Slider – Pagina 11

La un an după Caracal, Guvernul vrea să caute de urgență persoanele dispărute

10/09/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Câteva probleme de constituționalitate și nu numai ale proiectului de ordonanță a Guvernului privind căutarea persoanelor dispărute

A trecut mai bine de un an de la cazul Caracal, moment de mare emoție națională în care autoritățile au promis adoptarea cu celeritate a unei legi mai bune pentru căutarea persoanelor dispărute, însă legea nu a fost adoptată. În prag de alegeri, se apelează tot la o ordonanță de urgență, un instrument atât de drag tuturor guvernelor.

Ca și în urmă cu un an, când a făcut șase propuneri de îmbunătățire a legii privind căutarea persoanelor dispărute, APADOR-CH vine și la dezbaterea proiectului de ordonanță de la Ministerul Afacerilor Interne (de vineri, 11 septembrie ora 10.00), cu alte șase sugestii. Atragem, însă atenția, că cel puțin două dintre modificările anunțate nu se pot face prin ordonanță, întrucât ar fi neconstituționale.

Problemele de neconstituționalitate ale ordonanței

Prima vizează articolul 38 din OUG, unde sunt prevăzute „metode speciale de căutare a unei persoane dispărute”, adică măsuri care afectează drepturi şi libertăţi fundamentale nu doar ale persoanei căutate, ci și ale altor persoane vizate de activitățile respective – de exemplu, dreptul la viaţă privată, inviolabilitatea domiciliului,interceptarea corespondenței etc.

A doua este la articolele 73 și 74 din OUG, unde sunt introduse infracțiuni pentru sesizarea nejustificată a dispariției unei persoane și pentru obstrucționarea procedurilor de căutare.

Deși utile în context, cele două prevederi contravin articolului 115, alineatul 6 din Constituție, care spune că nu pot fi restrânse prin ordonanță de urgență drepturi fundamentale ale omului. În plus, în cazul introducerii de noi infracțiuni, acestea nu se pot face prin ordonanță de urgență pentru că poporul a stabilit asta în cadrul referendumului național din 2019: că nu se pot adopta ordonanţe de urgenţă „în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare”.

Propunerile APADOR-CH de îmbunătățire a ordonanței

Indiferent dacă va fi adoptat prin ordonanță sau printr-o lege în regim de urgență (ceea ce ar fi mai indicat), proiectul conține și alte scăpări care ar trebui corectate:

Reducerea de la 3 luni la 1 lună a perioadei după care trebuie evaluat dosarul fiecărei dispariţii de către şeful unităţii de căutare.

APADOR-CH consideră că dosarul fiecărei dispariţii de persoane trebuie evaluat cel puţin din lună în lună, iar nu o dată la 3 luni, cum prevede proiectul.

Reducerea de la 30 zile la 5 zile a termenului în care se va răspunde la cererea membrilor familiei/reprezentantului legal cu privire la stadiul procedurilor de căutare.

APADOR-CH consideră că termenul de 30 de zile este nejustificat de mare pentru o simplă informare cu privire la stadiul căutării, un termen de 5 zile fiind suficient, în mod rezonabil, pentru o astfel de informare.

Introducerea în bazele electronice de date a semnalării privind dispariţia persoanei trebuie să se facă de îndată ce a fost sesizată dispariţia unei persoane, şi nu după ce sesizarea a fost verificată şi s-a constatat că este temeinică. Altfel, se pierde timpul cel mai preţios în caz de dispariţie, respectiv cel din perioada imediat următoare dispariţiei persoanei.

Rolul principal al semnalării dispariţiei în bazele de date este tocmai diseminarea cât mai rapidă printre organele care au competenţe legate de procedura căutării a informaţiilor privind dispariţia persoanei respective. De aceea, momentul potrivit ar fi chiar acela ar semnalării dispariției. În cazul în care sesizarea se va dovedi neîntemeiată, semnalarea va putea fi ştearsă din bazele electronice de date.

Definirea prin lege (ordonanță de urgență) a noţiunilor de „verificare în imobil” şi de „verificare în locuită” şi delimitarea conţinutului acestora de cel al noţiunii de „percheziţie domiciliară”.

APADOR-CH recomandă ca în proiect să se prevadă expres că verificările în locuinţă şi cele în imobil se rezumă la verificarea prezenţei fizice în acel spaţiu a persoanei căutate, fără efectuarea de alte activităţi care intră în conţinutul percheziţiei domiciliare și care are nevoie de acordul unui judecător.

