Arhiva pentru categoria: Media

Sunteți aici: / Media

Un pacient acuză patru jandarmi că i-au pus viața în pericol

/în /de

 

Patru jandarmi din cadrul batalionului II al Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului București sunt acuzați de rele tratamente de un bărbat (A.C.), căruia i-au confiscat abuziv pastilele de metadonă și tratamentul ARV pentru HIV.

A.C. are 35 de ani și a fost consumator de droguri timp de 12 ani, iar din septembrie 2014 se află în tratament substitutiv cu metadonă la Centrul de Reducere a Riscurilor ARENA București din cadrul I.N.B.I. Matei Balș. În anul 2013, A.C. a fost diagnosticat cu HIV, iar în luna noiembrie 2014 a începtut tratamentul antiretroviral (ARV) la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale „Victor Babeş”.

În data de 10.06.2015, în jurul orei 15:00, A.C. a fost oprit în zona Unirii, împreună cu un coleg din școala generală, de patru jandarmi îmbrăcați în civil. Aceștia i-au confiscat lui A.C. șapte pastile de metadonă, deoarece au considerat că rețetele pentru metadonă pe care le avea la el nu erau valabile. Rețetele, emise de Centrul ARENA, erau datate cu 01.06.2015 și 08.06.2015.

De asemenea, cei patru jandarmi i-au confiscat lui A.C. alte patru pastile ARV și trei pastile LIV52, sub suspiciunea că acestea conțin stupefiante. Jandarmii au predat în aceeași zi pastilele și rețetele confiscate Biroului de Combatere a Crimei Organizate (B.C.C.O.) București – Serviciul Antidrog, unde a fost deschis un dosar penal pe numele lui A.C.

Victima a povestit reprezentanților CARUSEL cum jandarmii au început să strige pe stradă că are SIDA când acesta le-a justificat de ce avea asupra lui pastilele ARV. În incinta sediului B.C.C.O., când A.C. le-a cerut jandarmilor sa îi înapoieze pastilele pentru că trebuia să își administreze tratamentul, i s-a răspuns „Sidosule, ce mă interesează că pierzi tu o schemă?…Scăpăm țara de un sidos!”.

CARUSEL și APADOR-CH consideră că  A.C. a fost victima unor abuzuri. Atât comportamentul violent al jandarmilor, cât și privarea lui A.C. de tratament medical reprezintă rele tratamente. Cele două organizații au realizat un raport detaliat asupra cazului A.C.

Victima (A.C.) a depus o plângere penală împotriva celor patru jandarmi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a fost trimisă spre soluționare Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București.

CARUSEL și APADOR-CH solicită Parchetului Militar să deruleze o anchetă efectivă cu privire la faptele jandarmilor. De asemenea, solicităm Inspectoratului General al Jandarmeriei să dispună urgent o anchetă cu privire la abuzurile celor patru jandarmi, cât și măsuri pentru ca lucrătorii Jandarmeriei să fie instruiți cu privire la antidiscriminare, transmiterea, prevenirea și tratamentul HIV, precum și obligația de a asigura continuitatea tratamentului substitutiv pentru foștii consumatori de droguri.

 sigle

 

Inițiativa Asociației Carusel împotriva abuzurilor reprezentanților fortelor de ordine reprezintă o activitate din cadrul proiectului „Dreptate pentru „Dinte”!”, desfășurat de către CARUSEL, în parteneriat cu RHRN, în perioada 01.10.2014 – 31.07.2015. Scopul proiectului este de a promova respectarea drepturilor omului în secțiile de poliție prin documentarea cazurilor de abuz și prin sesizarea acestora.

Acest proiect este realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Când polițiștii te conduc la secție și-ți spun că ai căzut pe scări

/în , /de

florin micu4Florin Micu a ajuns la APADOR-CH căutând pe google „ce faci când ești bătut de poliție”. Pățania lui poate fi a oricărui tânăr care se trezește puțin mai vocal într-o seară de vară, în părculețul blocului, la o bere cu prietenii. Pentru că asta a fost greșeala lui, plătită nu numai cu o amendă pentru tulburarea liniștii publice, așa cum ar fi normal, ci cu o vizită la secția de poliție și o bătaie aplicată cu sete de „oamenii legii”.

În noaptea de sâmbătă spre duminică, 27-28 iunie, Florin și prietenii lui au băut bere într-un părculeț din Drumul Taberei și au fost admonestați de poliție pentru asta. Toți ceilalți au primit amendă pe loc, numai el a fost încătușat, băgat cu forța în mașina poliției, tratat cu pumni, palme, picioare și tomfe, pe drum, în mașină și în Secția 25, abia apoi amendat și trimis acasă.

florin micu3

 

La plecare, cei trei polițiști agresori l-au întrebat cum îl cheamă (că nu avusese buletinul la el) și i-au spus că ochiul vânăt și juliturile de pe brațe și picioare le are pentru că ar fi căzut pe scări, nu pentru că l-a bătut poliția.

La fel de relaxat a tratat situația și comandantul Secției 25, care l-a chemat a doua zi în audiență, ca să-l vadă și să-i puncteze că „sigur a făcut el ceva”. Că nu degeaba fuseseră trei apeluri de la cetățeni în noaptea cu pricina.

 

 

„Nici noi nu suntem uși de biserică, dar dacă mănânci semințe în fața blocului nu trebuie să-ți iei șuturi în fund de la poliție”, e de părere Florin Micu.

Comportamentul polițiștilor de la Secția 25 nu este nici nou, nici diferit de al colegilor lor din alte secții. Din păcate practica săltării oamenilor de pe stradă, chipurile pentru identificare, și bătăile aplicate la secție, departe de ochii lumii, este mai răspândită decât ne place să credem.

florin micuIar mentalitatea de genul „sigur a făcut el ceva” e împărtășită de cetățeni – care de prea multe ori consideră că așa ceva nu li se poate întâmpla decât celor care „nu sunt cuminți” – dar și de comandanți și chiar procurori care refuză să ia măsuri pentru pedepsirea acelora dintre polițiști care comit astfel de infracțiuni.

Florin Micu a fost pentru prima dată în viață pus în această situație. Când ne-a vizitat, la patru zile după incident, era în continuare vizibil șocat de ce i se întâmplase, speriat că și-ar putea pierde locul de muncă din cauza faptului că a trebuit să-și ia concediu medical și că „a avut probleme cu poliția”, și mai ales derutat cu privire la ce trebuie să facă în continuare.

APADOR-CH i-a acordat și lui consultanță, așa cum face de ani de zile cu victimele abuzurilor polițiștilor. Dar dincolo de asta a cerut, pentru a câta oară, responsabililor din poliție să înceapă să trateze cu seriozitate aceste cazuri.

Citiți raportul complet privind cazul Florin Micu.

***

sigle

Acest caz a fost tratat în cadrul proiect realizat în colaborare cu Casa Jurnalistului, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

 

Oprescu, chemat în judecată pentru că interzice protestele în București

/în /de

Sâmbătă,  19 septembrie 2015, de la ora 14.30, în București se va desfășura al șaptelea marș al bicicliștilor, sub numele ”Oraș pentru oameni”. Ca și la protestele anterioare, administrația locală ignoră și de data asta problemele cetățenilor, dar depune eforturi pentru a-i determina pe organizatori să renunțe să iasă în stradă ca să-și facă cunoscute problemele.

Mai exact, deși a fost notificată din timp (încă din iulie 2013) privind marșurile bicicliștilor în următorii ani, Primăria Capitalei a încălcat legea încheind protocoale cu alți organizatori de adunări publice, pentru aceleași date și pe acelelași traseu precizat în declarația prealabilă.

Din acest motiv , Organizația pentru Promovarea Transportului Alternativ în România (OPTAR), asistată de Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), a chemat în judecată Primăria Municipiului București, prin Primarul General, pentru a soluționa notificarea protestului din 19 septembrie 2015, depusă la primărie încă din 08.07.2013.

OPTAR a respectat toate obligațiile legale privind declararea prealabilă a adunării publice, în termenele prevăzute de lege, în schimb municipalitatea nu și-a respectat îndatoririle.

Conform legii, este interzisă desfășurarea simultană a două sau mai multe adunări publice distincte, în același loc sau pe aceleași trasee, indiferent de caracterul acestora.

De aceea considerăm că, intenționat sau nu,  Comisia pentru adunări publice a încălcat legea atunci când a semnat protocoale pentru noi manifestări, pe un traseu declarat în prealabil de alți organizatori. Reprezentanții OPTAR au aflat despre aceste protocoale de la membrii comisiei pentru adunări publice, cu care s-au întâlnit la 20 și 21 aprilie 2015.

