neculai

Simion Daniel Petrică

Adrian Moise

*sursa foto

Un Parlament avem și trebuie să-l ascultăm orbește

07/07/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Avocatul Poporului ne răspunde după 7 zile că nu atacă legi neclare la CCR pe motiv că „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”

După ce i-am cerut să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la faptul că noua lege a avertizorilor de integritate este neconstituțională, Avocatul Poporului ne-a răspuns că nu a făcut asta întrucât, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale”.

În răspunsul transmis APADOR-CH, Instituția Avocatului Poporului susține că argumentul cum că articolul 1 din noua lege ar fi neclar nu e de natură să încalce Legea fundamentală. În plus, argumentul invocat de APADOR-CH ar fi preluat din avizul Consiliului legislativ.

Întrucât Constituția spune că e obligatoriu să respectăm legile țării, se pare că numai noi și Consiliul legislativ mai credem că pentru a fi respectată o lege trebuie să fie în primul rând clară, ca să fie înțeleasă.

Analizând aspectele sesizate, precizăm că acestea reprezintă, mai degrabă, opţiunea legiuitorului în materia protecţiei avertizorilor în interes public, ceea ce ţine de oportunitatea reglementării, element de natură subiectivă, legiuitorul fiind în drept să stabilească condiţiile şi criteriile în acest sens.

În privinţa puterii legiuitoare, prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale.

Alegerea celor mai potrivite abordări pentru a se ajunge la protecţia avertizorilor în interes public este o problemă exclusiv de oportunitate politică, iar Curtea Constituţională nu poate cenzura aspecte de oportunitate legislativă.”

În privința celui de-al doilea argument de neconstituționalitate pe care l-am semnalat AVP, acela că prin transpunerea Directivei noua lege diminuează standardul de protecție oferit avertizorilor, Avocatul Poporului susține că alegerea modului în care vor fi protejați avertizorii e o chestiune de „oportunitate politică” și nu e treaba CCR, ci a Curții de Justiție a Uniunii Europene, să tragă România de mânecă atunci când nu respectă directivele europene.

Asta deși tot în Constituție scrie că legislația europeană are prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

În răspunsul transmis APADOR-CH, AVP încheie spunând că oricum CCR a fost sesizat deja cu privire la Legea avertizorului, iar termenul de discutare a acestei sesizări este 13 iulie, deci nu mai e nevoie să depună eforturi pentru asta. Sesizarea a fost depusă de USR.

Prin urmare, am aflat azi de la Avocatului Poporului, singura instituție „a poporului” (în afară de politicieni) abilitată să atace legi strâmbe la Curtea Constituțională, că Parlamentul are dreptul să facă legi, fie ele și neclare, iar noi trebuie să le respectăm, chiar dacă nu le înțelegem. Atacarea legilor la CCR devine, astfel, inutilă. Iar AVP a avut nevoie de 7 zile ca să ne scrie asta.

Citește răspunsul Avocatului Poporului

APADOR-CH îi cere Avocatului Poporului să atace legea avertizorului la CCR

29/06/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Noua lege a avertizorului de integritate, votată astăzi în Parlament, este neconstituțională întrucât ea diminuează nivelul actual de protecţie acordat persoanelor care fac avertizări publice, ignorând astfel directiva europeană în materie, pe care se presupune că ar transpune-o în legislația națională

APADOR-CH a cerut astăzi Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională noua lege a avertizorului de integritate, proaspăt votată în Camera Deputaților și trimisă la promulgare. Noua lege are mai multe hibe, pe care APADOR-CH le-a semnalat în ultimul an și jumătate, de când proiectul se află în procedura de elaborare și adoptare, însă forma finală ieșită din Parlament are cel puțin două aspecte neconstituționale. Acestea se regăsesc în articolul 1, alineatele 4,6 și 7, și articolul 19, alineatele 1 și 2.

Cum poate ști avertizorul care sunt interesele esențiale de securitate ale statului?

Articolul 1 al noii legi îi interzice avertizorului de integritate să facă dezvăluiri publice despre încălcări ale legii în privința achizițiilor în domenii considerate de stat esențiale pentru securitatea națională. Încă de la avizarea proiectului, Consiliul Legislativ a precizat că este necesar ca art. 1 al. 4 să descrie în mod concret, explicit, clar și previzibil, care dezvăluiri ale încălcărilor de norme nu intră sub incidența legii avertizorilor. Textul legal nu stabileşte în mod clar şi previzibil graniţa dintre permis şi interzis în materia avertizărilor privind apărarea şi securitatea naţională, graniţă pe care avertizorul este obligat să o respecte, deşi nu o poate cunoaşte în mod cert.

Cum poate cunoaște o persoană (un avertizor) care sunt interesele pe care statul le consideră, la un moment dat, esențiale pentru securitatea națională și, în special, cele privind dotarea de război? Achiziționarea de fier vechi pe post de tehnică militară constituie sau nu, la un moment dat, o chestiune esențială pentru securitatea națională, care nu va putea fi dezvăluită de un avertizor? Se pare că da, potrivit actualului art. 1 al. 4 din lege.

Întrucât sunt lipsite de claritate și previzibilitate, textele art. 1 al. 4, 6 și 7 din lege încalcă art. 1 al. 5 din Constituție, deci sunt neconstituționale.

O înrăutățire a situației față de vechea lege – Avertizorul nu are voie să vorbească direct cu presa

Legea încă în vigoare, privind avertizările în interes public, Legea 571/2004, conţine o prevedere potrivit căreia o avertizare (dezvăluire) poate fi adresată direct presei, fără a mai fi necesar ca, în prealabil, avertizorul să fi sesizat alte autorităţi sau organisme. Legea veche acordă astfel avertizorului dreptul de a alege calea şi procedura prin care face avertizarea: ori foloseşte mai întâi calea sesizărilor ierarhice sau către diverse autorităţi, după care se adresează presei, ori se adresează direct presei, în paralel cu sesizarea altor autorități/organisme sau chiar fără a mai face, în prealabil, sesizări către alte organisme/autorităţi.

