poliție – APADOR-CH

Articole

Drepturile în secția de poliție – de la lege la practică

10/03/2021/în În derulare /de Rasista

Durata proiectului: 2021-2023

Coordonator: Ludwig Boltzmann Gesellschaft – Organizație austriacă pentru promovarea cercetării științifice;

Parteneri: APADOR-CH, Rights International Spania, Comitetul pentru Drepturi Civile Irlanda, Fair Trials Europa

Scopul proiectului: Îmbunătățirea respectării drepturilor procedurale în secțiile de poliție prin promovarea și schimbul de bune practici la nivel european

Cercetările efectuate în diverse proiecte precedente, la care și APADOR-CH a fost parte, au arătat că deși la nivel național au fost adoptate legi care implementează directivele europene în domeniu, în practică continuă să existe diferențe de abordare și de respectare a drepturilor procedurale ale suspecților și inculpaților în secțiile de poliție, cum ar fi:

Dreptul la un avocat nu este întotdeauna respectat;
Informarea suspecților și inculpaților, privind drepturile pe care le au, se face într-un limbaj greu de înțeles de mulți;
Audierile sunt rareori înregistrate audio-video, în ciuda utilității dovedite a acestei practici.

Prezentul proiect urmărește să găsească și să promoveze bunele practici în materie și eventualele provocări în implementarea acestora, să implice în procesul de reformă actori cheie din sistemul de justiție și să întărească capacitatea organizațiilor societății civile de a promova schimbările benefice în sistem.

Drepturile procedurale sunt recunoscute nu numai ca garanții pentru un proces echitabil, ci și ca cele mai importante mijloace eficiente împotriva torturii sau a altor forme de rele tratamente, în special în primele ore de arestare.

Începând din 2021, APADOR-CH este parte în acest proiect european, alături de organizații similare din Austria, Spania, Irlanda și Belgia. În decursul celor doi ani de implementare a proiectului vor avea loc interviuri cu practicieni ai sistemului de justiție (polițiști, avocați), cu reprezentanți ai sistemului legislativ și guvernamental, cu suspecți sau condamnați.

Se vor organiza întâlniri și dezbateri tematice la nivel național și regional cu actori relevanți din domeniu.

Vor fi culese date și informații privind derularea procedurilor din secțiile de poliție, la nivel regional și national, cu accent pe diferențele dintre practică și legislație.

Cofinanțat prin Programele Justiția și Drepturi, Egalitate și Cetățenie, ale Comisiei Europene

Cât de greu e să simplifici limbajul juridic în România

23/02/2021/în Blog /de Rasista

Studiu de caz: formularul prin care poliția le aduce la cunoștință drepturile suspecților și inculpaților

În urmă cu doi ani ne alăturam mai multor organizații europene în derularea unui proiect menit să simplifice limbajul juridic în procedurile penale. Era de fapt un ajutor dat autorităților din mai multe țări, în implementarea Directivei europene privind dreptul la informare al persoanelor private de libertate în cadrul procesului penal. În practică s-a dovedit un exercițiu util, dar fără finalitate, desi bunăvoința n-a lipsit. În cele ce urmează vom încerca să explicăm și de ce.

Ce spun specialiștii, ce înțeleg oamenii

Judecătorul îl întreabă pe inculpat care e poziția lui cu privire la apelul declarat de avocat, în interesul lui. Inculpatul nu înțelege ce vrea judecătorul să audă de la el și tace. Judecătorul repetă întrebarea și, vrând să-i dea niște indicii zice:
– Avocatul dumneavoastră vrea achitare. Dumneavoastră ce doriți?
– Iar achitare? Parcă m-am achitat o dată cu dânsul!, a izbucnit supărat inculpatul.

Deși pare banc, întâmplarea s-a petrecut în realitate, la o Curte de Apel din România, și arată nivelul de înțelegere a limbii române în rândul oamenilor neobișnuiți cu limbajul juridic. Nu e o situație unică în lume, dimpotrivă, diverse studii făcute prin alte țări arată că gradul de înțelegere a limbii materne în procedurile birocratice este destul de scăzut.

Ținta limbajului simplificat e să traducă din așa numita „legaleză”, acele formulare cu care oricine vine în contact în justiție, la bancă, la firmele furnizoare de servicii sau în orice altă împrejurare în care oamenii sunt siliți să semneze „ca primarul” un contract din care nu pricep o iotă.

Comunicarea unei informații este realizată în limbaj simplificat dacă cuvintele, structura și aspectul sunt atât de clare, încât destinatarul comunicării poate:

Să găsească ceea ce caută;
Să înțeleagă ceea ce găsește;
Să folosească informația găsită.

În România nu vedem o astfel de preocupare a autorității, nu se vorbește despre simplificarea limbajului nici măcar la nivel declarativ, deși există o Directivă europeană care ne obligă să facem legi clare și să le explicăm oamenilor ce drepturi și îndatoriri au, într-un limbaj accesibil.

De fapt Directiva este transpusă deja în diverse legi, dar obligația de simplificare a rămas prinsă undeva în câte un articol de lege, fără să fie și pusă în practică.

Oamenii ar vrea simplificare, dar se tem de ea

Deși nevoia de simplificare este mare și în multe domenii, în acest proiect ne-am concentrat pe un document cu care oricine poate veni în contact la un moment dat, într-o situație stresantă care îi poate afecta omului capacitatea de înțelegere: formularul prin care i se aduc la cunoștință drepturile la sediul poliției, atunci când este anchetat sau arestat.

Împreună cu specialiști în drept și comunicare am simplificat acest formular oficial, apoi l-am testat pe un grup de oameni cu pregătiri diverse.

Vezi formularul simplificat

Vezi formularul oficial

Experimentul nu a fost concludent, pentru că majoritatea participanților aveau studii superioare și o capacitate de înțelegere peste medie. Răspunsurile lor au fost că:

formularul oficial e prea stufos, dar tocmai de aceea îți dă o senzație de securitate;
formularul simplificat e prea simplificat, prea scurt și pare incomplet, adică „doar atâta trebuie să știu dacă sunt luat la poliție?”

Le-am dat ca exemplu formularul Miranda, din care polițiștii americani le citesc drepturile arestaților, ca în filme: ai dreptul să nu vorbești, orice spui poate fi folosit împotriva ta, ai dreptul la un avocat, dacă nu-ți permiți, primești unul din oficiu, ai înțeles?

Participanții la experimentul nostru au răspuns că da, formularul Miranda e oficial, că e de atâta timp în America, dar noi trăim în România și știm cum merge treaba aici, avem nevoie să fie totul parafat, ștampilat etc.

Concluzia experimentului a fost totuși că dacă la poliție ar exista ambele variante, ar fi ideal, pentru că din cel simplificat oamenii ar afla pe scurt și mai clar ce scrie în varianta lungă și complexă, în timp ce varianta oficială le dă o siguranță, psihologic vorbind.

Formularele au fost testate și online, într-un chestionar completat de peste 250 de oameni, din care 80% aveau studii superioare. Chiar și așa, însă, atunci când au fost întrebați de claritatea formularului oficial, procentele de „ușor și foarte ușor de înțeles” s-au situat între 20 și 70%, în schimb la formularul simplificat, 90% dintre cei chestionați au răspuns că e ușor și foarte ușor de înțeles.

Ce părere au avut autoritățile

Înarmați cu aceste rezultate și multă speranță, în 2020 i-am adunat la aceeași masă pe câțiva reprezentanți ai sistemului penal. Mai mulți polițiști și câțiva reprezentanți ai Ministerul Justiției, adică oameni care lucrează cu reținuți și arestați, funcționari care scriu legi la MJ.

