Câteva recomandări pentru anunţatele ordonanţe de urgenţă privind Codul penal
Guvernul a anunţat public iminenţa adoptării unor ordonanţe de urgenţă prin care va modifica şi Codul penal, cel puţin sub două aspecte: majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni şi eliminarea posibilităţii liberării condiţionate pentru anumite infracţiuni.
Nu vom vorbi aici despre o altă ordonanţa de urgenţă anunţată tot ca iminentă, prin care se instituie obligaţia achiziţionării cartelelor preplătite „doar cu buletinul”, deoarece am publicat anterior o analiză pe această temă.
Desigur, majorarea (sau micşorarea) unor pedepse sau stabilirea regulilor pentru liberarea condiţionată ţin de politica penală a unui stat, care este atributul Guvernului şi Parlamentului, potrivit competenţelor constituţionale ale fiecăruia.
Problema este cum se realizează în practică modificările anunţate ale legislaţiei penale, şi anume:
A. Majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni (în principal, sunt avute în vedere cele privind libertatea sexuală şi traficul de persoane).
- efectul referendumului din 26 mai
- majorarea limitelor minime de pedeapsă
B. Modificarea regulilor liberării condiţionate
- de ce nu ar trebui interzisă automat liberarea condiționată, nici prin lege, nici prin ordonanță de urgență
- cum s-ar putea rezolva prin decizii ale instanței în cazul anumitor categorii de condamnați
A. Majorarea pedepselor pentru unele infracţiuni (în principal, sunt avute în vedere cele privind libertatea sexuală şi traficul de persoane).
Unii aplaudă această idee, alţii o contestă ca fiind ineficientă. Dincolo de această dispută, se ridică şi unele probleme „tehnice”:
- Recentul referendum naţional din 26 mai 2019, care nu ridică probleme de constituţionalitate pentru întrebarea nr. 2, a stabilit că nu se pot adopta ordonanţe de urgenţă „în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare”. Deci, pedepsele nu pot fi majorate sau micșorate prin ordonanță de urgență, pentru că așa s-a stabilit la referendumul amintit.
Chiar dacă este vorba despre un referendum consultativ, care nu duce automat la modificarea Constituţiei, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (CCR) nu exclude posibilitate declarării ca neconstituţionale a unei legi sau ordonanţe care contravine voinţei populare exprimate printr-un referendum.
Astfel, prin decizia CCR nr. 682/2012 a fost recunoscută, pentru referendumul consultativ, o forţă juridică mai mare decât cea pe care o are un simplu sondaj naţional de opinie. În acest sens, în paragraful 1.12 din decizia 682/2012 se precizează că nu ar mai fi posibilă o legiferare contrară celor stabilite prin referendumul consultativ („…reglementarea unor prevederi prin care se tinde la o soluţie legislativã care nu respectã voinţa exprimatã de popor la referendumul consultativ menţionat este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1, 2 şi 61.”). (vezi mai mult)
Este adevărat că nu întotdeauna CCR a ţinut cont de principiul exprimat în decizia de mai sus, exemplu fiind acceptarea unor reglementări care permit un parlament cu peste 300 de parlamentari, deşi printr-un referendum naţional validat de CCR s-a stabilit că Parlamentul nu poate avea mai multe de 300 de parlamentari.
Dar, nimic nu împiedică CCR să revină la respectarea principiului exprimat în decizia 682/2012 şi să declare neconstituţională o ordonanţă de urgenţă care contravine celor stabilite printr-un referendum naţional.
Oricum, Avocatul Poporului va trebui să atace la CCR viitoarea ordonanţă de urgenţă, cel puţin pentru acest motiv.
- De câte ori se discută despre majorarea unor pedepse prevăzute de lege, argumentul principal este că instanţele dau pedepse prea mici. Dar, în practică, acest lucru se întâmpla datorită unei tendinţe a instanţelor de a da pedepse orientate spre minimul special (limita minimă de pedeapsă prevăzută în lege pentru o anumită infracţiune).
De exemplu, dacă legea prevede o pedeapsă de la 1 la 5 ani, dacă pedeapsa aplicată de instanţe este de 1 an (=minimul special), cauza acestei pedepse mici nu este că maximul special este de 5 ani, ci faptul că minimul este de 1 an şi nu mai mare.
