Arhiva tag-ul pentru: poliție

Sunteți aici: / poliție

Articole

Drepturile în secția de poliție – calea lungă de la lege la practică

/în , , /de

Rezultatele unei cercetări realizate în ultimii doi ani, de organizații partenere din Austria, Spania, Belgia, Irlanda și România, arată că în ciuda prevederilor legale generoase, drepturi esențiale pentru înfăptuirea justiției sunt uneori doar mimate în secțiile de poliție din Europa

Oricine vine în contact cu poliția este o persoană vulnerabilă, mai ales prin prisma limbajului folosit în procesul penal” – Gautam Gulati, psihiatru criminalist la Universitatea Limerick Irlanda,

Privarea de libertate și audierea sunt împrejurări de natură să intimideze pe oricine, indiferent ce tărie psihică sau IQ ar avea. În mintea unei persoane închise principala preocupare este aceea de a-și recâștiga libertatea cât mai curând, fiind tentată să spună sau să semneze orice crede că va duce la eliberare. Suntem cu toții vulnerabili în această situație complicată, de aceea devin cu atât mai importante, vitale chiar, drepturile procedurale de bază în orice proces penal: dreptul de a fi informat, dreptul de a avea acces la un avocat, înregistrarea audio-video a audierii, asistența juridică gratuită.

În ultimii doi ani APADOR-CH, alături de organizații partenere din Austria, Spania, Belgia și Irlanda a fost parte a acestui proiect european menit să găsească și să promoveze bunele practici în materie de respectare a drepturilor procedurale. Am aflat astfel că sistemul de alocare aleatorie a unui avocat din oficiu, în România, este considerat un model de bune practici în materie – cine ar fi crezut?! – că sistemul irlandez de înregistrare audio-video a audierilor la poliție este de asemenea unul la care ne putem raporta sau că dreptul la informare într-un limbaj accesibil tuturor este un deziderat greu de atins în cam toate țările studiate.

Proiectul în sine a fost o ocazie atât pentru noi, organizațiile neguvernamentale, dar și pentru autoritățile din țările implicate, consultate de-a lungul proiectului, să aflăm cum au făcut alții și cum au depășit sau nu cam aceleași probleme pe care le pun de cele mai multe ori lipsa fondurilor disponibile sau rezistența firească la schimbare a oamenilor din sistem.

Fiecare din cele patru drepturi amintite beneficiază de pe urma acestui proiect de o fișă informativă cu studii de caz din diverse țări și un video explicativ, după cum urmează:

  • Dreptul la informare în procesul penal. Dacă nu ești bine informat despre ce drepturi ai, nu știi nici că le ai, nici să le ceri, deci practic ești privat de ele. Se întâmplă zi de zi în orice domeniu, nu numai la poliție, dar într-o anchetă penală devin cu atât mai importante, pentru că de respectarea acestor drepturi depinde reușita procesului, aflarea adevărului, împiedicarea unor erori judiciare. Găsiți aici o fișă informativă ce conține studii de caz din mai multe țări care au încercat să simplifice limbajul juridic, și un video explicativ:

  • Dreptul la un avocat în secția de poliție este unul dintre cele mai importante drepturi procedurale, pentru că prezența unui avocat lângă acuzat e de natură să garanteze că și restul drepturilor procedurale îi sunt respectate. Deși statele UE par să fi transpus directiva europeană în acest sens, dreptul de a avea acces la un avocat rămâne, până în prezent, foarte puțin aplicat în întreaga Uniune, lăsând majoritatea persoanelor suspectate sau acuzate, în special pe cele lipsite de libertate, să facă față singure interogatoriului poliției. Găsiți fișa informativă care vorbește despre modelul românesc, dar și de încercările altor țări, iar varianta video poate fi văzută aici:

  • Înregistrarea audio video a audierilor – este demonstrat benefică, dar aplicarea ei nu pare la îndemâna tuturor, deși aparent trăim în era digitală în care totul poate fi înregistrat. Anchetatorii sunt și ei, ca toți oamenii, afectați de diverse convingeri părtinitoare, iar în timpul audierilor intră în ceea ce se cheamă „viziune de tunel”, adică au tendința inconștientă de a căuta doar informațiile care le vor confirma convingerile. De aceea lumea civilizată a înlocuit încă din anii 80 interogatoriul cu interviul etic. Audierile astea etice se petrec într-un mediu prietenos cu suspectul, pentru a-l face să nu se simtă constrâns sau intimidat, și mai ales sunt înregistrate audio-video, o condiție importantă pentru reușita oricărei audieri. Înregistrarea este benefică atât pentru anchetat, cât și pentru anchetator, pentru că elimină posibilitatea plângerilor ulterioare, cum că ar fi avut loc abuzuri în timpul audierii. Filmările mai servesc apoi și drept bază de instruire pentru viitorii polițiști, ca să vadă cum se face și ce nu se face. Citiți și fișa informativă care arată cum se petrec lucrurile în Irlanda, țară model în privința audierilor înregistrate audio-video, și acest video explicativ:

  • Asistența juridică gratuită – este prevăzută în diverse tratate internaționale și directive europene, care spun că orice individ, fie adult sau copil, care este reținut, arestat, suspectat sau pus sub acuzare pentru comiterea unei infracţiuni penale are dreptul la ajutor public judiciar în fiecare din etapele procesului de justiție penală. Adică are dreptul la un avocat plătit de stat, dacă nu își permite să angajeze unul. Mai mult de 21% din populația UE se afla, în 2020, în risc de sărăcie și excluziune socială. Pe scurt, nu și-ar permite un avocat în caz de nevoie. Iar nevoia, atunci când ești sărac, apare mai des. Pentru că o altă statistică arată că cei care au de a face cu sistemul de justiție sunt, într-o mare măsură, persoane care se confruntă cu sărăcia. Citiți mai multe despre cum este respectat în practică acest drept, în fișa informativă cu exemple din Spania, Luxemburg, Olanda, Finlanda și în acest video explicativ:

Proiectul s-a încheiat, dar cercetările continuă.

 

Acestea sunt rezultatele proiectului „Drepturile în secția de poliție – de la lege la practică”, Cofinanțat prin Programele Justiția și Drepturi, Egalitate și Cetățenie, ale Comisiei Europene, derulat de Ludwig Boltzmann Institut für Grund- und Menschenrechte, Irish Council for Civil Liberties, Rights International Spain, Fair Trials și APADOR-CH.

Polițistul avertizor, hărțuit în justiție și la un an de la schimbarea locului de muncă

/în , /de

Valer Kovacs, polițistul din Timiș care a atras atenția în 2020 asupra mai multor disfuncționalități din poliție, și care și-a câștigat în primă instanță dreptatea, este chemat din nou în justiție de foștii șefi, pe motiv că nu a fost loial instituției și respectuos cu șefii

 

În aprilie 2020, în plină pandemie, polițistul Valer Kovacs, de la IPJ Timiș, a fost sancționat disciplinar de mai multe ori din cauza avertizărilor publice pe care le-a făcut în legătură cu neajunsurile din sistem. Ca lider sindical, el a atras atenția asupra lipsei dotărilor din poliție, dar a semnalat și planul de amenzi pe care șefii îl impuneau polițiștilor, în perioada stării de urgență.

Sancțiunile au mers până la destituirea din poliție, însă au fost anulate de instanță, după ce au produs și o oarecare reacție publică din partea politicienilor. Valer Kovacs și-a recăpătat locul de muncă, apoi și-a cerut transferul într-un județ vecin – la Arad. Asta pentru că deși instanța i-a făcut dreptate și șefii de la București au acceptat că șeful lui direct a greșit, câștigător în final a fost tot șeful IPJ Timiș, care nu numai că nu a fost sancționat, ci chiar a fost avansat în grad, de 1 Decembrie.