Reacțiile lor au fost… diverse. Din start toți au admis că formularul nostru simplificat nu va înlocui NICIODATĂ formularul oficial. De ce, totuși? Câteva răspunsuri:

Care motivează de ce nu se poate în general:

Nu veți reuși niciodată să scoateți polițistul sau procurorul din servituțile și formalismul Codului de procedură pentru că așa se simt ei la adăpost. Toată lumea știe de frica Camerei preliminare (etapă de judecată înainte de judecata propriu zisă) care îți înlătură proba dacă nu faci cum scrie în Cod;
Să alocăm resurse în educație și nu în înlesnirea proștilor să înțeleagă. Scopul meu e să aplic legea, nu să le fac educație proștilor. Nu mă obligați pe mine, care am cheltuit bani și timp ca să mă pregătesc, să mă cobor la nivelul unui analfabet funcțional, ca să înțeleagă el legea. Cine mă despăgubeste pentru timpul pierdut ca să mă pregătesc?
Suntem ținuți de procedură, trebuie să fim imparțiali, nu le putem explica noi cum să-și ceară drepturile, adică să ținem cu ei?
Pe mine nu mă interesează, când a semnat procesul verbal de aducere la cunoștință a drepturilor înseamnă că a înțeles. Ce, la bancă nu face la fel? Când te duci la stomatolog sau la bancă nu ai avocat lângă tine, așa cum ai la poliție, deci nu e totuna. Avocatul trebuie să-i spună ce nu înțelege, nu noi;
Să știți că noi avem de-a face cu patroni, evazioniști, ăștia înțeleg tot, nu e o problemă. În plus, omul când vine la noi trebuie să știe că e la o instituție importantă, care îi pune sechestru pe avere, nu putem să-l luăm cu formule din astea triviale;
Limbajul simplificat trebuie să existe, dar nu la noi, la noi totul e clar. Poate să fie nevoie pentru persoanele vulnerabile, dar acolo oricum totul e acoperit de lege care spune că trebuie să-i chem interpret;
Dacă le dăm prea mult nas hoților ei nu ne răspund înapoi cu respect;

Care găsesc nod în papură limbajului simplificat:

Audierea este o etapă solemnă, care pentru audiat e foarte importantă. Să nu transformăm o situație solemnă prin trivializarea formulelor de adresare. Nu putem să-i spunem „tu” hoțului, trebuie să ne adresăm cu „dumneavoastră”, aceste formulare emană totuși de la o autoritate a statului…;
Dreptul la tăcere, cum l-ați simplificat dumneavoastră, nu e tot una cu „dreptul de a nu da nicio declarație”, că dacă îi spunem așa, atunci nu mai declară nimic…;
Nu poți să spui în loc de „dreptul de a recuza judecătorul” – dreptul de a cere schimbarea judecătorului/polițistului/procurorului dacă crezi că nu e corect. Păi normal că orice hoț crede că nu e corect ce i se întâmplă, dar nu poți să spui că un judecător sau un polițist nu e corect. Păi dacă-mi zice mie unul că nu sunt corect îl dau afară pe ușă, ce e asta?!

Concluzia a fost trasă de un polițist mai în vârstă, care s-a exprimat destul de simplu și clar:

Noi înțelegem că și dumneavoastră ați accesat niște fonduri și trebuie să faceți un studiu ca să arătați nu știu ce, dar nici să cădem în partea ailalată, să nu exagerăm să facem stegulețe și linii pe rechizitoriu, că nu se poate așa ceva!

Costurile limbajului nesimplificat

Un studiu realizat în Portugalia arată că gradul de colectare a amenzilor și taxelor a crescut simțitor după simplificarea formularului trimis acasă cetățenilor. Specialiști în limbaj simplificat din Europa, dar și ai altor sisteme de justiție cu care am venit în contact în acest proiect, atrag atenția că limbajul birocratic, stufos, are costuri mari atât pentru autorități cât mai ales pentru cetățeni.

Oamenii ajung să semneze hârtii pe care nu le înțeleg și să nu se conformeze așteptărilor pe care statul le are de la ei, tocmai pentru că ratează informațiile importante, comunicate greoi. Autoritățile din toată lumea sunt rezistente la această schimbare, nu face doar România excepție. Motivele sunt diverse, fie comoditate, fie teama de schimbare, „întotdeauna am făcut așa”, fie nu înțeleg că ce li se pare clar funcționarilor poate fi „chineză” pentru oamenii obișnuiți.

Lingviștii spun că 80% din populația unei țări se află la nivelul B1 – adică au un nivel intermediar în cunoașterea limbii materne. Doar 5% se află la C2 – competenți, deci formularistica în orice domeniu administrativ ar trebui să fie gândită și scrisă pe înțelesul celor de la B1.

Concluzia noastră, după derularea acestui proiect, a fost că e nevoie de mai multă insistență pentru a convinge autoritățile de necesitatea limbajului simplificat. Probabil că simplificarea unui alt formular, care ar produce și efecte benefice vizibile, îi va convinge pe mai mulți de utilitatea simplificării. Iar pentru asta e nevoie de presiune și de jos în sus, dar și de la nivelul politicilor elaborate la vârful instituțiilor statului, în jos spre funcționarii care trebui să le aplice în folosul tuturor.

Citește răspunsul Ministerului Afacerilor Interne la acest proiect

Citește răspunsul Institutului de Studii pentru ordine Publică la acest proiect

Acesta a fost unul dintre proiectele încheiate de APADOR-CH în anul care a trecut. Dacă vreți să știți ce alte activități am mai avut, citiți raportul pe 2020. Ne găsiți aici pe site și pe Facebook și dacă vă place ce facem ne puteți și susține.

Poliţia locală, reformare prin desfiinţare

02/12/2020/în Articole, Blog, Buna guvernare, Slider /de Rasista

Avem nevoie de două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii sau ne ajunge una singură? O dezbatere despre rolul şi necesitatea Poliţiei locale

După zece ani de existenţă pe străzile noastre, Poliţia locală pare să fi reuşit mai degrabă să enerveze opinia publică, în loc să se facă utilă. Diversele gafe comise de agenţii ce par veşnic nişte copii mai palide, dar mai bine plătite, ale poliţiştilor naţionali au dat naştere la tot mai multe semnale în societate cum că e nevoie de o reformă serioasă a acestei instituţii, poate chiar o desfiinţare. Ca organizaţie care monitorizează poliţia naţională de aproape 30 de ani, ne alăturăm şi noi acestei dezbateri, cu câteva argumente şi posibile soluţii pentru ca Poliţia să fie una singură, dar (mai) bună.

Cum au ajuns polițiști foștii gardieni, un „Adibas” mai scump decât originalul

În anul 2010, prin Legea nr. 155/2010, Poliţia comunitară a fost transformată în Poliţia locală. Poliţia comunitară fusese înfiinţată în anul 2004, prin Legea nr. 371/2004, în urma desfiinţării Corpului gardienilor publici, care fusese înfiinţat în 1993, prin Legea nr. 26/1993. Gardienii publici erau un fel de „unitate de elită” a paznicilor, care asigurau paza unor obiective şi care, strict legat de planul de executare a pazei, sprijineau acţiunile de apărare a ordinii şi liniştii publice.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1993, ulterior abrogată, „gardianul public” era persoana destinată să asigure paza pentru un agent economic public sau privat, instituţie, asociaţie de orice natură şi să participe la apărarea ordinii şi liniştii publice.

Deci, gardienii publici nu asigurau direct şi singuri ordinea şi liniştea publică, ci doar participau la apărarea ordinii şi liniştii publice, la combaterea unor încălcări de lege privind curăţenia, precum şi exercitarea comerţului neautorizat în zonele şi itinerariile stabilite în planul de executare a pazei (art. 9 din Legea nr. 26/1993).