În articolul 19 din noua lege, pentru transpunerea directivei 2019/1937, se prevede că nu beneficiază de protecţia legală acordată avertizorilor orice persoană care se adresează direct presei cu o avertizare, ci doar cel care se adresează presei după ce a făcut o raportare internă sau cel care nu face în prealabil o raportare internă, dar are motive temeinice (pe care tot el trebuie să le dovedească) pentru care nu face raportarea internă, în sensul că raportarea internă ar fi fost inutilă, adică nu ar fi produs urmări (nu s-ar fi putut remedia încălcările de lege semnalate). Deci, acordarea sau nu a protecţiei prevăzute de lege pentru avertizorul care s-a adresat direct presei va depinde, în cele din urmă, în mod substanţial de o apreciere pur subiectivă a unei/unor persoane. Şi este foarte posibil ca motivele pe care avertizorul le-a apreciat ca fiind întemeiate pentru a se adresa direct presei să fie considerate ulterior, de alte persoane, cu drept de decizie, ca nefiind întemeiate.

Acest element subiectiv introdus, al existentei „motivelor intemeiate”, care este destul de instabil şi destul de greu de dovedit în practică, va descuraja pe avertizori să se adreseze direct presei, deoarece ei nu vor mai avea siguranţa (care există în prezent, în regimul Legii 571/2004) că în toate cazurile în care se vor adresa direct presei vor beneficia de protecţia acordată de lege.

Această prevedere face ca noua lege să ofere mai puțină protecție avertizorilor, în condițiile în care directiva europeană în materie dorește exact contrariul, adică să le ofere o protecție mai mare avertizorilor pentru a stimula avertizările. Articolul 25 al. 2 din directivă interzice ca, prin transpunerea sa în legislația internă a unui stat membru, să se diminueze nivelul de protecție acordat deja unui avertizor printr-o lege națională care există deja în respectivul stat membru. Din acest motiv, art. 19 este o prevedere neconstituțională, deoarece a fost adoptat cu încălcarea art. 25 al. 2 din directivă, ceea ce constituie și o încălcare a art. 148 al. 2 din Constituţie, care consacră prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne (prioritatea dreptului comunitar).

În plus, același articol 19, prin alineatul 2, contrazice primul alinat, spunând că totuși avertizorul nu poate să facă dezvăluiri publice decât la trei luni după ce a făcut o raportare prealabilă. Este evident că aceste contradicții dintre al. 1 şi 2 ale art. 19 duc la inaplicabilitatea textului legal: al. 1 prevede posibilitatea divulgării publice şi în anumite cazuri în care nu s-a făcut o raportare în prealabil, dar al. 2 nu mai permite acest lucru şi condiţionează strict divulgarea publică de efectuarea prealabilă a unei raportări şi de trecerea unui termen de 3 luni de la ea.

Directiva nu prevede niciun termen de aşteptare între data raportării şi data divulgării publice, nici de 3 luni, nici de 1 lună, nici de 1 zi, deci permite avertizorului să facă o divulgare publică de îndată ce a făcut raportarea. Însă legea de transpunere a directivei, prin sintagma menţionată mai sus, introduce un termen de 3 luni şi adaugă la directivă, în mod neconstituţional, o condiţie restrictivă suplimentară, neprevăzută în directivă, pentru efectuarea unei divulgări publice. Din cauza acestor contradicţii logice APADOR-CH consideră că articolul 19 este neconstituţional şi prin lipsa de claritate şi previzibilitate.

Pentru acest motive, APADOR-CH a cerut Avocatului Poporului să sesizeze Curtea Constituțională privind aspectele de neconstituționalitate din noua lege. Fiind o lege adoptată în procedura de urgență, sesizările de neconstituționalitate trebuie făcute în maximul două zile de la adoptarea legii, înainte de promulgare.

Citește solicitarea APADOR-CH adresată Avocatului Poporului

UPDATE 7 iulie 2022 – Avocatul Poporului ne răspunde după 7 zile că nu atacă legi neclare la CCR pe motiv că „Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”

***

Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă

Proiectul este derulat de APADOR-CH în parteneriat cu ActiveWatch și beneficiază de o finanțare în valoare de 95.754 euro, prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui website nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.

Circuitul unui proiect de lege, de la „naștere” până la adoptarea de către Guvern și trimiterea la Parlament

15/06/2022/în Buna guvernare, Resurse Utile, Slider /de Rasista

5 etape obligatorii pe care orice proiect de lege trebuie să le parcurgă de la idee până la adoptare în Guvern și de ce a iniția o lege nu echivalează cu a avea inițiativă legislativă

Pentru că se vorbește mult în spațiul public despre inițiative legislative, proiecte de legi, drafturi mai mult sau mai puțin finale și alte forme de agregare a unui text care se dorește juridic, am zis că ar fi util să vedem exact care sunt pașii pe care o lege trebuie să-i parcurgă, legal, de la dorința fierbinte a unei entități de a avea o lege mai bună, pe care și-o poate chiar scrie, până la adoptarea acestui text de către Guvern și trimiterea lui la Parlament. Căci, ca și în viață, și în domeniul legislativ nu e suficient să ai dorința de a scrie o lege, trebuie să ai și putința de a o propune Parlamentului. Iar această putință, constituțional, nu o are oricine.

Bunăoară, potrivit art. 74 din Constituţie, dreptul de iniţiativă legislativă aparţine doar următorilor subiecţi:

Guvernul
Senatorii (unul sau mai mulţi)
Deputaţii (unul sau mai mulţi)
Cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot

Același articol din legea fundamentală ne spune că în exercitarea acestui drept, Guvernul adoptă şi sesizează Parlamentul cu proiecte de legi, iar senatorii, deputaţii şi cetăţenii (cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot) pot avea doar propuneri legislative.

Ce este inițiativa legislativă și de ce diferă de inițierea unei legi

Același articol 74 din Constituţie ne spune și ce presupune inițiativa legislativă:

dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege/o propunere legislativă, pentru ca proiectul/propunerea să fie adoptat/ă de Parlament şi să devină lege.

Fără dreptul de a sesiza Parlamentul, nu se poate vorbi despre dreptul de inițiativă legislativă[1], care nu se poate confunda (deşi, se mai întâmplă, chiar zilele acestea) cu simpla iniţiere/redactare a unui proiect de lege. Aceasta din urmă nu conferă inițiatorului și dreptul de inițiativă legislativă, întrucât, potrivit art. 74 din Constituție, are iniţiativă legislativă doar cel care poate sesiza Parlamentul cu un proiect de lege/o propunere legislativă. Iar în urma dezbaterii din Parlament, proiectul/propunerea poate fi adoptat/ă sau respins/ă; în cazul adoptării, proiectul/propunerea va deveni lege.

Cu alte cuvinte, oricine poate să scrie un „draft” de lege, dar numai unii, prevăzuți în Constituție, pot să trimită draftul la Parlament ca să fie dezbătut și adoptat.

Pașii obligatoriu de urmat pentru adoptarea unei legi de către Guvern

Guvernul şi-a organizat printr-un regulament, aprobat prin HG 561/2009, modalitatea de exercitare a dreptului său constituțional de iniţiativă legislativă. Dreptul Guvernului de a adopta un astfel de regulament este prevăzut în art. 84 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, articol care stipulează că Parlamentul, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă, regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competenţă.

Cronologia de mai jos a fost realizată în baza Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională şi a Regulamentului amintit, aprobat prin HG 561/2009. Paşii (etapele) ce trebuie urmaţi de proiectul de lege sunt următorii (ca să fie bine!):

Etapa iniţierii proiectului de lege – cine poate fi inițiator
Etapa consultării publice şi a consultării preliminare interinstituţionale – se cere părerea societății
Etapa avizării interministeriale – se cere părerea ministerelor implicate
Etapa avizării extraministeriale – se cer ultimele avize
Etapa adoptării proiectului de lege în şedinţa de Guvern – numai după parcurgerea celorlalți pași

1Etapa iniţierii proiectului de lege – cine poate fi inițiator

Iniţiatorul proiectului elaborează prima formă (forma iniţială) a proiectului de lege^[2].

Iniţiator al proiectului poate fi un minister (de exemplu, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Comunicaţiilor) sau o altă autoritate a administraţiei publice, inclusiv o autoritate administrativă autonomă, astfel cum prevede art. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 [3]. Potrivit doctrinei din materia dreptului administrativ, SRI şi SIE intră în categoria autorităţilor administrative autonome, înțelesul dat de doctrină în mod constant noţiunii de „autoritate administrativă autonomă”, regăsindu-se, relativ recent, în definiția legală a acestei noțiuni dată prin art. 69 din Codul administrativ (OUG nr. 57/2019) ^[4].

2Etapa consultării publice şi a consultării preliminare interinstituţionale – se cere părerea societății

După elaborarea formei iniţiale, prima fază constă în desfășurarea a două feluri de consultări, care se deruleaza concomitent:

– consultarea publică (are loc potrivit Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională);

– consultarea preliminară interinstituţională (orice autoritate publică poate examina proiectul de lege publicat în condițiile descrise mai jos și poate prezenta iniţiatorului un punct de vedere în scris, dacă are observaţii şi propuneri care privesc aspecte de fond din aria proprie de competenţă).

Pentru derularea concomitentă a celor două forme de consultare, este necesar ca inițiatorul să publice pe site-ul său forma primară (inițială) a proiectului de lege, publicare care se face în condițiile prevăzute de Legea 52/2003 privind transparența decizională. De asemenea, inițiatorul trebuie să trimită proiectul de lege și Secretariatului General al Guvernului (SGG). În adresa de înaintare a proiectului către SGG, inițiatorul trebuie să menţioneze expres data la care proiectul a fost afişat pe site-ul său, în vederea consultării publice și interinstituționale^[5].

La primirea formei electronice a proiectului, SGG afişează de îndată, pe site-ul propriu, proiectul de act normativ.

Potrivit art. 7 din Legea 52/2003, anunţul referitor la elaborarea unui proiect de lege va fi adus la cunoştinţa publicului (de regulă, publicare pe propriul site al iniţiatorului), cu cel puţin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autorităţile publice (există o excepţie în art. 7 al. 13 din Legea 52/2003 – termenul de 30 zile poate fi scurtat).

Anunţul va cuprinde:

data afişării,
o expunere de motive,
un studiu de impact şi/sau de fezabilitate, după caz,
textul complet al proiectului legii,
precum şi termenul limită, locul şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de lege.

Este de remarcat faptul că, potrivit art. 7 din Legea 52/2003, etapa consultării publice are loc înainte de etapele avizării proiectului de către autorităţile publice (etapele nr. 3 și 4 – care vor fi prezentate mai jos).

Desfăşurarea procesului de consultare publică (cu cetăţenii şi cu asociaţiile legal constituite), ca și desfăşurarea procesului de consultare preliminară interinstituţională (cu orice autorități publice care doresc sa transmită puncte de vedere) cade în sarcina exclusivă a iniţiatorului acelui proiect de lege.

3Etapa avizării interministeriale – se cere părerea ministerelor implicate

După finalizarea etapelor de consultare (consultare publică şi consultare preliminară interinstituţională), urmează etapa de avizare interministerială.

În această etapă, iniţiatorul proiectului de lege (una dintre entităţile prevăzute la art. 1 din Regulament) trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestuia, în funcţie de obiectul reglementării (de regulă, avizul este solicitat ministerelor al căror domeniu de activitate interferează cu obiectul reglementării).