În justiție, la fond și apel, Kovacs a reușit să-și anuleze sancțiunile și la mai bine de un an de zile de la această pățanie credea că lucrurile au intrat în normalitate. A fost surprins să afle, însă, că IPJ a atacat cu recurs deciziile instanței.

În întâmpinarea depusă la Curtea de Apel, IPJ îi contestă lui Kovacs statutul de avertizor de integritate, pe motiv că „pe timpul cercetării prealabile nu a informat instituția despre acest demers de avertizare publică”. Mai mult, IPJ spune că prin „afirmații nereale, rău intenționate făcute în massmedia a adus prejudicii imaginii și prestigiului Poliției Române”, că a încălcat grav Statutul polițistului, care prevede că acesta trebuie să fie

loial instituției, respectuos și cuviincios cu șefii, să evite comportamentul care ar putea afecta încrederea populației în poliție”.

IPJ Timiș a cerut și ca instanța să disjungă în două dosare separate cele două sancțiuni aplicate polițistului, și care fuseseră judecate împreună la fond.

În replică, Valer Kovacs spune că se simte în continuare hărțuit de șefi prin acest proces și că i se pare inexplicabil acest recurs, în condițiile în care știe că IPJ nu se prezintă în instanță nici ca să apere instituția în cazul suspendării unor permise de conducere, de exemplu:

E o răzbunare a inspectorului șef de la Timiș, care a revenit pe post. Consider că acest recurs este complet nefondat în condițiile în care sancțiunile au fost anulate, au și plătit cheltuieli de judecată, și de mai bine de un an eu nu mai lucrez acolo. Au cerut disjungerea dosarului pentru că e interesul lor ca să plătesc avocatul de două ori, dacă merg la două procese diferite. Apoi ei spun că nu am fost loial poliției. Eu loial sunt, dar dacă sunt nereguli nu trebuie să le semnalez? Nu au comparat loialitatea asta prost înțeleasă cu beneficiile de imagine pe care eu le-am adus poliției. Mi se pare suspect că mă hărțuiesc pe mine în justiție, dar IPJ nu merge la niciun proces când au, de exemplu, de apărat amenzi contravenționale, iar contravenientul face contestație la judecătorie. Atunci nu vine nineni de la IPJ ca să le apere, pentru că, chipurile, nu au personal disponibil, dar pentru mine au avut se pare. La mine a venit ditamai șeful de la Juridic la ședințele de instanță”.

Valer Kovacs a spus că-și va apăra în continuare cazul, cu același avocat care l-a ajutat să câștige și în primă instanță. De menționat că, în practica întâlnită de APADOR-CH, în procesele derulate până acum de organizație, instituțiile publice au exercitat toate căile de atac posibile, atunci când au pierdut (și au pierdut frecvent). Acesta este însă încă un episod care vorbește de la sine despre modul în care instituțiile statului își tratează avertizorii de integritate.

***

În acest interviu video, Kovacs povestește prin ce a trecut ca avertizor de integritate în Poliția Română, care este rețeta prin care sistemul își atacă și elimină avertizorii, cum a fost tratat de colegi și cât de mult a contat presa în pățania lui.

 

 

Citește și:

Ce se întâmplă când un polițist spune că Poliția greșește

 

Florin Kovacs, avocatul care îi ajută pe avertizorii de integritate să nu fluiere a pagubă

________________

Acest articol este realizat în cadrul proiectului „Integritatea impune solidaritate” – SOLID, un program de consolidare a protecției avertizorilor de integritate, derulat împreună cu ActiveWatch și finanțat prin programul Active Citizens Fund România, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. „Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă” #haide #ActiveCitizensFund #Romania #activecitizens #EEANorwayGrants #avertizorideintegritate

Drepturile în secția de poliție – de la lege la practică

/în /de

 

Durata proiectului: 2021-2023

Coordonator: Ludwig Boltzmann Gesellschaft – Organizație austriacă pentru promovarea cercetării științifice;

Parteneri: APADOR-CH, Rights International Spania, Comitetul pentru Drepturi Civile Irlanda, Fair Trials Europa

Scopul proiectului: Îmbunătățirea respectării drepturilor procedurale în secțiile de poliție prin promovarea și schimbul de bune practici la nivel european

Cercetările efectuate în diverse proiecte precedente, la care și APADOR-CH a fost parte, au arătat că deși la nivel național au fost adoptate legi care implementează directivele europene în domeniu, în practică continuă să existe diferențe de abordare și de respectare a drepturilor procedurale ale suspecților și inculpaților în secțiile de poliție, cum ar fi:

Prezentul proiect urmărește să găsească și să promoveze bunele practici în materie și eventualele provocări în implementarea acestora, să implice în procesul de reformă actori cheie din sistemul de justiție și să întărească capacitatea organizațiilor societății civile de a promova schimbările benefice în sistem.

Drepturile procedurale sunt recunoscute nu numai ca garanții pentru un proces echitabil, ci și ca cele mai importante mijloace eficiente împotriva torturii sau a altor forme de rele tratamente, în special în primele ore de arestare.

Începând din 2021, APADOR-CH este parte în acest proiect european, alături de organizații similare din Austria, Spania, Irlanda și Belgia. În decursul celor doi ani de implementare a proiectului vor avea loc interviuri cu practicieni ai sistemului de justiție (polițiști, avocați), cu reprezentanți ai sistemului legislativ și guvernamental, cu suspecți sau condamnați.

Se vor organiza întâlniri și dezbateri tematice la nivel național și regional cu actori relevanți din domeniu.

Vor fi culese date și informații privind derularea procedurilor din secțiile de poliție, la nivel regional și national, cu accent pe diferențele dintre practică și legislație.

 

Cofinanțat prin Programele Justiția și Drepturi, Egalitate și Cetățenie, ale Comisiei Europene

 

Activități în cadrul proiectului:

Martie 2022 – Drepturile în secția de poliție – de la teorie la practică – discuții în primul grup de lucru

Mai 2022 – București – Dreptul la avocat în secția de poliție – cum s-a făcut de a ajuns România un model în Europa

Septembrie 2022 – Dublin – Despre audierea la poliție, cu față umană

Citiți și raportul final al proiectului (eng)

Rezultatele proiectului (urmând link-urile găsiți fișele informative realizate pentru fiecare drept în parte):

Dreptul la un avocat (+ varianta engleză) – bune practici România

Înregistrarea audio-video a audierilor (+ varianta engleză) – bune practici Irlanda

Asistență juridică (+ varianta engleză) – bune practici Luxemburg, Olanda, Finlanda

Dreptul la informare (+ varianta engleză) – bune practici Olanda, Scoția, Spania

 

Cât de greu e să simplifici limbajul juridic în România

/în /de
  • Studiu de caz: formularul prin care poliția le aduce la cunoștință drepturile suspecților și inculpaților

În urmă cu doi ani ne alăturam mai multor organizații europene în derularea unui proiect menit să simplifice limbajul juridic în procedurile penale. Era de fapt un ajutor dat autorităților din mai multe țări, în implementarea Directivei europene privind dreptul la informare al persoanelor private de libertate în cadrul procesului penal. În practică s-a dovedit un exercițiu util, dar fără finalitate, desi bunăvoința n-a lipsit. În cele ce urmează vom încerca să explicăm și de ce.

Ce spun specialiștii, ce înțeleg oamenii

Judecătorul îl întreabă pe inculpat care e poziția lui cu privire la apelul declarat de avocat, în interesul lui. Inculpatul nu înțelege ce vrea judecătorul să audă de la el și tace. Judecătorul repetă întrebarea și, vrând să-i dea niște indicii zice:
– Avocatul dumneavoastră vrea achitare. Dumneavoastră ce doriți?
– Iar achitare? Parcă m-am achitat o dată cu dânsul!, a izbucnit supărat inculpatul.

Deși pare banc, întâmplarea s-a petrecut în realitate, la o Curte de Apel din România, și arată nivelul de înțelegere a limbii române în rândul oamenilor neobișnuiți cu limbajul juridic. Nu e o situație unică în lume, dimpotrivă, diverse studii făcute prin alte țări arată că gradul de înțelegere a limbii materne în procedurile birocratice este destul de scăzut.

