România condamnari CEDO

Articole

Drepturile nerespectate ale oamenilor din România

10/12/2022/în Comunicate, Slider /de Rasista

Bilanț la 10 Decembrie – Ziua internațională a drepturilor omului – de câte ori a fost condamnată România la CEDO și cât ne-a costat asta, în 2022; Până la urmă ce mai e milionul de euro în ziua de azi?!

Protecția proprietății, dreptul la viață, la un proces echitabil, dreptul de a nu fi supus unui tratament inuman și degradant, dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori pentru aceeași faptă, dreptul la viață privată, dreptul de a te exprima liber și a nu fi discriminat.

Acestea sunt drepturi care au fost încălcate în România, după cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cele peste 60 de hotărâri pronunțate împotriva țării noastre doar în acest an.

Desigur, faptele s-au petrecut cu mulți ani în urmă, dar reclamanților li s-a făcut dreptate abia în 2022, de către Curtea Europeană, după ani de zile în care au încercat în zadar să găsească dreptatea în justiția națională.

Am ales să facem acest bilanț realist al respectării drepturilor omului în România, în locul unuia festivist, cum se întâmplă adesea de 10 Decembrie, Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Am numărat condamnările României la CEDO și am adunat despăgubirile pe care, în cele din urmă, trebuie să le plătim toți, de la buget, deși doar unii au greșit.

De cele mai multe ori, cei care au greșit sunt reprezentanți ai justiției naționale, care fie au refuzat să facă anchete efective în diverse dosare, pentru a stabili vinovății și a trage la răspundere vinovați, fie au judecat strâmb unele lucruri care s-au cerut îndreptate, iată, doar la CEDO.

Pe categorii de drepturi/articole din CEDO, România a fost condamnată în 2022 astfel (hotărârile CEDO pot fi citite dând click pe nume):

Pentru nerespectarea proprietății (Articolul 1 Protocolul 1)

VĂLEANU AND OTHERS v. ROMANIA – Curtea a constatat ineficiența mecanismului de restituire a bunurilor confiscate sau naționalizate de regimul comunist, în ciuda noilor căi de atac prevăzute de Legea nr. 165/2013, care impune sarcini excesive solicitanților care nu reușesc să obțină compensații adecvate. Statul trebuie să ia măsuri pentru simplificarea și clarificarea procedurilor de restituire. Despăgubirile plătite de stat către 30 de reclamanți din această cauză au fost de 232.692 de euro.

Alte condamnări pe același articol: MANOLE v. ROMANIA – 40.000 de euro, DĂNOIU AND OTHERS v. ROMANIA – 5.000 de euro , STĂNESCU v. ROMANIA – 5.000 de euro

Încălcarea dreptului la viață (Articolul 2)

PÂRVU v. ROMANIA – Un șofer a fost confundat în trafic cu un urmărit internațional, și împușcat în cap de poliție. 15 ani au trecut fără o anchetă efectivă, fără un vinovat, fără despăgubiri pentru familia victimei. APADOR-CH a sprijinit cazul la CEDO. Cauza face parte din cele trei care au adus României o nouă monitorizare (pe articolul 46 din CEDO), din partea Comitetului de Miniștri, pentru utilizare excesivă a forței din partea poliției – despăgubiri de 73.630 de euro.

Alte încălcări ale articolului 2 – MIHĂILĂ v. ROMANIA – 21.000 de euro, DÂMBEAN v. ROMANIA – 22.500 de euro

Interzicerea torturii, a tratamentelor inumane și degradante (Articolul 3)

30 de cauze care privesc condiții improprii de detenție, supraaglomerare, igienă precară, lipsa îngrijirilor medicale în penitenciare. Peste 300 de reclamanți, foști și actuali deținuți, au primit de la stat despăgubiri în total de 982.500 de euro numai în aceste cauze închise în 2022.

Alte două cauze în care statul a fost condamnat pentru că autoritățile nu au investigat în mod eficient acuzațiile de abuz sexual asupra unor minore și, prin urmare, și-au încălcat obligația pozitivă de a le proteja de tratamente inumane și degradante: A.Ö. AND H.Ö. v. ROMANIA – despăgubiri de 12.500 euro și A.E.J. v. ROMANIA – despăgubiri de 12.500 euro.

Dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori (Articolul 4 din Protocolul 7)

STĂVILĂ v. ROMANIA – despăgubiri de 5.408 de euro

Dreptul la un proces echitabil (Articolul 6)

În nouă cauze, CEDO a constatat că România a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil sau că procesul penal a avut proceduri și o durată excesivă: MENA v. ROMANIA – despăgubiri de 5.000 de euro, POSZLER v. ROMANIA – 1.500 euro, GAL v. ROMANIA – 9.000 euro, AGROKUALITA EOOD v. ROMANIA – 1.520 de euro, PAULESCU v. ROMANIA – 24.000 euro, CĂLIN v. ROMANIA – 15.000 euro, FLORIN-IOAN NISTOR AND ADRIAN MARCEL NISTOR v. ROMANIA – 6.000 euro, ANDI MARIUS IONESCU v. ROMANIA (art 6 și art 3) – 9.400 euro, CORNESCHI v. ROMANIA – 8.700 euro.

Dreptul la respectarea vieții private și de familie (Articolul 8)

Șase cauze în care reclamanții nu au reușit să-și găsească dreptatea în instanțele naționale, deși aveau legea de partea lor: C. v. ROMANIA – hărțuire sexuală la locul de muncă – 7.500 euro; TUSĂ v. ROMANIA – un proces de mal praxis – 9.700 euro; VLAD v. ROMANIA – neaplicarea hotărârilor judecătorești într-un proces de custodie a copilului – 10.141 euro; LOIRY v. ROMANIA – neaplicarea hotărârilor judecătorești de revenire a copilului la domiciliul stabilit de instanță – 9.900 euro; I.V.Ț. v. ROMANIA – intervievarea unui copil fără acordul părinților și difuzarea pe post a interviului; JIVAN v. ROMANIA – autoritățile naționale au evaluat greșit severitatea dizabilității reclamantului, privându-l astfel de posibilitatea de a beneficia de un asistent personal – 8.300 euro.

Libertatea de exprimare (Articolul 10)

BUMBEȘ v. ROMANIA – Curtea Europeană a stabilit că dacă vrei să te duci cu doi prieteni și o pancartă, ca să protestezi în fața Guvernului, nu ai nevoie de notificare, că nu e adunare publică și nici huliganism, așa cum au zis jandarmii și justiția română, ci libertate de exprimare – 6.985 euro. Cazul a fost susținut la CEDO de APADOR-CH.

Alte cauze de încălcare a libertății de exprimare: POIENARU v. ROMANIA – a scris pe blogul personal despre nereguli constatate la locul de muncă, la APIA – 8.100 euro; STANCU AND OTHERS v. ROMANIA – doi ziariști de la Lumea justiției au câștigat dreptul de a scrie despre reprezentanți ai justiției – 3.440 euro; PONTA c. ROUMANIE – Fostul prim-ministru fusese condamnat de o instanță națională pentru un comentariu pe Facebook despre un ministru din cabinetul său – 2.200 de euro; RUSU v. ROMANIA o profesoară de geografie a demascat neregulile inspectorului școlar Bistrița și fusese condamnată pentru asta în România – 9.000 euro.

Interzicerea discriminării și dreptul la educație (Art 14 și art 2 din Protocolul 1)

MORARU v. ROMANIA – Nu există o justificare obiectivă și rezonabilă pentru refuzul de a permite unei femei, a cărei înălțime și greutate sunt sub limitele cerute candidaților de sex feminin, să susțină examenul de admitere la medicina militară. Eșecul instanțelor naționale de a furniza vreo justificare cu privire la legătura dintre dimensiunea unui candidat și puterea acestuia – 7.500 euro.

1.575.616 euro a plătit statul român pentru condamnările suferite la CEDO în 2022

Am fi tentați să spunem că e o sumă mică – până la urmă ce mai e milionul de euro în ziua de azi? – dar care are prostul obicei de a se multiplica an de an, pentru că din păcate condamnările la CEDO nu se lasă și cu schimbările sistemice cerute deseori de Curte.

Câștigarea unui proces la CEDO e abia începutul. Faptul că un cetățean obține dreptatea prin condamnarea țării sale la CEDO nu înseamnă automat îmbunătățirea situației sale și cu atât mai puțin a altora suferind de aceeași problemă. Vedeți cauzele pilot pe dreptul de proprietate sau pe condiții de detenție. Ba chiar pe dreptul la viață.