În acest sens, după epuizarea fazei de consultare, iniţiatorul are obligaţia de a transmite proiectul către instituţiile care, potrivit legii, urmează să-l avizeze. De asemenea, iniţiatorul trebuie să trimită proiectul şi SGG, împreună cu o adresă de înaintare, în care trebuie să menţioneze care sunt instituţiile avizatoare pe care le-a sesizat^[6]

Adresa de înaintare către SGG va cuprinde^[7], după caz:

proiectul de lege
expunerea de motive
în caz de transpunere a unei directive europene, tabelul de concordanţă între actul normativ comunitar propus să fie transpus şi proiectul de lege naţional care îl transpune (tabelul trebuie elaborat conform modelului prevăzut în anexa nr. 3 la Regulamentul aprobat prin HG 561/2009)
în cazul modificării/completării unei legi în vigoare, tabelul comparativ cuprinzând reglementarea în vigoare şi reglementarea propusă

La primirea proiectului de lege şi a documentelor ataşate (expunere de motive, tabel de concordanţă/tabel comparativ) SGG are obligaţia să le publice, de îndată, pe pagina de internet şi să verifice îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de Regulament (existenţa consultării publice, solicitarea/primirea avizelor necesare etc.), precum şi să ia măsurile necesare pentru îndreptarea încălcărilor procedurii prevăzute de Regulament^[8].

Instituţiile publice avizatoare trebuie să transmită avizul^[9] în termen de maximum 3 zile lucrătoare de când au înregistrat solicitarea. Depăşirea termenului se consideră aviz tacit^[10].

După primirea avizelor solicitate de la instituţii (de regulă, alte ministere decât cele două, de mai jos), proiectele de lege se transmit spre avizare, după caz:

Ministerului Finanţelor Publice
Departamentului pentru Afaceri Europene^[11]
Ministerului Justiţiei

Proiectele de lege se transmit Ministerului Justiţiei, în original, numai după obţinerea tuturor avizelor autorităţilor publice interesate în aplicare. Ministerul Justiţiei avizează proiectele exclusiv din punctul de vedere al legalităţii şi încheie operaţiunile din etapa de avizare interministerială^[12].

4Etapa avizării extraministeriale – se cer ultimele avize

După faza avizării interministeriale, urmează etapa avizării extraministeriale (avizarea proiectului de către alte entităţi decât ministerele şi cele asimilate ministerelor).

După finalizarea procesului de avizare interministerială a proiectului de lege, forma finală însoţită, dacă este cazul, de observaţiile instituţiilor avizatoare şi de nota justificativă privind nepreluarea acestora se transmite, prin grija iniţiatorului, în vederea obţinerii avizelor, dacă obţinerea acestora este obligatorie, conform dispoziţiilor legale în vigoare, după caz^[13]:

Curţii de Conturi a României
Consiliului Concurenţei
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
Consiliului Economic şi Social
Consiliului Superior al Magistraturii

După obţinerea avizelor necesare de la unele dintre instituţiile de mai sus (după caz, în funcţie de obiectul proiectului de lege), iniţiatorul trimite proiectul şi avizele la SGG. SGG are obligaţia să solicite de îndată avizul Consiliului Legislativ. Avizul Consiliului Legislativ este ultimul care se acordă, în ordine cronologică, unui proiect de lege, ceea ce presupune că proiectul poate fi trimis, pentru aviz, la Consiliul Legislativ numai după ce a primit toate celelalte avize necesare. Termenul general în care Consiliul Legislativ emite avizul cu privire la proiectul de lege este de 10 zile de la primirea solicitării^[14].

5Etapa adoptării proiectului de lege în şedinţa de Guvern – numai după parcurgerea celorlalți pași

Proiectul de lege, însoţit printre altele şi de fişa circuitului de avizare^[15], se înscrie de SGG pe agenda de lucru a şedinţei de Guvern numai după solicitarea şi, după caz, primirea tuturor avizelor necesare cu privire la respectivul proiect. În cazul oricărui proiect de lege, nu pot lipsi avizele de la Ministerul Justiţiei şi de la Consiliul Legislativ.

În cazuri excepţionale, primul-ministru poate aproba ca pe durata desfăşurării şedinţei Guvernului să fie luate în discuţie şi proiecte de legi neînscrise pe agenda de lucru, dacă acestea reclamă o decizie urgentă a Guvernului^[16]. Dar, faptul că pot fi discutate proiecte de lege neînscrise în agendă nu înseamnă că pot fi discutate proiecte care nu au avizele necesare. Chiar şi „luate peste rând”, proiectele discutate trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale privind conţinutul, etapele elaborării (inclusiv faza consultării publice) şi avizarea.

După ce este adoptat de Guvern, proiectul de lege va fi trimis, prin SGG, Parlamentului (după caz, Camerei Deputaţilor sau Senatului, ca primă Cameră sesizată), pentru declanşarea procedurii de dezbatere parlamentară, în vederea adoptării proiectului de lege de către Parlament şi, astfel, a transformării lui din proiect de lege în lege.

Reamintim că, potrivit art. 74 din Constituţie, numai Guvernul are dreptul de iniţiativă legislativă sub forma de proiecte de legi, nu şi ministerele sau organele administraţiei publice ori autorităţile administrative autonome. Aceste ministere şi instituţii/autorități pot numai să iniţieze redactarea de proiecte de lege, care sunt însă supuse controlului şi aprobării Guvernului. Doar Guvernul este cel care va decide dacă sesizează sau nu Parlamentul cu un proiect de lege şi care va fi forma finală a proiectului de lege cu care sesizează Parlamentul, indiferent de cine este iniţiatorul proiectului de lege.