Nu se ştie prea clar de ce, în anul 2004 şi apoi în 2010, gardienii publici au fost transformaţi în poliţişti, iniţial poliţişti comunitari, după care poliţişti locali. Aşa a vrut legiuitorul, ar fi răspunsul cel mai comod.

Sau poate că brandul „Poliţie” vindea mult mai bine. La fel cum brandul „Adidas” era folosit prin anii ’90, pentru vânzarea unor tenişi denumiţi „Adibas”, cu aspect asemănător brandului original. Rămâne de discutat.

Atribuţiile ce revin, potrivit legii, poliţiei locale sunt: „…apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii:

a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor;

b) circulaţia pe drumurile publice;

c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal;

d) protecţia mediului;

e) activitatea comercială;

f) evidenţa persoanelor;

g) alte domenii stabilite prin lege.”

Se observă că mai toate atribuţiile poliţiei locale le dublează pe cele ale poliţiei naţionale, care sunt prevăzute în art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Fac excepţie atribuţiile poliţiei locale privind paza bunurilor (reglementată prin Legea nr. 333/2003) şi disciplina în construcţii (reglementată prin Legea nr. 50/1991).

Armata personală a primarului, împrumutată puţin şi ministrului de interne

Potrivit regulilor din presă, faptele bune devin foarte rar ştiri, spre deosebire de faptele rele. Astfel că poliţiştii locali au fost destul de prezenţi în presă. Ba că amendau pentru tulburarea ordinii publice pe cei ce postau pe Facebook critici la adresa primarului („şeriful” propriei poliţii locale), ba că supravegheau cu străşnicie pe amanta primarului (care-l înşela în mod grav), ba că mulţi pensionaţi din poliţia naţională îşi găsesc posturi călduţe şi bine plătite prin poliţia locală, ba că pe timp de pandemie aplicau cele mai dure şi disproporţionate amenzi, ba că au o pregătire inferioară celor din poliţia naţională, deşi când e vorba de venituri lucrurile stau exact invers, ba că poliţia locală nu este o structură unitară şi coerentă, întrucât există atâtea poliţii locale, câţi primari le au în subordine etc.

Desigur, raportul dintre poliţia naţională şi poliţia locală nu este unul de tipul îngeri vs. demoni, existând în presă suficiente semnalări şi despre abuzuri sau deficienţe ale poliţiei naţionale.

Problema este însă de ce să avem două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii, în loc de una?

Această problemă a revenit în actualitate odată cu pandemia, când, printre măsurile de combatere a pandemiei a fost şi cea de subordonare operativă a poliţiei locale faţă de poliţia naţională (faţă de Ministerul Afacerilor Interne).

Această subordonare, doar „operaţională”, este un fel de struţocămilă, deoarece acest fel de subordonare presupune doar participarea poliţiei locale la acţiunile organizate de poliţia naţională. Dar, pentru abaterile comise în timp ce acţionează sub comanda operaţională a poliţiei naţionale, poliţiştii locali nu pot fi însă sancţionaţi disciplinar decât de primar/consiliul local, de unde sunt şi finanţaţi. Deci, practic, poliţia locală rămâne sub controlul real al primarului (care are în mâna cu pâinea şi cuţitul), chiar şi atunci când ea este subordonată operativ poliţiei naţionale.

Un scenariu posibil: desfiinţare prin înglobare în poliţia naţională, cu bani şi de la primărie

Ineficienţa practică a acestei construcţii teoretice, de subordonare operativă, a condus la opinii, din ce în ce mai numeroase şi la dezbateri organizate de unele publicaţii, în sensul unei subordonări totale, nu doar operaţionale, şi permanente, nu doar pe durata pandemiei, a poliţiei locale faţă de poliţia naţională. Iar acest obiectiv se poate realiza cel mai simplu prin înglobarea poliţiei locale în poliţia naţională. Înglobare care înseamnă, practic, desfiinţarea poliţie locale.

Desigur, nu tot personalul poliţiei locale va putea fi preluat de poliţia naţională, ci doar acela care îndeplineşte condiţiile legale, inclusiv de vârstă şi pregătire, pentru a putea fi numit în poliţia naţională.

Dacă primarii nu vor putea renunţa la plăcerea de a avea în subordine o unitate operativă, care să-i salute cu „Să trăiţi!”, restul personalului din poliţia locală, care nu a fost admis în poliţia naţională, va putea participa la un concurs pentru numirea într-o nouă structură locală, de mai mici dimensiuni şi mult mai mici costuri decât poliţia locală, care va putea fi înfiinţată în locul poliţiei locale. Această nouă structură ar urma să aibă atribuţii diferite, bine delimitate de cele ale poliţiei naţionale, atribuţii care s-ar putea rezuma la paza bunurilor pe care primăria (consiliul local, judeţean etc.) le are în proprietate sau administrare. Aici intră şi parcurile, de exemplu. Asigurarea respectării disciplinei în construcţii ar trebui să fie atributul organelor specializate (inspectoratul teritorial în construcţii), nu al poliţiei locale. De altfel, în cei 10 ani de funcţionare a poliţiei locale, nu pot fi semnalate realizări în materia asigurării disciplinei în construcţii. Dimpotrivă.

Noua structură s-ar putea numi Garda administrativă dar şi altfel (oricum, orice denumire, dar fără „poliţie” în ea) şi ar putea continua buna tradiţie a foştilor gardieni publici, care, cum am arătat mai sus, se ocupau în principal cu paza bunurilor.

Deşi pe hârtie lucrurile par relativ simple pentru desfiinţarea poliţiei locale, constând în principal în promovarea unei iniţiative legislative, în practică ele s-ar putea lovi de cel puţin 2 probleme:

Opoziţia primarilor. Este foarte greu pentru orgoliul primarilor să renunţe la o structură operativă, cu uniforme, maşini, secretare şi armament, gata în orice moment să se sacrifice până la unu’ (pentru că la de la unu’ e pauza de masă) pentru gloria primarului. Iar primarii au o mare putere de influenţă asupra decidenţilor din parlament, deoarece din 4 în 4 ani, vin alegerile. Şi, în practică, contează mult de la ce partid este primarul şi pe cine sprijină el.

Finanţarea poliţiei naţionale. Odată cu desfiinţarea poliţiei locale, care este finanţată de autorităţile publice locale, poliţia naţională va trebui să fie mai prezentă în zonele acoperite, cel puţin la nivel teoretic, de poliţia locală, ceea ce înseamnă o sporire substanţială a efectivelor operative (la comandă sunt destui) şi, implicit, a dotărilor poliţiei naţionale. Înfiinţarea şi popularea unor posturi de poliţie naţională în zonele rurale ar fi foarte necesară şi nu ar trebui pierdută din vedere. Sporirea efectivelor şi a dotărilor nu se poate face fără o creştere corespunzătoare a finanţării. OK, să crească finanţarea, dar de unde o luăm? – este întrebarea cea mai arzătoare. Poate suporta bugetul naţional o mărire substanţială a fondurilor destinate poliţiei naţionale? Dacă nu, pot exista mijloace alternative de creştere a finanţării poliţiei naţionale? Sunt întrebări grele, pentru care răspunsurile sunt şi mai grele.

O variantă de discutat ar fi implicarea autorităţilor publice locale pentru a contribui la finanţarea poliţiei naţionale. Măcar pentru susţinerea funcţionarii de posturi de poliţie în mediul rural. Aşa cum autorităţile locale au cheltuit bani serioşi din bugetele locale pentru finanţarea poliţiei locale, tot aşa ar trebui să participe la finanţarea poliţiei naţionale, cel puţin cu o cotă parte (de 30-50-70%) din media anuală a sumelor alocate poliţiei locale, în anii în care a funcţionat. Pentru că poliţia naţională va acoperi şi zona de activitate a poliţiei locale. Se poate impune prin lege o astfel de obligaţie pentru autorităţile locale? De ce nu? Poliţia naţională trebuie să acţioneze pe gratis acolo unde poliţia locală acţiona (încă acţionează, de fapt) pe mulţi bani publici primiţi de la autorităţile publice locale? E OK?