CEDO nu poate face legi sau schimba sistemele de justiție din țările pe care le condamnă, însă poate să ceară statelor respective, în deciziile de condamnare, pe lângă despăgubirea financiară a victimei și anumite măsuri de îndreptare a sistemelor care au generat nedreptățile.

Dar implementarea deciziilor CEDO e un proces lent și dificil. Debutează cu despăgubirea victimei, o acțiune ce se petrece relativ rapid după condamnarea la CEDO, pentru că banii dați de la buget sunt adesea cea mai ușoară măsură de executat. Schimbările sistemice, însă, nu sunt la fel de ușor de făcut, ele pot dura luni, ani sau decenii. În acest timp alți cetățeni cad victime ale acelorași încălcări de drepturi, unii dintre ei se duc la CEDO și, după alți ani de așteptare, statul le plătește și lor despăgubiri.

Viața merge mai departe (dacă merge, pentru victime), cei care au greșit greșesc în continuare, nefiind trași la răspundere, ba poate chiar sunt avansați sau pensionați pe sume importante.

Numai în 2022, România avea 106 hotărâri pilot de executat și figura pe ultimul loc într-un clasament al țărilor UE, cu cel mai mare scor de neexecutare a hotărârilor CEDO, de 57% față de o medie europeană de 37%.

Un timp mediu de executare a unei hotărâri pilot în România este de 4 ani și 2 luni.

La mulți ani de Ziua Internațională a drepturilor omului! Câteodată ne e greu și nouă, activiștilor, să privim lucrurile cu optimism.

Am dat în judecată Ministerul Finanțelor ca să aflăm de ce plătim toți erorile justiției

26/10/2020/în Blog, Buna guvernare, Slider /de Rasista

Singurul în măsură să recupereze daunele plătite de stat în condamnările la CEDO, MFP refuză să spună dacă și în câte cazuri a încercat măcar să tragă la răspundere magistrații vinovați

Răspunderea magistraților, o marotă folosită politic, mai mult pentru controlul justiției decât pentru îndreptarea erorilor ei, este în realitate, de multă vreme, o formă fără fond în societatea românească.

Concret, știm deja din 2017 că niciun magistrat nu a fost pus să plătească pentru erorile comise în cauze care au dus la condamnarea României la CEDO, și asta pentru că regulile sunt făcute astfel încât vinovații să nu poată fi trași la răspundere.

APADOR-CH a demonstrat acest lucru în 2017, după o corespondență dusă cu Ministerul Finanțelor Publice (MFP) și cu Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), pentru a afla în câte cazuri statul a formulat acțiuni în regres împotriva unor magistrați care și-au făcut meseria defectuos.

Mecanismul acțiunii în regres este aparent simplu: după ce plătește, din partea statului, daunele stabilite de CEDO, MFP sesizează CSM pentru a cere stabilirea vinovăției magistraților în cazul respectiv. În urma unui proces ar trebui să se afle dacă respectivii magistrați au acționat cu rea credință sau gravă neglijență, urmând ca MFP să recupereze de la ei sumele plătite de stat.

Numai că, așa cum sunt făcute acum, legile care reglementează acest proces prevăd și termene de prescriere suficient de scurte încât să împiedice efectiv tragerea la răspundere a magistraților. De la comiterea faptelor până la obținerea unei sentințe la CEDO trec atât de mulți ani încât niciun magistrat nu mai poate fi tras la răspundere pentru asta, așa că statul plătește și gata.

Prin urmare, în 2013 și în 2016, MFP ne-a răspuns detaliat, arătând cadrul legal existent și de ce nu a formulat nicio acțiune în regres, întrucât, spunea MFP atunci, nu fusese sesizat în niciun caz de către CSM, organismul care conform legii are competența de a stabili răspunderea civilă sau disciplinară a magistraților.

APADOR-CH a dat atunci și niște soluții pentru îndreptarea lucrurilor, respectiv niște termene de prescripție mai lungi pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraților și care să înceapă să curgă, în astfel de cazuri, numai după pronunțarea hotărârii CEDO (nu mai înainte, ca acum) sau posibilitatea ca MFP să ceară direct în instanță recuperarea daunelor de la magistrați, iar instanța respectivă să fie cea care stabilește vinovăția acestora.