Ținta limbajului simplificat e să traducă din așa numita „legaleză”, acele formulare cu care oricine vine în contact în justiție, la bancă, la firmele furnizoare de servicii sau în orice altă împrejurare în care oamenii sunt siliți să semneze „ca primarul” un contract din care nu pricep o iotă.

Comunicarea unei informații este realizată în limbaj simplificat dacă cuvintele, structura și aspectul sunt atât de clare, încât destinatarul comunicării poate:

  • Să găsească ceea ce caută;
  • Să înțeleagă ceea ce găsește;
  • Să folosească informația găsită.

În România nu vedem o astfel de preocupare a autorității, nu se vorbește despre simplificarea limbajului nici măcar la nivel declarativ, deși există o Directivă europeană care ne obligă să facem legi clare și să le explicăm oamenilor ce drepturi și îndatoriri au, într-un limbaj accesibil.

De fapt Directiva este transpusă deja în diverse legi, dar obligația de simplificare a rămas prinsă undeva în câte un articol de lege, fără să fie și pusă în practică.

Oamenii ar vrea simplificare, dar se tem de ea

Deși nevoia de simplificare este mare și în multe domenii, în acest proiect ne-am concentrat pe un document cu care oricine poate veni în contact la un moment dat, într-o situație stresantă care îi poate afecta omului capacitatea de înțelegere: formularul prin care i se aduc la cunoștință drepturile la sediul poliției, atunci când este anchetat sau arestat.

Împreună cu specialiști în drept și comunicare am simplificat acest formular oficial, apoi l-am testat pe un grup de oameni cu pregătiri diverse.

Vezi formularul simplificat

 

Vezi formularul oficial

Experimentul nu a fost concludent, pentru că majoritatea participanților aveau studii superioare și o capacitate de înțelegere peste medie. Răspunsurile lor au fost că:

  • formularul oficial e prea stufos, dar tocmai de aceea îți dă o senzație de securitate;
  • formularul simplificat e prea simplificat, prea scurt și pare incomplet, adică „doar atâta trebuie să știu dacă sunt luat la poliție?”

Le-am dat ca exemplu formularul Miranda, din care polițiștii americani le citesc drepturile arestaților, ca în filme: ai dreptul să nu vorbești, orice spui poate fi folosit împotriva ta, ai dreptul la un avocat, dacă nu-ți permiți, primești unul din oficiu, ai înțeles?

Participanții la experimentul nostru au răspuns că da, formularul Miranda e oficial, că e de atâta timp în America, dar noi trăim în România și știm cum merge treaba aici, avem nevoie să fie totul parafat, ștampilat etc.

Concluzia experimentului a fost totuși că dacă la poliție ar exista ambele variante, ar fi ideal, pentru că din cel simplificat oamenii ar afla pe scurt și mai clar ce scrie în varianta lungă și complexă, în timp ce varianta oficială le dă o siguranță, psihologic vorbind.

Formularele au fost testate și online, într-un chestionar completat de peste 250 de oameni, din care 80% aveau studii superioare. Chiar și așa, însă, atunci când au fost întrebați de claritatea formularului oficial, procentele de „ușor și foarte ușor de înțeles” s-au situat între 20 și 70%, în schimb la formularul simplificat, 90% dintre cei chestionați au răspuns că e ușor și foarte ușor de înțeles.

Ce părere au avut autoritățile

Înarmați cu aceste rezultate și multă speranță, în 2020 i-am adunat la aceeași masă pe câțiva reprezentanți ai sistemului penal. Mai mulți polițiști și câțiva reprezentanți ai Ministerul Justiției, adică oameni care lucrează cu reținuți și arestați, funcționari care scriu legi la MJ.

Reacțiile lor au fost… diverse. Din start toți au admis că formularul nostru simplificat nu va înlocui NICIODATĂ formularul oficial. De ce, totuși? Câteva răspunsuri:

Care motivează de ce nu se poate în general:

  • Nu veți reuși niciodată să scoateți polițistul sau procurorul din servituțile și formalismul Codului de procedură pentru că așa se simt ei la adăpost. Toată lumea știe de frica Camerei preliminare (etapă de judecată înainte de judecata propriu zisă) care îți înlătură proba dacă nu faci cum scrie în Cod;
  • Să alocăm resurse în educație și nu în înlesnirea proștilor să înțeleagă. Scopul meu e să aplic legea, nu să le fac educație proștilor. Nu mă obligați pe mine, care am cheltuit bani și timp ca să mă pregătesc, să mă cobor la nivelul unui analfabet funcțional, ca să înțeleagă el legea. Cine mă despăgubeste pentru timpul pierdut ca să mă pregătesc?
  • Suntem ținuți de procedură, trebuie să fim imparțiali, nu le putem explica noi cum să-și ceară drepturile, adică să ținem cu ei?
  • Pe mine nu mă interesează, când a semnat procesul verbal de aducere la cunoștință a drepturilor înseamnă că a înțeles. Ce, la bancă nu face la fel? Când te duci la stomatolog sau la bancă nu ai avocat lângă tine, așa cum ai la poliție, deci nu e totuna. Avocatul trebuie să-i spună ce nu înțelege, nu noi;
  • Să știți că noi avem de-a face cu patroni, evazioniști, ăștia înțeleg tot, nu e o problemă. În plus, omul când vine la noi trebuie să știe că e la o instituție importantă, care îi pune sechestru pe avere, nu putem să-l luăm cu formule din astea triviale;
  • Limbajul simplificat trebuie să existe, dar nu la noi, la noi totul e clar. Poate să fie nevoie pentru persoanele vulnerabile, dar acolo oricum totul e acoperit de lege care spune că trebuie să-i chem interpret;
  • Dacă le dăm prea mult nas hoților ei nu ne răspund înapoi cu respect;

Care găsesc nod în papură limbajului simplificat:

  • Audierea este o etapă solemnă, care pentru audiat e foarte importantă. Să nu transformăm o situație solemnă prin trivializarea formulelor de adresare. Nu putem să-i spunem „tu” hoțului, trebuie să ne adresăm cu „dumneavoastră”, aceste formulare emană totuși de la o autoritate a statului…;
  • Dreptul la tăcere, cum l-ați simplificat dumneavoastră, nu e tot una cu „dreptul de a nu da nicio declarație”, că dacă îi spunem așa, atunci nu mai declară nimic…;
  • Nu poți să spui în loc de „dreptul de a recuza judecătorul” – dreptul de a cere schimbarea judecătorului/polițistului/procurorului dacă crezi că nu e corect. Păi normal că orice hoț crede că nu e corect ce i se întâmplă, dar nu poți să spui că un judecător sau un polițist nu e corect. Păi dacă-mi zice mie unul că nu sunt corect îl dau afară pe ușă, ce e asta?!

Concluzia a fost trasă de un polițist mai în vârstă, care s-a exprimat destul de simplu și clar:

Noi înțelegem că și dumneavoastră ați accesat niște fonduri și trebuie să faceți un studiu ca să arătați nu știu ce, dar nici să cădem în partea ailalată, să nu exagerăm să facem stegulețe și linii pe rechizitoriu, că nu se poate așa ceva!

Costurile limbajului nesimplificat

Un studiu realizat în Portugalia arată că gradul de colectare a amenzilor și taxelor a crescut simțitor după simplificarea formularului trimis acasă cetățenilor. Specialiști în limbaj simplificat din Europa, dar și ai altor sisteme de justiție cu care am venit în contact în acest proiect, atrag atenția că limbajul birocratic, stufos, are costuri mari atât pentru autorități cât mai ales pentru cetățeni.

Oamenii ajung să semneze hârtii pe care nu le înțeleg și să nu se conformeze așteptărilor pe care statul le are de la ei, tocmai pentru că ratează informațiile importante, comunicate greoi. Autoritățile din toată lumea sunt rezistente la această schimbare, nu face doar România excepție. Motivele sunt diverse, fie comoditate, fie teama de schimbare, „întotdeauna am făcut așa”, fie nu înțeleg că ce li se pare clar funcționarilor poate fi „chineză” pentru oamenii obișnuiți.

Lingviștii spun că 80% din populația unei țări se află la nivelul B1 – adică au un nivel intermediar în cunoașterea limbii materne. Doar 5% se află la C2 – competenți, deci formularistica în orice domeniu administrativ ar trebui să fie gândită și scrisă pe înțelesul celor de la B1.

Concluzia noastră, după derularea acestui proiect, a fost că e nevoie de mai multă insistență pentru a convinge autoritățile de necesitatea limbajului simplificat. Probabil că simplificarea unui alt formular, care ar produce și efecte benefice vizibile, îi va convinge pe mai mulți de utilitatea simplificării. Iar pentru asta e nevoie de presiune și de jos în sus, dar și de la nivelul politicilor elaborate la vârful instituțiilor statului, în jos spre funcționarii care trebui să le aplice în folosul tuturor.

 

Citește răspunsul Ministerului Afacerilor Interne la acest proiect

 

Citește răspunsul Institutului de Studii pentru ordine Publică la acest proiect

 

Citește reacția Parchetului de pe lângă ICCJ la acest demers

 

*

Acesta a fost unul dintre proiectele încheiate de APADOR-CH în anul care a trecut. Dacă vreți să știți ce alte activități am mai avut, citiți raportul pe 2020. Ne găsiți aici pe site și pe Facebook și dacă vă place ce facem ne puteți și susține.

Poliţia locală, reformare prin desfiinţare

/în , , , /de

Avem nevoie de două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii sau ne ajunge una singură? O dezbatere despre rolul şi necesitatea Poliţiei locale

După zece ani de existenţă pe străzile noastre, Poliţia locală pare să fi reuşit mai degrabă să enerveze opinia publică, în loc să se facă utilă. Diversele gafe comise de agenţii ce par veşnic nişte copii mai palide, dar mai bine plătite, ale poliţiştilor naţionali au dat naştere la tot mai multe semnale în societate cum că e nevoie de o reformă serioasă a acestei instituţii, poate chiar o desfiinţare. Ca organizaţie care monitorizează poliţia naţională de aproape 30 de ani, ne alăturăm şi noi acestei dezbateri, cu câteva argumente şi posibile soluţii pentru ca Poliţia să fie una singură, dar (mai) bună.

Cum au ajuns polițiști foștii gardieni, un „Adibas” mai scump decât originalul

În anul 2010, prin Legea nr. 155/2010, Poliţia comunitară a fost transformată în Poliţia locală. Poliţia comunitară fusese înfiinţată în anul 2004, prin Legea nr. 371/2004, în urma desfiinţării Corpului gardienilor publici, care fusese înfiinţat în 1993, prin Legea nr. 26/1993. Gardienii publici erau un fel de „unitate de elită” a paznicilor, care asigurau paza unor obiective şi care, strict legat de planul de executare a pazei, sprijineau acţiunile de apărare a ordinii şi liniştii publice.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1993, ulterior abrogată, „gardianul public” era persoana destinată să asigure paza pentru un agent economic public sau privat, instituţie, asociaţie de orice natură şi să participe la apărarea ordinii şi liniştii publice.

Deci, gardienii publici nu asigurau direct şi singuri ordinea şi liniştea publică, ci doar participau la apărarea ordinii şi liniştii publice, la combaterea unor încălcări de lege privind curăţenia, precum şi exercitarea comerţului neautorizat în zonele şi itinerariile stabilite în planul de executare a pazei (art. 9 din Legea nr. 26/1993).

Nu se ştie prea clar de ce, în anul 2004 şi apoi în 2010, gardienii publici au fost transformaţi în poliţişti, iniţial poliţişti comunitari, după care poliţişti locali. Aşa a vrut legiuitorul, ar fi răspunsul cel mai comod.

Sau poate că brandul „Poliţie” vindea mult mai bine. La fel cum brandul „Adidas” era folosit prin anii ’90, pentru vânzarea unor tenişi denumiţi „Adibas”, cu aspect asemănător brandului original. Rămâne de discutat.

Atribuţiile ce revin, potrivit legii, poliţiei locale sunt: „…apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii:

a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor;

b) circulaţia pe drumurile publice;

c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal;

d) protecţia mediului;

e) activitatea comercială;

f) evidenţa persoanelor;

g) alte domenii stabilite prin lege.”

Se observă că mai toate atribuţiile poliţiei locale le dublează pe cele ale poliţiei naţionale, care sunt prevăzute în art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Fac excepţie atribuţiile poliţiei locale privind paza bunurilor (reglementată prin Legea nr. 333/2003) şi disciplina în construcţii (reglementată prin Legea nr. 50/1991).

Armata personală a primarului, împrumutată puţin şi ministrului de interne

Potrivit regulilor din presă, faptele bune devin foarte rar ştiri, spre deosebire de faptele rele. Astfel că poliţiştii locali au fost destul de prezenţi în presă. Ba că amendau pentru tulburarea ordinii publice pe cei ce postau pe Facebook critici la adresa primarului („şeriful” propriei poliţii locale), ba că supravegheau cu străşnicie pe amanta primarului (care-l înşela în mod grav), ba că mulţi pensionaţi din poliţia naţională îşi găsesc posturi călduţe şi bine plătite prin poliţia locală, ba că pe timp de pandemie aplicau cele mai dure şi disproporţionate amenzi, ba că au o pregătire inferioară celor din poliţia naţională, deşi când e vorba de venituri lucrurile stau exact invers, ba că poliţia locală nu este o structură unitară şi coerentă, întrucât există atâtea poliţii locale, câţi primari le au în subordine etc.

Desigur, raportul dintre poliţia naţională şi poliţia locală nu este unul de tipul îngeri vs. demoni, existând în presă suficiente semnalări şi despre abuzuri sau deficienţe ale poliţiei naţionale.

Problema este însă de ce să avem două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii, în loc de una?

Această problemă a revenit în actualitate odată cu pandemia, când, printre măsurile de combatere a pandemiei a fost şi cea de subordonare operativă a poliţiei locale faţă de poliţia naţională (faţă de Ministerul Afacerilor Interne).

Această subordonare, doar „operaţională”, este un fel de struţocămilă, deoarece acest fel de subordonare presupune doar participarea poliţiei locale la acţiunile organizate de poliţia naţională. Dar, pentru abaterile comise în timp ce acţionează sub comanda operaţională a poliţiei naţionale, poliţiştii locali nu pot fi însă sancţionaţi disciplinar decât de primar/consiliul local, de unde sunt şi finanţaţi. Deci, practic, poliţia locală rămâne sub controlul real al primarului (care are în mâna cu pâinea şi cuţitul), chiar şi atunci când ea este subordonată operativ poliţiei naţionale.

Un scenariu posibil: desfiinţare prin înglobare în poliţia naţională, cu bani şi de la primărie

Ineficienţa practică a acestei construcţii teoretice, de subordonare operativă, a condus la opinii, din ce în ce mai numeroase şi la dezbateri organizate de unele publicaţii, în sensul unei subordonări totale, nu doar operaţionale, şi permanente, nu doar pe durata pandemiei, a poliţiei locale faţă de poliţia naţională. Iar acest obiectiv se poate realiza cel mai simplu prin înglobarea poliţiei locale în poliţia naţională. Înglobare care înseamnă, practic, desfiinţarea poliţie locale.

Desigur, nu tot personalul poliţiei locale va putea fi preluat de poliţia naţională, ci doar acela care îndeplineşte condiţiile legale, inclusiv de vârstă şi pregătire, pentru a putea fi numit în poliţia naţională.