2021 – un moment potrivit pentru această reformă

Desigur, problema finanţării este una mult mai complexă şi necesită analize/simulări de specialitate mult mai aprofundate.

Momentul optim pentru o modificare legislativă în sensul reformării în doi paşi a poliţiei locale (desfiinţare urmată, eventual, de înfiinţarea altei structuri, cu alte atribuţii) pare a fi începutul unui ciclu parlamentar, deoarece doar atunci parlamentarii, recent (re)aleşi, vor resimţi o presiune mai scăzută din partea primarilor din propriul partid (alegerile ce vor urma, în care influenţa primarilor are o importanţă reală, fiind încă departe, la 3-4 ani distanţă).

Ca să sintetizăm:

1. După 10 ani de activitate, dacă poliţia locală ar fi desfiinţată, cam puţină lume ar observa sau ar regreta.

2. Reorganizarea poliţiei locale şi stabilirea unor atribuţii specifice, distincte de ale poliţiei naţionale presupune, mai întâi, desfiinţarea poliţiei locale şi preluarea selectivă a personalului de către poliţia naţională (preluarea doar a personalului care îndeplineşte condiţiile legale pentru a face parte din poliţia naţională).

3. Dacă se doreşte păstrarea, pentru uzul primarilor, a unei structuri operative în subordinea acestora, ea trebuie să fie mult mai restrânsă şi mai puţin costisitoare ca în prezent, cu atribuţii limitate, clar stabilite şi diferite de ale poliţei naţionale. De exemplu, limitate la paza bunurilor autorităţilor publice locale.

4. Denumirea noii structuri poate fi „Garda administrativă” sau oricare alta, dar fără termenul „Poliţie” în cuprinsul ei. Cu alte cuvinte, fără „Adibas”, în loc de „Adidas”.

*Foto Poliția Locală a Municipiului București

Cum au reuşit deputații să legifereze privarea de libertate pe durată nedeterminată

09/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Dacă te nimerești la un protest și nu ai actele la tine, poliția te poate conduce la secție ca să te legitimeze. Conform noii legi a poliției, șederea ta la secție poate dura cât vrea polițistul. Cine e de vină și ce se poate face ca să reparăm legea?

Conducerea unei persoane la sediul poliţiei este o măsură administrativă care poate fi dispusă de poliţist împotriva unei persoane, în anumite cazuri (conduită violentă/agresivă, pregătirea sau comiterea unei fapte ilegale, probleme privind stabilirea identităţii etc.).

Această măsură este prevăzută în art. 31 al. 1 lit. b şi art. 36-40 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În esenţă, conducerea la sediul poliţiei este o privare de libertate similară, prin îngrădirea libertăţii de mişcare, cu reţinerea sau arestarea preventivă, care se dispun în dosarele penale.

Nu spunem noi asta, ci art. 4 al. 2 din Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT), protocol ratificat de România prin Legea nr. 109/2009, care defineşte privarea de liberate ca fiind orice formă de detenţie sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură.

La 26 ianuarie 2020, au intrat în vigoare cele mai recente modificări ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Noile modificări conţin şi o reglementare detaliată a regimului juridic al măsurii conducerii administrative la sediul poliţiei: procedura conducerii, drepturile persoanei conduse, căile de atac împotriva măsurii etc. Din păcate, în legea astfel modificată nu se mai prevede și durata maximă a măsurii conducerii administrative, care în vechea variantă a legii, era de 24 de ore.

Este adevărat că în art. 36 al. 4 al. 5 din actuala formă a Legii 218/2002 se prevede că poliţistul are obligaţia ca, de îndată, să facă verificările necesare și să ia măsurile legale, după care să permită persoanei să părăsească sediul poliţiei. Dar, în lipsa unei limitări de timp prevăzute în lege pentru finalizarea activităţilor sau măsurilor de la sediul poliţiei ori pentru durata măsurii administrative, conducerea administrativă nu mai are o durată de timp determinată. Din acest motiv, este posibil ca, în practică, această omisiune să lase loc arbitrariului, în sensul unei privări de liberate pe durată de timp nedeterminată, care ar putea depăși, de exemplu, chiar și 24 de ore. Un polițist are de efectuat numeroase activități și este posibil ca, în practică, alte activități să aibă prioritate față de cea legată strict de conducerea administrativă.

Ce spune Ministerul Afacerilor Interne?

În 2019, în timpul modificării legii, APADOR-CH a făcut unele recomandări cu privire la reglementarea conducerii administrative, în sensul introducerii unor garanții de respectare a drepturilor omului (dreptul de a fi consultat de un medic sau de a da un telefon), iar poliţia a dovedit deschidere şi a acceptat multe dintre aceste modificări. Așa încât, la promulgarea legii a apărut oarecum surprinzătoare „dispariţia” din lege tocmai a termenului maxim pentru care poate fi dispusă măsura, termen care nu fusese pus deloc în discuție în momentul dezbaterilor organizate de MAI.

Am întrebat poliţia, printr-o sesizare adresată MAI, cum de termenele maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore), care existau în proiectul de lege, au dispărut din varianta finală a legii?

Răspunsul a fost prompt şi clar: proiectul de lege a plecat de la poliţie (MAI) cu termene maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore) şi a fost adoptat de Senat tot cu aceste termene maxime. Dar, la Camera Deputaţilor au fost eliminate termenele maxime, în urma admiterii unui amendament în acest sens.

Citește sesizarea către MAI Citește răspunsul MAI

Ce s-a întâmplat la Camera Deputaților?

Verificând traseul legislativ al PL-x nr. 254/2019 pe site-ul Camerei Deputaţilor, am aflat că în Raportul comun suplimentar din 2.07.2019 al comisiei juridice şi al comisiei pentru apărare se menţionează că au fost aprobate mai multe amendamente ale domnului Marton Arpad, deputat UDMR, care se refereau exact la eliminarea termenelor maxime de 8 sau, după caz, 12 ore prevăzute de lege pentru măsura conducerii administrative.

Așa se face că a rămas în lege o măsură privativă de libertate (conducerea administrativă la poliţie) fără să fie prevăzută și o durată maximă pentru asta.

Este posibil ca eliminarea termenelor maxime pentru conducerea administrativă să se bazeze pe bune intenţii. Poate că termenele de 8 sau 12 ore au părut prea lungi, şi atunci s-a apreciat că este mai bine să fie eliminate şi să rămână doar prevederea că poliţistul trebuie să ia măsurile de îndată, după care să-i permită persoanei să plece.

Numai că, experienţa de dată relativ recentă, ne învaţă că sintagma „de îndată” poate însemna uneori, în practică/realitate, chiar şi mai mult de 30 de zile. Atunci, de ce nu ar putea însemna, pentru unii poliţişti, în anumite situaţii, în care trebuie desfăşurate foarte multe alte activităţi specifice, 4 sau 5 zile, de exemplu?

Cum judecă CEDO?

Tocmai de aceea, pentru evitarea arbitrariului ce intervine în astfel de situații, CEDO a subliniat că în cazul oricărei măsuri privative de libertate este necesar ca în lege să se prevadă durata maximă de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă (spre exemplu, hotărârea CEDO în cazul J.N. împotriva Regatului Unit, pct.77).

În cazul nostru, arbitrariul poate fi evitat printr-o dublă condiţionare a duratei măsurii conducerii administrative, la fel cum există şi în cazul măsurilor preventive de drept penal (reţinere, arestare preventivă): ea poate să dureze numai atât cât este necesar pentru luarea măsurilor, dar fără a depăşi o anumită durată maximă.

Dacă 8 sau 12 ore sunt prea mult ca durată maximă, sigur că termenul poate fi scurtat, la 2 ore, la 4 ore sau la 6 ore. Dar, indiferent de durata termenului maxim 2, 4, 6, 8, 10, 12, este necesar ca în lege să se prevadă expres o durată maximă a măsurii conducerii administrative.

Ce e de făcut?

Soluţia pare simplă, dacă există şi voinţă politică: o modificare a legii în sensul introducerii la art. 36 al. 4 şi 5 din Legea 218/2002 a duratei maxime a conducerii administrative şi a obligaţiei de a permite plecarea persoanei din secţie la expirarea acelui termen. Dacă există cel puţin un parlamentar care doreşte acest lucru, el poate depune în parlament un proiect de lege în acest sens. Dacă sunt mai mulţi, cu atât mai bine.

În legătură cu acesta problemă, ne-am adresat cu o sesizare şi Avocatului Poporului, întrucât nu pare a fi constituţional un text de lege care nu prevede o durată maximă a unei măsuri privative de libertate.

Rămâne de văzut ce succes vom avea la Avocatul Poporului, mai ales că nu e vorba de un caz de mare expune mediatică, de genul „VIP-uri în cătuşe”, cum nici „Taxa Oxigen” nu a fost.

Citește sesizarea către Avocatul Poporului Citește răspunsul Avocatului Poporului

La cererea APADOR-CH, Avocatul Poporului atacă Legea poliției la CCR

De câte ori au scos pistolul agenții de la rutieră în ultimii patru ani?

06/03/2019/în Articole, Blog /de APADOR-CH

Cazurile în care polițiștii au făcut uz de arma din dotare stârnesc de regulă discuții pro și contra dezarmării forțelor de ordine. Mai ales atunci când o descărcare de armă s-a produs acciental sau din ea a rezultat o victimă colaterală, spiritele se încing și rațiunea e învinsă de patimă.

A fost și cazul recentului incident de la Mureș, după care APADOR-CH a cerut modificarea legii poliției astfel încât agenții de la rutieră să nu mai poarte arme de foc, ci arme neletale sau să folosească pentru prinderea șoferilor contravenineți dispozitive alternative care nu ar pune viețile pietonilor în pericol. Așa cum am menționat și cu acea ocazie, APADOR-CH nu susține dezarmarea tuturor forțelor din cadrul poliției.

Rezultatul acelui comunicat al APADOR-CH a fost o furtună în paharul social media, din care ai fi putut crede că trăim în cea mai violentă dintre lumile posibile, iar noi „cei cu drepturile omului” vrem să-i trimitem pe polițiști cu mâinile goale pe străzile pline de infractori înarmați și periculoși.

Întrucât vocile contra dezarmării poliției au părut mai puternice în acea „dezbatere”, am solicitat MAI să ne comunice și care a fost rata folosirii armelor de foc de către toate forțele poliției în ultimii 4 ani. Iar datele oficiale oferite de IGPR (info update 2020)au fost următoarele:

Uz de armă polițiști	2015	2016	2017	2018	2019	2020
Polițiști din forțele speciale de intervenție	0	3	1	1	2	4
Polițiști rutieri	7	8	6	19	93	31
Polițiști din cadrul altor structuri ale Poliției Române	43	48	57	41	120	34
Răniți/Decedați	2015	2016	2017	2018	2019	2020
Polițiști din forțele speciale de intervenție					0/0	0/0
Polițiști rutieri					2 răniți	1 rănit
Polițiști din cadrul altor structuri ale Poliției Române	5 răniți	13 răniți/1 decedat	11 răniți/1 decedat	2 răniți/1 decedat	13 răniți	1 decedat

Raportat la numărut total al polițiștilor înarmați din România (45.609, din care 1.282 fac parte din forțele speciale), rata uzului de armă în ultimii patru ani a fost aproape insignifiantă: 50 în 2015, 59 în 2016, 64 în 2017 și 61 în 2018.Ce se observă din aceste statistici?

Forțele speciale de intervenție, adică acele structuri ale poliției folosite în cazurile cu adevărat periculoase/grave, s-au folosit de arme cel mai puțin, respectiv de cinci ori în patru ani. Deci o intervenție eficientă se poate face și fără folosirea în exces a armelor de foc.
La „alte structuri” intră, conform organigramei poliției, toate categoriile de polițiști în afara celor două menționate mai sus (rutiera și specialele), dintre care două sunt mai predispuse la folosirea armelor: polițiștii din Direcția de ordine publică și cei din Direcția de investigații criminale. În aceste cazuri folosirea armelor a fost mai frecventă, dar nu excesiv, menținându-se o medie de 47 de focuri pe an, adică de aproape patru ori pe lună.
Polițiștii de la rutieră, însă, pare să fi fost mai pistolari, cu o creștere de aproape trei ori a ratei uzului de armă numai în 2018 față de anul precedent. E drept că traficul din România predispune la nervi și agresivitate (probabil efecte colaterale ale creșterii economice), însă practica ne arată că nu cu armele de foc se răspunde la aceste probleme.

În concluzie, media folosirii armelor de foc în România, de către poliție, în ultimii patru ani, a fost de cinci ori pe lună. Din care au rezultat, totuși, trei morți și 31 de răniți. Sunt acestea argumente în favoarea sau în defavoarea introducerii în dotarea poliției a armelor neletale?

[button link=”http://www.apador.org/donate/” bg_color=”#e00004″]Dacă ți-a plăcut articolul, susține-ne! [/button]

După doi ani de procese am obținut „manualul de bune practici” al poliției

07/12/2017/în Comunicate, Jurisprudență internă, Transparenta /de Rasista

Dar acum MAI discută modificarea lui, așa că citiți-l pe ăsta aflat în vigoare, ca să știți ce drepturi aveați până acum când vă întâlneați cu poliția. Ce se va schimba în el aflați dacă participați la dezbaterea organizată de MAI, luni, 11 decembrie

După doi ani și două luni de procese și tergiversări am obținut în sfârșit de la IGPR Manualul de bune practici de intervenție pentru polițistul de ordine publică, document public pe care-l cerusem în baza Legii 544/2001. Ținut la secret până acum, pe motiv că modul în care trebuie să se comporte poliția cu cetățenii nu e bine să fie aflat de „elementele criminogene”, manualul era totuși vândut prin librării, sub semnătura unor șefi ai poliției.

În el sunt detaliate toate procedurile pe care polițiștii sunt obligați să le respecte atunci când abordează, legitimează, percheziționează și conduc la secție un cetățean. De asemenea sunt explicate practicile de încătușare, amprentare, folosire a armamentului din dotare și chiar a forței. O lectură utilă pentru orice cetățean pe care-l preocupau până acum întrebările:

Trebuie să mă legitimez chiar dacă poliţistul nu se legitimează? Da, polițistul se legitimează numai în caz de nevoie. Totuși, polițistul trebuie să se prezinte (pagina 5)
Are voie să mă percheziţioneze chiar dacă n-am făcut nimic? Da, dacă refuzați să vă legitimați, polițistul poate să vă percheziționeze (vedeți cum în paginile 8-10)
Mă poate duce la secție chiar dacă am buletinul la mine? Da, dacă totuși polițistul nu v-a putut stabili identitatea (pagina 6)
Are voie să-mi percheziționeze mașina pe motiv de „control de rutină”? Nu, dar… (paginile 10-11)

Acest manual este în vigoare din 2005, lucru recunoscut în sfârșit de IGPR după atâtea procese (deși la un moment dat susținea că nu ne dă manualul pentru că nu mai e în vigoare), și e singurul act care reglementează aceste proceduri momentan.