Dacă s-ar majora cu 5 ani o pedeapsă prevăzută în lege de la 1 la 5 (dată că exemplu mai sus) şi s-ar ajunge ca legea să prevadă pedeapsa de la 1 la 10 ani (creşterea maximului special). Va putea împiedica însă această creştere a maximului la 10 ani că instanţa să aplice o pedeapsă de 1 an? Nu, nicidecum, deoarece minimul rămâne tot de 1 an. Deci, practic, degeaba se majorează maximul pedepsei, dacă minimul rămâne acelaşi.
Ce ar trebui făcut pentru o reală înăsprire a sancţionării unor infracţiuni? Primul şi cel mai important lucru ar fi majorarea limitei minime de pedeapsă (minimul special) pentru respectiva infracţiune.
Revenind la exemplul dat. Dacă o pedeapsă prevăzută de lege nu ar fi de la 1 la 5 ani, ci de la 3 la 5 ani, atunci judecătorul, chiar într-un acces de blândeţe, nu ar mai putea dispune, de regulă, pedepse mai mici 3 ani.
În cazul traficului de persoane, cu diferitele sale variante, în art. 210-217 din Codul penal sunt prevăzute diferite pedepse, unele de la 2 la 7 ani, altele de la 3 la 10 ani, altele de la 5 la 12 ani. Dacă s-ar majora doar maximul acestor pedepse (cel de 7, 10 sau 15 ani) iar minimul ar rămâne acelaşi, pedepsele aplicate de instanţe ar putea să nu sufere nicio modificare esenţială faţă de cele din prezent, deoarece minimul pedepselor ar rămâne acelaşi şi ar putea fi aplicat, în continuare, de instanţe.
De aceea, pentru o reală înăsprire a regimului sancţionator al unei infracţiuni, ar trebui majorat, în primul rând, minimul de pedeapsă prevăzut în lege pentru acea infracţiune. Respectiv, în cazul unei pedepse de la 2 la 7 ani, ar putea fi prevăzut un minim mai mare, de exemplu, de la 4 la 7 ani. În loc de o pedeapsă de la 3 la 10 ani, ar putea fi prevăzută una de la 6 la 10 ani, iar în loc de o pedeapsă de la 5 la 12 ani, ar putea fi prevăzută una de la 8 la 12 ani.
Tot aşa, în cazul infracţiunilor la libertatea sexuală, mult mai eficientă ar fi o politică penală privind sancţionarea lor mai severă dacă, pe lângă majorarea maximului, s-ar proceda şi la majorarea minimului fiecăreia dintre infracţiunile avute în vedere. De exemplu, în locul pedepselor al căror minim este de 1 an, 2 ani, 3 ani, 7 ani, ar putea fi prevăzute pedepse cu un minim de 3 ani, 4 ani, 5 ani, 10 ani. După cum am mai precizat, simpla majorare doar a maximului unei pedepse, fără o majorare corespunzătoare şi a minimului acelei pedepse, nu va avea efecte reale în practică
B. Modificarea regulilor liberării condiţionate
Din informaţiile existente în spaţiul public până în prezent, rezultă că Guvernul intenţionează să interzică prin lege liberarea condiţionată pentru anumite categorii de infracţiuni, din cele grave/foarte grave.
Efectul liberării condiţionate este că un condamnat la pedeapsă închisorii va putea fi pus în libertate mai devreme decât prevede hotărârea de condamnare. Liberarea condiţionată este o măsură, evident, pe placul condamnatului. Dar, victima, pe placul ei când se face? Nu ar trebui să existe un echilibru just între satisfacţia condamnatului şi satisfacţia victimei?
În sistemul actual al Codului penal, se poate ajunge ca un condamnat să fie eliberat din închisoare şi după executarea efectivă a jumătate din pedeapsa aplicată de instanţă. Iar aceasta poate pune în discuţie cât valorează o hotărâre definitivă de condamnare, dacă ulterior, pedeapsa stabilită printr-o astfel de hotărâre care ar trebui să aibă putere de lucru judecat (inclusiv în privinţa cuantumului pedepsei aplicate) este practic redusă, în faza executării, până la jumătate. Pentru detalii, a se vedea acest articol.