Dacă primarii nu vor putea renunţa la plăcerea de a avea în subordine o unitate  operativă, care să-i salute cu „Să trăiţi!”, restul personalului din poliţia locală, care nu a fost admis în poliţia naţională, va putea participa la un concurs pentru numirea într-o nouă structură locală, de mai mici dimensiuni şi mult mai mici costuri decât poliţia locală, care va putea fi înfiinţată în locul poliţiei locale. Această nouă structură ar urma să aibă atribuţii diferite, bine delimitate de cele ale poliţiei naţionale, atribuţii care s-ar putea rezuma la paza bunurilor pe care primăria (consiliul local, judeţean etc.) le are în proprietate sau administrare. Aici intră şi parcurile, de exemplu. Asigurarea respectării disciplinei în construcţii ar trebui să fie atributul organelor specializate (inspectoratul teritorial în construcţii), nu al poliţiei locale. De altfel, în cei 10 ani de funcţionare a poliţiei locale, nu pot fi semnalate realizări în materia asigurării disciplinei în construcţii. Dimpotrivă.

Noua structură s-ar putea numi Garda administrativă dar şi altfel (oricum, orice denumire, dar fără „poliţie” în ea) şi ar putea continua buna tradiţie a foştilor gardieni publici, care, cum am arătat mai sus, se ocupau în principal cu paza bunurilor.

Deşi pe hârtie lucrurile par relativ simple pentru desfiinţarea poliţiei locale, constând în principal în promovarea unei iniţiative legislative, în practică ele s-ar putea lovi de cel puţin 2 probleme:

  1. Opoziţia primarilor. Este foarte greu pentru orgoliul primarilor să renunţe la o structură operativă, cu uniforme, maşini, secretare şi armament, gata în orice moment să se sacrifice până la unu’ (pentru că la de la unu’ e pauza de masă) pentru gloria primarului. Iar primarii au o mare putere de influenţă asupra decidenţilor din parlament, deoarece din 4 în 4 ani, vin alegerile. Şi, în practică, contează mult de la ce partid este primarul şi pe cine sprijină el.
  1. Finanţarea poliţiei naţionale. Odată cu desfiinţarea poliţiei locale, care este finanţată de autorităţile publice locale, poliţia naţională va trebui să fie mai prezentă în zonele acoperite, cel puţin la nivel teoretic, de poliţia locală, ceea ce înseamnă o sporire substanţială a efectivelor operative (la comandă sunt destui) şi, implicit, a dotărilor poliţiei naţionale. Înfiinţarea şi popularea unor posturi de poliţie naţională în zonele rurale ar fi foarte necesară şi nu ar trebui pierdută din vedere. Sporirea efectivelor şi a dotărilor nu se poate face fără o creştere corespunzătoare a finanţării. OK, să crească finanţarea, dar de unde o luăm? – este întrebarea cea mai arzătoare. Poate suporta bugetul naţional o mărire substanţială a fondurilor destinate poliţiei naţionale? Dacă nu, pot exista mijloace alternative de creştere a finanţării poliţiei naţionale? Sunt întrebări grele, pentru care răspunsurile sunt şi mai grele.

O variantă de discutat ar fi implicarea autorităţilor publice locale pentru a contribui la finanţarea poliţiei naţionale. Măcar pentru susţinerea funcţionarii de posturi de poliţie în mediul rural. Aşa cum autorităţile locale au cheltuit bani serioşi din bugetele locale pentru finanţarea poliţiei locale, tot aşa ar trebui să participe la finanţarea poliţiei naţionale, cel puţin cu o cotă parte (de 30-50-70%) din media anuală a sumelor alocate poliţiei locale, în anii în care a funcţionat. Pentru că poliţia naţională va acoperi şi zona de activitate a poliţiei locale. Se poate impune prin lege o astfel de obligaţie pentru autorităţile locale? De ce nu? Poliţia naţională trebuie să acţioneze pe gratis acolo unde poliţia locală acţiona (încă acţionează, de fapt) pe mulţi bani publici primiţi de la autorităţile publice locale? E OK?

2021 – un moment potrivit pentru această reformă

Desigur, problema finanţării este una mult mai complexă şi necesită analize/simulări de specialitate mult mai aprofundate.

Momentul optim pentru o modificare legislativă în sensul reformării în doi paşi a poliţiei locale (desfiinţare urmată, eventual, de înfiinţarea altei structuri, cu alte atribuţii) pare a fi începutul unui ciclu parlamentar, deoarece doar atunci parlamentarii, recent (re)aleşi, vor resimţi o presiune mai scăzută din partea primarilor din propriul partid (alegerile ce vor urma, în care influenţa primarilor are o importanţă reală, fiind încă departe, la 3-4 ani distanţă).

Ca să sintetizăm:

1. După 10 ani de activitate, dacă poliţia locală ar fi desfiinţată, cam puţină lume ar observa sau ar regreta.

2. Reorganizarea poliţiei locale şi stabilirea unor atribuţii specifice, distincte de ale poliţiei naţionale presupune, mai întâi, desfiinţarea poliţiei locale şi preluarea selectivă a personalului de către poliţia naţională (preluarea doar a personalului care îndeplineşte condiţiile legale pentru a face parte din poliţia naţională).

3. Dacă se doreşte păstrarea, pentru uzul primarilor, a unei structuri operative în subordinea acestora, ea trebuie să fie mult mai restrânsă şi mai puţin costisitoare ca în prezent, cu atribuţii limitate, clar stabilite şi diferite de ale poliţei naţionale. De exemplu, limitate la paza bunurilor autorităţilor publice locale.

4. Denumirea noii structuri poate fi „Garda administrativă” sau oricare alta, dar fără termenul „Poliţie” în cuprinsul ei. Cu alte cuvinte, fără „Adibas”, în loc de „Adidas”.

 

*Foto Poliția Locală a Municipiului București

Cum au reuşit deputații să legifereze privarea de libertate pe durată nedeterminată

/în , , /de

Dacă te nimerești la un protest și nu ai actele la tine, poliția te poate conduce la secție ca să te legitimeze. Conform noii legi a poliției, șederea ta la secție poate dura cât vrea polițistul. Cine e de vină și ce se poate face ca să reparăm legea?

Conducerea unei persoane la sediul poliţiei este o măsură administrativă care poate fi dispusă de poliţist împotriva unei persoane, în anumite cazuri (conduită violentă/agresivă, pregătirea sau comiterea unei fapte ilegale, probleme privind stabilirea identităţii etc.).

Această măsură este prevăzută în art. 31 al. 1 lit. b şi art. 36-40 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În esenţă, conducerea la sediul poliţiei este o privare de libertate similară, prin îngrădirea libertăţii de mişcare, cu reţinerea sau arestarea preventivă, care se dispun în dosarele penale.

Nu spunem noi asta, ci art. 4 al. 2 din Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT), protocol ratificat de România prin Legea nr. 109/2009, care defineşte privarea de liberate ca fiind orice formă de detenţie sau închisoare ori plasarea  unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură.

La 26 ianuarie 2020, au intrat în vigoare cele mai recente modificări ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Noile modificări conţin şi o reglementare detaliată a regimului juridic al măsurii conducerii administrative la sediul poliţiei: procedura conducerii, drepturile persoanei conduse, căile de atac împotriva măsurii etc. Din păcate, în legea astfel modificată nu se mai prevede și durata maximă a măsurii conducerii administrative, care în vechea variantă a legii, era de 24 de ore.

Este adevărat că în art. 36 al. 4 al. 5 din actuala formă a Legii 218/2002 se prevede că poliţistul are obligaţia ca, de îndată, să facă verificările necesare și să ia măsurile legale, după care să permită persoanei să părăsească sediul poliţiei. Dar, în lipsa unei limitări de timp prevăzute în lege pentru finalizarea activităţilor sau măsurilor de la sediul poliţiei ori pentru durata măsurii administrative, conducerea administrativă nu mai are o durată de timp determinată. Din acest motiv, este posibil ca, în practică, această omisiune să lase loc arbitrariului, în sensul unei privări de liberate pe durată de timp nedeterminată, care ar putea depăși, de exemplu, chiar și 24 de ore. Un polițist are de efectuat numeroase activități și este posibil ca, în practică, alte activități să aibă prioritate față de cea legată strict de conducerea administrativă.

Ce spune Ministerul Afacerilor Interne?

În 2019, în timpul modificării legii, APADOR-CH a făcut unele recomandări cu privire la reglementarea conducerii administrative, în sensul introducerii unor garanții de respectare a drepturilor omului (dreptul de a fi consultat de un medic sau de a da un telefon), iar poliţia a dovedit deschidere şi a acceptat multe dintre aceste modificări. Așa încât, la promulgarea legii a apărut oarecum surprinzătoare „dispariţia” din lege tocmai a termenului maxim pentru care poate fi dispusă măsura, termen care nu fusese pus deloc în discuție în momentul dezbaterilor organizate de MAI.

Am întrebat poliţia, printr-o sesizare adresată MAI, cum de termenele maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore), care existau în proiectul de lege, au dispărut din varianta finală a legii?

Răspunsul a fost prompt şi clar: proiectul de lege a plecat de la poliţie (MAI) cu termene maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore) şi a fost adoptat de Senat tot cu aceste termene maxime. Dar, la Camera Deputaţilor au fost eliminate termenele maxime, în urma admiterii unui amendament în acest sens.

Citește sesizarea către MAI Citește răspunsul MAI

Ce s-a întâmplat la Camera Deputaților?

Verificând traseul legislativ al PL-x nr. 254/2019 pe site-ul Camerei Deputaţilor, am aflat că în Raportul comun suplimentar din 2.07.2019 al comisiei juridice şi al comisiei pentru apărare se menţionează că au fost aprobate mai multe amendamente ale domnului Marton Arpad, deputat UDMR, care se refereau exact la eliminarea termenelor maxime de 8 sau, după caz, 12 ore prevăzute de lege pentru măsura conducerii administrative.

Așa se face că a rămas în lege o măsură privativă de libertate (conducerea administrativă la poliţie) fără să fie prevăzută și o durată maximă pentru asta.

Este posibil ca eliminarea termenelor maxime pentru conducerea administrativă să se bazeze pe bune intenţii. Poate că termenele de 8 sau 12 ore au părut prea lungi, şi atunci s-a apreciat că este mai bine să fie eliminate şi să rămână doar prevederea că poliţistul trebuie să ia măsurile de îndată, după care să-i permită persoanei să plece.

Numai că, experienţa de dată relativ recentă, ne învaţă că sintagma „de îndată” poate însemna uneori, în practică/realitate, chiar şi mai mult de 30 de zile. Atunci, de ce nu ar putea însemna, pentru unii poliţişti, în anumite situaţii, în care trebuie desfăşurate foarte multe alte activităţi specifice, 4 sau 5 zile, de exemplu?

Cum judecă CEDO?

Tocmai de aceea, pentru evitarea arbitrariului ce intervine în astfel de situații, CEDO a subliniat că în cazul oricărei măsuri privative de libertate este necesar ca în lege să se prevadă durata maximă de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă (spre exemplu, hotărârea CEDO în cazul J.N. împotriva Regatului Unit, pct.77).

În cazul nostru, arbitrariul poate fi evitat printr-o dublă condiţionare a duratei măsurii conducerii administrative, la fel cum există şi în cazul măsurilor preventive de drept penal (reţinere, arestare preventivă): ea poate să dureze numai atât cât este necesar pentru luarea măsurilor, dar fără a depăşi o anumită durată maximă.

Dacă 8 sau 12 ore sunt prea mult ca durată maximă, sigur că termenul poate fi scurtat, la 2 ore, la 4 ore sau la 6 ore. Dar, indiferent de durata termenului maxim 2, 4, 6, 8, 10, 12, este necesar ca în lege să se prevadă expres o durată maximă a măsurii conducerii administrative.

Ce e de făcut?

Soluţia pare simplă, dacă există şi voinţă politică: o modificare a legii în sensul introducerii la art. 36 al. 4 şi 5 din Legea 218/2002 a duratei maxime a conducerii administrative şi a obligaţiei de a permite plecarea persoanei din secţie la expirarea acelui termen. Dacă există cel puţin un parlamentar care doreşte acest lucru, el poate depune în parlament un proiect de lege în acest sens. Dacă sunt mai mulţi, cu atât mai bine.

În legătură cu acesta problemă, ne-am adresat cu o sesizare şi Avocatului Poporului, întrucât nu pare a fi constituţional un text de lege care nu prevede o durată maximă a unei măsuri privative de libertate.

Rămâne de văzut ce succes vom avea la Avocatul Poporului, mai ales că nu e vorba de un caz de mare expune mediatică, de genul „VIP-uri în cătuşe”, cum nici „Taxa Oxigen” nu a fost.

Citește sesizarea către Avocatul Poporului Citește răspunsul Avocatului Poporului

La cererea APADOR-CH, Avocatul Poporului atacă Legea poliției la CCR

De câte ori au scos pistolul agenții de la rutieră în ultimii patru ani?

/în , /de

Cazurile în care polițiștii au făcut uz de arma din dotare stârnesc de regulă discuții pro și contra dezarmării forțelor de ordine. Mai ales atunci când o descărcare de armă s-a produs acciental sau din ea a rezultat o victimă colaterală, spiritele se încing și rațiunea e învinsă de patimă.

A fost și cazul recentului incident de la Mureș, după care APADOR-CH a cerut modificarea legii poliției astfel încât agenții de la rutieră să nu mai poarte arme de foc, ci arme neletale sau să folosească pentru prinderea șoferilor contravenineți  dispozitive alternative care nu ar pune viețile pietonilor în pericol. Așa cum am menționat și cu acea ocazie, APADOR-CH nu susține dezarmarea tuturor forțelor din cadrul poliției.

Rezultatul acelui comunicat al APADOR-CH a fost o furtună în paharul social media, din care ai fi putut crede că trăim în cea mai violentă dintre lumile posibile, iar noi „cei cu drepturile omului” vrem să-i trimitem pe polițiști cu mâinile goale pe străzile pline de infractori înarmați și periculoși.

Întrucât vocile contra dezarmării poliției au părut mai puternice în acea „dezbatere”, am solicitat MAI să ne comunice și care a fost rata folosirii armelor de foc de către toate forțele poliției în ultimii 4 ani. Iar datele oficiale oferite de IGPR (info update 2020)au fost următoarele:

Uz de armă polițiști 2015 2016 2017 2018 2019 2020
Polițiști din forțele speciale de intervenție 0 3 1 1 2 4
Polițiști rutieri 7 8 6 19 93 31
Polițiști din cadrul altor structuri ale Poliției Române 43 48 57 41 120 34
Răniți/Decedați 2015 2016 2017 2018 2019 2020
Polițiști din forțele speciale de intervenție 0/0 0/0
Polițiști rutieri 2 răniți 1 rănit
Polițiști din cadrul altor structuri ale Poliției Române 5 răniți 13 răniți/1 decedat 11 răniți/1 decedat 2 răniți/1 decedat 13 răniți 1 decedat

Raportat la numărut total al polițiștilor înarmați din România (45.609, din care 1.282 fac parte din forțele speciale), rata uzului de armă în ultimii patru ani a fost aproape insignifiantă: 50 în 2015, 59 în 2016, 64 în 2017 și 61 în 2018.Ce se observă din aceste statistici?