Patru ani mai târziu, pentru că se vorbește tot mai mult de răspunderea magistraților, am vrut să vedem dacă s-au mai schimbat lucrurile, așa că am făcut din nou o solicitare de informații publice la MFP, întrebând același lucru: dacă și în câte cazuri a formulat acțiuni în regres la adresa magistraților care au greșit, și de pe urma acelor greșeli statul român a plătit daune materiale.

De data asta, spre uimirea noastră, Ministerul Finanțelor ne-a răspuns sec că

informațiile solicitate nu intră în sfera de competenţe a Ministerului Finanţelor Publice. Prin urmare, vă informăm că am redirecţionat solicitarea dumneavoastră Ministerului Justiției.”

La rândul său, Ministerul Justiției ne-a răspuns că a trimis înapoi solicitarea către MFP, pentru că acesta este titularul acțiunii în regres și nimeni nu poate să spună în locul MFP dacă și în câte cazuri a încercat să recupereze daunele.

Vedem așadar că în câțiva ani, MFP nu numai că nu s-a preocupat ca să recupereze sumele plătite de noi toți pentru greșelile altora, dar nici măcar nu mai vrea să recunoască asta, răspunzând cinstit la o cerere de informații publice. Probabil MFP se consideră competent doar să plătească din buzunarele tuturor niște daune, fără să-l intereseze recuperarea lor.

În cele din urmă APADOR-CH a dat în judecată Ministerul Finanțelor Publice pentru refuzul de a furniza informațiile cerute. Vă vom ține la curent cu rezultatele procesului.

Ce am cerut de la Ministerul Finanțelor Publice:

(Solicitare din 21 septembrie 2020)

Câte acţiuni în regres aţi formulat, în perioada 2016-2020, defalcat pe fiecare an, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la condamnarea României printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Câte acţiuni în regres aţi formulat, în perioada 2016-2020, defalcat pe fiecare an, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la plata de despăgubiri de către stat pentru acele măsuri dispuse sau hotărâri pronunțate de magistrați, în alte cazuri decât cele pentru care România a fost condamnată printr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Câte sesizari/solicitări ați primit de la Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 2016-2020, defalcat pe fiecare an, pentru promovarea unor acțiuni în regres împotriva magistraților, în cazurile menționate la pct. 1 și 2 din prezenta cerere de informații.

Dacă aveți posibilitatea legală de a introduce acțiuni în regres împotriva magistraților fără o sesizare prealabilă în acest sens din partea Consiliului Superior al Magistraturii.

Dacă nu aţi formulat astfel de acţiuni în regres, care sunt motivele.

P.S. Dezinteresul Ministerului de Finanțe pare a fi complet pe această temă. La invitația de a participa online joi, 29 octombrie, la masa rotundă organizată de APADOR-CH pentru dezbaterea primului raport al Comisiei Europene privind statul de drept, nu am primit nici măcar un refuz, deși am făcut tot posibilul ca să ajungem cu informația până la ministru. La evenimentul menționat, printre altele, se va discuta și despre tragerea la răspundere a magistraților. În prezența magistraților și a ministerului de resort, dar în absența răsunătoare a responsabilului cu vistieria publică.

———–

UPDATE noiembrie 2020 – Ca urmare a procesului intentat, Ministerul Finanțelor Publice ne-a transmis un răspuns detaliat în care a explicat de ce nu a inițiat nicio acțiune în regres. În urma primirii răspunsului, APADOR-CH a renunțat la proces.

Răspunsul Ministerului Finanțelor Publice

Dar întrucât chestiunea tragerii la răspundere a magistraților a rămas o problemă nerezolvată, APADOR-CH a mai avut propuneri de îmbunătățiri legislative în 2022:

Trei propuneri pentru tragerea la răspundere a magistraților care greșesc

și rezultatul acelor propuneri:

Cum s-a făcut de vom plăti tot noi greșelile din justiție

De ce nu funcţionează răspunderea magistraţilor

19/04/2017/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Din 2010 până acum niciun judecător sau procuror nu a plătit pentru greșelile făcute în procese sau în decizii care ulterior au atras condamnarea României la CEDO. Motivul: regulile sunt făcute astfel încât greșelile magistraților se prescriu mai repede decât judecă CEDO o cauză. Ce soluții ar fi ca să schimbăm lucrurile?

Nu e o noutate faptul că, în cazul unor greşeli/abuzuri ale magistraţilor (judecători, procurori), despăgubirile pentru prejudiciile suferite de victimele acestor greşeli/abuzuri sunt plătite direct de stat, iar nu de magistraţi.