Din punct de vedere „tehnic”, anunţata ordonanţă de urgenţă privind noul regim al liberării condiţionate, ar trebui să aibă în vedere următoarele probleme:
- Modificarea ar trebui dispusă prin lege, nu prin ordonanţă de urgenţă. De ce? Pentru că domeniul în care se intervine prin ordonanţă de urgenţă poate fi încadrat în „domeniul infracţiunilor şi pedepselor”, domeniu cu privire la care s-a stabilit prin referendumul din 26 mai 2019 că nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă (o prezentare mai detaliată privind efectul referendumului s-a făcut în prima parte a acestei analize). Pentru că, în esenţă, este vorba despre o nouă pedeapsă ce trebuie prevăzută în Codul penal (condamnarea fără posibilitatea liberării condiţionate).
În loc de ordonanţă de urgenţă, reglementarea ar putea fi făcută printr-o lege adoptată în procedură de urgenţă (parlamentarii să lase puţin deoparte celelalte proiecte de legi şi să dezbată şi să adopte acest proiect de lege, cu prioritate maximă).
- Nu ar trebui ca prin lege să se interzică automat liberarea condiţionată pentru anumite categorii de infracţiuni. De ce? Pentru că interzicerea automată, prin lege, unor drepturi sau facilităţi va putea duce la o hotărâre CEDO de condamnare pe acest motiv, al interzicerii automate. Există, în acest sens, exemplul interzicerii automate a drepturilor părinteşti, care era prevăzută în Codul penal în cazul aplicării unor pedepse de o anumită gravitate. CEDO a stabilit că nu se pot interzice astfel de drepturi prin lege, în mod automat, ci este nevoie ca judecătorul cauzei să stabilească, de la caz la caz, în funcţie de persoana inculpatului şi de conţinutul concret la infracţiuni, dacă este sau nu necesară interzicerea drepturilor.
Chiar dacă nu există un drept la liberare condiţionată, ci doar o vocaţie (adică liberarea condiţionată se poate acorda cuiva, dar nu este obligatoriu să fie acordată) este foarte probabil că şi în cazul unei interdicţii absolute de a avea vocaţia (posibilitatea) de a solicita liberarea condiţionată, CEDO să considere că este o restrângere excesivă. Această pedeapsă (condamnare fără posibilitatea liberării condiţionate) ar trebui să poată fi acordată de judecător, conform aprecierii sale şi nu să opereze automat.
De aceea, în noua reglementare privind aplicarea unei pedepse fără posibilitatea liberării condiţionate ar trebuie prevăzut, cumulativ:
- a) că în anumite cazuri (care trebuie detaliate), instanţa de judecată, ţinând cont, printre altele, de persoana inculpatului şi de conţinutul concret al infracţiunii, poate să dispună condamnarea la pedeapsă închisorii fără posibilitatea liberării condiţionate. Deci, aplicarea acestei pedepse fără posibilitatea liberării condiţionate trebuie lăsată la aprecierea judecătorului şi nu trebuie să opereze automat.
- b) condamnarea fără posibilitatea liberării condiţionate ar putea fi prevăzută în cazul recidiviştilor (pentru că, în proporţie covârşitoare ei au beneficiat, la prima condamnare de liberare condiţionată; la a doua condamnare nu ar mai trebui) sau al celor nerecidivişti, dar care au comis infracţiuni grave sau foarte grave (de exemplu, omor, viol, trafic de persoane şi listă ar putea continua, în funcţie de cum apreciază legiuitorul=parlamentul).
Şi, dacă tot se iau măsuri de înăsprire a pedepselor, Guvernul ar trebui să ia, tot de urgenţă, şi măsurile necesare pentru asigurarea numărului necesar de spaţii de detenţie corespunzătoare. În prezent, Guvernul este în urmă cu realizarea planului de acţiune comunicat Comitetului de Miniştri (în urma condamnării CEDO în cauza pilot REZMIVEȘ şi alţii c. ROMÂNIA) privind creşterea numărului de locuri de detenţie în condiţii corespunzătoare.
Nu de alta, dar, dacă se va ajunge şi la plata de despăgubiri pentru fiecare zi de detenţie în condiţii necorespunzătoare (se vorbea de 5 sau 8 euro pe zi pentru fiecare deţinut), s-ar putea ca săvârșirea de infracțiuni să devină o ocupaţie destul de profitabilă, dacă, de exemplu, după 4 ani de detenţie pentru viol, condamnatul ar primi la eliberare şi o „primă” de închisoare de circa 12.000 de euro (8 euro/zi x 4 ani x 365 zile).