Reducerea de la 6 luni la 2 luni a duratei maxime pentru care se pot dispune unele metode speciale de căutare (printre care, interceptarea comunicaţiilor şi a corespondenţei), în cadrul procedurii administrative de căutare a unei persoane dispărute.

Şansele de găsire în viaţă a unei persoane dispărute scad direct proporţional cu numărul orelor trecute de la dispariţie. Ca atare, într-un caz de căutare a persoanei dispărute, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere (de exemplu, interceptarea convorbirilor telefonice) ar avea eficienţă în primele ore sau zile, în prima lună, eventual cu posibilitatea prelungirii cu încă o lună. Dar, stabilirea unei durate maxime totale de 6 luni a acestei supravegheri tehnice, într-o procedură administrativă caracterizată prin urgenţa măsurilor ce trebuiesc luate, este vădit exagerată.

Limitarea perioadei în care se poate solicita autorizaţie pentru percheziţie domiciliară la primele 60 de zile de la data sesizării cazului de dispariţie.

APADOR-CH consideră că solicitarea autorizării efectuării percheziţiei domiciliare/a sediului, în cadrul unei proceduri administrative de căutare, care presupune urgența, nu ar trebui să se poate face oricând, ci doar într-un anumit interval de timp de la data primirii sesizării privind dispariţia unei persoane, de exemplu, în cel mult 60 zile (2 luni) de la data sesizării privind dispariţia unei persoane.

Pentru a consulta propunerile APADOR-CH de modificare a articolelor de lege, integral, ne puteți scrie pe adresa office@apador.org

Fotografie creată de Alina Vilchenko, de la Pexels

Ce facem cu IRDO, îl desființăm sau îi schimbăm „șeful”?

07/09/2020/în Buna guvernare, Slider /de Rasista

O instituție care de 30 de ani „apără” în secret drepturile omului – Institutul Român pentru Drepturile Omului – e pe cale să dispară prin comasare cu CNCD sau cu AVP.

În dezbatere la Senat se află un proiect de lege prin care Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) ar urma să fie absorbit de (comasat cu) Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Este a doua inițiativă legislativă ce vizează soarta acestui institut, care s-a remarcat în ultimii 30 de ani printr-o tăcere asurzitoare, pe fondul consumării unui buget constant de un milion de lei anual. Cealaltă inițiativă, de modificare a statutului IRDO, transformată în lege și trimisă în iulie la Cotroceni pentru promulgare, a fost atacată la CCR de către Președinte.

Ce e IRDO și de ce?

IRDO a fost prima instituție publică înființată în România după 1990, pentru a răspunde noilor nevoi democratice ale țării, în privința drepturilor omului. (conform Principiilor de la Paris) Însă modul în care aceasta și-a făcut datoria – de educare și informare a cetățenilor privind drepturile pe care le au – a fost atât de subtil încât puțină lume a auzit de acest institut. De altfel chiar Subcomitetul ONU, responsabil cu acreditarea instituțiilor de drepturile omului înființate conform principiilor de la Paris, i-a dat cea mai mică notă IRDO, și anume C, criticând printre altele modul netransparent în care sunt numiți membrii IRDO și faptul că durata mandatului acestora e nelimitată.

În 2015, APADOR-CH a încercat să afle câte ceva despre activitatea IRDO, trimițând o solicitare de informații publice cu întrebări de bun simț: cine conduce IRDO, ce buget a cheltuit în ultimii 25 de ani de existență, ce activități a desfășurat etc, însă conducerea (secretă) a institutului a refuzat să răspundă.

A fost nevoie de doi ani de procese (fond și apel), pentru ca IRDO să fie obligată practic de instanță să divulge informațiile publice care ar fi trebuit să se afle pe site-ul instituției. În final am aflat că IRDO își ascundea ineficiența în multe pagini de maculatură editate anual tot din bani publici, în care se reciclau permanent aceleași vorbe goale despre drepturile omului la noi și în lume.

Citește: Ce secrete ascundea IRDO de nu a vrut să ne spună cine îl conduce și pe câți bani

În 2016 i-am și dat o diplomă, pentru aceste performanțe, intitulată sugestiv „Tăcerea mieilor”, pentru activitatea susținută și secretă, de 25 de ani, pe bani publici, pentru mărețul scop de apărare a drepturilor omului.