Problema care s-a mai discutat şi se discută şi în prezent este ce se întâmplă după? Rămâne statul cu banii (noştri) daţi sau îi recuperează de la magistraţii care au comis eroarea/abuzul? Statul poate recupera banii pe care i-a plătit ca despăgubiri prin introducerea la instanţa de judecată a unei acţiuni în regres împotriva magistraţilor răspunzători.

Cum motivează CSM și Ministerul finanțelor

La această dată există unele reglementări, disparate în mai multe legi (4, la prima numărare), care conturează o anumită răspundere a magistraţilor şi o anumită procedură pentru acţiunea în regres.

Pentru a verifica eficienţa acestei proceduri şi pentru că grosul despăgubirilor sunt plătite de stat în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), APADOR-CH a întrebat, în anul 2013, atât Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), cât şi Ministerul Finanţelor (care reprezintă statul şi este şi titular al acţiunii în regres), câte acţiuni în regres au formulat, începând cu anul 2010, împotriva magistraţilor care au dispus măsuri sau au pronunţat hotărâri judecătoreşti care, ulterior, au dus la condamnarea României printr-o hotărâre CEDO. Aceeaşi cerere de informaţii a fost adresată şi 3 ani mai târziu, în anul 2016, tot CSM şi Ministerului Finanţelor.

Răspunsul CSM în 2013

Răspunsul CSM în 2016

Răspunsul Ministerului Finanțelor în 2013

Răspunsul Ministerului Finanțelor în 2016

Răspunsurile primite în 2013 şi în 2016 nu au diferit (după cum se poate vedea), concluzia fiind că în perioada 2010-2015 nu a fost formulată nicio acţiune în regres împotriva magistraţilor pentru despăgubirile plătite de stat în baza hotărârilor CEDO.

CSM a motivat că nu are atribuţii legale pentru a stabili răspunderea materială a magistraţilor, ci doar pentru stabilirea răspunderii disciplinare.

Ministerul Finanţelor, care, în numele statului, este titluarul acţiunii în regres împotriva magistraţilor, a dat un răspuns mai amplu.

În esenţă, Ministerul Finanţelor susţine că, potrivit legii, indiferent dacă este vorba de erori/abuzuri comise în dosare civile sau penale, statul nu-şi poate recupera banii plătiţi pentru erorile/abuzurile magistraţilor dacă nu există o hotărâre definitivă de sancţionare disciplinară sau de condamnare (sancţionare penală) a magistratului pentru comiterea unei abateri disciplinare sau infracţiuni constând în fapte încadrabile la exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Ministerul Finanţelor precizează că acest punct de vedere a fost exprimat şi de CSM cu ocazia analizării solicitărilor primite din partea Ministerului Finanţelor, privind posibilitatea exercitării unei acţiuni în regres împotriva magistraţilor care au instrumentat o cauză cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Deci, din anul 2010, cel puţin, nu există hotărâri de condamnare sau de sancţionare disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în urma cărora Ministerul Finanţelor să fi exercitat o acţiune în regres împotriva unui magistrat. Probabil că nici anterior anului 2010 nu au existat astfel de hotărâri. S-ar fi auzit, pentru că ar fi fost un fapt ieşit din comun.

Cum poate fi tras magistratul la răspundere

De ce nu există astfel de hotărâri privind magistraţii? Să vedem.

A) În cazul răspunderii penale, ca să se ajungă la condamnarea magistratului pentru rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ar trebui reţinută o infracţiune de abuz în serviciu (art. 297 cod penal) sau neglijenţă în serviciu (art. 298 cod penal), dar cu condiţia ca, până în momentul condamnării definitive, răspunderea pentru acea infracţiune să nu se fi prescris.

Potrivit art. 154 cod penal, în cazul abuzului în serviciu, răspunderea penală se prescrie după 8 ani de la comiterea faptei, iar în cazul neglijenţei în serviciu, după 5 ani de la comiterea faptei. Dacă, reaua-credinţă/grava neglijență a magistratului rezultă/este descoperită în urma pronunţării unei hotărâri CEDO în cauza respectivă, este foarte posibil ca, în momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO, termenul de prescripţie de 8 ani să fie expirat sau foarte aproape de expirare, iar termenul de 5 ani este în mod sigur expirat. De ce? Pentru că, în medie, procedura judiciară pe intern durează 2-3 ani, iar la CEDO cam 5 ani (pentru obţinerea unei hotărâri CEDO definitive).