  • Forțele speciale de intervenție, adică acele structuri ale poliției folosite în cazurile cu adevărat periculoase/grave, s-au folosit de arme cel mai puțin, respectiv de cinci ori în patru ani. Deci o intervenție eficientă se poate face și fără folosirea în exces a armelor de foc.
  • La „alte structuri” intră, conform organigramei poliției, toate categoriile de polițiști în afara celor două menționate mai sus (rutiera și specialele), dintre care două sunt mai predispuse la folosirea armelor: polițiștii din Direcția de ordine publică și cei din Direcția de investigații criminale. În aceste cazuri folosirea armelor a fost mai frecventă, dar nu excesiv, menținându-se o medie de 47 de focuri pe an, adică de aproape patru ori pe lună.
  • Polițiștii de la rutieră, însă, pare să fi fost mai pistolari, cu o creștere de aproape trei ori a ratei uzului de armă numai în 2018 față de anul precedent. E drept că traficul din România predispune la nervi și agresivitate (probabil efecte colaterale ale creșterii economice), însă practica ne arată că nu cu armele de foc se răspunde la aceste probleme.

În concluzie, media folosirii armelor de foc în România, de către poliție, în ultimii patru ani, a fost de cinci ori pe lună. Din care au rezultat, totuși, trei morți și 31 de răniți. Sunt acestea argumente în favoarea sau în defavoarea introducerii în dotarea poliției a armelor neletale?

 

[button link=”http://www.apador.org/donate/” bg_color=”#e00004″]Dacă ți-a plăcut articolul, susține-ne! [/button]

 

 

După doi ani de procese am obținut „manualul de bune practici” al poliției

/în , , /de

Dar acum MAI discută modificarea lui, așa că citiți-l pe ăsta aflat în vigoare, ca să știți ce drepturi aveați până acum când vă întâlneați cu poliția. Ce se va schimba în el aflați dacă participați la dezbaterea organizată de MAI, luni, 11 decembrie

După doi ani și două luni de procese și tergiversări am obținut în sfârșit de la IGPR Manualul de bune practici de intervenție pentru polițistul de ordine publică, document public pe care-l cerusem în baza Legii 544/2001. Ținut la secret până acum, pe motiv că modul în care trebuie să se comporte poliția cu cetățenii nu e bine să fie aflat de „elementele criminogene”, manualul era totuși vândut prin librării, sub semnătura unor șefi ai poliției.

În el sunt detaliate toate procedurile pe care polițiștii sunt obligați să le respecte atunci când abordează, legitimează, percheziționează și conduc la secție un cetățean. De asemenea sunt explicate practicile de încătușare, amprentare, folosire a armamentului din dotare și chiar a forței. O lectură utilă pentru orice cetățean pe care-l preocupau până acum întrebările:

  • Trebuie să mă legitimez chiar dacă poliţistul nu se legitimează? Da, polițistul se legitimează numai în caz de nevoie. Totuși, polițistul trebuie să se prezinte (pagina 5)
  • Are voie să mă percheziţioneze chiar dacă n-am făcut nimic? Da, dacă refuzați să vă legitimați, polițistul poate să vă percheziționeze (vedeți cum în paginile 8-10)
  • Mă poate duce la secție chiar dacă am buletinul la mine? Da, dacă totuși polițistul nu v-a putut stabili identitatea (pagina 6)
  • Are voie să-mi percheziționeze mașina pe motiv de „control de rutină”? Nu, dar… (paginile 10-11)

 

Acest manual este în vigoare din 2005, lucru recunoscut în sfârșit de IGPR după atâtea procese (deși la un moment dat susținea că nu ne dă manualul pentru că nu mai e în vigoare), și e singurul act care reglementează aceste proceduri momentan.

Citește manualul polițistului

 

Totuși, din luna noiembrie 2017 MAI a pus în dezbatere publică un proiect care modifică mai multe legi privitoare la ordinea publică, iar asta va duce și la modificarea manualului în discuție (Huiduitul la proteste ar putea fi sancționat cu închisoare de la 3 luni la un an). APADOR-CH a făcut câteva sugestii de modificare a acestor propuneri, întrucât unele dintre ele erau de natură să încalce drepturile civile (inventarea unei noi proceduri de privare de libertate numită „reținere administrativă” și a unei sintagme bizare – „poziția inofensivă” pe care ar trebui s-o adopte orice cetățean atunci când e cercetat de poliție).

În urma discuțiilor MAI a acceptat să renunțe la unele propuneri și chiar a preluat unele sugestii ale APADOR-CH, astfel că noua formă a proiectului arată diferit. De exemplu huiduitul la proteste nu mai este sancționat, de asemenea a fost eliminată „reținerea administrativă” și clarificată „poziția inofensivă” a cetățenilor. Au fost introduse și măsuri de garantare a drepturilor civile ale persoanelor conduse la secție (dreptul de a contacta un avocat, de a fi informate pentru ce sunt conduse la secție, dreptul de a fi consultate de un medic etc)

Noua formă a modificărilor propuse de MAI poate fi consultată aici. Vă recomandăm să urmăriți procesul de consultare publică, pe care MAI l-a prelungit cu încă 20 de zile față de termenul inițial (până la 14 decembrie) și să faceți demersuri cetățenești pentru a preveni adoptarea unor modificări legislative care pot încălca drepturile cetățenilor. În ziua de 11 decembrie de la ora 13.00 va avea loc la Centrul Cutural MAI o dezbatere pe această temă, la care se poate participa pe bază de înscriere.

UPADTE 16 ianuarie 2018

În urma integrării în proiectul de lege a unora dintre propunerile APADOR-CH, am făcut și a doua rundă de propuneri de modificare: Ce se întâmplă când polițistul care te legitimează nu se prezintă


 

Cronologia procesului APADOR-CH cu MAI și IGPR pentru obținerea informațiilor publice

În octombrie 2015 APADOR-CH a dat în judecată IGPR și MAI pe motiv că nu vor să facă publice informațiile privind procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Aceste informații publice erau distribuite numai contra cost, printr-un  manual prefațat de fostul ministru Petre Tobă. După aproape un an de proces, justiția ne-a dat dreptate: poliția a fost obligată să ne furnizeze gratuit aceste proceduri. A mai urmat un an de recursuri și procese pentru executare silită, rămase tot fără răspuns:

Va urma!

 

Dacă vi se pare util demersul APADOR-CH și vreți să ne susțineți activitatea, iată câteva moduri în care puteți să ne fiți alături.

 

Huiduitul la proteste ar putea fi sancționat cu închisoare de la 3 luni la un an

/în , /de

APADOR-CH cere clarificarea sau eliminarea unor propuneri de modificare a legilor poliției, de natură să încalce drepturi ale omului sau să favorizeze abuzuri ale polițiștilor – de la incriminarea unor simple huiduieli la proteste până la rețineri pe durată nedeterminată sau obligarea cetățenilor să stea în „poziție inofensivă” în fața organelor de ordine

APADOR-CH a transmis Ministerului Afacerilor Interne o serie de comentarii pe marginea proiectelor de modificare a legilor din domeniul ordinii publice, aflate în dezbatere pe site-ul ministerului. Modificările propuse la Legea 61/1991 (a ordinii și liniștii publice), la Legea 218/2002 (a poliției) și la OUG 104/2001 (a poliției de frontieră) sunt pe alocuri de natură să încalce drepturi și libertăți sau permit, prin ambiguitatea lor, abuzuri pe care organele de ordine ar putea să le facă la adresa cetățeanului. De aceea APADOR-CH a cerut clarificarea acestor propuneri sau eliminarea unora dintre ele.

Exemple de propuneri controversate  de modificare a legilor poliției:

  • Propunerea de incriminare și pedepsire cu închisoare de la 3 luni la un an pentru fapta de a „întrebuința cuvinte, expresii, gesturi jignitoare sau obscene” la adresa organelor de ordine este atât de largă şi de vagă încât orice gest sau cuvânt dezagreat de un poliţist poate fi calificat drept comportament infracţional (infracţiunea de ultraj). Spre exemplu, în cadrul unei adunări publice, nemulţumirea, protestul se exprimă şi sub forma unor huiduieli. Potrivit textului de lege propus, aceste huiduieli pot fi interpretate de poliţist drept „cuvinte, expresii ori gesturi jignitoare”, astfel că toate persoanele participante la acea adunare publică pot deveni autori ai infracţiunii de ultraj. În prezent, în art. 257 din Codul penal este incriminată o formă a ultrajului verbal, şi anume ultrajul comis prin ameninţare. Ameninţarea este o faptă mai gravă decât „jignirea” şi de aceea sancţionarea penală a celui care ameninţă un poliţist se justifică prin pericolul unei astfel de fapte. Dar, altul, mai scăzut, este pericolul unor „gesturi, cuvinte sau expresii jignitoare”. În plus, jurisprudenţa CEDO acceptă exprimări şocante şi chiar ofensatoare atunci când se urmăreşte atragerea atenţiei asupra unor chestiuni de interes public.  APADOR-CH solicită eliminarea completă a acestei propuneri de reincriminare în Legea 61/1991.
  • Introducerea unui nou caz de privare de libertate – „reținere administrativă” – adică posibilitatea ca polițistul să îi interzică unei persoane să părăsească un anumit spațiu, deși în legea poliției avem deja procedura „conducerii administrative” la secție care este o măsură similară.  Textul de lege propus nu prevede nicio limitare în timp a duratei reţinerii administrative, nici procedura dispunerii ei şi nici care sunt drepturile şi garanţiile persoanei reţinute administrativ. O astfel de reglementare, în mod vădit lacunară, nu poate fi folosită ca temei pentru privarea de libertate a unei persoane, ca atare  APADOR-CH a cerut eliminarea acestei propuneri din Legea 218/2002.
  • Introducerea unei noțiuni vagi precum „poziție inofensivă” pe care o persoană care face obiectul cercetării polițienești ar trebui să o adopte – APADOR-CH cere definirea acestei poziții, în caz contrar fiecare polițist va avea libertatea de a-și imagina cum dorește această „poziție inofensivă”, chiar și pe burtă cu mâinile la spate.
  • Definirea mai clară a unor noțiuni introduse suplimentar în Legea poliției, ce vizează fotografierea, amprentarea și controlul corporal sau al bagajelor

Citiți pe larg toate comentariile și propunerile formulate de APADOR-CH pe marginea acestor modificări legislative.

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki consideră că poliţistul trebuie să beneficieze de o protecţie reală, efectivă şi de mijloace adecvate, inclusiv de natură legislativă, atunci când îşi exercită, în mod corect, atribuţiile legale. În acelaşi timp, exercitarea abuzivă a funcţiei nu numai că nu trebuie acceptată, ci trebuie prevenită şi, dacă s-a produs, sancţionată sever. De aceea, orice reglementare, chiar bine intenţionată, în acest domeniu, nu trebuie  să creeze, prin ambiguitate/neclaritate sau disproporţionalitate, premisele pentru exercitarea abuzivă a funcţiei.

UPDATE 16 ianuarie 2018

În urma integrării în proiectul de lege a unora dintre propunerile APADOR-CH, am făcut și a doua rundă de propuneri de modificare: Ce se întâmplă când polițistul care te legitimează nu se prezintă

Gratis! Poliția Română, obligată de instanță să publice procedurile de lucru în cazul legitimării, amprentării și conducerii la secție

/în , /de

 

În octombrie 2015 APADOR-CH a dat în judecată IGPR și MAI pe motiv că nu vor să facă publice informațiile privind procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Aceste informații publice erau distribuite numai contra cost, printr-un  manual prefațat de fostul ministru Petre Tobă. După aproape un an de proces, justiția ne-a dat dreptate: poliția este obligată să ne furnizeze gratuit aceste proceduri.

politisti-bataie2

În august 2015, APADOR-CH finaliza un proiect despre abuzurile polițiștilor, pe parcursul căruia constatase că mulți cetățeni nu știu exact cum să se comporte atunci când sunt opriți de poliție pe stradă. „Trebuie să mă legitimez chiar dacă poliţistul nu se legitimează? Are voie să mă percheziţioneze chiar dacă n-am făcut nimic?Mă poate duce la secție chiar dacă am buletinul la mine“.

Legile sunt foarte vagi. În legea poliţiei, de exemplu, există un articol care practic permite poliţiştilor să conducă pe oricine la secţia de poliţie sub pretextul legitimării – așa numita conducere administrativă, care poate dura până la 24 de ore.

Ne-am asumat noi rolul de a-i educa pe cetățeni despre drepturile pe care le au atunci când interacționează cu agenții – deși această îndatorire îi revine totuși instituției publice -, dar ne-am lovit de secretomania Poliției Române care ne-a comunicat sec, la cererea de informații pe Legea nr.544/2001, că acele proceduri deși nu sunt secret de serviciu ele nu sunt nici destinate publicului larg. Deoarece „Cunoașterea de către public a pașilor detaliați necesari a fi urmați de către polițiști în desfășurarea activităților specifice poate fi utilizată pentru premeditarea și pregătirea minuțioasă  a activității criminogene în sine” – zice poliția.

tactica-politieContra cost, totuși, publicul larg și elementele criminogene ar fi putut afla procedurile astea, dacă ar fi cumpărat cartea scrisă de doi domni polițiști – Eugen Neata și Mihai Pruteanu – Elemente de tactică polițienească și proceduri operaționale privind intervenția structurilor de ordine și siguranță publică. Acum cu 10% mai ieftină , adică numai 39.02 de lei. Cartea cuprinde, așadar, informații publice, dar pe care niște polițiști le vând ca să-și rotunjească veniturile. Cu binecuvântarea fostului ministru, Chestor-şef de Poliţie Petre Tobă, care scrie aşa în prefață:

„Suntem prima instituţie care intră în contact cu cetăţeanul la producerea unui eveniment în spaţiul public, iar percepţia acestuia este conturată în special de reacţia Poliţiei atunci când are nevoie de ea. De aceea, este necesară o acţiune unitară în aplicarea normelor legale, în conformitate cu procedurile de lucru. Consider că orice aport la profesionalizarea poliţiştilor este binevenit. În acest context, este de apreciat iniţiativa autorilor de a elabora o asemenea lucrare, care reprezintă, adunate la un loc, normele legale şi dispoziţiile specifice, elemente de tactică poliţienească şi proceduri operaţionale, putându-se astfel transforma într-un instrument de lucru care să vina în ajutorul poliţiştilor.“

În octombrie 2015 am dat în judecată Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, pentru nerespectarea prevederilor Legii 544/2001. În fața instanței, cele două instituții au susținut că „divulgarea” acestor informații publice ar „genera un risc major la adresa activităților Poliției” și că nu consideră normal să respecte Legea 544/2001 în acest caz:

„Considerăm că nu poate reprezenta un cadru de normalitate ca orice cetățean/asociație să poată accesa în baza Legii nr.544/2001, mențiunile detaliate referitoare la modul de desfășurare a activităților efectuate de personalul Poliției Române.

Divulgarea prevederilor cu caracter intern referitoare la modul de lucru care poate afecta activitatea polițiștilor în sensul oferiririi de elemente ce pot fi speculate de elementele criminogene.”

Instanța ne-a dat dreptate și la fond și la recurs, considerând nejustificat refuzul MAI și IGPR de a furniza acele informații publice. Recursul s-a judecat în 9 septembrie 2016, la aproape un an de la deschiderea procesului, iar decizia a rămas definitivă.  Poliția e obligată să facă publice procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Gratis. De îndată ce le vom obține, le vom publica pe site-ul nostru ca să le afle oricine vrea să știe ce drepturi are atunci când e oprit de un polițist pe stradă.

 

APADOR-CH
Str. Nicolae Tonitza 8A
Sector 3 – Bucuresti
030113 Romania

Telefon: (40) 0733.078.720
e-mail: office@apador.org

Utilizarea și distribuirea informațiilor de pe acest site sunt libere, cu citarea sursei.