Arhiva tag-ul pentru: drepturi civile

Sunteți aici: / drepturi civile

Articole

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

/în /de

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

/în /de

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Dreptul include respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei persoanei.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Jurisprudenţa CEDO a stabilit că unele probleme de mediu pot fi considerate că fac parte din conţinutul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie.

Dreptul la libertate şi siguranţă

/în /de

Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). În esenţă, acest drept are ca scop protejarea persoanei de arbitrarii sau ilegalităţi în legătură cu măsurile privative de libertate: arestarea preventivă (în cauze penale) sau detenţia (în cauze nepenale). Dreptul din art. 5 următoarele componente, care sunt inseparabile, ceea ce înseamnă că dacă o componentă nu este respectată, întreg dreptul este încălcat:

  • A) nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor strict prevăzute în Convenţie (cazuri care permit arestarea în cauze penale sau detenţia şi în cauze nepenale, civile; de exemplu într-o cauză nepenală se poate dispune detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman).
  • B) orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa
  • C) orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii
  • D) orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea să dacă deţinerea este ilegală.
  • E) dreptul la reparaţii al oricărei persoane care a fost victima unei arestări sau a unei deţineri contrare condiţiilor din art. 5 din Convenţie.

Ce mai facem cu drepturile din secolul trecut în lumea de mâine?

/în , , /de

10 decembrie înseamnă, în fiecare an, ziua în care ne amintim festivist de drepturile omului. Pe toate meridianele s-a proslăvit de-a lungul timpului însemnătatea acestor convenții social-politice, instituite, adoptate de Națiunile Unite în 1948, după război.

Au urmat 70 de ani de pace, dar și de luptă civică pentru ca ele, drepturile, să devină efective în viețile noastre, nu doar niște vorbe frumoase scrise în tratate internaționale.

Mai bine sau mai rău, drepturile consfințite în 1948 de ONU, apoi cele enunțate în 1950 în Convenția Europeană a Drepturilor Omului au devenit concepte des invocate în viețile noastre. Avem dreptul la viață, dreptul la familie, dreptul la educație, dreptul la informare, dreptul de a gândi liber, de a vorbi și de a ne mișca la fel de liber. Avem dreptul de a nu fi torturați, închiși pe nedrept, avem dreptul la un proces echitabil, dreptul de a ne trăi viața privată așa cum dorim. Aparent avem tot ce ne trebuie pentru a fi oameni liberi și stăpâni pe destinele noastre.

Dar simțim cu adevărat azi toate astea sau sunt doar utopii stabilite de niște oameni bine intenționați din secolul trecut, care nu au fost nici pe deplin implementate în realitate și s-au și cam demodat între timp? Mai sunt de actualitate aceste deziderate de acum 70 de ani în viețile noastre de azi?

Sigur, veți zice, noi aici în România încă mai avem de recuperat lucruri care în societatea mai evoluată din vest sunt deja normalitate: transparență, stat de drept, libertăți individuale, proprietate, nediscriminare etc. Noi abia de 30 de ani învățăm cum e să ai drepturi și încă n-am ajuns și la lecția despre responsabilități.

Proaspăt încheiatele alegeri parlamentare ne-au arătat că încă mai avem de învățat despre democrație. Ne-au arătat că drepturile omului nu fac, din păcate, obiectul dezbaterilor sau al promisiunilor electorale, și că ele apar în discuție doar atunci când sunt în pericol să fie restrânse.

Vestea intrării în parlament a unui partid care se declară conservator și naționalist a stârnit temeri. Iar asta ar trebui să ne arate, în oglindă, cum se simt cei speriați de partidele progresiste. Pentru că în loc să fie dezbătute, explicate, înțelese, respectate ca o normalitate, drepturile omului au ajuns din păcate sperietoarea care împarte lumea în tabere aparent ireconciliabile.

De parcă drepturile astea nu ar fi de ajuns pentru toți, ci respectarea drepturilor unora i-ar nedreptăți pe alții. De parcă egalitatea între femei și bărbați ar înseamna că femeile primesc ceva ce li se fură bărbaților. Sau recunoașterea dreptului de a avea o familie cuplurilor de homosexuali le-ar strica familiile heterosexualilor. Sau recunoașterea drepturilor firești ale unor minorități ar afecta cu ceva majoritatea.