B) În cazul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ea se stabileşte de către CSM, iar calculele sunt şi mai simple. Exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către un magistrat constituie abatere disciplinară (art. 99 lit. t din Legea nr. 303/2004). Răspunderea magistraţilor pentru abaterile disciplinare se prescrie în termen de 2 ani de la data comiterii abaterii (art. 46 al. 7 din Legea nr. 317/2004 privind CSM) ). Deci, dacă, reaua-credinţă/grava neglijentă a magistratului rezultă/este descoperită în urma pronunţării unei hotărâri CEDO privind cauza respectivă, este sigur că, în momentul rămânerii definitive a hotărârii CEDO, termenul de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii abaterii a expirat, astfel că nu poate fi aplicată sancţiunea disciplinară. De ce? Pentru că, așa cum precizam şi mai sus, în medie, procedura judiciară pe intern durează 2-3 ani, iar la CEDO cam 5 ani, în total 7-8 ani.

Cu alte cuvinte, răspunderea patrimonială (bănească) a magistraţilor nu funcţionează pentru că actualele reguli sunt făcute pentru ca ea să nu funcţioneze. Principalul blocaj apare din cauza prescrierii răspunderii magistratului. Dar, mai sunt și altele.

Posibile soluții

Ce s-ar putea face pentru deblocarea mecanismului de stabilire a răspunderii patrimoniale (băneşti) a magistratului?

O primă soluţie ar fi majorarea termenului de prescripţie, măcar pentru răspunderea disciplinară a magistratului (răspunderea penală există și va exista doar teoretic, pentru ca e puţin probabil ca sancţionarea penală, cu consecinţe devastatoare şi iremediabile pentru un magistrat să fie o măsură care s-ar și aplica, în practică). Sancţionarea disciplinară chiar ar putea funcționa în practică, pentru că nu are efectul de „daună totală” pentru magistrat, pe care-l are condamnarea (sancţionarea penală) şi, în acelaşi timp, este suficientă pentru ca statul să-şi recupereze banii plătiţi pentru greşeala/abuzul magistratului.

Dar, cât de mult să fie majorat termenul de prescripţie pentru răspunderea disciplinară, care acum e de 2 ani? Chiar şi o creştere până la 8 ani nu ar putea garanta, în condiţiile în care abaterea rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, că nu se împlineşte termenul de prescripţie (să zicem, de 8 ani) a răspunderii mai înainte de sancţionarea disciplinară. Să nu uităm că sancţionarea disciplinară a magistratului presupune şi o procedură de contestare în instanţă a hotărârii CSM de sancţionare, procedura care poate dura, și ea, 6 luni-1an, dacă nu mai mult.

Poate că ar fi util ca, în paralel cu majorarea termenului de prescripţie să se modifice şi data de la care acesta începe să curgă, în sensul că dacă abaterea disciplinară rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, prescripţia începe să curgă nu de la data comiterii faptei, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.

O soluţie mai simplă şi mai practică ar fi ca acţiunea în regres să poată fi exercitată de Ministerul Finanţelor într-un termen, să zicem de 3 ani, de la data hotărârii definitive prin care statul a plătit despăgubirile, iar introducerea acestei acţiuni să nu mai fie condiţionată, ca acum, de existenţa unei hotărâri penale (de condamnare) sau civile (de sancţionare disciplinară) a magistratului care a produs prejudicial pentru care a plătit statul.

Prin eliminarea actualei condiționări, s-ar ajunge la situația – normală – în care instanţa sesizată cu acţiunea în regres va fi cea care va verifica, în mod nemijlocit, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii materiale a magistratului, adică dacă acel magistrat a acţionat în cauza respectivă cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă şi dacă, din acest motiv, s-a produs un prejudiciu care a fost acoperit/plătit de stat.

Cu fiecare caz nou soluţionat, se va putea consolida o jurisprudenţă naţională în această materie. Acum, la noi, o astfel de jurisprudenţă nu există, este zero. În schimb, jurisprudenţa CEDO se îmbogăţeşte de la lună la lună cu cauze româneşti, generate de greșeli/abuzuri ale unor magistrați.

Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.

Arhiva tag-ul pentru: România condamnari CEDO

Articole

Ce am cerut de la Ministerul Finanțelor Publice: