Comunicate – Pagina 13

Pedepsele pentru cei care încalcă izolarea și carantina trebuie înăsprite

18/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

APADOR-CH se alătură demersului Asociației procurorilor și cere Parlamentului să urgenteze modificarea Codului Penal pentru extinderea incriminării și pentru majorarea pedepselor în cazul zădărnicirii combaterii bolilor

APADOR-CH susţine iniţiativa Asociaţiei Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor (AMASP) de a solicita Parlamentului să modifice de urgenţă Codul penal, în sensul definirii mult mai cuprinzătoare şi al sancţionării mult mai severe a faptelor prin care se încalcă măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase. În acest sens, trebuie ţinut seamă de experienţele de până acum, legate de pandemia de coronavirus.

Actuala infracţiune de „zădărnicire a combaterii bolilor”, prevăzută în art. 352 Cod penal, este reglementată prea restrictiv, mai mult pentru a nu se putea aplica, întrucât obligă efectuarea de probatorii numeroase şi dificile, care, în cazul unei situaţii excepţionale, de genul unei epidemii sau pandemii, consumă inutil multe resurse de timp şi efective, pe care le şi pun în pericol de contaminare.

Spre exemplu, în cazul încălcării măsurii izolării la domiciliu sau a carantinei, pentru ca fapta să poată constitui infracţiune, nu e suficient simplul fapt că au fost încălcate izolarea sau carantina, ci trebuie dovedit că acea persoană care a încălcat măsura ce-i fusese aplicată a infectat alte persoane. Acele persoane infectate de către cel ce a încălcat izolarea/carantina trebuie identificate, supuse analizelor, audiate etc. În condiţiile unei pandemii, aceste activităţi sunt, practic, imposibil de realizat, pentru fiecare caz în parte de încălcare a izolării/carantinei.

Deci, anunţurile publice că s-au deschis mai multe dosare penale pentru încălcarea izolării/carantinei nu înseamnă automat că persoanele vizate de acele dosare vor şi răspunde penal. Pentru tragerea lor la răspundere penală trebuie administrat, pentru a satisface actualele cerinţe din Codul penal, un probatoriu complicat şi greu de realizat în practică, potrivit celor descrise mai sus. Poate că 3-4 cazuri, deja supra mediatizate, vor putea fi probate. Dar, ce facem cu restul?

În mod normal, ar fi trebuit sancţionat penal, ca infracţiune, simplul fapt al încălcării măsurii izolării la domiciliu sau a măsurii carantinei, fără să se mai ceară şi dovada că prin această încălcare au fost infectate alte persoane. Este evident că prin încălcarea izolării/carantinei, în cazul bolilor grave transmisibile, se creează în mod clar un pericol de răspândire a bolii infectocontagioase, pericol care nu mai trebuie dovedit.

Desigur, această modificare din Codul penal ar trebui însoţită şi de o reglementare detaliată şi clară a regimului măsurilor de izolare la domiciliu şi de carantină.

APADOR-CH reaminteşte faptul că, potrivit art. 93 al. 2 din Constituţie, Parlamentul este obligat să funcţioneze pe toată durata instituirii stării de urgenţă. Iar, dacă parlamentarii (şi guvernanţii) tot şi-au făcut testele de coronavirus, în condiţii de care ceilalţi cetăţeni nu au beneficiat (regula comunicată public era că nu se testează asimptomaticii) acum au suficient timp de a se ocupa şi de problemele cetăţenilor obişnuiţi. Iar o problemă importantă este existenţa unor mijloace coercitive, inclusiv cele prevăzute de Codul Penal, suficient de ferme şi de eficiente pentru a asigura respectarea întocmai a măsurilor pentru prevenirea şi combaterea coronavirsului.

Necesitatea modificării urgente a Codului penal rezidă şi din faptul că noile prevederi nu se pot aplica decât pentru viitor, deci numai pentru faptele care se vor comite după intrarea în vigoare a noilor reglementări din Codul penal.

APADOR-CH subliniază că nicio reglementare internaţională, privind drepturile omului, nu prevede dreptul unei persoane de a pune o colectivitate în pericol de infectare cu boli transmisibile grave. Dimpotrivă, dreptul esenţial garantat prin tratate şi convenţii internaţionale este dreptul la viaţă, drept pus în grav pericol, inclusiv prin comportamentul unora dintre cei infectaţi, în cazul actualei pandemii.

Starea de urgență pentru toți: ce mai poate face Parlamentul? Dar noi?

16/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Resurse Utile /de Rasista

Cum poate fi atacat în instanță decretul prezidențial; Va fi cenzurată presa? Forța majoră și respectarea obligațiilor civile

Azi, 16 martie 2020, Preşedintele României a instituit, prin decret, stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării, pe o durată de 30 de zile. Durata se poate prelungi, cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, până când vor dispărea temeiurile care justifică această măsură. În speţă, este vorba despre pandemia de coronavirus (Covid-19).

Decretul intră în vigoare (îşi produce efectele) imediat ce este publicat în Monitorul Oficial, chiar dacă instituirea stării de urgenţă trebuie încuviinţată ulterior de către Parlament.

În decretul de instituire a stării de urgenţă sunt prevăzute două categorii de măsuri urgente (denumite „măsuri de primă urgenţă”), ambele având ca scop prevenirea răspândirii şi combaterea efectelor coronavirsului (Covid-19), și anume:

Măsuri cu aplicabilitate directă
Măsuri cu aplicabilitate graduală

1. Măsurile cu aplicabilitate directă

Aplicabilitatea directă a măsurilor înseamnă că ele au devenit efective, se pot aplica în practică încă de la data publicării decretului în Monitorul Oficial, fără a mai fi nevoie de adoptarea unui act normativ special pentru punerea lor în aplicare/practică. Desigur, aceasta nu înseamnă că, pentru aplicarea acestor măsuri, nu mai pot fi emise şi acte normative suplimentare.

Aceste măsuri sunt enumerate în Anexa 1 a decretului, anexă care conţine 7 capitole şi 53 articole. Măsurile se referă la domeniile: ordine publică, economie, sănătate, muncă şi protecţie socială, justiţie, afaceri externe, precum şi la unele chestiuni punctuale (capitolul VII – „Alte măsuri”)

La categoria „Alte măsuri” au fost incluse, spre exemplu:

– suspendarea cursurilor pentru toate unităţile şi instituţiile de învăţământ (art. 49)

– obligaţia autorităților și instituțiilor publice, precum şi a organelor de conducere ale profesiilor (avocat, notar etc.) de a stabili măsurile care se impun pentru asigurarea desfășurării optime a activității, cu respectarea regulilor de disciplină sanitară stabilite, în principal, prin hotărârile Comitetului Național privind Situațiile Speciale de Urgența (art. 51)

– efectuarea de rechiziții de bunuri și chemarea persoanelor fizice pentru prestări de servicii în interes public în scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură și asigurarea forței de muncă (art. 52 al. 2). Desigur, rechizițiile de bunuri si chemările de persoane vor trebui sa respecte Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public

– dublarea termenelor în care autorităţile/instituţiile publice trebuie să răspundă la petiţii (deci, de la 30 la 60 zile) sau la cererile de informaţii de interes public (deci de la 10/30 zile, la 20/60 zile)

– combaterea răspândirii de informaţii false în mediul on-line cu privire la evoluția pandemiei de coronavirus și la măsurile de protecție și prevenire, prin eliminarea la sursă a conținutului fals sau, după caz, prin blocarea imediată a accesului utilizatorilor la conținutul care promovează știri false. Aceste măsuri pot fi luate numai în urma unei decizii motivate a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (art. 54). Din păcate, nicăieri nu este prevăzută o cale eficientă de atac împotriva deciziei de eliminare/blocare. Iar, dacă s-ar merge pe dreptul comun, contestarea deciziei în contencios administrativ s-ar putea soluţiona după 1-2 ani. Această prevedere privind mediul on-line a stârnit deja unele controverse, existând temerea că, uneori, poate cu prea mare uşurinţă, unele afirmaţii critice despre funcţionarea autorităţilor ar putea fi calificate drept ştiri false şi, astfel, eliminate sau blocate. Rămâne de văzut cum se va aplica în practică această măsură, care necesită din partea celui care o aplică multă înţelepciune şi, desigur, bună-credinţă. Este de remarcat faptul că în cazul unor informaţii false privind coronavirusul, difuzate în mass-media tradiționale, nu se prevăd măsuri la fel se severe („scoatere din priză”) ca în cazul ştirilor false difuzate on-line. Potrivit art. 54 al. 2 din Anexa nr. 1 a decretului prezidențial, în cazul ştirilor false difuzate prin mass-media, singura măsură aplicabilă este ca instituțiile și autoritățile publice să-şi ia măsurile necesare pentru a informa în mod corect și obiectiv populația. Dar, trebuie reamintit faptul că, dacă prin difuzarea ştirilor false a fost pusă în pericol securitatea naţională, se va putea aplica, ca şi înainte de instituirea stării de urgenţă, Codul penal, care prevede în art. 404, infracţiunea de comunicare de informaţii false. Iar, în caz de stare de urgenţă instituită în urma unei pandemii în plină evoluţie, cu mii de cazuri mortale, noţiunea de punere în pericol a securităţii naţionale poate fi interpretată altfel, ceva mai larg, decât în vremurile normale.

2. Măsurile cu aplicabilitate graduală necesită un act separat: ordonanța militară

Aplicabilitatea graduală înseamnă, potrivit art. 4 din decret, că nu se aplică imediat şi direct, ci numai dacă măsurile luate până atunci se dovedesc insuficiente şi dacă noile măsuri sunt dispuse printr-un act separat.

Pentru dispunerea măsurilor, ministrul afacerilor interne va emite un act denumit „ordonanţă militară”. Doar în cazul în care va fi necesară reevaluarea priorităţilor în cazul internărilor în spitale, măsura va putea fi dispusă de către şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă (departament care există în cadrul Ministerului Afacerilor Interne), care va emite un „ordin” în acest sens.

Când pot fi dispuse măsurile cu aplicabilitate graduală?

Potrivit art. 4 al. 4 din decret, măsurile cu aplicabilitate graduală se dispun pe baza unei evaluări realizate de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, cu acordul prim-ministrului, pe baza anumitor criterii: creşterea transmiterii bolii, apariţia de noi focare, creşterea numărului bolnavilor, necesităţile privind carantina, evoluţia/degradarea stării de ordine publică, corelarea cu măsurile luate de alte state.

Măsurile ce se pot dispune doar gradual sunt prevăzute în Anexa nr. 2 la decret:

Izolarea și carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum și a celor care iau contact cu acestea; măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localități sau zone geografice;
Închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat;
Limitarea sau interzicerea circulației vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori între anumite ore, precum și ieșirea din zonele respective;
Interzicerea graduală a circulației rutiere, feroviare, maritime, fluviale sau aeriene pe diferite rute și a metroului;
Închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociațiilor și ale altor localuri publice;
Asigurarea pazei și protecției instituționale a stațiilor de alimentare cu apă, energie, gaze, a operatorilor economici care dețin capacități de importanță strategică la nivel național;
Identificarea și rechiziționarea de stocuri, capacități de producție și distribuție, de echipamente de protecție, dezinfectanți și medicamente utilizate/utilizabile în tratarea COVID-19;
Limitarea activității spitalelor publice la internarea și rezolvarea cazurilor urgente:

urgențe de ordin I – pacienți internați prin Unități de primiri urgențe/Compartimente de primiri urgențe care își pot pierde viața în 24 de ore;
urgențe de ordin II – pacienți care trebuie tratați în cadrul aceleiași internări (odată diagnosticați nu pot fi externați);
pacienții infectați cu virusul SARS-CoV-2, respectiv diagnosticați cu COVID-19.

Ce trebuie aprobat de Parlament?

Potrivit art. 93 din Constituţie (și, în aceleaşi sens, art. 12 din OUG nr. 1/1999), după ce instituie starea de urgenţă, Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

Din aceste texte legale (care se referă, la singular, la „măsura” instituită, nu la „măsurile” concrete din decret) rezultă că ceea ce se supune încuviinţării Parlamentului este măsura în sine (instituirea stării de urgenţă), nu şi măsurile concrete prevăzute, detaliat sau nu, în decretul prin care se instituie starea de urgenţă. Deci, s-ar putea susţine că Parlamentul nu poate modifica aceste măsuri prevăzute în decret, ci doar poate aproba sau respinge măsura de instituire a stării de urgenţă. Dar, cum teoriile rezistă doar până în momentul în care intră în coliziune cu practica, va fi interesant de văzut cum va proceda Paramentul peste 5 zile, în această situaţie cu totul inedită (dacă va încuviinţa „măsura” sau va interveni – discutabil – şi pe „măsuri”).

Decretul poate fi atacat în instanţă?

Pentru doritori, precizăm că decretul prezidenţial este un act administrativ supus controlului judecătoresc, în condiţiile legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004). El nu este exceptat de lege de la controlul judecătoresc, nefiind menţionat printre excepţiile de la art. 5 din Legea nr. 554/2004. Desigur, dacă o persoană consideră că o prevedere din anexele la decret îi aduce prejudicii, persoana respectivă poate ataca acea prevedere din anexă, întrucât anexele fac parte integrantă din decret.

De asemenea, să nu uităm că, potrivit art. 3 indice 2 lit. d din OUG 1/1999, pe durata stării de urgenţă nu poate fi restrâns accesul liber la justiţie.

Competenţa în primă instanţă revine curţii de apel de la domiciliul reclamantului, persoană fizică sau juridică. Sigura diferenţă faţă de alte acte administrative este că decretul prezidenţial prin care se instituie starea de urgenţă nu poate fi suspendat de instanţa de judecată sesizată. Doar la finalul procesului (procesul se termină la Înalta Curte de Casație și Justiție), decretul, în intregul său sau în parte, poate fi anulat sau menținut de către instanță. Astfel art. 5 din Legea 554/2004 prevede:

Art. 5. – (1) Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar.

(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

(3) În litigiile referitoare la actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor nu sunt aplicabile prevederile art. 14.”(=nu pot fi suspendate)

Forţa majoră şi respectarea obligaţiilor civile

Declararea stării de urgenţă nu suspendă automat executarea tuturor obligaţiilor de plată/executare a „datoriilor” pe care le are fiecare. Ce nu este exceptat sau amânat de la executare prin anexele la decretul de instituire a stării de urgnță, rămâne la fel ca înainte. Pe durata stării de urgenţă, viaţa „civilă” rămâne aşa cum era şi înainte, cu toate obligaţiile (financiare, economice etc.) şi neplăcerile ce rezultă pentru debitor din îndeplinirea acestor obligaţii.

Forţa majoră, ca justificare pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu operează automat. În ce măsură pandemia de coronavirus poate fi considerată sau nu ca forţă majoră care justifică neexecutarea unei obligaţii contractuale este o chestiune care va trebui apreciată de la caz la caz, iar ultimul cuvânt îl va avea, în caz de neînţelegere între părţi, doar instanţa de judecată.

Ce înseamnă starea de urgență și ce drepturi mai avem în ea

14/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Resurse Utile /de Rasista

Cum ne garantează UE și CEDO că NU vom ajunge într-un regim totalitar cu ocazia pandemiei

Președintele României a declarat azi că va institui starea de urgență de săptămâna viitoare, reușind să panicheze oamenii parcă mai mult decât a făcut-o pandemia de coronavirus până acum.

Starea de urgență, conform Constituției, este o prerogativă a președintelui, prin care se iau niște măsuri economice și de ordine publică, temporar, pe întreg teritoriul țării sau doar local.

Mai concret, vom afla care sunt aceste măsuri, din conținutul decretului anunțat azi de președinte, după publicarea lui în Monitorul Oficial, deci cel mai probabil luni, 16 martie.

Acest decret ar trebui să conțină următoarele informații:

a) motivele care au impus instituirea stării;

b) zona în care se instituie;

c) perioada pentru care se instituie;

c¹) măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate;

d) drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu se restrânge (în limitele prevederilor constituţionale)

e) autorităţile militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului şi competenţele acestora;

f) alte prevederi, dacă se consideră necesare.

(conform art. 14 din OUG 1/1999 privind starea de urgență)

Ordonanța 1 din 1999 (dată în vremuri tulburi, când România era preocupată cu mineriadele) mai prevede și ce nu se poate întâmpla pe durata stării de urgență.

Pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă sunt interzise:

a) limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional;

d) restrângerea accesului liber la justiţie.”

(conform art. 3² din OUG 1/1999 privind starea de urgență)

În plus față de prevederile acestei ordonanțe, cei îngrijorați că starea de urgență ne va arunca într-o dictatură politico-militară ar trebui să nu uite că încă suntem membri UE și semnatari ai Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) și orice măsură de limitare temporară a drepturilor într-o stare de urgență trebuie să respecte standardele UE și CEDO în materie.

ARTICOLUL 15 Derogare în caz de stare de urgenţă

1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.

2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.

3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

Vezi articolul 15 din CEDO

Show less

Vom reveni luni cu un alt articol, după ce vedem exact prevederile decretului de instituire a stării de urgență. Până atunci, însă, vă recomandăm să citiți direct de la sursă măsurile luate de Guvern și să nu vă lăsați pradă dezinformării.

Cum găsim informațiile oficiale pe site-ul Guvernului

Vestea bună este că pe site-ul Guvernului există o secțiune specială unde sunt postate aceste decizii. Vestea proastă e că sunt așa de bine ascunse încât nu le găsește nimeni. Am aflat și noi de existența acestei secțiuni pe site-ul guvernului, după ce am trimis o solicitare conform Legii 544/2001, întrebând unde pot fi consultate dispozițiile oficiale privitoare la prevenirea răspândirii epidemiei de coronavirus.

Este regretabil că autoritățile nu au postat aceste acte oficiale, care ne privesc pe toți, cât mai la vedere. În acest moment pe prima pagină de pe site-ul Guvernului tronează mai multe fotografii cu premierul Orban dând mâna cu diverse personae și link-uri către programul de guvernare sau programul premierului. Nimic despre coronavirus. De asemenea, secțiunea amintită, cu măsurie de pandemie, nu se poate găsi nici în meniul site-ului, de parcă respectivele acte ar fi doar de uz intern.

În același răspuns primit la cererea de informații am mai aflat și că pe site-ul MAI există câteva sfaturi de apărare de coronavirus, la secțiunea utile, unde se mai găsesc anunțuri de adopții animale de serviciu sau alte sfaturi pentru angajații MAI.

Cine sunt cei care iau deciziile și ce puteri au

Și dacă tot am aflat locul secret în care se află deciziile „Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României„, să mai spunem și că acesta este un grup de experți din diferite domenii și este constituit conform art. 8 indice 2 din OUG 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Raed Arafat este președintele grupului de suport.

Acest Grup emite hotărâri, prin care propune măsurile considerate necesare pentru prevenirea și combarea epidemiei. Hotărârile grupului de suport sunt aprobate prin alte hotărâri, ale Comitetului naţional pentru situaţii speciale de urgenţă (conform art. 8 indice 1, art. 20 din OUG 21/2004 si art. 4 din HG nr. 94/2014).

Ar fi fost mai clar dacă denumirea actelor emise de grup era alta decât hotărâri (de exemplu decizii), ca să nu se confunde cu denumirea actelor emise de comitetul național (acte denumite tot hotărâri), dar nu le putem avea pe toate.

Comitetul naţional pentru situaţii speciale de urgenţă apare ca un fel de legiuitor pentru perioada situațiilor de urgență și s-a pus întrebarea dacă poate acționa astfel, restrângând drepturi și libertăți. Răspunsul este că da. Potrivit legii (art. 20 lit. c si e din OUG 21/2004) acest comitet poate declara, cu acordul primului-ministru, starea de alertă la nivel naţional sau la nivelul mai multor judeţe.

De asemenea, comitetul este cel care propune Guvernului, prin Ministrul Administraţiei şi Internelor, instituirea de către Preşedintele României a „stării de urgenţă” în zonele afectate, în baza solicitărilor primite de la comitetele judeţene sau al municipiului Bucureşti, şi urmăreşte îndeplinirea măsurilor stabilite în acest sens.

Comitetul naţional pentru situaţii speciale de urgenţă este condus de ministrul de interne.

Ne recitim aici luni, în starea de urgență. Spălați-vă pe mâini!

Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia

12/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Regulile esenţiale din legislaţia electorală nu pot fi schimbate cu mai puţin de 1 an înaintea alegerilor

În plină pandemie de coronavirus, la 12 martie 2020, Curtea Constituţională şi-a văzut de treabă şi a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate. Aceasta face parte din cele 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate în noaptea de 4 februarie 2020, de către un guvern care era sigur că a doua zi va fi demis de parlament (ceea ce s-a și întâmplat).

La 17 februarie APADOR-CH a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituţională 8 din cele 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate la 4 februarie 2020, printre ele aflându-se şi OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

Sesizat și de alte entități, pe aceeași temă, în februarie Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituţională OUG nr. 26/2020, iar la data de 12 martie 2020 CCR a declarat ordonanța neconstituționată în ansamblul său.

Printre motivele de neconstituționalitate, CCR a stabilit că, prin derularea alegerilor locale și parlamentare în același timp, sunt încălcate:

drepturile alegătorului – care este pus în situația de a parcurge niște proceduri greoaie ce-i vor afecta dreptul la vot,
precum și dreptul de a fi ales al persoanei care ar dori să candideze atât la funcții locale cât și naționale.
CCR a sancționat și intenția Guvernului de a redefini circumscripțiile electorale prin permiterea votului în orice secție, indiferent de localitata de reședință sau domiciliu.
De asemenea, CCR a mai constatat că Guvernul nu a respectat obligația de a se abține de la modificarea cadrului normativ în materie electorală, cu mai puțin de un an înainte de alegeri, şi nici recomandările Codului bunelor practici în materia electorală elaborat de Comisia de la Veneţia.

Reamintim și motivele invocate de APADOR-CH cu privire la neconstituţionalitatea OUG nr. 26/2002, expuse în sesizarea adresată Avocatului Poporului la 17 februarie 2020:

…adoptarea intempestivă a OUG 26/2020, privind alegerile, a generat numeroase dispute şi suspiciuni în sensul că Guvernul îşi foloseşte dreptul de a emite ordonanţe de urgenţă pentru a crea avantaje electorale unor formaţiuni politice, inclusiv prin redefinirea indirectă a noţiunii de circumscripţie electorală. Astfel de modificări de substanţă ale legislaţiei electorale trebuie făcute doar prin lege şi să fie precedate de dezbateri publice cu o anvergură pe măsura importanţei problemei ce face obiectul legiferării.

În preambulul ordonanței sunt prezentate elemente de oportunitate, dar nu şi elemente de fapt şi de drept care să contureze o situaţie extraordinară ce impune recurgerea la aceastã cale de reglementare. În acest context, menţiunea făcută în preambulul OUG 26/2020 în sensul că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură” este în egală măsură şi netemeinică şi comică, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

În plus, în cazul legislaţiei electorale ar trebui avute în vedere şi recomandările Comisiei de la Veneţia în sensul că nu ar trebui făcute modificări cu mai puţin de 1 an înainte de data la care se vor desfăşura alegerile. Recomandările Comisiei de la Veneţia privind termenul de 1 an înainte de alegeri nu fac distincţie după cum modificările legislaţiei electorale sunt „bune” sau „rele”, adică după cum scopul lor declarat este sau nu de a aduce mai multă democraţie, mai multă participare, înlesniri la vot etc. Ideea acestor recomandări este stabilitatea legislaţiei electorale, stabilitate care este afectată atunci când se aduc „îmbunatăţiri” cu mai puţin de 1 an înainte de alegeri.

În acest sens, la pct. 65 din raportul explicativ care însoţeşte Codul bunelor practici în materie electorală elaborat de Comisia de la Veneția, se precizează că:

„65. Ceea ce trebuie evitat, este nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite – ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic.”

Deci, nu pot fi invocate „bunele intenţii” (creșterea participării la vot şcl.) ca pretext pentru încălcarea termenului de 1 an. Important este, conform Comisiei de la Veneţia, ale cărei recomandări se regăsesc și în decizia de azi a Curţii Constituţionale, ca regulile esenţiale ale alegerilor să nu se modifice cu mai puțin de 1 an înaintea alegerilor, nici chiar dacă se invocă nevoia de „bine”, de îmbunătăţire a regulilor esenţiale. Asta înseamnă si respectarea principiului securităţii juridice, despre care aminteşte Curtea Constituţională.

Este bine de reţinut.

Suspendarea zborurilor pe relația cu Italia – 14 zile sau poate dura mai mult?

09/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

Ce spune Regulamentul european privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene, în cazul în care criza coronavirusului durează mai mult de 14 zile

Potrivit unei decizii oarecum fantomă a Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență (nu am găsit-o publicată în mod oficial, pe site-ul Guvernului sau al Ministerului de Interne), decizie care a fost însă redată de presă, s-a luat măsura suspendării zborurilor efectuate de operatorii economici aerieni spre Italia şi din Italia către România, pentru toate aeroporturile din ţară, începând cu data de 9 martie 2020, ora 12:00, ora României, până în data de 23 martie 2020, ora 12:00, ora României. Astfel, sunt sistate pentru 14 zile cursele aeriene către și dinspre Italia.

Într-o conferință de presă din seara de 8 martie, ministrul transporturilor, membru al Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență a precizat că măsura suspendării zborurilor către și dinspre Italia a fost dispusă pe o durată de doar 14 zile pentru că Regulamentul european privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene nu permite suspendarea pe o perioadă mai mare.

Desigur, întrebarea care se pune este ce se poate face dacă situaţia de criză generată de coronavirus va dura, cum este şi previzibil, mai mult de 14 zile. Zborurile vor fi reluate în mod obligatoriu, pentru că a expirat termenul de 14 zile pentru suspendarea zborurilor? Răspunsul este NU.

Termenul de 14 zile este prevăzut de Regulamentul european privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene (Regulamentul (CE) Nr. 1008/2008 din 24 septembrie 2008 al Parlamentului European şi al Consiliului European privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate)

Dar, art. 21 din acest Regulament european prevede că la expirarea celor 14 zile, dacă situaţia care a determinat suspendarea zborurilor persistă, măsura suspendării va putea fi prelungită cu încă 14 zile. Iar prelungirile pot dura până la dispariţia situaţiei care a determinat suspendarea, dar fiecare perioadă de prelungire nu va putea depăşi 14 zile.

Prelungirile se fac numai cu acordul Comisiei Europene, iar Comisia poate stopa oricând măsura suspendării zborurilor, dacă apreciază că măsura nu se mai justifică.

Este bine de ştiut. Şi era şi mai bine dacă în conferinţa de presă de aseară sau măcar astăzi, ministrul transporturilor ar fi făcut şi aceste precizări.

Redăm integral conținutul art. 21 din Regulamentul (CE) Nr. 1008/2008:

“Articolul 21

Măsuri de urgență

(1) Un stat membru poate refuza, limita sau impune condiții privind exercitarea drepturilor de trafic pentru a face față problemelor neprevăzute de scurtă durată generate de împrejurări imprevizibile și inevitabile. Aceste măsuri respectă principiile proporționalității și transparenței și se bazează pe criterii obiective și nediscriminatorii.

Comisia și celelalte state membre sunt informate fără întârziere cu privire la astfel de măsuri furnizându-se o justificare adecvată. În cazul în care problemele care fac necesare astfel de măsuri continuă să existe mai mult de 14 zile, statul membru informează Comisia și celelalte state membre în consecință și poate, cu acordul Comisiei, să prelungească măsurile respective pe perioade suplimentare de cel mult 14 zile.

(2) La cererea statului membru (statelor membre) implicat(e) sau din proprie inițiativă, Comisia poate suspenda aplicarea acestor măsuri în cazul în care acestea nu îndeplinesc cerințele alineatului (1) sau sunt în orice fel contrare dreptului comunitar.

Cum au reuşit deputații să legifereze privarea de libertate pe durată nedeterminată

09/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Dacă te nimerești la un protest și nu ai actele la tine, poliția te poate conduce la secție ca să te legitimeze. Conform noii legi a poliției, șederea ta la secție poate dura cât vrea polițistul. Cine e de vină și ce se poate face ca să reparăm legea?

Conducerea unei persoane la sediul poliţiei este o măsură administrativă care poate fi dispusă de poliţist împotriva unei persoane, în anumite cazuri (conduită violentă/agresivă, pregătirea sau comiterea unei fapte ilegale, probleme privind stabilirea identităţii etc.).

Această măsură este prevăzută în art. 31 al. 1 lit. b şi art. 36-40 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În esenţă, conducerea la sediul poliţiei este o privare de libertate similară, prin îngrădirea libertăţii de mişcare, cu reţinerea sau arestarea preventivă, care se dispun în dosarele penale.

Nu spunem noi asta, ci art. 4 al. 2 din Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT), protocol ratificat de România prin Legea nr. 109/2009, care defineşte privarea de liberate ca fiind orice formă de detenţie sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură.

La 26 ianuarie 2020, au intrat în vigoare cele mai recente modificări ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Noile modificări conţin şi o reglementare detaliată a regimului juridic al măsurii conducerii administrative la sediul poliţiei: procedura conducerii, drepturile persoanei conduse, căile de atac împotriva măsurii etc. Din păcate, în legea astfel modificată nu se mai prevede și durata maximă a măsurii conducerii administrative, care în vechea variantă a legii, era de 24 de ore.

Este adevărat că în art. 36 al. 4 al. 5 din actuala formă a Legii 218/2002 se prevede că poliţistul are obligaţia ca, de îndată, să facă verificările necesare și să ia măsurile legale, după care să permită persoanei să părăsească sediul poliţiei. Dar, în lipsa unei limitări de timp prevăzute în lege pentru finalizarea activităţilor sau măsurilor de la sediul poliţiei ori pentru durata măsurii administrative, conducerea administrativă nu mai are o durată de timp determinată. Din acest motiv, este posibil ca, în practică, această omisiune să lase loc arbitrariului, în sensul unei privări de liberate pe durată de timp nedeterminată, care ar putea depăși, de exemplu, chiar și 24 de ore. Un polițist are de efectuat numeroase activități și este posibil ca, în practică, alte activități să aibă prioritate față de cea legată strict de conducerea administrativă.

Ce spune Ministerul Afacerilor Interne?

În 2019, în timpul modificării legii, APADOR-CH a făcut unele recomandări cu privire la reglementarea conducerii administrative, în sensul introducerii unor garanții de respectare a drepturilor omului (dreptul de a fi consultat de un medic sau de a da un telefon), iar poliţia a dovedit deschidere şi a acceptat multe dintre aceste modificări. Așa încât, la promulgarea legii a apărut oarecum surprinzătoare „dispariţia” din lege tocmai a termenului maxim pentru care poate fi dispusă măsura, termen care nu fusese pus deloc în discuție în momentul dezbaterilor organizate de MAI.

Am întrebat poliţia, printr-o sesizare adresată MAI, cum de termenele maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore), care existau în proiectul de lege, au dispărut din varianta finală a legii?

Răspunsul a fost prompt şi clar: proiectul de lege a plecat de la poliţie (MAI) cu termene maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore) şi a fost adoptat de Senat tot cu aceste termene maxime. Dar, la Camera Deputaţilor au fost eliminate termenele maxime, în urma admiterii unui amendament în acest sens.

Citește sesizarea către MAI Citește răspunsul MAI

Ce s-a întâmplat la Camera Deputaților?

Verificând traseul legislativ al PL-x nr. 254/2019 pe site-ul Camerei Deputaţilor, am aflat că în Raportul comun suplimentar din 2.07.2019 al comisiei juridice şi al comisiei pentru apărare se menţionează că au fost aprobate mai multe amendamente ale domnului Marton Arpad, deputat UDMR, care se refereau exact la eliminarea termenelor maxime de 8 sau, după caz, 12 ore prevăzute de lege pentru măsura conducerii administrative.

Așa se face că a rămas în lege o măsură privativă de libertate (conducerea administrativă la poliţie) fără să fie prevăzută și o durată maximă pentru asta.

Este posibil ca eliminarea termenelor maxime pentru conducerea administrativă să se bazeze pe bune intenţii. Poate că termenele de 8 sau 12 ore au părut prea lungi, şi atunci s-a apreciat că este mai bine să fie eliminate şi să rămână doar prevederea că poliţistul trebuie să ia măsurile de îndată, după care să-i permită persoanei să plece.

Numai că, experienţa de dată relativ recentă, ne învaţă că sintagma „de îndată” poate însemna uneori, în practică/realitate, chiar şi mai mult de 30 de zile. Atunci, de ce nu ar putea însemna, pentru unii poliţişti, în anumite situaţii, în care trebuie desfăşurate foarte multe alte activităţi specifice, 4 sau 5 zile, de exemplu?

Cum judecă CEDO?

Tocmai de aceea, pentru evitarea arbitrariului ce intervine în astfel de situații, CEDO a subliniat că în cazul oricărei măsuri privative de libertate este necesar ca în lege să se prevadă durata maximă de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă (spre exemplu, hotărârea CEDO în cazul J.N. împotriva Regatului Unit, pct.77).

În cazul nostru, arbitrariul poate fi evitat printr-o dublă condiţionare a duratei măsurii conducerii administrative, la fel cum există şi în cazul măsurilor preventive de drept penal (reţinere, arestare preventivă): ea poate să dureze numai atât cât este necesar pentru luarea măsurilor, dar fără a depăşi o anumită durată maximă.

Dacă 8 sau 12 ore sunt prea mult ca durată maximă, sigur că termenul poate fi scurtat, la 2 ore, la 4 ore sau la 6 ore. Dar, indiferent de durata termenului maxim 2, 4, 6, 8, 10, 12, este necesar ca în lege să se prevadă expres o durată maximă a măsurii conducerii administrative.

Ce e de făcut?

Soluţia pare simplă, dacă există şi voinţă politică: o modificare a legii în sensul introducerii la art. 36 al. 4 şi 5 din Legea 218/2002 a duratei maxime a conducerii administrative şi a obligaţiei de a permite plecarea persoanei din secţie la expirarea acelui termen. Dacă există cel puţin un parlamentar care doreşte acest lucru, el poate depune în parlament un proiect de lege în acest sens. Dacă sunt mai mulţi, cu atât mai bine.

În legătură cu acesta problemă, ne-am adresat cu o sesizare şi Avocatului Poporului, întrucât nu pare a fi constituţional un text de lege care nu prevede o durată maximă a unei măsuri privative de libertate.

Rămâne de văzut ce succes vom avea la Avocatul Poporului, mai ales că nu e vorba de un caz de mare expune mediatică, de genul „VIP-uri în cătuşe”, cum nici „Taxa Oxigen” nu a fost.

Citește sesizarea către Avocatul Poporului Citește răspunsul Avocatului Poporului

La cererea APADOR-CH, Avocatul Poporului atacă Legea poliției la CCR

Vaccinarea obligatorie nu încalcă drepturile omului

03/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Responsabilizarea părinților nu afectează, ci protejează dreptul la viață al copiilor

APADOR-CH susține vaccinarea obligatorie, în cazul bolilor grave transmisibile, reiterând opinia exprimată în 2017, când a fost depusă la Senat actuala lege care se discută acum în Camera Deputaților. În pofida reținerilor pe care Comisia de Sănătate le-a demonstrat ieri, modificând proiectul de lege, asociația consideră că obligativitatea vaccinării, pentru prevenirea răspândirii bolilor grave transmisibile, nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, și îndeamnă deputații să voteze responsabil, așa cum ar trebui să-și vaccineze și copiii.

Iată de ce:

1 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (pe scurt, dreptul la viaţa privată), prevăzut în art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii/limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în art. 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat nu numai la şcoală, grădiniţă etc, ci şi în parc, la cinema, în mijloace de transport sau în alte locuri publice din afara instituţiilor de învăţământ.

În acest sens, art. 8 par. 2 din CEDO prevede că dreptul la viaţa privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzuta de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, individuale sau publice, precum şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

2De asemenea, contestatarii vaccinării obligatorii invocă libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Este adevărat, art. 9 par. 1 din CEDO prevede libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Dar, la fel ca şi în cazul dreptului la viaţa privată prevăzut în art. 8 din CEDO, nici libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, prevăzută în art. 9 din CEDO, nu are caracter absolut şi permite, în anumite condiţii, excepţii/limitări.

Astfel, art. 9 par. 2 din CEDO prevede că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie poate suporta anumite limitări/îngrădiri, dacă acestea sunt prevăzute de lege şi dacă sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, între altele, pentru protecţia sănătăţii, individuale sau publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În speţă, limitarea acestei libertăţi apare ca fiind necesară pentru protejarea sănătăţii şi chiar a vieţii atât a copilului nevaccinat, cât şi a celorlalţi copii, din colectivitate.

3Totodată, articolul 17 din CEDO, care interzice abuzul de drept, prevede că niciun drept/libertate dintre cele prevăzute în cuprinsul CEDO (deci, nici dreptul la viaţa privată sau libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie) nu poate fi exercitat abuziv, adică nu poate fi folosit de nimeni (stat, grup sau individ) pentru îndeplinirea de acte care urmăresc distrugerea celorlalte drepturi sau libertăţi fundamentale ori pentru îngrădirea acestora într-o măsură mai mare decât o face CEDO.

În consecinţă, dacă dreptul la viaţa privată/libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este exercitat printr-un refuz arbitrar al vaccinării, el poate fi considerat ca fiind exercitat abuziv, în raport de art. 17 din CEDO, deoarece o astfel de exercitare poate distruge/pune în pericol grav dreptul la viaţă (al copilului nevaccinat şi al copiilor din colectivitate, de exemplu), garantat în art. 2 din CEDO, prin crearea condiţiilor de instalare şi proliferare a unor boli mortale, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării.

Obligațiile statului trebuie definite mai clar

Desigur, obligaţia de a se supune vaccinării pentru prevenirea bolilor transmisibile nu înseamnă şi obligaţia de a suporta/accepta greşelile medicale legate de administrarea vaccinului. Sau de a fi cobaiul unor experimente medicale. Din acest motiv, trebuie prevăzută în mod clar obligaţia statului de a asigura vaccinurile la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare. De asemenea, tot statul este cel care trebuie să ia măsurile necesare şi să răspundă şi pentru administrarea corectă a vaccinurilor, în principal prin stabilirea unor proceduri care să excludă sau să reducă la minimul posibil efectele negative care ar putea apărea în cazul unor persoane.

În acest sens, proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, în varianta adoptată de Senat, prevede în art. 9 că statul asigură vaccinuri eficace şi sigure, autorizate în mod corespunzător. Dar, art. 9 nu prevede şi obligaţia statului de a asigura aceste vaccinuri la timp (pentru efectuarea lor conform calendarului stabilit) şi în cantităţi suficiente pentru toate persoanele vizate de măsura vaccinării. Este necesară completarea art. 9 în sensul celor menţionate mai sus.

De asemenea, proiectul de lege adoptat de Senat prevede în art. 22 condiţiile în care persoana este scutită de vaccinare (vaccinările obligatorii sunt indicate în art. 13), deci când se poate refuza justificat vaccinarea, şi anume atunci când Comisia judeţeană de vaccinare de la domiciliul persoanei certifică faptul că acesta are o contraindicaţie definitivă la un anumit vaccin sau la toate vaccinurile.

Cu alte cuvinte, proiectul de lege nu prevede o vaccinare „automată” a tuturor persoanelor vizate, fără să se ţină cont de cazurile care prezintă riscul punerii în primejdie a sănătăţii, ci dimpotrivă, îi exceptează de la această obligaţie pe cei pentru care, din motive medicale certificate de către o comisie de specialitate, sunt contraindicate definitiv un anumit vaccin sau toate vaccinurile.

În concluzie, APADOR-CH consideră că adoptarea fără întârziere a unei legi care să prevadă vaccinarea obligatorie, în vederea prevenirii şi limitării bolilor transmisibile cu mare risc pentru colectivitate, poate contribui la îmbunătăţirea stării de sănătate publică. În același timp, adoptarea unei legi ambigue, laxe și aproximative, care să nu asigure luarea și respectarea strictă a măsurilor de profilaxie necesare în cazul bolilor grave transmisibile în colectivitate, nu va face decât să creeze confuzie în domeniul important al sănătății publice.

„Taxa Oxigen” nu are avizul poliţiei rutiere. Era necesar?

20/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Peste câteva zile, la 1 martie 2020, îşi va produce efectele Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539 din 24 octombrie 2019, prin care a fost introdusă “Taxa Oxigen”. Probabil, de la 1 martie 2020 vor urma zile de neuitat în capitală, pline de încărcătură pozitivă şi bună dispoziţie generală, pentru că o problemă serioasă a fost rezolvată cu multă simplitate, deosebită înţelepciune şi extraordinară pricepere. În fine…

Pe lângă problemele de legalitate ale acestei hotărâri pe care le-am prezentat anterior, se ridică şi o altă problemă din aceeaşi categorie, şi anume nesolicitarea avizului poliţei rutiere cu privire la proiectul acestei hotărâri.

Astfel, potrivit art. 5 al. 7 şi art. 128 al. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 privind Codul rutier, orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice, precum și organizarea circulaţiei pentru localităţile urbane se dispun de către administratorul drumului/autorităţile administraţiei publice locale numai cu avizul poliţiei rutiere.

Din textele legale citate mai sus, rezultă că solicitarea avizului poliţiei rutiere cu privire la proiectul Hotărârii nr. 539/2019 este obligatorie, întrucât prin această hotărâre se organizează şi se restricţionează circulaţia autovehiculelor pe raza municipiului Bucureşti.

Ce se întâmplă dacă proiectul unei hotărâri de consiliu local/general nu a fost avizat de către entitățile prevăzute de lege (de exemplu, de poliţia rutieră)? Potrivit art. 3 al. 2, art. 9 al. 1 şi art. 81 al 2 din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă, hotărârea poate fi considerată ca adoptată ilegal şi, ca urmare, poate fi desfiinţată de către instanţa de judecată.

Pentru a verifica dacă poliţia rutieră a avizat sau nu proiectul Hotărârii nr. 539/2019, am solicitat informaţii atât de la Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR), cât şi de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti (DGPMP).

Atât IGPR, cât şi DGPMB au răspuns că nu li s-a solicitat şi nici nu au emis aviz pentru proiectul Hotărârii nr. 539/2019, privind “Taxa Oxigen”.

Vezi răspunsul poliției la întrebarea APADOR-CH

În plus, DGPMB a precizat că „Măsurile prevăzute de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019 nu presupun instalarea de indicatoare rutiere de restricţie conform Normativului SR 1848/1 – 2011 „Semnalizarea rutieră. Indicatoare şi mijloace de semnalizare rutieră. Clasificare, simboluri şi amplasare”, motiv pentru care considerăm că acestea nu constituie măsuri de restricţie în sensul prevăzut de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.”

Primăria a amplasat, fără avizul poliției, indicatoare pentru delimitara zonei ZACA

Sunt discutabile argumentele prezentate de către DGPMB, întrucât art. 5 al. 7 şi art. 128 al. 1 lit. c Codul rutier prevăd că avizul poliţei rutiere este obligatoriu ori de câte ori se dispune orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice sau de organizare a circulaţiei pentru localităţile urbane, fără ca legea (Codul rutier) să limiteze obligaţia de a solicita avizul poliţiei rutiere numai în cazurile care presupun instalarea de indicatoare rutiere de restricţie.

Astfel, art. 5 al. 7 din OUG 195/2002 (Codul rutier) prevede:

(7) Orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice se dispune de către administratorul drumului numai cu avizul poliţiei rutiere.”

De asemenea, art. 128 al. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 (Codul rutier) prevede:

Art. 128. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii:

…

c) întocmesc şi actualizează planurile de organizare a circulaţiei pentru localităţile urbane şi iau măsuri pentru realizarea lucrărilor ce se impun în vederea asigurării fluenţei şi siguranţei traficului, precum şi a reducerii nivelurilor de emisii poluante, cu avizul poliţiei rutiere;”

Pe de altă parte, zona ZACA prevăzută în Hotărârea nr. 539/2019, este deja delimitată prin instalarea pe drumurile publice de panouri care se referă la circulaţia rutieră şi care indică restricții de circulaţie pentru anumite categorii de autovehicule, care au interdicţia de a circula în acea zonă dacă nu au plătit vinieta.

Dar, răspunsul final la întrebarea dacă Hotărârea nr. 539/2019 trebuia sau nu avizată de poliţia rutieră, şi dacă lipsa avizării proiectului acestei hotărâri are sau nu ca efect nulitatea respectivei hotărâri, nu va fi dat însă de DGPMB sau de altcineva, ci doar de instanţa de judecată, dacă şi după ce va fi sesizată cu această problemă de către o persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019.

Ce demersuri a mai făcut APADOR-CH pe acest subiect:

CCR ne-a dat dreptate – cartelele prepay se vor cumpăra la liber, ca și până acum

18/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH salută decizia CCR prin care este respinsă încă o tentativă de restrângere a dreptului la viață privată printr-o ordonanță de urgență care voia să schime statutul cartelelor telefonice preplătite. Curtea Constituțională a stabilit azi că Ordonanța de Urgență 62/2019 este neconstituțională integral. Actul fusese emis de Guvernul Dăncilă în vara anului 2019, după Cazul Caracal, și instituia, printre altele, regula că oricine ar fi cumpărat o cartelă preplătită de telefon ar fi trebuit să-și ofere datele din buletin.

APADOR-CH și ApTI au sesizat Avocatul Poporului asupra aspectelor neconstituționale din ordonanța amintită și au depus și la CCR un amicus curiae în sprijinul acțiunii Avocatului Poporului. Motivele invocate au vizat faptul că:

modificarea legislativă s-a făcut printr-o ordonanță de urgență, deși exista o majoritate parlamentară care să treacă o lege în acest sens prin Parlament;
colectarea, stocarea și prelucrarea datelor tuturor cumpărătorilor, doar pe motiv că unele persoane apelează abuziv serviciul 112 era o măsură disproporționată de restrângere a dreptului la viață privată al posesorilor, iar printr-o ordonanță de urgență nu se pot restrânge drepturi fundamentale;
ordonanța nu prevedea nicio evaluare a impactului asupra protecției datelor, scopul colectării acestora era neclar, nu existau garanții privind protecția datelor sau durata de stocare etc, proiectul nefiind susținut nici măcar de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – ANSPDCP
CCR stabilise deja, prin deciziile pronunțate în legătură cu anterioarele tentative de a schimba regimul cartelelor prepay, că este nevoie de prevederea unor garanţii concrete şi efective, adaptate cazului special de prelucrare de date ce se vrea reglementat.

În cazul acestei ordonanțe CCR a stabilit, cu unanimitate de voturi, că Guvernul nu a motivat care era situația extraordinară și nici urgența reglementării, mai mult decât atât, principala prevedere a ordonanței (cea privitoare la cartele) fusese deja amânată de două ori înainte de intrarea în vigoare – mai întâi până la 31 decembrie 2019, apoi până la 31 martie 2020 – fapt ce dovedește inexistența urgenței.

Mai multe în comunicatul CCR pe această temă.

Demersuri făcute de APADOR-CH pe acest subiect:

9 August 2019: Interpelări ale tuturor instituțiilor implicate în comunicații pentru lămurirea modului în care funcționează serviciul 112 – Se poate sau nu suna la 112 fără cartelă SIM în telefon?

12 August 2019: Petiție către Avocatul Poporului în cazul OUG pentru cumpărarea cartelelor pre-pay cu buletinul

22 August 2019: Guvernul vrea datele posesorilor de cartele prepay ca să-i poată amenda pe cei care sună abuziv la 112 – dezbatere publică

31 Octombrie 2019: Cerem CCR stabilirea unui termen pentru examinarea ordonanței care obligă legitimarea posesorilor de cartele prepay

Cerem Avocatului Poporului să atace la CCR opt din cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban

17/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională opt dintre cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban în 4 februarie 2020, înainte de demitere.

Ordonanțele sunt următoarele:

OUG nr. 13/2020 privind circulaţia pe drumurile publice
OUG nr. 16/2020 privind regimul drumurilor
OUG nr. 17/2020 privind domeniul apărării naţionale
OUG nr. 21/2020 privind fondul locativ de protocol al RAPPS
OUG nr. 23/2020 privind sistemului achiziţiilor publice
OUG nr. 24/2020 privind reorganizarea activităţii ANAF
OUG nr. 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătăţii
OUG nr. 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate.

Motivele pentru care APADOR-CH consideră că respectivele ordonanțe nu sunt constituționale sunt trei:

1 Lipsa unei situaţii extraordinare care să justifice înlocuirea parlamentului, ca putere legiuitoare, de către guvern (putere executivă). Niciuna din cele opt ordonanțe nu este motivată de vreo urgență reală sau o situație extraordinară care să justifice emiterea ei. Mai mult, în cazul ordonanței privind alegerile anticipate, OUG 26/2020, în preambul se spune că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură”, ceea ce e şi netemeinic şi comic, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

2Nesolicitarea avizelor prevăzute de lege pentru proiectele de ordonanţe de urgenţă. În spaţiul public s-a vehiculat informația că ordonanţele în discuţie ar fi fost adoptate fără avizele prevăzute de lege, de la Consiliul Legislativ, de la Consiliul Economic şi Social, de la alte entităţi prevăzute de lege. Am cerut AVP să verifice acest aspect.

3Încălcarea Referendumului naţional din 2019, în care s-a stabilit că nu pot fi emise ordonanțe de urgență în domeniul organizării judiciare. În cazul OUG 23/2020, prin introducerea unei noi abateri disciplinare, în cazul achizițiilor publice, aceasta se referă și la judecători. În plus, abaterile disciplinare ale magistraţilor nu pot fi prevăzute într-o lege privind achiziţiile publice, ci într-o lege din domeniul organizării judiciare (statutul magistraților).

Citiți pe larg solicitarea APADOR-CH către AVP

UPDATE 19 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății

UPDATE 21 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate

UPDATE 26 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Orodnanța 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice

UPDATE 12 martie 2020 – Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia – Curtea Constituţională a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

UPDATE 2 iunie 2020 – Curtea Constituțională a declarat neconstituționale două dintre ordonanțele atacate de AVP, respectiv OUG 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății și OUG 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice. În argumentare, Curtea a reținut, în esență, că actele normative supuse controlului de constituționalitate au fost adoptate fără respectarea exigențelor legale și constituționale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ – al doilea argument din cele enunțate și de APADOR-CH atunci când a cerut AVP să conteste cele opt ordonanțe.