Recapitulare și extemporal

Dacă ați ajuns până aici cu lectura și ați înțeles procesul, haideți să facem și un exercițiu aplicat. Citind știrea asta, care spune că pachetul de legi aștepta avizele de la ministere, determinați în ce etapă teoretică s-ar fi aflat acel pachet de legi și pe care dintre cele cinci o sărise? Ne puteți scrie ca de obicei pe office@apador.org. Cine răspunde corect primește titlul de cetățean informat 😉

[1] În acest sens, a se vedea și cele două lucrări prin care Constituția este comentată, lucrări publicate în 1992 și în 2004, adică imediat după adoptarea și, respectiv, revizuirea Constituției:

1) Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituția României – Comentată și adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992, p. 170, din care cităm: „Inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentul cu un proiect de lege sau cu o propunere legislativă. Acestui drept îi corespunde obligația Parlamentului de a declanșa mecanismul procedurii legislative, supunând proiectul sau propunerea dezbaterii în comisii și în plenul Camerei sesizate.“

2) Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, p. 133, din care cităm: „Inițiativa legislativă presupune dreptul unor subiecte de drept calificate de a sesiza una din Camerele Parlamentului și obligația Camerei respective de a se pronunța asupra acestei sesizări, adoptând-o sau respingând-o.”

^[2] După cum am precizat, inițierea unui proiect de act normativ nu este același lucru cu “inițiativa legislativă”, care, potrivit art. 74 din Constituție, presupune existența dreptului de a sesiza direct Parlamentul pentru adoptarea respectivului proiect de act normativ. Numai Guvernul, senatorii, deputații sau cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot au dreptul de inițiativă legislativă.

[3] Art. 1 lit. a din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 prevede:

“Art. 1. – Au dreptul să iniţieze proiecte de documente de politici publice şi proiecte de acte normative, în vederea adoptării/aprobării de către Guvern, conform atribuţiilor şi domeniului lor de activitate, următoarele autorităţi publice:

a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome.”

^[4] Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ român – Partea generală, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 190-192; Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ – Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2004, p. 126, 134. Este de menționat că prevederile art. 69-71 din Codul adminstrativ (OUG 57/2019) confirmă integral susținerile din doctrina anteriroară adoptării Codului administrativ, cu privire la înțelesul noțiunii de „autoritate adminsitrativă autonomă”.

^[5] Art. 15 al. 3 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 si Anexa 1 la acest regulament

^[6] Art. 17 al. 1 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009 si Anexa 2 la acest regulament

^[7] Art. 17 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[8] Art. 19 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[9] Potrivit art. 21 al. 1 si 3 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009, avizul poate fi:

-favorabil, fără observaţii

-favorabil, cu observaţii şi propuneri

-negativ, caz în care trebuie motivat

În situaţia în care proiectul a fost avizat cu observaţii şi propuneri sau avizat negativ, iniţiatorul va întocmi o notă justificativă care să cuprindă modalitatea de însuşire sau, după caz, argumentele care au condus la neînsuşirea observaţiilor şi propunerilor.

^[10] Art. 21 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[11] Departamentul Afaceri Europene este structura din cadrul Instituţiei Preşedintelui care asigură îndeplinirea atribuţiilor ce revin şefului statului prin Constituţie în domeniul afacerilor europene. Acest domeniu cuprinde toate ariile politice de competenţă ale Uniunii Europene, după cum sunt definite în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Altfel spus, departamentul coordonează la nivelul Administraţiei Prezidenţiale acţiunile din domeniul politicilor europene – a se vedea: https://www.presidency.ro/ro/administratia-prezidentiala/departamente/departamentul-afaceri-europene

^[12] Art. 20 al. 7 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[13] Art. 22 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[14] Art. 24 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

^[15] Pentru fiecare proiect de lege finalizat și adoptat de Guvern, există (ar trebui să existe) și la inițiator, și la SGG o fişă a circuitului de avizare, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5 la Regulamentul aprobat prin HG 561/2009. În această fișă se consemnează:

-cine este inițiatorul proiectului

-cine sunt avizatorii

-la ce dată a fost solicitat fiecare aviz

-la ce dată a fost obținut fiecare aviz

-la ce dată proiectul a fost trimis la SGG pentru a fi pus pe agenda de lucru a ședinței de Guvern în care urmeaza sa fie dezbatut și, eventual, aprobat.

^[16] Art. 40 al. 2 din Regulamentul aprobat prin HG 561/2009

Legile siguranței naționale nu sunt secrete, ar trebui puse în dezbatere publică

01/06/2022/în Buna guvernare, Transparenta /de Rasista

APADOR-CH le cere președintelui, premierului și coaliției de guvernare să respecte Constituția și legile țării și să facă publice proiectele de legi privind funcționarea serviciilor de informații și securitatea națională, despre care există dezbateri în spațiul public, dar nu și informații concrete oficiale. Potrivit Legii 52/2003 privind transparența decizională, orice proiect de lege trebuie pus 30 de zile pe site-ul inițiatorului, în dezbatere publică, înainte de a fi adoptat de Guvern. Chiar dacă aceste proiecte se referă la servicii, ele nu au un regim special față de alte proiecte de lege, nu sunt secrete!
Conform unor știri de presă apărute ieri, SRI ar urma să capete puteri sporite în societate, unele dintre prevederile vehiculate în media fiind de natură să îngrijoreze, prin potențialul lor de a încălca drepturi și libertăți fundamentale. Într-o societate democratică nu este normal ca legile să fie discutate „pe surse”, deci cu atât mai îndreptățită reacția societății civile la aceste zvonuri.
Nu este prima dată când societatea civilă e lăsată să înoate într-un bazin gol, dând impresia că s-ar agita degeaba, pentru ca apoi politicienii să vină cu scuze de genul „era doar un draft”. De data asta este evident că pachetul legilor siguranței naționale se află într-o formă sau alta în dezbaterea partidelor, care s-au lăudat public că „le au”, dar nu înțeleg să joace democratic și să le supună unei dezbateri publice reale, așa cum merită întreaga societate.
Așadar, domnilori politicieni, dați drumul la apă în bazin, nu ne tratați ca pe niște copii cărora le faceți un bine cu forța, că nu e cazul, chiar dacă azi e 1 Iunie!