Citește manualul polițistului

Totuși, din luna noiembrie 2017 MAI a pus în dezbatere publică un proiect care modifică mai multe legi privitoare la ordinea publică, iar asta va duce și la modificarea manualului în discuție (Huiduitul la proteste ar putea fi sancționat cu închisoare de la 3 luni la un an). APADOR-CH a făcut câteva sugestii de modificare a acestor propuneri, întrucât unele dintre ele erau de natură să încalce drepturile civile (inventarea unei noi proceduri de privare de libertate numită „reținere administrativă” și a unei sintagme bizare – „poziția inofensivă” pe care ar trebui s-o adopte orice cetățean atunci când e cercetat de poliție).

În urma discuțiilor MAI a acceptat să renunțe la unele propuneri și chiar a preluat unele sugestii ale APADOR-CH, astfel că noua formă a proiectului arată diferit. De exemplu huiduitul la proteste nu mai este sancționat, de asemenea a fost eliminată „reținerea administrativă” și clarificată „poziția inofensivă” a cetățenilor. Au fost introduse și măsuri de garantare a drepturilor civile ale persoanelor conduse la secție (dreptul de a contacta un avocat, de a fi informate pentru ce sunt conduse la secție, dreptul de a fi consultate de un medic etc)

Noua formă a modificărilor propuse de MAI poate fi consultată aici. Vă recomandăm să urmăriți procesul de consultare publică, pe care MAI l-a prelungit cu încă 20 de zile față de termenul inițial (până la 14 decembrie) și să faceți demersuri cetățenești pentru a preveni adoptarea unor modificări legislative care pot încălca drepturile cetățenilor. În ziua de 11 decembrie de la ora 13.00 va avea loc la Centrul Cutural MAI o dezbatere pe această temă, la care se poate participa pe bază de înscriere.

UPADTE 16 ianuarie 2018

În urma integrării în proiectul de lege a unora dintre propunerile APADOR-CH, am făcut și a doua rundă de propuneri de modificare: Ce se întâmplă când polițistul care te legitimează nu se prezintă

Cronologia procesului APADOR-CH cu MAI și IGPR pentru obținerea informațiilor publice

În octombrie 2015 APADOR-CH a dat în judecată IGPR și MAI pe motiv că nu vor să facă publice informațiile privind procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Aceste informații publice erau distribuite numai contra cost, printr-un manual prefațat de fostul ministru Petre Tobă. După aproape un an de proces, justiția ne-a dat dreptate: poliția a fost obligată să ne furnizeze gratuit aceste proceduri. A mai urmat un an de recursuri și procese pentru executare silită, rămase tot fără răspuns:

Octombrie 2015 deschiderea acțiunii în instanța de contencios împotriva IGPR și MAI pentru refuzul de a respecta Legea 544/2001
Septembrie 2016 – APADOR-CH câștigă procesul și pe fond și la recurs – Gratis! Poliția Română, obligată de instanță să publice procedurile de lucru în cazul legitimării, amprentării și conducerii la secție
Decembrie 2016 – proces deschis pentru executarea hotărârii, întrucât poliția refuza în continuare să respecte și decizia instanței – Poliția Română se comportă hoțește chiar și în fața instanței, când i se cer informații publice
Ianuarie 2017 – IGPR și șeful său, obligați de instanță să plătească penalități pe fiecare zi de întârziere a executării hotărârii – Șeful poliției și IGPR, amendați de instanță cu 350 de lei/zi pentru refuzul de a comunica informații publice
Februarie 2017 – IGPR face recurs la executare, recursul este admis pe motive de procedură.
Iunie 2017 – Instanța dispune rejudecarea procesului. În fond Tribunalul București respinge cererea de amendare, dar până la această dată nu a fost formulată și motivarea.
Decembrie 2017 – Între timp IGPR acceptă să furnizeze Manualul de bune practici de intervenție pentru polițistul de ordine publică, prin urmare APADOR-CH renunță să mai facă recurs la ultima decizie a Tribunalului

Va urma!

Dacă vi se pare util demersul APADOR-CH și vreți să ne susțineți activitatea, iată câteva moduri în care puteți să ne fiți alături.

Huiduitul la proteste ar putea fi sancționat cu închisoare de la 3 luni la un an

07/11/2017/în Advocacy Legislativ, Comunicate /de Rasista

APADOR-CH cere clarificarea sau eliminarea unor propuneri de modificare a legilor poliției, de natură să încalce drepturi ale omului sau să favorizeze abuzuri ale polițiștilor – de la incriminarea unor simple huiduieli la proteste până la rețineri pe durată nedeterminată sau obligarea cetățenilor să stea în „poziție inofensivă” în fața organelor de ordine

APADOR-CH a transmis Ministerului Afacerilor Interne o serie de comentarii pe marginea proiectelor de modificare a legilor din domeniul ordinii publice, aflate în dezbatere pe site-ul ministerului. Modificările propuse la Legea 61/1991 (a ordinii și liniștii publice), la Legea 218/2002 (a poliției) și la OUG 104/2001 (a poliției de frontieră) sunt pe alocuri de natură să încalce drepturi și libertăți sau permit, prin ambiguitatea lor, abuzuri pe care organele de ordine ar putea să le facă la adresa cetățeanului. De aceea APADOR-CH a cerut clarificarea acestor propuneri sau eliminarea unora dintre ele.

Exemple de propuneri controversate de modificare a legilor poliției:

Propunerea de incriminare și pedepsire cu închisoare de la 3 luni la un an pentru fapta de a „întrebuința cuvinte, expresii, gesturi jignitoare sau obscene” la adresa organelor de ordine este atât de largă şi de vagă încât orice gest sau cuvânt dezagreat de un poliţist poate fi calificat drept comportament infracţional (infracţiunea de ultraj). Spre exemplu, în cadrul unei adunări publice, nemulţumirea, protestul se exprimă şi sub forma unor huiduieli. Potrivit textului de lege propus, aceste huiduieli pot fi interpretate de poliţist drept „cuvinte, expresii ori gesturi jignitoare”, astfel că toate persoanele participante la acea adunare publică pot deveni autori ai infracţiunii de ultraj. În prezent, în art. 257 din Codul penal este incriminată o formă a ultrajului verbal, şi anume ultrajul comis prin ameninţare. Ameninţarea este o faptă mai gravă decât „jignirea” şi de aceea sancţionarea penală a celui care ameninţă un poliţist se justifică prin pericolul unei astfel de fapte. Dar, altul, mai scăzut, este pericolul unor „gesturi, cuvinte sau expresii jignitoare”. În plus, jurisprudenţa CEDO acceptă exprimări şocante şi chiar ofensatoare atunci când se urmăreşte atragerea atenţiei asupra unor chestiuni de interes public. APADOR-CH solicită eliminarea completă a acestei propuneri de reincriminare în Legea 61/1991.
Introducerea unui nou caz de privare de libertate – „reținere administrativă” – adică posibilitatea ca polițistul să îi interzică unei persoane să părăsească un anumit spațiu, deși în legea poliției avem deja procedura „conducerii administrative” la secție care este o măsură similară. Textul de lege propus nu prevede nicio limitare în timp a duratei reţinerii administrative, nici procedura dispunerii ei şi nici care sunt drepturile şi garanţiile persoanei reţinute administrativ. O astfel de reglementare, în mod vădit lacunară, nu poate fi folosită ca temei pentru privarea de libertate a unei persoane, ca atare APADOR-CH a cerut eliminarea acestei propuneri din Legea 218/2002.
Introducerea unei noțiuni vagi precum „poziție inofensivă” pe care o persoană care face obiectul cercetării polițienești ar trebui să o adopte – APADOR-CH cere definirea acestei poziții, în caz contrar fiecare polițist va avea libertatea de a-și imagina cum dorește această „poziție inofensivă”, chiar și pe burtă cu mâinile la spate.
Definirea mai clară a unor noțiuni introduse suplimentar în Legea poliției, ce vizează fotografierea, amprentarea și controlul corporal sau al bagajelor

Citiți pe larg toate comentariile și propunerile formulate de APADOR-CH pe marginea acestor modificări legislative.

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki consideră că poliţistul trebuie să beneficieze de o protecţie reală, efectivă şi de mijloace adecvate, inclusiv de natură legislativă, atunci când îşi exercită, în mod corect, atribuţiile legale. În acelaşi timp, exercitarea abuzivă a funcţiei nu numai că nu trebuie acceptată, ci trebuie prevenită şi, dacă s-a produs, sancţionată sever. De aceea, orice reglementare, chiar bine intenţionată, în acest domeniu, nu trebuie să creeze, prin ambiguitate/neclaritate sau disproporţionalitate, premisele pentru exercitarea abuzivă a funcţiei.

UPDATE 16 ianuarie 2018

Gratis! Poliția Română, obligată de instanță să publice procedurile de lucru în cazul legitimării, amprentării și conducerii la secție

14/09/2016/în Articole, Blog /de APADOR-CH

În octombrie 2015 APADOR-CH a dat în judecată IGPR și MAI pe motiv că nu vor să facă publice informațiile privind procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Aceste informații publice erau distribuite numai contra cost, printr-un manual prefațat de fostul ministru Petre Tobă. După aproape un an de proces, justiția ne-a dat dreptate: poliția este obligată să ne furnizeze gratuit aceste proceduri.

În august 2015, APADOR-CH finaliza un proiect despre abuzurile polițiștilor, pe parcursul căruia constatase că mulți cetățeni nu știu exact cum să se comporte atunci când sunt opriți de poliție pe stradă. „Trebuie să mă legitimez chiar dacă poliţistul nu se legitimează? Are voie să mă percheziţioneze chiar dacă n-am făcut nimic?Mă poate duce la secție chiar dacă am buletinul la mine“.

Legile sunt foarte vagi. În legea poliţiei, de exemplu, există un articol care practic permite poliţiştilor să conducă pe oricine la secţia de poliţie sub pretextul legitimării – așa numita conducere administrativă, care poate dura până la 24 de ore.

Ne-am asumat noi rolul de a-i educa pe cetățeni despre drepturile pe care le au atunci când interacționează cu agenții – deși această îndatorire îi revine totuși instituției publice -, dar ne-am lovit de secretomania Poliției Române care ne-a comunicat sec, la cererea de informații pe Legea nr.544/2001, că acele proceduri deși nu sunt secret de serviciu ele nu sunt nici destinate publicului larg. Deoarece „Cunoașterea de către public a pașilor detaliați necesari a fi urmați de către polițiști în desfășurarea activităților specifice poate fi utilizată pentru premeditarea și pregătirea minuțioasă a activității criminogene în sine” – zice poliția.

Contra cost, totuși, publicul larg și elementele criminogene ar fi putut afla procedurile astea, dacă ar fi cumpărat cartea scrisă de doi domni polițiști – Eugen Neata și Mihai Pruteanu – Elemente de tactică polițienească și proceduri operaționale privind intervenția structurilor de ordine și siguranță publică. Acum cu 10% mai ieftină , adică numai 39.02 de lei. Cartea cuprinde, așadar, informații publice, dar pe care niște polițiști le vând ca să-și rotunjească veniturile. Cu binecuvântarea fostului ministru, Chestor-şef de Poliţie Petre Tobă, care scrie aşa în prefață:

„Suntem prima instituţie care intră în contact cu cetăţeanul la producerea unui eveniment în spaţiul public, iar percepţia acestuia este conturată în special de reacţia Poliţiei atunci când are nevoie de ea. De aceea, este necesară o acţiune unitară în aplicarea normelor legale, în conformitate cu procedurile de lucru. Consider că orice aport la profesionalizarea poliţiştilor este binevenit. În acest context, este de apreciat iniţiativa autorilor de a elabora o asemenea lucrare, care reprezintă, adunate la un loc, normele legale şi dispoziţiile specifice, elemente de tactică poliţienească şi proceduri operaţionale, putându-se astfel transforma într-un instrument de lucru care să vina în ajutorul poliţiştilor.“

În octombrie 2015 am dat în judecată Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, pentru nerespectarea prevederilor Legii 544/2001. În fața instanței, cele două instituții au susținut că „divulgarea” acestor informații publice ar „genera un risc major la adresa activităților Poliției” și că nu consideră normal să respecte Legea 544/2001 în acest caz:

„Considerăm că nu poate reprezenta un cadru de normalitate ca orice cetățean/asociație să poată accesa în baza Legii nr.544/2001, mențiunile detaliate referitoare la modul de desfășurare a activităților efectuate de personalul Poliției Române.

Divulgarea prevederilor cu caracter intern referitoare la modul de lucru care poate afecta activitatea polițiștilor în sensul oferiririi de elemente ce pot fi speculate de elementele criminogene.”

Instanța ne-a dat dreptate și la fond și la recurs, considerând nejustificat refuzul MAI și IGPR de a furniza acele informații publice. Recursul s-a judecat în 9 septembrie 2016, la aproape un an de la deschiderea procesului, iar decizia a rămas definitivă. Poliția e obligată să facă publice procedurile de legitimare, amprentare, fotografiere, percheziție corporală și de bagaje și conducere administrativă la secție. Gratis. De îndată ce le vom obține, le vom publica pe site-ul nostru ca să le afle oricine vrea să știe ce drepturi are atunci când e oprit de un polițist pe stradă.

CPT, după vizita în România: Condițiile din aresturile poliției rămân mediocre

24/09/2015/în Comunicate, Slider /de Rasista

Comitetul Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii și a tratamentelor inumane sau degradante (CPT) a publicat astăzi raportul asupra vizitei sale în România (din 5-17 iunie 2014). Delegația CPT a vizitat nouă aresturi, patru penitenciare și Spitalul Penitenciarului Rahova – pentru discuții cu arestații preventiv și deținuți – și a avut discuții cu personalul unor spitale de psihiatrie (Săpoca Iași și Centrul neuropsihiatric nr. 2 din București). Membrii CPT s-au întâlnit la București și cu reprezentanții APADOR-CH.

În raport sunt menționate evoluțiile pozitive constatate față de vizita precedentă a CPT (din 2010), ca exemplu de bune practici fiind dat medicul care se ocupă de aresturile din București și raportează ce constată după examinarea arestaților, consemnând inclusiv declarațiile acestora, chiar dacă nu există semne vizibile de violență pe corpurile lor. Totuși, CPT remarcă faptul că în ultimii cinci ani condițiile de detenție din aresturile poliției – care dețin arestații timp de câteva luni – „rămân mediocre, în special în ceea ce privește supraaglomerarea, stare proastă, insalubritate și accesul insuficient la lumină naturală și ventilație.”

În penitenciare, delegația a observat o teamă vizibilă a deținuților de a vorbi cu membrii CPT. Totuși, aceștia au primit numeroase informații despre rele tratamente (în special loviri aplicate deținuților de către mascații din grupurile de intervenții). În raport se spune că agresiunile au existat mai ales la deținuții de la regimul de maxima securitate sau închis, din închisorile Arad și Oradea. Delegația a avut acces și la dovezi medicale ale acestor agresiuni.