Polarizarea nu este, totuși, un apanaj al societăților rămase în urmă, ci afectează toată lumea. Săraci versus bogați, minoritari versus majoritari, femei versus bărbați, credincioși versus liber cugetători, progresiști versus conservatori. Lumea funcționează tot mai mult în sistem binar, precum computerele, nu mai e loc de nuanțe, iar dezbaterile degenerează în loc să rezolve. Empatia e o limbă străină. Neutralitatea mai degrabă dăunează, pentru că ea lasă loc de abuz taberei dominante.

Un rol tot mai important în această polarizare îl joacă, cine ar fi crezut, tocmai evoluția tehnologică. Apariția Internetului, dezvoltarea tehnologiei și a inteligenței artificiale pun presiuni mari pe conceptele democratice și umaniste ale secolului trecut. Suntem aparent mai bine informați datorită Internetului, dar în realitate suntem mai ușor de manipulat prin efectele perverse ale acestor noi mijloace de comunicare.

Pandemia ne-a pus în față o oglindă cu ape tulburi, ne-a arătat că pojghița drepturilor civile e subțire și nu ține exact acolo unde ar trebui să garanteze protecția. Politicienii s-au repezit să facă ce știu ei mai bine: să abuzeze de putere, să restrângă drepturi, să instituie sisteme de supraveghere, toate sub pretextul securității cetățeanului. Toate astea nu sunt noi, dar acum au un aliat îngrijorător împotriva omului: tehnologia.

Viața privată, datele noastre personale devin monede de schimb într-o lume tot mai digitalizată, automatizată. Cu cine vom mai negocia drepturile noastre de oameni într-o lume a mașinilor? Și mai ales, cine sunt oamenii care programează azi mașinile care ne vor guverna lumea de mâine? Cine îi educă pe acești oameni și câtă empatie și etică se regăsesc în educația asta?

Ce ne așteaptă după pandemie? O criză economică inevitabilă va adânci și mai mult decalajele economice, sărăcia va crește, migrația va pune presiune și mai mare pe societățile mai dezvoltate. La asta se vor adăuga efectele schimbărilor climatice care vor determina și ele alte fenomene migratorii. Vor putea oare drepturile proclamate în secolul 20 să mai protejeze omul secolului 21?

La finalul unui 2020 complicat, ne vedem așadar din nou în fața acestei zile festive de „Cântare a drepturilor omului”. Noi cei de la APADOR-CH ne-am gândit dacă n-ar fi timpul ca, după 30 de ani de „pândă” continuă pentru respectarea drepturilor omului, așa cum ne sunt predate de 70 de ani, să ne punem și o întrebare incomodă: ce mai înseamnă să fii om și să ai drepturi în ziua de azi?

Așteptăm și părerile voastre.

 

Semnele de „circulație” ale drepturilor omului, realizate de Carmen Nistor pentru APADOR-CH, sunt aici.

Sper ca persoana cu care m-am căsătorit să nu înceteze să-mi fie soț când aterizăm la Otopeni

/în , , /de

10 decembrie – Ziua internațională a drepturilor omului – este o ocazie de a ne imagina drepturile omului în România următorilor 10 ani. Aceasta este viziunea unuia dintre membrii APADOR-CH.

 

text de Adrian Coman, membru APADOR-CH

 

 

În următorii ani, sper ca soțul meu, Clai, să fie recunoscut ca atare și în România. Sper ca împreună să putem trăi și călători în România, beneficiind de aceleași drepturi si îndatoriri pe care le avem acum în Statele Unite, unde locuim, și pe care le-am avut în Belgia, unde ne-am căsătorit.

Speranța mea se leagă de două dimensiuni principale ale schimbării care deja se produce în România – legea și opinia publică.

În privința legii, în 2018 Curtea de justiție a UE a hotărât – în urma plângerii pe care am inițiat-o împreună cu Asociația ACCEPT – că termenul soț include soții de același sex în privința liberei circulații în UE. Curtea Constituțională a României, în același context, a stabilit că protecția constituțională a dreptului la viața privată și de familie este valabilă și pentru noi, cuplurile de același sex. Aceste decizii încă n-au fost puse în aplicare în România. Sper că autoritățile române nu vor avea nevoie de măsuri de constrângere (în acest caz infringement) pentru a respecta drepturile recunoscute de cele două curți. Sper că pentru a recunoaște prin lege familiile noastre, Parlamentul României nu va aștepta o decizie a CEDO, în cazul inițiat de Asociația ACCEPT si 21 de familii gay din România. Sper că o parte din lumea politică va depăși teama de voturile conservatoare, chiar dacă ultimile alegeri arata contrariul.

În privința opiniei publice, în călătoriile mele cu Clai în România, oameni obișnuiți ne-au arătat multă simpatie și sprijin pentru lupta noastră. Sondajele de opinie arată de asemenea că oamenii se schimbă mai repede decât legislația. N-avem (încă) o majoritate în favoarea căsătoriilor între persoane de același sex, însă direcția schimbării este clară. Persoanele LGBT au devenit vizibile în societate. Problemele noastre sunt prezentate corect în presă și de către aliați. Sigur, există o opoziție conservatoare, iar alegerile abia încheiate ne arată că devine mai bine organizată. Însă afirmarea diversității – ca o valoare si nu un pericol – în societatea românească și eforturile pentru o viață  a tuturor cu demnitate și fără discriminare nu pot fi oprite.

Schimbarea nu va continua de la sine, însă are o șansă, la care contribuim fiecare din noi.

 

În fotografie, Adrian Coman împreună cu soțul său, Clai Hamilton

Drepturile civile, victime colaterale ale luptei cu Covid 19

/în , , , /de

Mai mult de jumătate dintre guvernele statelor Uniunii Europene au restrâns nejustificat și disproporționat drepturile civile sub pretextul combaterii pandemiei de Covid 19. Un raport în acest sens, la care a contribuit și APADOR-CH cu date din România, a fost publicat astăzi la Bruxelles de două organizații neguvernamentale importante: Liberties și Greenpeace Europa

Raportul se concentrează pe măsurile luate de țările UE, care afectează capacitatea cetățenilor de a participa la procesul democratic, în special în chestiuni legate de drepturile omului și protecția mediului. Dovezile adunate în raport arată că mai mult de jumătate din țările UE nu au reușit să protejeze două drepturi fundamentale: la adunări publice/protest și la liberă exprimare. În loc să instituie măsuri potrivite pentru a le permite oamenilor adunările publice, protejându-le în același timp sănătatea, guvernele din Belgia, Franța, Germania, Italia, România și Slovenia, de exemplu, au instituit interdicții cvasi-absolute asupra protestelor pașnice.

În același timp, persoane care au încercat să protesteze la adresa acestor interdicții au fost supuse unui regim de supraveghere invazivă (de exemplu în Slovenia) sau au fost aspru sancționați (cum ar fi în Belgia, Germania, Grecia, Italia, Slovacia sau Spania). Mai multe proteste pașnice, la care poliția a răspuns violent au fost semnalate în Franța și Suedia. În multe țări, printre care și România, restricțiile cu privire la adunările publice au rămas în vigoare chiar și după ce măsurile de distanțare socială au început să fie ridicate. De exemplu mall-urile și restaurantele au fost deschise în timp de dreptul la protest pașnic a rămas în continuare interzis.

În unele țări, cum ar fi România și Ungaria, guvernele au folosit lupta cu Covid și cu dezinformarea ca pretext pentru introducerea unor măsuri mai mult sau mai puțin subtile de cenzură. De exemplu Ungaria a introdus o nouă infracțiune de răspândire a „știrilor false” și a „temerii”, pedepsită cu până la cinci ani de închisoare. Autoritățile au profitat de formularea deliberat vagă a legii pentru a-i reprima pe cei care critică modul în care guvernul gestionează pandemia. Propuneri legislative similare au fost blocate până acum în alte țări, cum ar fi Bulgaria, însă alte guverne ale UE au accelerat aplicarea legilor existente, ridicând îngrijorări cu privire la proporționalitatea sancțiunilor și arestărilor. În Polonia, doi activiști au fost acuzați de infracțiuni pedepsite cu până la zece ani de închisoare pentru o campanie de afișe care contestă statisticile guvernului despre răspândirea pandemiei.

În România, după cum se știe, guvernul și-a dat puterea de a modera Internetul, blocând site-uri care publică „știri false”, fără a le pune la dispoziție un intrument valid de contestare. O propunere comparabilă în Bulgaria nu a fost adoptată.

Raportul trece în revistă și alte măsuri și decizii ale guvernelor europene, prin care au fost limitate drepturile civile: redactarea vagă a legislației adoptate în pandemie, care a dus la interpretarea și aplicarea abuzivă pe alocuri a acesteia, urmărirea/supravegherea invazivă a vieții private a celor care protestau la adresa măsurilor luate de guverne, utilizând tehnologia digitală, recunoașterea facială, date de pe rețelele sociale etc.

Sancțiunile impuse de guverne în aceeași perioadă de referință a raportului (martie – iulie 2020) au fost de asemenea disproporționat de mari, financiar sau penal. De exemplu cine nu a respectat dispozițiile autorităților a riscat amenzi de până la 3.000 EURO în Italia, de 1000 de EURO în Grecia, iar în Slovacia o amendă putea ajunge până la 10.000 EURO. În unele țări, cum ar fi anumite state federale din Germania, încălcarea regulilor privind întrunirea a fost incriminată, iar în Belgia a fost pedepsită cu închisoare între 8 zile și 3 luni.

În unele țări, legile date în starea de urgență au fost contestate în fața instanțelor constituționale de către Avocatul poporului. La fel ca în România, unde multe dintre măsurile luate au fost contestate și ulterior declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, lucrurile s-au petrecut similar în Austria, Croația și Slovenia sau Germania. În Franța, restricțiile au fost revizuite după ce cea mai înaltă instanță din țară, Consiliul de Stat, a decis că interzicerea demonstrațiilor cu mai mult de 10 persoane este disproporționată și constituie o încălcare gravă  a drepturilor civile.

Raportul de față reprezintă vocile mai multor organizații neguvernamentale europene, care cer astfel instituțiilor UE să-și folosească forțele pentru a restabili și promova libertățile civile în Uniune. Guvernele ar trebui și ele să revizuiască și să anuleze măsurile de limitare a spațiului civic de exprimare, luate în timpul pandemiei și nu numai.

Cercetările care au stat la baza acestui raport au fost transmise și Comisiei Eurpene, care urmează să-și publice primul său raport privind statul de drept în UE la finele lunii septembrie. Vom reveni atunci cu informații despre acel raport.

Raportul integral în limba engleză

Starea de alertă este tot starea de urgenţă, dar cu alt nume

/în , , , /de

De frica CCR, Guvernul a trimis în Parlament un proiect de lege pentru starea de alertă care restrânge aceleași drepturi ca și starea de urgență, deși între cele două stări ar trebui să existe diferențe substanțiale

Guvernul a trimis ieri Parlamentului, spre adoptare, un proiect de lege care prevede  că, pe durata stării de alertă, pot să fie luate aceleaşi măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi ca şi cele luate pe durata stării de urgenţă.

În stare de urgenţă, aceste măsuri se iau de ministrul afacerilor interne, cu aprobarea primului-ministru, prin ordonanţă militară. În stare de alertă, aceleaşi măsuri se iau de miniştri sau directori de instituţii publice, prin ordine, decizii, dispoziţii etc.

Diferenţa majoră este că starea de urgenţă este prevăzută în Constituţie şi trebuie instituită de preşedinte şi aprobată de Parlament, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitate de prelungire, în timp ce starea de alertă, nu este prevăzută în Constituţie, nu are o durată precisă şi se declară de un comitet interministerial, format din unii miniştri şi şefi de instituţii publice, denumit „Comitetul național pentru situații speciale de urgență” sau, la nivelul unei sau unor localităţi, de comitetele județene/Bucureşti sau de comitetele locale pentru situații de urgență (formate din prefect, primar, şefi de servicii publice etc.).

Deci, deşi cele două stări, de urgenţă şi de alertă, au aceeaşi esenţă, pentru că presupun luarea aceloraşi măsuri de restrângere de drepturi şi libertăţi, ele pot fi instituite în moduri diferite: unul greu (care implică preşedintele şi Parlamentul) şi unul uşor (care implică, cel mult, un comitet interministerial).

Din acest motiv, starea de alertă poate fi privită ca un artificiu folosit pentru a permite luarea unor măsuri specifice stării de urgenţă, dar fără a mai declara starea de urgenţă. Deci, cu ocolirea procedurii prevăzute în Constituție.

În acest sens, trebuie precizat că OUG 1/1999 prevede că măsurile ce presupun restrângeri de drepturi şi libertăţi pot fi luate numai pe durata stării de urgenţă. În schimb, OUG 21/2004, care introduce noţiunea de „stare de alertă” nu conţine o prevedere în sensul că pe durata stării de alertă pot fi restrânse drepturi şi libertăţi prin ordine şi dispoziţii de miniştri sau directori, tocmai pentru că declararea acestei stări nu implică entităţi constituţionale (preşedinte, Parlament) şi nici existenţa unei situaţii atât de grave, încât să implice restrângeri de drepturi şi libertăţi. Dacă există o situaţie gravă, atunci trebuie instituită starea de urgenţă, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Considerăm că starea de alertă trebuie reglementată diferit de cea de urgenţă cu privire la măsurile care se pot dispune pe durata ei. Dacă, în timpul stării de alertă, pot fi luate aceleaşi măsuri restrictive de drepturi ca şi în starea de urgenţă, aceasta înseamnă că, practic, între cele două stări nu există nicio diferenţă. Deşi ar trebui să existe diferenţe substanţiale, esenţiale. De ce? Pentru că nu este normal ca libera circulaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la muncă, libertatea economică, dreptul la învăţătură, dreptul la viaţă privată şi restul drepturilor şi libertăţilor fundamentale să fie restrânse prin simpla voinţă a unor funcţionari din ministere şi instituţii publice.

Starea de alertă ar trebui să se rezume la impunerea de obligaţii doar pentru autorităţile şi instituţiile publice, adică statul e cel ce trebuie alertat să se pregătească serios şi să dea o atenţie deosebită situaţiei speciale apărute. Dar, starea de alertă nu ar trebui să permită, prin ea însăși, restrângeri de drepturi şi liberăţi prin decizii/ordine de directori sau ministri. Dacă situaţia excepţională este de o aşa seriozitate încât necesită pentru rezolvare măsuri care presupun restrângeri de drepturi şi libertăţi, atunci nu ar trebui rămas în stare de alertă, ci ar trebui instituită (sau prelungită) starea de urgenţă, conform Constituţiei.

În cazul acestei pandemii, aflată încă în desfăşurare şi cu mare probabilitate de revenire la un nivel chiar mai ridicat decât a fost, soluţia corectă/constituţională era de prelungire sau de instituire din nou a stării de urgenţă, dacă trebuiau luate în continuare măsuri de restrângere de drepturi şi libertăţi pentru combaterea pandemiei. În schimb, a fost găsit artificiul redenumirii stării de urgenţă ca stare de alertă (mult mai uşor de instituit). Dar, dacă problemele sunt serioase, iar riscurile pentru comunitate rămân în continuare mari, din cauza acestei pandemii, de ce ne ferim să o recunoaştem şi nu menţinem starea de urgenţă? Şi în starea de urgenţă pot fi adoptate măsuri ceva mai relaxate decât cele iniţiale, cum se doreşte în prezent.

Este foarte posibil ca şi noua lege, aflată încă în stadiul de proiect, care reglementează starea de alertă, să fie declarată neconstituţională, tocmai pentru motivul că eludează procedura specială prevăzută în Constituie pentru instituirea unei stări excepţionale (starea de urgenţă), pe durata căreia pot fi restrânse, mai ușor, drepturi şi libertăţi.

În concluzie, despre relația actuală dintre starea de alertă şi starea de urgenţă, se poate folosi o expresie clară, precisă şi previzibilă, aşa cum cere şi Curtea Constituţională: „Aceeaşi Marie, cu altă pălărie.” 

APADOR-CH consideră că atât starea de urgenţă, cât şi starea de alertă trebuie reglementate unitar şi coerent, printr-un singur act normativ (lege), în care să se prevadă clar deosebirile dintre aceste stări, precum şi măsurile specifice care pot fi luate şi de către cine, în cazul fiecăreia dintre ele. Altfel, singurul pas care se face prin actualul proiect de lege este de la confuzie la improvizaţie.

România a derogat partial de la CEDO. Ce înseamnă asta pentru noi?

/în , , /de

În timpul stării de urgență, mai multe drepturi ne sunt limitate. Statul e obligat să informeze CEDO despre măsurile de derogare de la prevederile Convenției

 

România a informat Consiliul Europei, miercuri, 18 martie 2020, că țara noastră va deroga de la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru cel puțin 30 de zile, cât durează starea de urgență. Din păcate a omis să comunice acest fapt și intern, cetățenilor, știrea fiind dezvăluită abia ieri de o agenție de presă străină. Ce înseamnă asta pentru noi?

Câteva răspunsuri și o cronologie a faptelor, mai jos:

***

Luni, 16 martie 2020, Preşedintele României a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării, pe o durată de 30 de zile, din cauza pandemiei de coronavirus. Găsiți aici o analiză detaliată a decretului, făcută de APADOR-CH.

Printre măsurile anunțate, decretul prevede și limitarea exercitării unor drepturilor și libertăți. Unele dintre aceste drepturi sunt prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin  urmare, limitându-le prin decret, automat statul a derogat de la Convenție. Adică n-o mai respectă, temporar, deși a semnat-o. Singura modalitate de a face asta este prin aplicarea articolului 15 din Convenție.

Articolul 15 din CEDO spune că unica derogare de la obligația de a respecta Convenția este „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii“. Este obligatoriu ca această derogare să întrunească două condițiiꓽ situația să impună derogarea și măsura să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional.

Alin. 2 al articolului 15 impune și limitele acestei derogări, adică poți să nu mai garantezi toate drepturile din Convenție, dar nu ai voie să te atingi de următoarele: dreptul la viață, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei și condamnarea fără temei legal.

Luni, în momentul publicării decretului, s-a activat automat derogarea de la Convenție. Activarea articolului 15 din Convenție este, așadar, un efect automat al decretului de instituire a stării de urgență.

Miercuri 18 martie 2020, Reprezentanta permanentă a României la Consiliul Europei a transmis o notă către Consiliu, informând despre instituirea stării de urgență pe o perioadă de 30 de zile și despre faptul că se impune astfel aplicarea art. 15, respectiv derogarea de la Convenție. Procedura este strict informativă, scopul ei fiind ca derogarea temporară să fie publică, adică s-o afle și celelalte state-părți din Consiliul Europei. Dacă România nu ar fi informat Consiliul, oricine s-ar fi adresat CEDO, pentru că i s-a încălcat un drept din Convenție (prevăzut în decret) pe perioada situației de urgență, ar fi avut câștig de cauză. Curtea ar fi putut spune că nu a fost anunțată că România a derogat de la Convenție, deci nu îi este aplicabil art.15 și prin urmare a încălcat dreptul prevăzut de Convenție. Iar asta s-ar fi întâmplat chiar și în condițiile existenței decretului.

Joi, 19 martie 2020, Parlamentul României a încuviințat decretul președintelui, fără să-l modifice în vreun fel. Tot joi a aflat și publicul român despre derogarea de la CEDO invocată de România, dintr-o știre a Agenției France Presse.

***

Era obligatoriu ca România să notifice Consiliu Europei? Da. Fără această informare, art. 15 din Convenție nu ar fi aplicabil.[1]

Au mai făcut și alte țări asta? Da. Găsiți aici o listă completă cu țările care au apelat la articolul 15 și de ce. În contextul de azi al pandemiei de coronavirus, printre statele care au  făcut derogări de la prevederile Convenției se numără și Moldova, Armenia și Letonia.

Era normal ca Președintele, Primul-ministru sau Ministerul de Externe să-și informeze și cetățenii? Da, dacă tot ne cer să ne informăm numai din surse oficiale și să nu credem conspirațiile. Dacă Președintele ar fi comunicat încă de luni, odată cu decretul, și le-ar fi explicat cetățenilor ce măsuri presupune acesta, s-ar fi evitat situația în care românii au aflat după aproape o săptămână, de la o agenție străină și au presupus, firesc, că e ceva rău care li se ascunde.

De ce alte state, care au instituit măsuri mai drastice decât noi, nu au notificat Consiliul Europei? Asta este într-adevăr o întrebare la care autoritățile noastre ar trebui să răspundă. Înseamnă că celelalte state nu au prevăzut, prin starea de urgență instituită, limitarea unor drepturi din Conventie. De ce în alte state s-a putut institui starea de urgență fără restricționarea unor drepturi atat de importante și la noi nu?

Ce se întâmplă mai departe? CEDO va analiza în ce măsură notificarea îndeplinește condițiile formale prevăzute de art. 15 alin. 3. Potrivit acestuia, Statul are obligația să informeze pe deplin Consiliu cu privire la măsurile luate și motivele pentru care s-au dispus aceste măsuri. De asemenea, același articol prevede și revizuirea permanentă a necesității măsurilor urgente. Adică după expirarea celor 30 de zile, statul va trebui să informeze CEDO dacă mai menține starea de urgență și limitarea drepturilor și de ce.

Poate statul să limiteze și alte drepturi decât cele din decret? Nota de informare a României cu privire la derogarea de la drepturile prevăzute de Convenție este destul de vagă (adică au transmis textul decretului fără explicații). Se poate presupune că statul nu intenționează să instituie măsuri de limitare a exercitării drepturilor și libertăților, altele decât cele prevăzute în decretul privind starea de urgență. Însă vedem că deși libertatea de exprimare nu figurează printre drepturile limitate în decret, ea este încălcată pe alocuri, prin refuzul unor autorități de a furniza informații publice la solicitarea jurnaliștilor sau prin graba de a închide anumite site-uri pe motiv că distribuie știri false. Faptul că în decret nu se menționează direct restricționarea libertății de exprimare, ci doar indirect, prin indicarea unor restrângeri în Anexa 1 la decret, ar putea genera litigii la CEDO, pentru încălcarea libertății de exprimare.

Totuși, chiar dacă nu este expres menționat în decret, prin măsurile adoptate statul poate limita și alte drepturi, în condițiile prevăzute de CEDO (pentru libertatea de exprimare de exemplu, în condițiile articolului 53 al Constituției, care încă e în vigoare, și ale articolului 10 paragraf 2 din Convenție).

Putem să mai dăm statul în judecată la CEDO? Da, dreptul de a ne plânge justiției naționale, dar și Curții Europene a Drepturilor Omului rămâne intact, mai ales în privința încălcării acelor drepturi nemenționate în decretul privind starea de urgență.

Ce se întâmplă cu dosarele existente la CEDO împotriva României? Acele dosare vor fi judecate în continuare, ca și până acum. Derogarea de la Convenție este temporară și nu înseamnă că România nu mai răspunde în fața CEDO dacă încalcă drepturile cetățenilor ei.

APADOR-CH solicită Guvernului să comunice proactiv în tot ceea ce are legătură cu limitarea drepturilor și libertăților fundamentale, chiar dacă e vorba de îndeplinirea unei formalități: înștiințarea Consiliului Europei despre măsurile adoptate ca urmare a stării de urgență.

[1] Cipru c. Turciei, para. 66-68 (Raportul Comisiei Europene a Drepturilor omului)

Căutăm specialiști în limbaj simplificat

/în /de

APADOR-CH caută specialiști în limbaj simplificat și comunicare

În cadrul proiectului „Limbajul juridic simplificat în procedurile penale”, derulat în mai multe țări europene printre care și România, APADOR-CH caută doi specialiști în comunicare și limbaj simplificat, pentru realizarea unui formular simplificat de informare privind drepturile suspecților și inculpaților, utilizat în procedurile penale.

De asemenea, cei doi comunicatori se vor implica și în organizarea unor cursuri destinate specialiștilor din sistemul juridic, pentru introducerea limbajului simplificat în procedurile juridice. Cursurile vor avea loc în luna ianuarie 2020.

CV-urile și scrisorile de intenție se vor transmite pe adresa office@apador.org până cel mai târziu la data de 30 septembrie 2019.

Mai multe informații despre proiectul Limbajul juridic simplificat în implementarea Directivei europene privind dreptul la informare al persoanelor private de libertate în cadrul procesului penal găsiți aici.

După doi ani de procese am obținut „manualul de bune practici” al poliției

/în , , /de

Dar acum MAI discută modificarea lui, așa că citiți-l pe ăsta aflat în vigoare, ca să știți ce drepturi aveați până acum când vă întâlneați cu poliția. Ce se va schimba în el aflați dacă participați la dezbaterea organizată de MAI, luni, 11 decembrie

După doi ani și două luni de procese și tergiversări am obținut în sfârșit de la IGPR Manualul de bune practici de intervenție pentru polițistul de ordine publică, document public pe care-l cerusem în baza Legii 544/2001. Ținut la secret până acum, pe motiv că modul în care trebuie să se comporte poliția cu cetățenii nu e bine să fie aflat de „elementele criminogene”, manualul era totuși vândut prin librării, sub semnătura unor șefi ai poliției.

În el sunt detaliate toate procedurile pe care polițiștii sunt obligați să le respecte atunci când abordează, legitimează, percheziționează și conduc la secție un cetățean. De asemenea sunt explicate practicile de încătușare, amprentare, folosire a armamentului din dotare și chiar a forței. O lectură utilă pentru orice cetățean pe care-l preocupau până acum întrebările:

  • Trebuie să mă legitimez chiar dacă poliţistul nu se legitimează? Da, polițistul se legitimează numai în caz de nevoie. Totuși, polițistul trebuie să se prezinte (pagina 5)
  • Are voie să mă percheziţioneze chiar dacă n-am făcut nimic? Da, dacă refuzați să vă legitimați, polițistul poate să vă percheziționeze (vedeți cum în paginile 8-10)
  • Mă poate duce la secție chiar dacă am buletinul la mine? Da, dacă totuși polițistul nu v-a putut stabili identitatea (pagina 6)
  • Are voie să-mi percheziționeze mașina pe motiv de „control de rutină”? Nu, dar… (paginile 10-11)

 

Acest manual este în vigoare din 2005, lucru recunoscut în sfârșit de IGPR după atâtea procese (deși la un moment dat susținea că nu ne dă manualul pentru că nu mai e în vigoare), și e singurul act care reglementează aceste proceduri momentan.

Citește manualul polițistului

 

Totuși, din luna noiembrie 2017 MAI a pus în dezbatere publică un proiect care modifică mai multe legi privitoare la ordinea publică, iar asta va duce și la modificarea manualului în discuție (Huiduitul la proteste ar putea fi sancționat cu închisoare de la 3 luni la un an). APADOR-CH a făcut câteva sugestii de modificare a acestor propuneri, întrucât unele dintre ele erau de natură să încalce drepturile civile (inventarea unei noi proceduri de privare de libertate numită „reținere administrativă” și a unei sintagme bizare – „poziția inofensivă” pe care ar trebui s-o adopte orice cetățean atunci când e cercetat de poliție).

În urma discuțiilor MAI a acceptat să renunțe la unele propuneri și chiar a preluat unele sugestii ale APADOR-CH, astfel că noua formă a proiectului arată diferit. De exemplu huiduitul la proteste nu mai este sancționat, de asemenea a fost eliminată „reținerea administrativă” și clarificată „poziția inofensivă” a cetățenilor. Au fost introduse și măsuri de garantare a drepturilor civile ale persoanelor conduse la secție (dreptul de a contacta un avocat, de a fi informate pentru ce sunt conduse la secție, dreptul de a fi consultate de un medic etc)

Noua formă a modificărilor propuse de MAI poate fi consultată aici. Vă recomandăm să urmăriți procesul de consultare publică, pe care MAI l-a prelungit cu încă 20 de zile față de termenul inițial (până la 14 decembrie) și să faceți demersuri cetățenești pentru a preveni adoptarea unor modificări legislative care pot încălca drepturile cetățenilor. În ziua de 11 decembrie de la ora 13.00 va avea loc la Centrul Cutural MAI o dezbatere pe această temă, la care se poate participa pe bază de înscriere.

UPADTE 16 ianuarie 2018

În urma integrării în proiectul de lege a unora dintre propunerile APADOR-CH, am făcut și a doua rundă de propuneri de modificare: Ce se întâmplă când polițistul care te legitimează nu se prezintă


 

Cronologia procesului APADOR-CH cu MAI și IGPR pentru obținerea informațiilor publice

În octombrie 2015 APADOR-CH a dat în judecată IGPR și MAI pe motiv că nu vor să facă publice informațiile privind procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Aceste informații publice erau distribuite numai contra cost, printr-un  manual prefațat de fostul ministru Petre Tobă. După aproape un an de proces, justiția ne-a dat dreptate: poliția a fost obligată să ne furnizeze gratuit aceste proceduri. A mai urmat un an de recursuri și procese pentru executare silită, rămase tot fără răspuns:

Va urma!

 

Dacă vi se pare util demersul APADOR-CH și vreți să ne susțineți activitatea, iată câteva moduri în care puteți să ne fiți alături.

 

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.