Guvernul vrea să ne bage într-un Nor neconstituțional

26/04/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Curtea Constituțională a spus încă din 2015 că SRI, STS și alte instituții din domeniul apărării, informațiilor sau aplicării legii nu pot fi implicate în securizarea rețelelor cibernetice naționale; APADOR-CH cere ca prin actul de înființare a Cloud-ului Guvernamental să fie înființată și o entitate civilă nouă care să-l gestioneze, constituțional

Ordonanța de urgență prin care Guvernul dorește să cheltuiască banii de la PNRR, pentru viitorul Cloud Guvernamental, a stârnit mai multe reacții negative chiar de la instituții publice care ar trebui să îmbrățișeze ideea. Conform informațiilor din presă, mai multe instituții importante din România (Evidența Persoanelor, Pașapoartele, Permise și Înmatriculări, Poliția de Frontieră, Poliția Română, Imigrările, Registrul Comerțului, Curtea Constituțională, DNA, DIICOT) ar fi reticente să pună în viitorul Cloud Guvernamental datele cu care lucrează. Explicațiile vehiculate țin de implicarea SRI și STS în gestionarea acestui cloud, două instituții militarizate și cu activitate secretizată, împreună cu care Guvernul dorește să facă Cloud-ul, conform proiectului de Ordonanță de Urgență.

Deoarece respectiva ordonanță încă se află în dezbatere publică, APADOR-CH solicită Ministerului Cercetării, Inovării și Digitalizării, ca inițiator al proiectului de act normativ privind cloud-ul guvernamental, ca asigurarea securității cibernetice pentru viitorul Cloud guvernamental (care este o infrastructură critică) să nu se facă nici de SRI, nici de STS, ci de către o entitate civilă, care să funcţioneze integral pe baza controlului democratic și care nu desfăşoară activităţi în domeniul informaţiilor, al aplicării legii sau al apărării, precum și nici nu reprezintă o structură a vreunui organism care activează în aceste domenii.

Curtea Constituțională a României (CCR) a precizat încă de acum 7 ani, prin decizia nr. 17/2015, că respectarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul la inviolabilitatea secretului corespondenţei, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal sunt valori fundamentale care trebuie să reprezinte principii directoare ale politicii de securitate cibernetică la nivel naţional.

În acest sens, CCR a apreciat că

pentru asigurarea unui climat de ordine, guvernat de principiile unui stat de drept, democratic, înfiinţarea sau identificarea unui organism responsabil cu coordonarea problemelor de securitate a sistemelor şi reţelelor cibernetice, precum şi a informaţiei, care să constituie punctul de contact pentru relaţionarea cu organismele similare din străinătate [aşa cum prevede art. 10 alin. (4) din lege], inclusiv al cooperării transfrontaliere la nivelul Uniunii Europene, trebuie să vizeze un organism civil, care să funcţioneze integral pe baza controlului democratic, iar nu o autoritate care desfăşoară activităţi în domeniul informaţiilor, al aplicării legii sau al apărării ori care să reprezinte o structură a vreunui organism care activează în aceste domenii”. (par. 48 din decizia nr. 17/2015 a CCR)

În raport de decizia nr. 17/2015 a CCR, este evident că nici SRI și nici STS, precum și entitățile înființate în cadrul acestor structuri (de exemplu, Centrului Național Cyberint al SRI), nu îndeplinesc condițiile stabilite de CCR, și anume ca organismul care se va ocupa de securtiatea cibernetică a sistemului cloud să fie unul civil și fără legătură cu domeniul informațiilor, al aplicării legii sau al apărării.

Este de menționat că Directoratul Național de Securitate Cibernetică (DNSC) nu poate fi desemnat pentru a asigura securitatea cibernetică a viitorului Cloud guvernamental, întrucât, potrivit legii sale de organizare (OUG nr. 104/2021) este un organism cu rol de supraveghere și control, astfel că nu poate exercita și o activitate nemijlocită de protejare a cloud-ului, activitate pe care tot el ar trebui să o controleze ulterior (ar fi un conflict de interese, executantul și controlorul fiind aceeași persoană).

Având în vedere că entitea civilă care trebuie să asigure securitatea cibernetică pentru viitorul Cloud guvernamental nu există încă, APADOR-CH solicită înființarea unei astfel de entități civile chiar prin actul normativ care reglementează Cloud-ul guvernamental sau printr-un act normativ distinct, care însă să intre în vigoare odată cu reglementarea privind Cloud-ul guvernamental.

UPDATE 20 iunie 2022 – În lunile scurse de la transmiterea acestui punct de vedere către Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, proiectul nu numai că nu s-a îmbunătățit, dar conține și alte potențiale încălcări ale drepturilor omului, după cum reiese din draftul publicat pe site-ul ministerului, în ziua dezbaterii publice programate pentru ora 16.00. APADOR-CH a semnat această poziție comună de protest la adresa proiectului, alături de mai multe organizații neguvernamentale.

Cât durează să îndrepți o lacună legislativă

06/04/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Au trecut fix doi ani de la sesizările APADOR-CH, făcute către Parlament și AVP, pentru introducerea în Legea poliției a unei durate maxime a măsurii conducerii unei persoane la sediul poliţiei (măsură privativă de libertate similară, în esență, cu reținerea)

Parlamentul a îndreptat, în sfârșit, lacuna din Legea poliției, care permitea ca durata conducerii la sediul poliției să fie nedeterminată și, prin aceasta, imprevizibilă. Conform proiectului de lege votat la 5 aprilie 2022 de Camera Deputaților, cameră decizională, poliția nu va mai putea ține o persoană la secție pentru identificare și verificări mai mult de 8-12 ore. Această modificare a fost făcută ca urmare a sesizărilor făcute în martie 2020 de APADOR-CH, atât către parlamentari, dar și către Avocatul Poporului.

Cum a fost legiferată privarea de libertate pe perioadă nedeterminată

Precedenta modificare a Legii nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, din ianuarie 2020, aducea noutăți în privința conducerii administrative la sediul poliţiei: procedura conducerii, drepturile persoanei conduse, căile de atac împotriva măsurii etc. Din păcate, legea nu mai prevedea și durata maximă a acestor proceduri administrative, care în vechea variantă a legii, era de 24 de ore.

APADOR-CH a purtat atunci o corespondență cu MAI, din care a rezultat că proiectul plecase din minister cu prevederea ca durata acelei măsuri să fie de maximum 8-12 ore, adoptată ca atare și de Senat, dar la Camera Deputaților fusese scos termenul și înlocuit cu „de îndată”, o sintagmă vagă care putea da naștere la interpretări și deci abuzuri la adresa celui privat de libertate, așa cum spune și CEDO.

Avocatul Poporului dă curs cererii APADOR-CH și atacă legea la CCR

APADOR-CH a semnalat parlamentarilor această scăpare – ei ar fi putut să-și îndrepte greșeala printr-o nouă inițiativă legislativă – dar, pe lângă acest demers, a sesizat și Avocatul Poporului, cerându-i să atace legea la CCR, pe motiv că o măsură privativă de libertate este reglementată evaziv și imprevizibil, întrucât lipsește din lege durata maximă a privării de libertate.

În aprilie 2020, AVP ne-a anunțat că a dat curs solicitării noastre și a sesizat CCR.

Conform fișei care arată traseul legislativ al proiectului în Parlament, abia în septembrie 2021 Senatul a adoptat din nou modificarea Legii poliției, reintroducând durata maximă de 8-12 ore pentru măsura conducereii la sediul poliției. La aceeași dată, proiectul și-a început așteptarea și în Camera Deputaților.

După obținerea avizelor favorabile de la toate comisiile, și o serie de amendamente care ar fi scurtat perioada la 3-4 ore în loc de 8-12 ore, proiectul a fost adoptat și de Camera Deputaților, la 5 aprilie 2022, după doi ani de așteptare.

Conform datelor existente pe site-ul Camerei Deputaților, proiectul a fost adoptat în forma trecută de Senat, amendamentele de scurtare a perioadei, formulate în Comisia de apărare, fiind respinse.

Așadar, după doi ani de așteptare, lacuna legislativă sesizată de APADOR-CH în martie 2020 a fost reparată de Parlament.

Și prin adoptarea acestei legii, care urmează să fie promulgată de președinte, ramâne valabilă regula că, în cazul unei persoane conduse la sediul poliției, trebuie efectuate, de îndată: a) identificarea persoanei; b) verificarea situației de fapt; c) luarea măsurilor legale, după care persoanei trebuie să i se permită să părăsească sediul poliției, de îndată ce identificarea, verificarea situației si luarea măsurilor s-au finalizat.

Cu titlu de exceptie (nu ca regulă), în cazul în care verificarea situației de fapt și luarea măsurilor legale nu pot fi finalizate de îndată, durata lor poate fi prelungită fără a depăși un termen de 8 ore de la momentul inițierii deplasării la sediul poliției.

De asemenea, tot cu titlu de exceptie, dacă identitatea persoanei nu a putut fi stabilită în maximum 8 ore de la inițierea deplasării la sediul poliției, durata măsurii conducerii se poate prelungi pâna la maximum 12 ore, în vederea finalizării activităților de identificare, verificare a situației de fapt și de luare a măsurilor legale.

Dacă cele treei categorii de activități (identificare, verificare, luare de măsuri) nu pot fi finalizate față de o persoană în maximum 12 ore de la momentul inițierii deplasării la sediul poliției, persoanei va trebui să i se permita să părăsească sediul poliției unde a fost condusă. În caz contrar, persoana va fi victima infractiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 Cod penal). De asemenea, va fi victimă a acestei infracțiuni orice persoană care este condusă la sediul poliției și care este ținută mai mult decât timpul necesar pentru finalizarea celor 3 activități (identificare, verificare situație de fapt, luare de măsuri legale), chiar dacă, în această situație, termenele de 8 sau 12 ore nu au expirat.

Articolele modificate din lege – forma adoptată de Senat și Camera Deputaților

Alineatul (4) se modifică și va avea următorul cuprins:

„(4) Verificarea situației de fapt și, după caz, luarea măsurilor legale față de persoana condusă la sediul poliției se realizează de îndată, fără a depăși un termen de 8 ore de la momentul inițierii deplasării.”

Dupa alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin.(4’), cu următorul cuprins:

1 ^„(4 ) În situația în care identitatea persoanei nu a putut fi stabilită în termenul prevăzut la alin.(4), acest termen se prelungește cu perioada necesară stabilirii identității, verificării situației de fapt și, după caz, luării măsurilor legale, fără a depăși un termen de 12 ore de la momentul inițierii deplasării.”

Cine vrea să ne bage în război fără încuviințarea Parlamentului?

09/03/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Sub pretextul reglementării încă unei situații excepționale, un proiect de lege dat „pe surse” în spațiul public conține elemente periculoase și neconstituționale care anulează democrația și deschide ușa dictaturii militare; Constituția României are deja suficiente prevederi clare pentru situații de război

Un proiect de lege care pretinde modificarea unor acte normative din domeniul securității naționale circulă neoficial în spațiul public de mai multe zile. Neoficial întrucât el nu apare pe vreunul din site-urile autorităților (în dezbatere publică), însă a fost recunoscut de Ministerul Apărării Naționale, care spune că nu ar mai fi de actualitate. După o rețetă deja verificată – lansezi un „proiect” ca să testezi opinia publică și dacă nu țipă nimeni îl faci lege – proiectul care aparent n-ar mai fi de actualitate a inflamat publicul pe motiv că ar chema la arme, în caz de război, toți bărbații cu vârste între 18 și 60 de ani.

Un aspect foarte grav din proiect este faptul că inventează o nouă stare excepțională – situația de criză în domeniul securității și apărării naționale – stare care ar putea fi declarată fără avizul Parlamentului, doar de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) și care astfel ar putea parafa intrarea țării într-un eventual război.

Câte stări excepționale avem și de ce ne mai trebuie una?

Mai exact, în proiect se prevede modificarea Legii 45/1994, a apărării naționale, cu un articol 8/1 care definește „situația de criză” prin existența sau riscul unor perturbări a condițiilor normale de desfășurare a vieții sociale în urma unor incidente, naționale sau internaționale, sau din cauza unor vulnerabilități sau amenințări. Definiția acestei noi stări este de altfel destul de generală, încât include și perturbarea sau amenințarea stabilității politice, ceea ce poate însemna orice, pe cale de interpretare.

Noua găselniță a MApN – situatia de criză – pare a fi inclusă în definițiile celorlalte stări excepționale, prevăzute deja de legislația țării. Avem starea de asediu, de urgență, de mobilizare și de război, prevăzute în Constituție (la articolul 63 al. 1), plus starea de alertă în care am fost până mai ieri, prevăzută în Legea 55/2020. Se pune întrebarea firească de ce mai era nevoie de încă o stare excepțională, a cărei definiție conține suprapuneri cu stările deja legiferate și are mare potențial de abuz, prin aceea că scoate Parlamentul din circuitul de avizare?

De exemplu, definițiile celorlalte stări excepționale prevăzute de OUG 1/1999 sunt suficient de acoperitoare și în caz de pregătire pentru război:

Starea de asediu se instituie „pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială a statului.”

Starea de urgență se instituie și în cazul „existenţei unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale.”

De asemenea, mai există, conform Legii 355/2009, starea de mobilizare, care reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare ce se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar, planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care poate afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi democraţia constituţională.

Toate aceste stări excepționale deja reglementate trebuie încuviințate sau declarate de Parlament, în timp ce noua situație excepțională nu mai presupune vreun rol al Parlamentului, ea putând fi declarată de către CSAT (autoritate administrativă din cadrul puterii executive), la propunerea ministrului apărării și cu avizul premierului.

APADOR-CH consideră că trebuie eliminat articolul 8/1 din proiectul de modificare a legii apărării naționale sau definirea „stării de criză” trebuie să fie clară, precisă, distinctă de celelalte stări excepționale deja legiferate de Constituție, și să permită desfășurarea normală a vieții politice într-o societate democratică. Posibilitatea ca armata să intervină atunci când este în pericol „stabilitatea politică” ține de regimurile totalitare, nu de cele democratice. În plus, dacă se dorește menținerea art. 8/1, el trebuie să prevadă, cel putin, ca declararea „situației de criză” să fie încuviințată în prealabil de Parlament. Este neconstituțională o reglementare care exclude Parlamentul din procedura declarării/instituirii unei situații excepționale.

Răspunsul MApN la comunicatul APADOR-CH

*sursa foto Alexei Talimonov

Căutarea persoanelor dispărute s-ar putea face, neconstituțional, prin percheziții domiciliare la orice oră și fără mandat de la judecător

23/02/2022/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Comisiile juridică și de apărare din Camera Deputaților îi îndeamnă pe deputați să voteze Proiectul de lege privind căutarea persoanelor dispărute, care are cel puțin un articol neconstituțional; APADOR-CH cere Senatului să îndrepte această greșeală

Proiectul legii privind căutarea persoanelor dispărute a intrat în linie dreaptă, în procesul de adoptare, urmând să fie pus pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, după ce a primit avize favorabile de la toate comisiile. Ultima avizare favorabilă a venit de la comisiile juridică și de apărare, care au adoptat la 15 februarie un raport comun în acest sens.

Concret, raportul celor două comisii acceptă o prevedere din proiectul de lege (art. 33 al. 2) potrivit căreia percheziţionarea domiciliului unei persoane se poate face şi fără autorizaţia judecătorului, fiind suficient acordul persoanei din locuinţa percheziţionată.

APADOR-CH a atras atenția deja, prin recomandările transmise în luna decembrie 2021, că acest articol este neconstituțional, dacă va fi adoptat în forma propusă în proiect. Constatăm, din raportul comun al celor două comisii, că articolul a rămas nemodificat, deci este foarte probabil că deputații vor vota legea ca atare.

De ce este neconstituțională percheziția fără autorizația judecătorului

Potrivit definiţiei percheziţiei domiciliare din Codul de procedură penală (art. 157, art. 158 al. 3, art. 159 al. 8, 12, 14 lit. c din Codul de procedură penală, care reprezintă „dreptul comun” în materie de percheziţie domiciliară), activitatea de căutare a unei persoane într-o locuinţă („verificarea prezenței fizice în acel spațiu a persoanei căutate”), constituie percheziţie domiciliară.

Constituția României prevede la articolul 27 că pentru efectuarea unei percheziţii domiciliare nu este suficient acordul deţinătorului locuinţei, ci este obligatorie existenţa unei autorizaţii emise de judecător. De asemenea, percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante, prevedere constituţională care nu se reflectă, deşi trebuia, în conţinutul art. 33 al. 2 din proiect. Concret trebuia prevăzut în articolul din proiect un interval orar în care se puteau face, de regulă, „verificările” în locuința unei persoane.

Desigur, în situația de excepție în care este necesară înlăturarea unei primejdii privind viața sau integritatea corporală a unei/unor persoane din acel spațiu, pătrunderea în spațiul respectiv se va face nu în condițiile art. 33 al. 2 din proiect – care ridică problemele de constituţionalitate menţionate mai sus -, ci ale art. 33 al. 3 din proiect, adică la orice oră și fără autorizare de la judecător (teză conformă cu art. 27 al. 2 lit. b) din Constituție).

Cu alte cuvinte, deputaților li se cere să ignore Constituția și să transforme excepțiile în normă, legiferând perchezițiile domiciliare la orice oră și fără mandat judecătoresc, indiferent de situație.

În cazul, cel mai probabil, în care proiectul de lege va fi adoptat în această formă la Camera Deputaţilor, APADOR-CH solicită Comisiei juridice din Senat (camera decizională) să remedieze aceste deficienţe, având în vedere şi recomandările scrise trimise de APADOR-CH celor două Camere ale Parlamentului.