Deși atât membrii comisiei, cât și reprezentantul Primarului General, consilierul personal Solomon Wigler, au promis – la 21 aprilie 2015 – că vor remedia greșeala, acest lucru nu s-a întâmplat încă. OPTAR a primit în schimb un document din partea Primăriei, în care se invocă o rezoluție a Primarului Sorin Oprescu, prin care se dorește interzicerea protestului.

Deoarece această rezoluție nu ne-a fost comunicată, iar OPTAR, organizatorul protestului din data 19 septembrie 2015, a respectat toate procedurile și termenele prevăzute de lege, pe 30 iunie 2015 a fost depusă la tribunal o cerere de chemare în judecată pe numele Primăriei Municipiului București, prin Primarul General.

Mai multe despre conflictul dintre Primărie și OPTAR puteți citi și aici.

***

Date din notificarea depusă de OPTAR la Primăria Municipiului București, la data 08.07.2013:

 

La adunare vor participa circa 40 000 de persoane.

Traseele de acces spre locul adunării, precum și cele de dispersare vor fi:

–        Adunarea participanților va fi la ora 14:30 în parcul Herăstrău, intrarea Charles de Gaulle. Plecarea în marș va fi la ora 15:30 pe traseul Bdul Mareșal Constantin Prezan – Arcul de Triumf – Șos Pavel Dimitrievici Kiseleff – Pța Victoriei – Șos Nicolae Titulescu – Pasajul Basarab – Șos Grozăvești – Întoarcere la Intrarea Grozăvești – Șos Grozăvești – Pasajul Basarab – Șos Nicolae Titulescu – Pța Victoriei – Calea Victoriei – Bdul Regina Elisabeta – Bdul Schitu Măgureanu – Pod Izvor – Splaiul Independenței – Bdul Libertății – Bdul Națiunile Unite – Strada Izvor – Calea 13 Sepembrie – Bdul Libertății – Bdul Unirii – Bdul Dimitrie Cantemir – Parcul Tineretului

Scopul adunării publice îl constituie manifestarea protestului în legătură cu:

Neaplicarea măsurilor de siguranță rutieră, încurajarea transportului motorizat în timp ce orașul este cea mai poluată capitală europeană, lipsa unei viziuni a administrației orașului pentru creșterea calității vieții, menținerea în funcții a persoanelor vinovate de pagubele de milioane de euro provocate de recepția ilegală a pistelor pentru biciclete, neaplicarea măsurilor de eficientizare a transportului public prin asigurarea de benzi dedicate.

_____

OPTAR (Organizaţia pentru Promovarea Transportului Alternativ în România) este o asociaţie care susţine dezvoltarea mobilităţii urbane prin oferirea de alternative viabile de deplasare pentru cetăţeni, indiferent cum aleg să se deplaseze: pe jos, cu bicicleta, cu transportul public sau cu autoturismul.

Închisă pe nedrept un an și 9 luni, reabilitată 15 ani mai târziu (2)

/în , /de

continuarea primei părți

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din 2001 până în 2009

R: Se spune adesea, peiorativ, că pușcăria e ca un curs de specializare în alte „meserii” infracționale. Pe dumneavoastră închisoarea v-a specializat în legi. V-ați apucat să le studiați ca să înțelegeți ce vi se întâmplă. Așa ați înțeles că trebuie să mergeți la CEDO dacă vreți să obțineți dreptate în țară. Altfel nu se putea?

D.T.: Nu se putea face o revizuire a procesului fără o decizie CEDO. Cu ajutorul APADOR-CH am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decembrie 2001. S-a dat un verdict în 2009. CEDO a constatat că am fost ținută în arest nejustificat, că nu mi s-a dat posibilitatea să contest arestarea și nici să mă apăr corespunzător în proces, deci nu am avut parte de un proces echitabil. Fără această decizie obținută la CEDO nu aș fi avut posibilitatea în viața asta să revizuiesc cauza asta.

Citat din decizia CEDO în cauza Tarău contra României:

„Reclamanta a fost arestată preventiv timp de 11 luni începând cu februarie 2001 şi s-a plâns în faţa Curţii europene de încălcarea dreptului persoanei arestate preventiv de a fi eliberată după o durată rezonabilă (apreciată în raport de faptele şi de datele ce individualizează acea persoană), precum şi a dreptului persoanei arestate de a contesta arestarea sau prelungirea acesteia în condiţii de egalitate a armelor între arestat şi procuror. În legătură cu procedura penală ce a urmat arestării preventive, reclamanta a mai susţinut şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de a pune întrebări martorilor audiaţi în cauză şi de a cere şi obţine audierea martorilor în apărare. CEDO a constatat în unanimitate că statul român a încălcat dreptul la libertate al reclamantei deoarece autorităţile nu au justificat necesitatea prelungirii arestării preventive pe baza unui pericol pentru ordinea publică şi nici nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în cadrul procedurii de recurs împotriva prelungirii arestării. Curtea a mai condamnat statul român deoarece în cadrul procesului penal, reclamanta nu a putut obţine audierea majorităţii martorilor acuzării şi a nici unui martor propus de apărare.”

R: Și după asta ce s-a întâmplat?

D.T.: În decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1. Mi-am scris singură cererea de revizuire. În 2010 a început iar fuga după documente. A fost o căutare surdă a dosarului, timp de șase luni, între ICCJ și Judecătoria sectorului 1, fiecare instituție spunând că nu e la ea. În cele din urmă Marius Iorga, avocatul meu, l-a găsit sub niște saci de ciment, într-o arhivă dezafectată a Judecătoriei sectorului 1.  Apoi am constatat că judecătorul de la sectorul 1 pur și simplu nu înțelesese decizia CEDO, pe baza căreia ICCJ a dispus revizuirea procesului numai în cazul meu, nu și al celorlalți inculpați din dosar. Or judecătorul de la sectorul 1 a apreciat că trebuie să rejudece întregul dosar. Era o încălcare flagrantă a procedurii. Ceilalți își executaseră pedeapsa, unul era arestat în altă faptă, altul era deja în reabilitare. Noi tot timpul le-am spus celor de la judecătorie că nu asta se face, același lucru spunea și Parchetul, numai judecătorul nu pricepea. Văzând că nu avem cu cine discuta – judecătorul a făcut șase adrese către ICCJ cerând să se lămurească dispozitivul hotărârii – Parchetul a formulat o cerere de strămutare la ICCJ.

ICCJ, disperată de întrebările de la sectorul 1 și sesizând gafa enormă făcută de judecător, a dispus strămutarea la sectorul 3, unde, mulțumim lui Dumnezeu, am nimerit un magistrat pregătit, profesionist.

R: Paradoxal, la sectorul 3 ați nimerit la judecătoarea Denisa Chiujdea, soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastră la vremea respectivă, nu?  

D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei fusese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise rechizitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă…, dar da, același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

R: S-a dovedit, totuși, cea mai profesionistă judecătoare dintre toți cu care ați avut de-a face, nu?

D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două volume ale dosarului de urmărire penală care avea 6 volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de 10 luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate persoanele păgubite. În atare situație judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo.

tarau-victoriei 

„După atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată”

R: După patru ani de procese a venit și achitarea. Totuși, parchetul a făcut recurs la sentința dată de doamna judecător Chiujdea. De ce?

D.T.: Da, doamna judecător a dispus achitarea mea pentru un număr de 44 de infracțiuni de înșelăciune. Pentru toate. A constatat lipsa vreunei probe care să dovedească măcar intenția de a induce pe cineva în eroare. Apelul parchetului era pur formal. Nu aducea probe. Ce spunea procuroarea era în esență că deoarece unii au văzut-o pe acolo, condamnați-o pentru ei. Curtea de apel – aici am avut emoții – avea două soluții de dat:

–        încetarea procesului pentru că intervenise prescripția, nu putea să mă mai tragă la răspundere, sau

–        fapta nu există – asta constatase judecătoarea Chiujdea – deci achitare.

La Curtea de apel a venit procuroarea, foarte bătăioasă, și a spus că o să ceară condamnarea mea. Aberant. Trecuseră mai mult de paisprezece ani de la data săvârșirii pretinsei fapte, oricum era prescrisă, dar eu nu doream încetarea procesului prin prescripție, pentru că asta ar fi însemnat că tot vinovată eram. Ceea ce a redus-o până la urmă la tăcere pe procuroare a fost faptul că unul dintre inculpații din dosar a venit în proces la Curtea de apel și a zis că mai are el niște copii din dosar acasă și e dispus să le pună la dispoziție. Acolo am identificat toate declarațiile din primul volum. Aleluia! Trebuie să recunosc că la următorul termen procuroarea și-a schimbat atitudinea radical. După ce le-a citit nu a mai vrut să administreze nimic, nu a mai susținut nimic, și Curtea de apel a respins apelul.

R: Și cum a fost ziua achitării?

D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, <mamă, nici eu nu am crezut!> Vă dați seama, după atâția ani aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: nu ai crezut ce? Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte…

R: Dar băiatul, ce a zis?

D.T.: Băiatul a trăit alături de mine toate astea, de la 8 ani până acum la 23. Declarativ tot timpul a spus că nu se îndoiește, dar eu știu, ce o fi fost în sufletul lui? Tot timpul a mers cu mine la fiecare termen. Cred că voia să știe ce se întâmplă ca să aibă senzația că are el totul sub control.

Eu nu am avut nicio reacție, era ca și când rămăsesem fără direcție, nu mai aveam cu cine să mă lupt. Nici acum nu sunt pe deplin conștientă că s-a terminat și parcă nu mai am putere să mă bucur. Ani de zile, primul lucru pe care-l făceam când mă trezeam dimineața, verificam portalul de justiție ca să văd ce s-a mai întâmplat.

 

Ce urmează: încă un proces pentru despăgubiri și o viață nouă, într-un județ fără pușcării

Povestea Danielei Tarău este probabil unică, nu numai din perspectiva erorii judiciare pe care a trăit-o, dar mai ales pentru că nu s-a lăsat copleșită și învinsă de ceea ce pe majoritatea condamnaților îi înghenunchează. Pușcăria putea s-o transforme într-o infractoare, chiar dacă nu fusese înainte de a ajunge acolo. În loc de asta i-a deschis un drum la care nu s-ar fi gândit. A absolvit facultatea de drept în 2011, cu media 9.40, apoi a făcut un master în științe penale la Academia de poliție, unde acum își susține teza de doctorat cu tema „Sistemul penitenciar românesc din perspectiva condamnărilor la CEDO”. În paralel mai urmează un master de psiho-pedagogie și i-ar plăcea să-și găsească locul la o catedră.

Acum a început un alt proces. Cel în care cere statului român despăgubiri pentru suferințele prin care a trecut.

R: România nu are o jurisprudență încurajatoare pe partea asta. Statul român nu se grăbește să-și plătească greșelile, abia dacă le recunoaște. Marcel Țundrea, bărbatul care a făcut 12 ani de închisoare pentru o crimă de care nu era vinovat, a murit la scurtă vreme după eliberare, iar reparația materială primită de el a fost de 5000 de euro. Ce credeți că va face statul român în cazul dumneavoastră?

D.T.: Cred că un stat culpabil ar trebui să repare lucrurile astea din oficiu. În loc de asta, tot eu trebuie să vin să probez dacă am suferit ceva în detenție, nu e suficient că am stat acolo. Să le probez că în timpul ăsta tata a murit fără să știe că sunt nevinovată. Că băiatul meu a avut o tentativă de suicid cât am fost acolo. Că familia mea a fost marginalizată și batjocorită fără vină. Că ani de zile nu m-am putut angaja din cauza cazierului și că 15 ani din viața mea, poate cei mai frumoși, s-au petrecut sub semnul poveștii ăsteia. Sunt niște ani care m-au consumat de resurse. Dar voi duce la capăt și acest ultim proces.

R: Și apoi?

D.T.: Apoi… nu știu. Vine timpul când înțelegi că ai ajuns aici, ai demonstrat ce ai avut de demonstrat și vrei liniște. Am 43 de ani. Dacă în urma procesului pentru despăgubiri, pe care l-am deschis acum, statul mă îmbogățește, cum se spune în drept, fără justă cauză, cred că aș pleca din București. Aici nu aș putea să încep o viață nouă. Măcar și pentru faptul că de aici, de la balcon, văd zilnic duba care vine de la penitenciarul Giurgiu. Cred că ar trebui să merg într-un loc unde să încep o viață nouă. Chiar și la 44 de ani sau cât oi avea când se termină și procesul ăsta. E târziu, dar de ce nu? Mi-ar plăcea să mă mut în Sibiu și să-mi găsesc acolo un loc la o catedră. În Sibiul nu sunt dube, nici penitenciare. Uite, mi-ar plăcea să trăiesc într-un județ fără penitenciar.” 

Daniela Tarău a dat în judecată statul român cerând despăgubiri de 900.000 de euro pentru eroarea judiciară pe care a trăit-o.

 

[toggle title_open=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” title_closed=”Despăgubirile cerute de Daniela Tarău de la statul român” hide=”yes” border=”yes” excerpt_length=”0″ read_more_text=”Read More” read_less_text=”Read Less” include_excerpt_html=”no”]

 

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, e chemat în judecată pentru plata daunelor morale și materiale cauzate prin privarea de libertate și condamnarea ilegală a Danielei Tarău. Daunele cerute sunt următoarele:

–        17.209 Euro prejudiciul material suferit – reprezintă cheltuielile cu avocații și contravaloarea venitului minim garantat pe economie și nerealizat pentru perioada 21.02.2001 momentul privării de libertate, până în septembrie 2008, momentul reabilitării de drept – un total de 7.209 Euro.

–        900.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății) – prejudiul moral suferit ca urmare a erorii judiciare soldate cu:

–        Privare de libertate pentru 635 zile de la data de 21.02.2001 pana la 21.11.2002

–        Instituirea obligației de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 376 zile

–        Obligarea la respectarea programului de supravegherea  a Serviciului de Probațiune pentru o perioada de 1095 zile

–        Perioada necesară reabilitării – 2920 zile

–        Perioada necesară dovedirii nevinovăției 21.02.2001 – 31.03.2015 respectiv 5150 zile

 

[/toggle]

 

interviu realizat de Dollores Benezic

read English version

Daniela Tarău on Her 1 Year and 9 Months of Unlawful Detention

/în , /de

tarau-victoriei

Daniela Tarău, aged 43, was accused of fraud and placed in pre-trial detention in February 2001. She was detained for one year and nine months, then she was sentenced for three years and three months by the first instance court. The sentence was suspended by the second instance court. She was set free in November 2002, when she managed to successfully appeal the pretrial detention.

Then, with the assistance of the Association for the Defense of Human Rights in Romania –the Helsinki Committee (APADOR-CH), she filed a complaint before the European Court of Human Rights (ECtHR), contesting the excessive length of her pretrial detention and a breach of the right to a fair trial.

She always claimed she was innocent and asked for several witnesses to be heard, but all her requests were denied. In 2009, the ECtHR found in favor of the applicant and in 2010 her case was re-opened before the national courts.

After a retrial that lasted more than four years, the court reached a final decision in March 2015, finding Tarău innocent. Now she is pursuing a PhD at the Police Academy on the Romanian prison system. She is a fighter, even though she is a „nobody,” as she likes to say.

In the interview that follows, you can learn about how one can go to jail even if innocent, what life is like behind bars and how it is to be released from jail and stigmatized for a crime you didn’t commit.

The trial: Employee on probation in a suspicious work place

The story started in the summer of 2000, when Tarău, originally from Buzău, was looking for work in Bucharest. She learned from the newspaper that a company was hiring people for work abroad.

But Dalil Exim M&M Dim SRL didn’t have any contract with companies from abroad and had stolen the name from another company, which indeed facilitated labor placement abroad. In short, it was a scam.

Of course, Tarău had no way of knowing this. She and 60 or 70 others submitted applications for a job in Israel. She was hired on probation by the company that organized the scam.

Reporter: The prosecutor said your employment there constituted „an affiliation with an organized criminal group with the aim of committing fraud.” What really happened?

Daniela Tarău: I couldn’t check if the company was alright. We didn’t have access to Internet as we do now. They offered me a secretary job. I knew how to work on the computer, so I was a fit for the job profile. My collaboration with them was extremely brief, only three weeks in June 2000. Then I had some stomach problems and was hospitalized, and on the 7th of July had surgery. Then I was in recovery for eight months, which I spent at my parents’ house in a village. This is my crime, having worked as a secretary for three weeks. I wasn’t really doing much, just telling people what the company does. The invoices were made by an associate who later admitted to having committed the crime. I didn’t sign anything, I didn’t take any money, I didn’t even get paid, as I was on probation.

R: How did people find out it was a scam?

D.T.: In August 2000, when the first people waited in vain, with their luggage, in front of the door of the company, to be taken to work in Israel. The loss in this case was estimated to be 17,000 dollars and two stone crosses – one of those associated with the business wanted crosses for his parents and accepted as payment these crosses from a client. There were 62 victims. In the trial there were only 44, because some didn’t file a complaint. There were 44 complaints of which I was also accused even though I had no contact with most of them.

R: How did they pin it on you?

D.T.: One of the victims, Veronica Gori (with dual citizenship, Ukrainian and Romanian), seeing that the process was slow through the Dalil company, asked me to help her find employment in Italy, where she hoped her sick child could undergo surgery. I knew somebody who obtained labor contracts and the necessary visas and I become an intermediary. I was already in the hospital when this happened and it had nothing to do with the company. I signed an invoice for my role as an intermediary between Veronica Gori and Constatin Gheorghe, who received 1,000 dollars from her to help her go to Italy. I received no money from this transaction and Veronica went to Italy from where she never returned, as during the 15 years of court proceedings no one found her. Before leaving, however, she was one of the 44 people who filed a complaint against the company and against me.

R: Would you now sign such an invoice, knowing what happened because of it?

D.T.: Now I wouldn’t sign such an invoice even if my mother asked for it. What happened was way too much. No one wanted to see that in my case there was no fraud. I had signed an invoice for a loan without a return date, on my name, by which I promised to return her the money in case she didn’t find employment in Italy. I did not claim to be somebody else. The definition of fraud entails using lies and false pretexts. Where are the lies here? Where are the intent and the false pretexts? For that money, Veronica got what she asked for — as proof, she never came back. A prosecutor called Panait was the only one who tried to find her but he failed to.

R: How was the meeting with prosecutor Panait?

D.T.: In February 2001, six months after being released from the hospital and never having had any other contact with the company since leaving — I didn’t even know the two associates were arrested already from August 2000 I received a letter home asking me to go as a witness to police precept no. 3. I came to Bucharest the same day I was supposed to go to the doctor for a medial check-up. I had some trouble with the surgery wounds. I didn’t have a lawyer. I went with good intent to the police. Officer Cristina Iorga explained the charges that I was facing, saying that I was wanted since August 2000. But no one looked for me. I was called as a witness only in January 2001. She took sample of my writing and didn’t tell me anything else, and in the evening I found out an arrest warrant was released on my name. She asked me about the company, my role there and the role of the others. In the evening the arrest warrants were issued. All day they looked for prosecutor Panait, they found him and in the end even a lawyer appeared. Gabriel Stoian, the legal aid lawyer, read my statement, signed it and left. He told me – „There is nothing they can do to you, tomorrow you’ll be home!”

The next day I had a meeting with the prosecutor Panait. For some hours I tried to make a statement. Initially he tried to tell me what to write.. I said that I cannot write about what I do not know. He asked me to write that someone did this and that, that I knew the company was a scam…. I didn’t know this, how would I know this?! He told me if I write what he said I’ll be home the next day. He would write the statement and get mad every time I didn’t want to sign it and tore it apart. I thought that a representative of the state should be calm and listen to me. But he didn’t.”

R: Maybe it was a tactic?

D.T.: And when you tell me you’ll throw me out the window it’s also a tactic? That’s when my lawyer (I hired one in the meantime) said we can’t continue like this. Are we living in Stalin’s era, or what?

Panait gave in, he wrote the statement as he should, although he seemed to be unhappy and took my statement to the superior prosecutor (who at that time was Chiujdea). Before leaving the office he turned back to me, like Columbus, undecided, and asked me if I was sure that things are as declared.

He left and it took ages for him to come back with an arrest warrant. He told me he only gave me a short term of 5 days to give me time to think about my statement. He then wished me happy birthday, because it was m birthday. I’ll never forget the way he said it because it sounded like <I wish you many years to come, spent in here>…

R: And after those 5 days?

D.T.: Another 25 followed, then extensions of 30 days at a time. In total, 21 months of detention. In the first days I still thought it was a mistake; that they will figure it out and let me go. The fact that prosecutor Panait turned back twice, as if he really wanted to know the truth, threw me off. I never learned why.

The investigation: what happens when judges rule without reading the case-file

R: So while you were detained and during the trial no one asked you anything?

D.T.: During this time I gave only 2 statements – before Panait and before the police officer Iorga Cristina. During the detention nothing was done in the investigation. I made hundreds of requests through my lawyers- evidence, confrontations, criminal complaints, petitions, memoranda, revocations, replacements…I don’t know if there’s anything I didn’t try. Initially they had a serious form but then I started making complaints against the prosecutors. All of the prosecutor’s decisions by which pre-trial detention was prolonged were identical. Not even a comma added or missing – they all refer to the seriousness of the offence and the damage caused. The arguments brought by the prosecutors were taken over by the courts with little examination. At the witness hearing during the first instance court proceedings the statements were: < I maintain my initial statement and request civil damages>. They were never asked to retell the story to the judge, they just made a statement before the prosecutors and that was enough.

I asked for the first instance, second instance and third instance courts to be changed, at one point my complaints seemed more like a joke but I didn’t know what else to do. I even requested for a psychiatric evaluation of mr. Panait. None of my requests were addressed. It was just like I was forgotten in police arrest. Once a month they took me to court for my pre-trial detention to be prolonged- it seemed more like a formality. They thought I was a threat to public order.

R: The judicial error committed then was only discovered by your lawyer, years later, at the retrial. You were informed of one charge – fraud against Veronicăi Gori – but when sent to trial you were charged for fraud against all of the 44 persons who filed complaints against the company. How come no one noticed this, back then?

D.T.: At the beginning I was informed of charges for one act of fraud against Gori Veronica. All the others were charged with aggravated fraud against several people. But in the prosecutor’s file they typed with another typing machine that I too was charged with aggravated fraud. You can see that the letters are different. The procedure says that whenever something is modified in the charges you have to be informed. I was never informed. This is telling for how the prosecutor conducted the investigation. It wasn’t just a small error, which sometimes do happen, here it is about the superficiality with which the prosecutor dealt with my case. I was charged with involvement in all the cases not just he one of Gori Veronica.

Life in the police lock-up from the capital: 8 months without talking or seeing her parents and child

R: How was life in the police arrest?

D.T.: I didn’t talk at all with my parents or child (who was 8 at that time) during the 8 months spent in the police arrest. 15 years ago you couldn’t call anywhere. You could call only after the court proceedings started.

The first 3-4 months are the hardest. It depends how strong you are and how well you adapt. I have seen the files of many detainees – this is how you become a specialist in law- they were not guilty but they gave up. If you don’t believe in yourself you can’t believe in anything. I witnessed attempted suicides and self mutilations. I’ve seen so many things that I think nothing can scare me anymore.

We had hot water only for 15 minutes, twice a week, during which time the whole room had to take a shower. The haste with which I took showers stayed with me for a long time, not to be left with foam on me. The showers were like a pit. On a wall there were 3 pipes with water, coming from above. On the other wall there were three Turkish toilets, one next to the other you would touch the person using the one next to you. While some were in the shower the others were in the toilet. In 15 minutes the whole room, of 10 people had to be ready so that the next room could have their turn. You would have to go even if you didn’t manage to take a shower.

The hardest part for a woman was during the period. There were no tampons. If you only knew how many clothes were torn to be used as……..I never received nothing from them. Maybe even if they had given me something I would have refused, because I was permanently revolted.

There are things I can’t say. There were all kinds of behaviors from the guards. We had no bras and the things some of them would say …..and if you were a bit more ‚gifted’ you were not in a comfortable situation. Bras, belts, shoe lasses- they were all forbidden. After a while you learn some things and what to ask for from home.

Then there is the humiliation with the detention clothes, some huge uniforms, as if we were all obese, and which were not very flattering. You had to wear those before the court. You were arrested and showed up in the uniform …..you were already labeled as guilty.

But I only cared about proving my innocence, and not about being treated in a degrading and inhuman way. Later I learned that I could have complained about this as well before the ECHR, but I somehow thought it was normal that detention facilities be like that and not a hotel, just that I shouldn’t have been there.

The sentencing: when the prosecutor passes on a crocked file no one fixes it

R: Six months passed until the trial started and until a decision was rendered another 4 months passed. In January 2002 Daniela Tarău was sentenced to 3 years and 3 months in prison, a year less than what one of the associates from the company received. How did you react to the sentence?

D.T.: It wasn’t a surprise, considering how the trial was. I was a nobody. I was just shoveled in with the rest. Nobody, with the exception of a few judges, saw something wrong with my case. Throughout the trial none of the defendants said I have anything to do with the case, one of the defendants said that Tarau had nothing to do with all this.. It was an abuse on behalf of Panait, a case that started off bad and was never fixed.

R: After the trial you moved from the police arrest to the Rahova prison. Was it any different?

D.T.: After the police arrest, moving into Rahova seemed like heaven. I hadn’t seen the sun for 8 months. Here I started to have the privileges granted to sentenced people – visits, parcels, monthly calls, activities, TV – I found there were even people in the system from whom you can seek help. The head of the prisons, prosecutorCarmen Mihail, hepped me find a file which had gone missing and which I needed in my struggle to prove everyone wrong. The humiliation didn’t stop, though. Sometimes it was like I wanted to be hit rather than be humiliated. Thought this time I thought that I could have turned into a monster at any point.

I was at Rahova when I found out that mr. Panait committed suicide. I felt sorry for him. He was a fool. I only saw him twice but I was struck by his behavior and attitude. What he did to me …well, he wasn’t the only guilty one. There were so many courts which checked and could have fixed what he had done, but nobody did. I long forgave him, but I can’t forget.

R: You were still in Rahova when your father passed away, but you didn’t find out until months later because your family wanted to protect you, especially since while in arrest you were not allowed to go out to attend the funeral. I assume it was frustrating.

D.T.: Panait passed away on the 12th and my dad on the 25th. I last saw my dad in April 2002, a month before he died. He came with my mom and Marius, my 8 year old boy, to visit me in Rahova. I could never talk to him when he came visiting. He just stood on a chair and cried. He would only say „you brought us shame, dear!”. I was trying to explain to them it wasn’t that bad, that nobody beat me, I was downplaying everything and didn’t tell them some things. They also didn’t tell me what they went through at home. My dad never got to see that I was innocent. With him I had a closer relationship but still I could not talk to him. It hurt more to see my dad pass away that way then the fact that I was just kept there for no reason.

R: In November 2002 you were released not because you were found innocent but because two separate courts refused to prolong your arrest. What happened with the 3 years and 3 months sentence?

D.T.: I had contested the decision by which I was sentenced to 3 years and 3 months but the trail was still going on. At the Bucharest Tribunal and Court of Appeal I had contested two decisions by which my pre-trial detention was prolonged. Both decisions accepting my appeal came on the same day. One from judge Marius Sega and one from Viorica Costiniu. They released me on the condition that I don’t leave the city and to continue with the appeal. In the end I remained with a suspended sentence of 3 years, plus a probation period f 6 months. The others were sentenced to 4 and 6 years. I again contested this decision because I wanted to be proven innocent. I wasn’t successful though and from the 2nd of December 2003 I remained branded, forced to go to the police for 6 months and act as a criminal that sought rehabilitation.

R: How was it to go back to your village?

D. T.: Awful. In that small community, in the village, people avoid you and isolate you. After I got there we had a ceremony after one year from my father’s death. You know how it was? Awful. In our house, whenever I would approach a group everybody would shut up. I went through this for a long time. I went to visit relatives and they didn’t let me in, knowing that I was there.

R: Did you find work?

D.T.: Legally, no. I would go on a monthly basis to the reintegration services to say that I am an upright citizen minding my own business. Nobody would hire me because of my criminal record so I had to work without a contract, but the police didn’t care about this, they just cared about ticking their box that „the person is looked after by her parents, is looking for employment and understands her crime”. From 2003 to 2008, when I managed to find work because I had been rehabilitated, I took up all kinds of jobs which didn’t require a working contract because then I would have needed a criminal record. I was 31, with a 10 years old child, a 74 years old mother. I did house chores, cleaning, took care of elderly people, I worked around the clock.

When you have a criminal record for fraud, not everyone knows how things happened. Anyway, my parents didn’t believe me so what can I expect from strangers? What could I tell them? No one knew of my sentence. The friends I had before disappeared. No one stayed besides me except for my family, who didn’t have a choice….And among the friends I later made I didn’t mention……But I was always afraid everyone would find out and leave.

At the European Court of Human Rights from 2001 to 2009.

R: It is often said that prisons are an intensive course in other criminal activities. You specialized in ;aws while in prison. You started studying them and understanding what was going on. This is how you decided to go to the ECHR to seek justice abroad. Was there no other way?

D.T.: I couldn’t get a retrial without an ECHR judgment. With the help of APADOR-CH I filled a complaint before the ECHR in December 2001. I received a decision in 2009. The ECHR found that I was unlawfully deprived of liberty, that I didn’t have a chance to appeal my arrest and I wasn’t offered the possibility to properly defend myself in court, so I wasn’t given a fair trial.

Quote from the ECHR judgment in Tarău v. Romania:

„The defendant was placed in pre-trial detention for 11 months, starting with February 2001 and filed a complaint before the Court claiming a breach of the right to be released after a reasonable time (established in relation to the facts of the case), as well as the right to appeal the decision to place someone in pre-trial detention and the right to equality of arms between the detainee and prosecutor. In relation to the procedure that followed the pre-trial detention the defendant complained about a breach of the right to a fair trial as she was not allowed to ask questions from the witnesses heard in the trial and to have her witnesses heard. ECHR held unanimously that the Romanian state breached the right to freedom of the defendant because the authorities did not justify the necessity to prolong the pre-trial detention and did not afford to the defendant the right to participate in the proceedings and have a real defense in the appeal proceedings against the pre-trial detention. The ECHR also found a breach because the defendant couldn’t question most of the witnesses of the prosecutor and no witnesses of the defense were allowed.”

R: After this what happened?

D.T.: In December 2010 the Supreme Court sent the case for a re-trial to a court from district 1 of Bucharest. I wrote the re-trial request myself. In 2010 I again had to run after documents. It was a long search for the case-file, for over 6 months, at the Supreme Court and district 1 court, both saying the case-file was not with them. Eventually my lawyer, Marius Iorga, found it under some sacks of concrete in an abandoned archive from district 1 court. Then I realized that the judge didn’t understand the ECHR judgment based on which the Supreme Court ordered the re-trial only for me and not for the other defendants as well. He considered he had to have a re-trial for all of the defendants. It was a blatant breach of procedure. The others had served their sentence and one was arrested in another case. We kept on telling the judge that this is not how he was supposed to act, the prosecutor said the same, just that the judge did not understand. Seeing that we couldn’t get through to him – he asked the Supreme Court 6 times for clarifications- the prosecutor asked for the case to be moved.

The Supreme Court, annoyed by all of the questions and noticing the big error made by the judge moved the case to the district 3 court where, thank God, we came across a well prepared judge.

R: Oddly enough, in district 3 you came across judge Denisa Chiujdea, the wife of prosecutor Dan Chiujdea, former supervisor of Cristian Panait, who oversaw your case back then, right?

D.T.: Miss Chiujdea, looking at the case-file– then the Tarău v. Romania case was on the exam for all the judicial institutions – saw that her husband was a prosecutor and wanted to abstain. But another panel of judges found that it has been 15 years since then and that the grounds are no longer relevant. Prosecutor Chiujdea was not the one who conducted the investigation, he only had a brief connection with it … but this was of concern to us as well, people talk at home about work, right?

R: It turned out she was the most professional judge you came across, right?

D.T.: Yes. Miss Chiujdea noticed that two volumes were missing from the criminal investigation file which consisted of 6 files. Volumes 1 and 2 were missing, where everyone’s witnesses were. When a judge sees that files are missing he has to redo those files. Accordingly we had to redo those 2 volumes. The district 1 court refused to redo them. The court asked all over for the files to be redone. This took 10 months. In volume 1 we had the initial statements of the victims. The judge wanted to re-hear all of the persons: 2 were dead, some left the country…For a year she heard everyone, 90% of the 44 victims said they did not know ms. Tarău. Some of them said we’ve seen each other there.

„After all of these years I find out that not even my mother thought I was innocent”

R: After 4 years of court proceedings the acquittal came. The prosecutor appealed the judicial decisions. Why?

D.T.: Yes, the judge found me innocent of all 44 crimes. For all of them she found there was no evidence to prove my intent for fraud. The appeal was just a formality. They had no evidence. The prosecutor was basically saying that since some of the victims saw her at the company, convict her in respect of those victims. The appeal court – this is where I was nervous – could decide between two things:

– dismissing the case because of the statute of limitation, or

– acquittal because there was no crime– what judge Chiujdea did.

At the appeal court the prosecutor was very feisty, and said she will ask for my conviction. Absurd. More than 14 years have passed, the statute of limitation has passed, but I didn’t want the proceedings to stop because of the statute of limitation because this would have meant I was still guilty. What silenced the prosecutor was that one of the defendants came in court and said he still has copies of the files and brought them to court. There we finally found all of the statement from the file. Finally! I must admit that for the next hearing the prosecutor changed her behavior radically. After reading them she didn’t want to propose any other evidence and the Appeal Court rejected the appeal.

R: How was acquittal day?

D.T.: 31 March 2015 was the day in which the Appeal Court rendered the final verdict. When I came home I told my mother that I won and she said <dear, not even me believed you! > Can you imagine that after all of these years I find out that not even my mom thought I was innocent? I asked her what didn’t you believe? She didn’t say anything; she realized she shouldn’t have said that….

R: What did your boy say?

D.T.: The boy was by my side throughout this story, since he was 8 until he turned 23. He always said he believes me, but how can I know what he really believed? He was always with me at every court hearing. I think he wanted to know what was going on, to have everything under control.

I had no reaction, it was as if I had no direction, I had no one to fight with. I am not even now fully aware that it is over, and it is as if I don’t have the strength to rejoice. For year, the first thing I did in the morning was to check the court website to see if anything happened.

What next: another lawsuit for damages and a new life in another country with no prisons

The story of Daniela Tarău is probably unique, not only from the perspective of the judicial error she faced but also because she was not overwhelmed and she didn’t give up when faced with what would break most people. Prison could have turned her into a criminal, even if she wasn’t one before going there. Instead of this a new path opened up for her. She graduated from Law school in 2011 with a 9.4 average, then pursued a master’s degree in criminal law at the Police Academy where she is now pursuing a PhD on „The Romanian prison system from the perspective of ECHR judgments”. She is also pursuing a master’s degree in pedagogy and would like to work in academia.

Now she has started another lawsuit, in which she is seeking damages from the Romanian state for the suffering she’s been put through.

R: Romania does not have very good jurisprudence on this. The Romanian state is in no hurry to pay for its mistakes, it barely admits them. Marcel Țundrea, the man who spent 12 years behind bars for a crime he didn’t commit, died soon after being released and he only received 5.000 Euros in damages. What do you think the Romanian state will do in your case?

D.T.: I think that a guilty country should pay its debt without being asked for it. It is still me that has to prove that I suffered from being placed in detention, it’s not enough to just say that I was in detention. To prove that during this time my dad died not knowing that I was innocent; that my boy attempted suicide while I was there; that my family was mocked and isolated without any blame; that I couldn’t find work for years because of my criminal record and that this whole story took over 15 year of my life. These years drained me, but I will still continue with this trial.

R: And after that?

D.T.: Then.. I don’t know. There comes a time when you realize where you are, that you proved what you wanted to prove and that you want peace. I’m 43. If I become rich after this lawsuit I think I’ll leave Bucharest. Here I couldn’t build a new life. Here from the balcony I see every day the van that comes from Giurgiu prison. I think I should move to a place where to start over. Even if at 44 or however old I’ll be when this trial ends, it might be late, but why not? I would like to move to Sibiu and work there in academia. In Sibiu there are no vans and no prisons. I would like to live in a county with no prisons.”

Daniela Tarău sued the Romanian state and asked for 900,000 euros in damages for the judicial error that changed her life.

Daniela Tarău a făcut pușcărie nevinovată

/în /de

Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, a obținut recunoașterea erorii judiciare. Azi își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc la Academia de Poliție. Citiți întreaga poveste.

Închisă pe nedrept un an și 9 luni, reabilitată 15 ani mai târziu

/în , /de

 

Daniela Tarău a făcut pușcărie, nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, a obținut recunoașterea erorii judiciare. Azi își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc la Academia de Poliție.

 

tarau-iorga

Daniela Tarău și avocatul Marius Iorga

În februarie 2001, Daniela Tarău, 43 de ani, a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a acceptării unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei.

După o rejudecare care a durat mai bine de patru ani, în martie 2015 instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.

În interviul ce urmează veți afla cum poți intra nevinovat la pușcărie, cum e viața dincolo de gratii și cum poate fi mai rău după ce ieși din închisoare, stigmatizat permanent pentru o faptă pe care nici măcar nu ai comis-o.

 

Procesul: Angajat de probă, suspect de serviciu

Povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Pe scurt, era o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60-70 de oameni care au venit de bună credință, după ziar, ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care-i inducea în eroare pe oameni.

Rep: „Asociere cu grup infracțional în vederea săvârșirii de înșelăciuni”, a zis procurorul despre angajarea dumneavoastră la firmă. Cum a fost în realitate?

Daniela Tarău: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde pe 7 iulie am fost operată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară la ai mei. În asta constă fapta mea, 3 săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă.

R: Și cum s-a aflat că era de fapt o țeapă?

D.T.: În august 2000, când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari și două cruci de piatră – unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare de care m-au acuzat și pe mine, deși nu avusesem legătură cu majoritatea  dintre ei.

R: Cu ceva v-au agățat, totuși, cu ce?

D.T.: Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în  Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea.

R: Acum ați mai semna o astfel de chitanță, știind ce ați tras de la ea?

D.T.: Acum nici mama dacă m-ar ruga n-aș mai semna o chitanță ca aia. A fost mult prea mult ce s-a întâmplat. Am fost un balast aruncat de colo-colo în procesul ăsta. Nimeni nu a vrut să vadă că în cazul meu nu fusese nicio înșelăciune. Semnasem o chitanță de împrumut, fără dată de restituire, pe numele meu, în care mă angajam că-i dau banii înapoi dacă nu poate să plece în Italia. Nu am pretins că eram altcineva. Definiția infracțiunii de înșelăciune cuprinde intenția și calitatea mincinoasă. Unde e calitatea mincinoasă, unde e intenția? Pentru banii ăia Veronica a primit ce a solicitat, dovadă că nu a mai găsit-o nimeni. Procurorul Panait a fost singurul care a încercat s-o caute, dar nu a mai găsit-o nimeni niciodată.

R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?

D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați fuseseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și într-un târziu a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să-ți facă, mâine ești acasă!”.

A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

R: Poate era o tactică?

D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?

Panait a cedat, a scris declarația în maniera în care trebuia, din punctul meu de vedere, nemulțumit, și a plecat la procurorul șef de secție (era Chiujdea pe vremea aia), cu declarația mea. Înainte de a pleca din birou s-a întors de două ori din ușă, precum Colombo, așa, parcă nehotărât, și m-a întrebat: mă tu ești sigură că lucrurile stau cum ai zis?

A plecat și a durat o veșnicie până s-a întors cu mandatul de arestare. Mi-a spus: ți-am dat doar 5 zile, adică un mandat scurt, și-ți dau posibilitatea să te gândești la ce ți-am spus. Și mi-a urat la mulți ani, că era chiar ziua mea. Nu uit tonul ăla, pentru că suna cumva <la mulți ani petrecuți pe aici>…

R: Și după cele 5 zile?

D.T.: Au urmat încă 25, apoi prelungiri din 30 în 30 de zile. În total 21 de luni de detenție. În primele zile încă mai credeam că e o greșeală, că-și vor da seama și voi pleca acasă. M-a dus în eroare faptul că procurorul Panait s-a întors de două ori din ușă, ca și când el chiar voia să afle adevărul. Nu am aflat niciodată de ce.

 

Ancheta: ce se întâmplă când judecătorii dispun fără să fi citit dosarul

R: Și totuși, cât ați stat în arest și pe perioada procesului nu v-a mai întrebat nimeni nimic?

D.T.: În toată perioada asta am dat numai două declarații – în fața lui Panait și a polițistei Iorga Cristina. În perioada de reținere nu a fost făcut absolut nimic în anchetă. Prin avocați s-au formulat sute de cereri – de probatoriu, de confruntări, plângeri penale, petiții, memorii, revocări de măsură, înlocuiri,… nu mai știu ce n-am făcut. Inițial aveau o formă și conținut serioase, după ceva timp, văzând că nu se face nimic, au început plângerile, împotriva procurorilor. Toate ordonanțele procurorului, de prelungire a duratei arestului, sunt identice. Nici măcar o virgulă în plus sau minus – toate sunt cu gravitatea deosebită a faptei și prejudiciul cauzat. Argumentele procurorului erau menținute și de instanță, cu o verificare sumară. La audierile martorilor la instanța de fond, de exemplu, declarațiile sunau așa: <îmi mențin declarația dată și nu mai am nimic de adăugat. Mă constitui parte civilă>. Nu au fost întrebați măcar o dată de judecător să povestească încă o dată. Dăduseră o declarație în fața procurorului și atât, era suficient.

Am recuzat judecătoria, tribunalul, curtea, la un moment tenta plângerilor se dusese într-un registru pamfletar, nu mai aveam ce să fac. Am solicitat inclusiv expertizarea psihiatrică a procurorului Panait. La niciuna din cererile mele nu am avut vreo soluție. Era ca și când mă uitaseră în arest. O dată pe lună mă scoteau la instanță la prelungire, era o formalitate practic. Mă socoteau pericol concret pentru ordinea publică.

R: Înțeleg că o eroare petrecută în acea perioadă a fost descoperită de avocatul dumneavoastră abia în ultimii ani, la rejudecarea dosarului. Vi se adusese la cunoștință o învinuire – înșelăciunea asupra Veronicăi Gori – însă când ați fost trimisă în judecată ați fost băgată la grămadă cu ceilalți acuzați din lot, fiind acuzată de înșelarea tuturor celor 44 de persoane care depuseseră plângeri contra firmei. Cum de nu a remarcat asta nimeni la vremea respectivă?

D.T.: La început mi-a fost adusă la cunoștință infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, un singur act material, în dauna părții vătămate Gori Veronica. Toți ceilalți aveau înșelăciune în forma continuată, în dauna mai multor persoane. Dar în rechizitoriu s-a adăugat și în dreptul meu forma continuată a infracțiunii, pe deasupra, cu altă mașină de scris.  În rechizitoriu se vede asta, că diferă caracterele. Procedura spune că de fiecare dată când se modifică ceva în acuzare trebuie să-ți aducă la cunoștință. Niciun moment nu am fost anunțată de asta. Este cel mai vizibil mod în care parchetul a instrumentat dosarul. Nu putem vorbi de o eroare materială, uneori se întâmplă, dar aici este ușurința cu care procurorul de caz a tratat situația mea juridică. Mi s-a pus în sarcină că aș fi înșelat toate părțile, nu doar pe Gori Veronica.

 

Viața în arestul Capitalei: 8 luni fără să vorbească sau să-și vadă părinții și copilul

R: Cum a fost viața în arest?

D.T.: Nu am vorbit deloc cu părinții sau copilul (care avea 8 ani atunci) în cele 8 luni cât am stat în arestul Capitalei. Acum 15 ani nu puteai suna nicăieri. Aveai dreptul să suni numai după ce erai trimis în judecată.

Grele sunt primele 3-4 luni. Depinde de cât ești de tare, ce grad de rezistență ai sau de adaptabilitate, și de cât de mult crezi în tine. Am văzut documentele multora – așa devii specialist în drept – nu erau vinovate, dar au cedat. Dacă nu crezi în tine nu mai poți să crezi în nimic acolo. Am văzut și tentative de suicid, și automutilări. Am văzut atât de multe lucruri încât cred că nu ar putea să mă mai sperie nimic pe lumea asta.

Apă caldă aveam doar un sfert de oră, de două ori pe săptămână. Timp în care trebuia să se spele toată camera. Multă vreme am rămas cu graba asta să mă spăl să nu mă prindă cu spumă pe mine, camera de dușuri era ca o grotă. Pe un perete erau trei furtune cu apă, care veneau de sus. Pe celălalt perete trei toalete turcești, unul lângă celălalt, te atingeai de vecina. În timp ce unele erau la duș, altele erau pe wc. Primele trei, următoarele și tot așa. Într-un sfert de oră toată camera de zece persoane trebuia să fie gata, că urma camera cealaltă. Ieșeai indiferent cum erai, spălat sau ne.

Cea mai grea perioadă pentru o femeie era perioada cu tampoanele. Nici nu erau tampoane. Dacă ați ști câtă îmbrăcăminte s-a rupt ca să fie folosită pe post de… Niciodată nu am primit ceva efecte de la ei. Poate și dacă mi-ar fi dat nu acceptam, eram revoltată. Permanent.

Sunt lucruri pe care nu pot să le spun. Existau tot felul de atitudini ale gardienilor. Nu aveam sutiene și remarcile pe care le făceau unii… iar dacă aveai neșansa să fii un pic mai dotată nu erai deloc într-o postură frumoasă. Sutien, curea șireturi – toate erau obiecte interzise. E greu să mergi fără șireturi. După un timp înveți, însă, niște lucruri și ce să ceri de acasă.

Apoi umilința cu ținuta de arest, niște uniforme imense de parcă toți am fi fost obezi, și care stăteau pe noi ca vai de lume. Cu ele mergeai în fața instanței. Erai în boxă, erai arestat, mai apăreai și cu uniforma aia… erai deja etichetat vinovat.

Dar pe mine nu mă interesa atunci decât să demonstrez că sunt nevinovată, nu că mă tratau ei degradant și inuman. Deși ulterior am înțeles că puteam să reclam și asta la CEDO. Însă cumva mi se părea că e normal ca pușcăria să nu fie un pension, doar că eu nu aveam ce să caut acolo.

Condamnarea: când dosarul pleacă prost de la procuror, nu-l mai drege nimeni

R: Până la proces au trecut șase luni, iar până la sentință alte patru. În ianuarie 2002 Daniela Tarău a primit o condamnare de 3 ani și 3 luni de închisoare cu executare, cu un an mai puțin decât unul dintre acționarii firmei. Cum ați primit sentința?

D.T.: Nu a fost surprinzătoare, după ce procesul se derulase cum am spus. Eram o cantitate neglijabilă. Am intrat la grămadă. Nimeni, cu excepția câtorva magistrați, nimeni nu a sesizat nimic în neregulă în cauza mea. Nici inculpații, niciunul nu spune că aș fi făcut ceva, unul dintre ei spune că Tarău nu a avut nicio legătură. Asta a fost poziția lor permanentă. A fost un exces de zel al lui Panait, un dosar plecat prost și perpetuat de toți după aceea.

R: După proces ați schimbat arestul cu penitenciarul Rahova. A fost altfel?

D.T.: După arestul Capitalei, mutarea în Penitenciarul Rahova mi s-a părut raiul pe pământ. Nu văzusem soarele de opt luni de zile. Aici am început să mă bucur de beneficiile unui condamnat – vizite, pachete, telefonul lunar, activități, acces la televizor – am descoperit că există și oameni în sistem, de la care poți primi ajutor. Directoarea penitenciarului, procurorul Carmen Mihail, m-a ajutat să găsesc un act care-mi lipsea din dosar, în lupta mea de a demonstra contrariul a tot ce spuneau ceilalți. Umilințele nu au dispărut, însă. Uneori parcă voiam să îmi dea cineva o palmă decât să mă umilească. Tot timpul m-am gândit că perioada asta de timp aș fi putut să mă transform într-un monstru.

Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit.

R: Tot la Rahova erați și când a murit tatăl dumneavoastră. Dar nu ați știut decât multe luni mai târziu, pentru că familia a vrut să vă cruțe, mai ales că fiind de fapt în arest preventiv nu aveați voie să ieșiți din închisoare ca să mergeți la înmormântare. Bănuiesc că a fost frustrant.

D.T.: Panait a murit pe 12 mai și tata pe 25. Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius, băiatul meu de 8 ani, la vizită la Rahova. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei în felul ăla decât faptul că am stat atâta acolo degeaba.

R: În noiembrie 2002 eliberarea a survenit nu ca urmare a constatării nevinovăției, ci pentru că două instanțe separate au decis să nu vă mai prelungească arestul. Ce se întâmpla cu condamnarea de 3 ani și 3 luni, totuși?

D.T.: Făcusem apel și la sentința prin care fusesem condamnată la 3 ani și 3 luni, dar procesul se derula în aceeași manieră. La Tribunalul București și la Curtea de Apel contestasem două decizii de prelungire a arestului. Ambele sentințe de eliberare au venit în aceeași zi. Una dată de judecătorul Marius Sega și una de Viorica Costiniu. Mi-au dat drumul cu obligația de a nu părăsi localitatea și a continuat judecarea apelului. În final am rămas cu pedeapsa de 3 ani, dar cu suspendare, plus o perioadă de încercare de 6 ani. Ceilalți inculpați au rămas condamnați la 4 și 6 ani cu executare. Am făcut din nou recurs, pentru că eu nu cerusem o pedeapsă mai mică, ci achitarea. Nu am avut succes și din 2 decembrie 2003 am rămas definitiv cu tinicheaua de coadă, obligată să merg lunar la poliție, timp de 6 ani, și să fac frumos ca un infractor care dorește să se îndrepte.

R: Cum a fost revenirea în satul natal?

D. T.: Groaznic. În comunitatea aia restrânsă, în sat, oamenii te evită și te izolează. După ce am venit de acolo am făcut tatei parastas de un an de zile. Știți cum a fost? Cumplit. La noi în curte, acasă, când mă apropiam de un grup, la masă, toată lumea tăcea. Mult timp am trăit experiențe din astea. Am mers în vizită la rude și m-au ținut la ușă. Nu mi-au dat drumul în casă știind că am fost acolo.

R: V-ați găsit de lucru?

D.T.: Legal nu. Lunar mă prezentam la serviciul de reintegrare a infractorilor, ca să spun că mă străduiesc să fiu un cetățean model și să-mi văd de treabă. Nu mă angaja nimeni, din cauza cazierului, deci eram silită să muncesc la negru, dar pe polițiști nu-i interesa asta, ci doar să bifeze în formularele lor că „persoana se află în întreținerea părinților, își caută de lucru și își conștientizează fapta”. Din 2003 până în 2008, când am reușit să mă angajez pentru că a intervenit reabilitarea, anii ăștia am prestat tot soiul de munci care nu necesitau un contract de muncă, pentru că se solicita cazier judiciar. Aveam 31 de ani, un copil de 10 ani, o mamă de 74. Am făcut menaj, curățenie, am avut grijă de bolnavi, lucram 24 cu 24.

Când mergi cu un cazier în care scrie că ai fost condamnat pentru înșelăciune, nu toți oamenii cunosc maniera în care s-a produs. Oricum nu mă crezuseră părinții, dar alții străini? Ce puteam să le spun? Nu a știut nimeni de condamnarea mea. Prietenii dinainte au dispărut. Nu a mai rămas nimeni, în preajma mea în afară de familie, care probabil nu au avut încotro…. Iar în cercul de prieteni făcut ulterior … am omis… Dar am trăit permanent cu sabia deasupra capului. Că se va afla și vor fugi toți.

 

Citiți mâine partea a doua a interviului, în care veți afla ce s-a întâmplat după ce a câștigat la CEDO, și ce piedici i-a mai pus sistemul în cale până în martie 2015, când a achitat-o definitiv de învinuiri.

Poliția Română ia la rând, cu aplomb milițienesc, semnatarii unei petiții

/în , /de

ActiveWatch și APADOR-CH protestează față de abuzurile grosolane, incompatibile cu normele statului de drept, prin care sunt hărțuite persoane care și-au exercitat dreptul la petiționare. Apreciem comportamenul Poliției Române ca fiind unul de tip milițienesc, similar poliției politice. În esență, în ultimele zile reprezentanți ai Poliției Române au chemat la secții pentru audieri sau au căutat la domiciliu sau la locul de muncă mai mulți cetățeni din țară, cu pretextul de a verifica dacă au semnat sau nu o petiție online. Oamenii semnaseră un document care critica lipsa de reacție a unor instituții publice din Hunedoara cu privire la gestionarea conflictelor și controverselor apărute din cauza micro-hidrocentralei de pe Râul Alb. Prin petiție, adresată printre alții și Ministrului de Interne, se solicita inclusiv demiterea unui șef de Inspectorat Județean de Poliție.

Considerăm că măsurile autorităților sunt excesive și de natură să îngrădească abuziv exercitarea unui drept constituțional, dreptul la petiționare. Potrivit RomâniaCurată.ro, zeci de persoane au fost conduse la secții pentru a fi audiate și pentru a declara în scris că au semnat respectiva petiție. În realitate acțiunile polițiștilor au caracter de hărțuire și represalii la adresa unor cetățeni care au îndrăznit să își exercite un drept și poate constitui, mai ales pentru inițiatorii ei, infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. 1 Cod Penal.

Mai mult, Poliția Română nu a oferit nici până acum un punct de vedere public care să justifice acțiunile din ultimele zile, ceea ce ridică noi suspiciuni cu privire la motivele pentru care sunt mobilizate atâtea forțe și resurse pentru a verifica semnatarii. Mai eficient și mai responsabil ar fi fost ca autoritățile române să analizeze în ce măsură conținutul petiției era îndreptățit și să verifice dacă entitățile criticate de cetățeni și-au respectat misiunea și au acționat în consecință.

Ultimii ani au demonstrat că România are o problemă cu modul în care autoritățile se raportează la cetățenii care protestează, în stradă sau prin intermediul petițiilor. Poliția Română are responsabilitatea să apere cetățenii, nu să îi trateze cu ostilitate, mai ales atunci când ei reclamă neregularități comise de poliție. Considerăm că această situație este extrem de gravă și transmite un mesaj extrem de periculos în spațiul public în sensul că aceia dintre cetățeni care se implică în acțiuni critice la adresa autorităților riscă să fie victimele unor represalii. Solicităm IGPR și MAI să prezinte o explicație publică situației. Concret solicităm următoarele clarificări:

1.     Cine și în ce modalitate a sesizat poliția;

2.     Care sunt indiciile concrete care justifică inițierea acestor verificări;

3.     Pentru ce faptă și încadrare juridică se efectuează cercetările;

4.     Câți polițiști sunt implicați în această acțiune de verificare și care este costul estimat al unei astfel de cercetări.

Raspunsul politiei 

Abuzurile forțelor de ordine, menționate în Raportul SUA privind respectarea drepturilor omului în România

/în , /de

Raportul privind respectarea drepturilor omului în 2014 – făcut public de Departamentul de stat al SUA – vorbește, în cazul României, de mai multe încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești, citând în câteva rânduri din rapoartele întocmite de APADOR-CH, pe tema condițiilor din penitenciare și aresturi sau pe diverse cazuri de abuzuri ale forțelor de ordine asupra cetățenilor.

Probleme majore de respectare a drepturilor omului includ maltratarea și hărțuirea, de către polițiști și jandarmi a deținuților și romilor, inclusiv moartea a cel puțin o persoană în mâinile poliției. Corupția guvernamentală a rămas o problemă larg răspândită, care a afectat toate sectoarele societății. Discriminarea socială sistematică împotriva romilor afectează accesul la educație, locuire, asistență medicală, și oportunități de angajare.”, se arată în raportul citat.

Între problemele citate de raport se mai găsesc: lipsa unor măsuri eficiente pentru retrocedarea proprietăților ce au aparținut bisericilor greco-catolice, confiscate de fostul regim comunist; amenințări personale și profesionale la adresa jurnaliștilor și subminarea libertății presei; acte de violență și discriminare la adresa femeilor; acțiuni și declarații antisemite, opinii rasiste, xenofobe și naționaliste difuzate prin internet și mass media: asistență inadecvată pentru persoanele cu handicap instituționalizate; discriminarea socială împotriva lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transsexualilor (LGBT) și persoanelor cu HIV / SIDA.

La secțiunea 1 – Respectarea integrității și libertății persoanei, rapoartele APADOR-CH sunt citate în sprijinul afirmațiilor din document:
a. Privarea arbitrară sau ilegală de libertate – este amintit cazul lui Daniel Dumitrache, parcagiul mort în Secția 10 de Poliție – puteți citi raportul APADOR-CH aici.

c. Tortura și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante în închisoare și aresturile poliției – sunt citate rapoartele APADOR-CH privind supraaglomerarea și condițiile proaste din penitenciare și aresturi – găsiți rapoartele APADOR-CH aici.

d. Arestul arbitrar sau detenția – se vorbește despre conducerea administrativă la secția de poliție, care este slab reglementată în legislația română și care dă naștere la abuzurile forțelor de ordine, în cele 24 de ore în care cetățeanul se află în custodia poliției, dar nu are niciun drept civil – detalii despre conducerea administrativă și demersurile APADOR-CH de a schimba această situație găsiți aici.

Citiți întregul raport SUA privind drepturile omului în România -2014

sigle

Calendarul concursului pentru șefia ANI

/în , /de

Consiliul Național de Integritate (CNI) a stabilit în ședința de vineri, 12 iunie, calendarul de concurs pentru ocuparea postului de președinte al Agenției Naționale de Integritate (ANI). Calendarul urmează să fie publicat în Monitorul oficial luni, 22 iunie, dată de la care puteți găsi pe site-ul integritate.eu toate datele necesare dacă doriți să concurați.

poza cni

Până atunci vi le spunem noi, în premieră:

23 iunie-22 iulie 2015 – se face înscrierea la concurs;

23-24 iulie – se analizează dosarele și se publică rezultatele selecției acestora;

24 iulie – 14 august – depunerea planurilor de management, pentru cei ale căror dosare au fost selectate în faza precedentă;

24 august 2015 – proba scrisă – tematica și bibliografia vor fi publicate pe site odată cu anunțul concursului;

28 august – afișarea rezultatelor la proba scrisă;

1 septembrie 2015 – depunerea contestațiilor la proba scrisă;

3 septembrie 2015 – soluționarea contestațiilor;

11 septembrie 2015 – interviul – care va fi public, transmis prin Internet.

14 septembrie – afișarea rezultatelor interviului;

18 septembrie – rezultatele ajung în Senat care trebuie să le valideze și să-l numească, în termen de 15 zile, pe noul șef ANI.

Aceste date au fost stabilite în ședința CNI, dar pentru a fi siguri că ele sunt respectate, vă recomandăm să urmăriți site-ul  integritate.eu.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un potențial șef al ANI sunt detaliate în acest video de către președintele CNI, Ciprian Ciucu:

Amintim că procedura de alegere a unui nou șef ANI s-a declanșat ca urmare a faptului că fostul președinte al instituției, Horia Georgescu, și-a dat demisia după ce a fost arestat. 

 

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.