CPT se declară de acord cu existența grupelor de intervenție, dar menționează în raport că nu ar trebui ca ele să fie folosite ca substitut pentru lipsa cronică de personal de supraveghere. În plus, intervențiile acestor „mascați” ar trebui să fie mai bine reglementate, pentru prevenirea abuzurilor.

Și în penitenciare, CPT a constatat un grad mare de supraaglomerare, cu maximum 2m² de spațiu de persoană (în penitenciarul de femei Târgșor de exemplu), supraaglomerare agravată și de faptul că deținuții petrec în camere între 20 și 22 de ore pe zi. Raportul CPT recomandă creșterea numărului de penitenciare, a personalului medical alocat și implicarea deținuților în activități socio-educative și muncă, la regimurile de maximă securitate și închis

Raportul CPT face referire și la cazul Gabriel Dumitrache, mort în secția 10 de Poliție București, cerând autorităților române să informeze Comitetul despre mersul acțiunii în justiție împotriva polițistului acuzat că l-a omorât pe Dumitrache. CPT cere totodată autorităților să ia și măsuri disciplinare administrative la adresa polițiștilor, indiferent de mersul anchetei penale.

În același raport CPT a mai făcut recomandări cu privire la procedurile derulate în cazul examenelor medicale aplicate deținuților – să se facă cu respectarea confidențialității (nu în prezența unui polițist), dosarul medical să conțină un formular special pentru traume și să fie eliminată declarația pe care arestatul este obligat să o semneze, prin care îl exonerează pe polițist de răspunderea pentru un abuz.

APADOR-CH constată că raportul CPT conține fapte și situații semnalate de ani de zile de asociație, despre supraaglomerare și proastele condiții din aresturi. Din păcate, pe plan intern aceste probleme se discută public foarte rar, doar atunci când România mai primește o condamnare la CEDO pentru condițiile de detenție sau când o celebritate arestată se plânge de modul în care a fost tratată în timpul arestului. Drepturile civile sunt un subiect ignorat atât de autorități, cât și de simpli cetățeni, care au scuza că nu și le cunosc – conform studiului sociologic lansat recent de APADOR-CH.

Raportul complet CPT poate fi citit aici.

Ce trebuie să ştii şi să faci dacă ai fost dus (mai ales cu forţa) la sediul Poliţiei

09/09/2015/în Blog, Resurse Utile /de Rasista

Tine minte în ce moment ţi-au cerut actul de identitate

În primul moment?
Pe drum spre sediu?
Imediat după intrarea în sediu?
La sfârşitul şederii în sediu?

Ține minte sau notează data şi ora conducerii la sediu și mai ales cât ai stat efectiv în sediul poliției.

Dacă ai fost lovit, cheamă, când ieși din sediu, prieteni, familie cunoştinţe şi mergeţi imediat la Institutul Medico-Legal unde se va constata dacă prezinţi urme de violenţă şi ţi se va recomanda o perioadă de îngrijiri medicale.

Certificatul medico-legal nu se elibereaza pe loc, va trebui să achiți o taxă modică și să revii după câteva zile pentru a ridica certificatul medico-legal în original.

Dacă starea de sănătate este gravă, după ieșirea din sediul poliției mergi la un spital de urgență pentru a fi supus unui set de investigații (eventuale radiografii, etc) și apoi prezintă-te la INML și spune la ce unitate medicală ai fost.
Dacă nu prezinţi urme vizibile, aşteaptă o zi pentru eventualitatea că ar apărea vânătăile.

FOARTE UTIL: fotografii color ale zonelor corpului ce prezintă urme de violenţă (vânătăi, julituri etc.)

Asigură-te că familia, rudele, prietenii vor da declaraţii despre starea în care te-au văzut la ieşirea din sediu. Asta dacă doreşti să faci plângere pentru purtare abuzivă din partea poliţiştilor sau, după caz, tratament inuman sau degradant.
Fă fotocopii de pe certificatul medico-legal şi pregăteşte cel puţin încă un set de fotografii.
De regulă, la sfârşitul interogării, poliţia va redacta un proces verbal de amendare.

Dacă nu eşti de acord, scrie la rubrica mențiuni versiunea corectă și nu semna decât dacă se menționează ce susții tu. Se poate însă să te oblige să semnezi.
În cazul în care nu semnezi, procesul verbal (P.V.) îți va fi comunicat la domiciliu. În ambele cazuri (și dacă ai semnat și dacă nu ai semnat) contestă P.V. la judecătoria din raza teritorială în care a fost redactat procesul verbal, în maxim 15 zile de când ți-a fost comunicat. De exemplu, daca PV a fost emis de Poliția sect.1, atunci competența aparține Judecătoriei Sector 1.

NU plăti amenda până nu ai o decizie a instanței de judecată.
Păstrează fotocopii ale P.V., ale contestației de la judecătorie şi ale hotărârii judecătorești. Dacă există declaraţii de martori, fotocopiază-le.

Fă plângere la parchet împotriva abuzurilor poliţiştilor cât se poate de repede
– Legea nu mai prevede un termen fix, dar nu risca.
– Certificatul medico-legal, fotografiile color şi declaraţiile martorilor îţi vor fi de folos.
– Dacă ai posibilităţi materiale este bine – dar nu obligatoriu – să angajezi un avocat.
– Dacă parchetul dispune neînceperea urmării penale (NUP) ai 20 de zile la dispoziţie de la comunicare să conteşti decizia la procurorul ierarhic superior.
– Dacă şi acesta confirmă NUP, ai alte 20 de zile de la data comunicarii să faci contestaţie la judecătorie.

Judecătorul poate soluționa cererea ta în trei moduri:

A) o admite şi hotărăşte judecarea procesului.
Dacă eşti nemulţumit de hotărîrea definitivă şi irevocabilă şi poţi proba că procesul nu a fost corect, trimite plângere la CEDO in termen de maximum 6 luni de la data pronunţării.
Dacă până la trimiterea plângerii nu ai primit/obţinut motivarea scrisă a hotărârii judecătoreşti, menţionează acest aspect.

B) o admite dar decide
retrimiterea dosarului la parchet pentru continurea cercetărilor. Din momentul acestei hotărâri, poţi aştepta 6 luni să vezi ce se întâmplă cu plângerea ta, care va urma din nou traseul procuror – procuror ierarhic superior şi eventual din nou judecătorie, dacă se va menţine decizia de NUP. Dacă până la împlinirea termenului de 6 luni nu ai o decizie favorabilă, (parchetul nu a făcut noi cercetări; sau, parchetul şi-a menţinut soluţia de NUP sau parchetul a decis trimiterea în judecată a persoanelor care au comis abuzuri asupra ta dar procesul nu s-a încheiat) te poţi plânge la CEDO cu menţionarea situaţiei tale juridice din acel moment.

IMPORTANT:
Plângerea către CEDO poate fi redactată în limba română (sau engleză sau franceză).
Anexează fotocopii de pe toate demersurile legale din ţară, inclusiv deciziile de NUP şi hotărârea judecătorească, declaraţii ale martorilor (toate în limba română) şi fotografii color.

C) o respinge ceea ce înseamnă a confirmat soluţia de NUP a parchetului.
În acest caz trebuie sa te plângi imediat la CEDO (dar tot – obligatoriu – în termen de maximum 6 luni de la data hotărârii judecătoreşti) şi cu respectarea indicaţiilor de mai sus.

ATENTIE:
Plângerea la CEDO şi documentele se trimit prin poştă cu confirmare de primire. Data expedierii trebuie să fie anterioară termenului de 6 luni.

Găsești aici modelul cererii către CEDO și alte informații utile importante.
Dacă depăşeşti termenul, fie chiar şi cu o zi, te poţi aştepta la o respingere imediată a plângerii pentru tardivitate.

Dacă nu parcurgi toate etapele în fața instanțelor naționale nu te poți adresa Curții Europene.