Comasat cu CNCD sau cu AVP?

În acest context, APADOR-CH consideră că e binevenit faptul că în sfârșit Parlamentul ia în discuție eficientizarea acestei forme fără fond care a parazitat bugetul public timp de 30 de ani. Însă întrucât nu vedem neapărat o compatibilitate perfectă între CNCD și IRDO (decât cel mult pe partea dreptului de a nu fi discriminat), ne-am gândit că mai bine s-ar potrivi o comasare a angajaților institutului cu structurile Avocatului Poporului, ale cărui atribuții vizează respectarea drepturilor omului în general, nu doar sectorial.

În acest sens am transmis CNCD și Avocatului Poporului câte o scrisoare prin care le-am solicitat un punct de vedere despre posibilitatea ca IRDO să fie comasat cu Avocatul Poporului în loc de CNCD, ca să aflăm ce părere au și ele .

În mod plăcut surprinzător, răspunul de la CNCD a venit aproape instantaneu:

CNCD nu a fost consultata de initiatorii proiectului mentionat de dumneavoastra, insa avem resursele necesare preluarii atributiilor si personalului IRDO. Legat de acreditarea la ONU potrivit Principiilor de la Paris – intrucat ONU acrediteaza o singura institutie de drepturile omului dintr-un stat – consideram ca din Romania institutia care trebuie acreditata este Avocatul Poporului. In acest sens, CNCD si-a retras cererea de acreditare la Comitetul ONU si si-a exprimat sustinerea pentru acreditarea Avocatului Poporului. Regretam ca IRDO nu a procedat la fel. De asemenea, mentionam ca IRDO nu se consulta in raportarile pe care le face in numele Romaniei catre organismele internationale – drept care rezulta exclusiv din acreditarea nivel C.

CNCD apreciaza oricare dintre solutiile legislative posibile de absortie a IRDO, fie Avocatul Poporului, fie CNCD.

Aflăm, așadar, că și dacă ar prelua angajații IRDO, CNCD nu ar putea să preia și sarcinile acestuia, întrucât nu este și nici nu va fi acreditat conform Principiilor de la Paris. Singura instituție din România care va mai fi acreditată fiind Avocatul Poporului. Așteptăm cu interes și părerea Avocatului Poporului.

Întrucât soarta IRDO este sau ar trebui să fie totuși o temă de dezbatere publică, vă provocăm să vă spuneți părerea: care considerați că ar fi soluția potrivită pentru IRDO?

desființare
comasare cu CNCD
comasare cu Avocatul Poporului
să rămână la fel, că n-a făcut nimic (rău)

Ce mai coace parlamentarul român: 3 ani de închisoare pentru ofensarea drapelului și imnului

25/08/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH cere Parlamentului respingerea proiectului de lege prin care mai mulți parlamentari PMP vor să instituie pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru profanarea sau ofensarea unor însemne naționale.

APADOR-CH consideră că este o veritabilă afectare a libertăţii de exprimare iniţiativa unui număr de 14 parlamentari (dintre care 12 de la PMP) de reintroducere a infracţiunii de ofensă adusă unor însemne, sub forma sancţionării penale a defăimării drapelului sau imnului ţării.

Noua infracţiune, propusă de cei 14 parlamentari are următorul conţinut:

Profanarea drapelului României, intonarea inmului naţional al României cu alt text sau cu altă partitură decât cele stabilite de lege, precum şi orice manifestare publică săvârşită cu intenţia de a defăima drapelul României sau imnul naţional al României, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”

O infracţiune similară exista în vechiul Cod penal (adoptat în 1973), dar în noul Cod penal (adoptat în 2009) infracţiunea nu a mai fost prevăzută. Motivele pentru care infracţiunea nu a mai fost prevăzută în noul Cod penal sunt: numărul extrem de redus al faptelor de acest gen, jurisprudenţa fiind practic inexistentă în această materie şi caracterul vădit disproporţionat al unei sancţiuni penale (prin consecinţele pe care le atrage o condamnare) faţă de gravitatea unei astfel de fapte.

În prezent, defăimarea drapelului sau imnului sunt sancţionate contravenţional, conform HG 1157/2001, cu amenzi între 500 şi 5000 lei, actualul regim sancţionatorii fiind suficient pentru această categorie de fapte.

Dacă ar fi adoptată iniţiativa celor 14 parlamentari, există pericolul de a se întocmi câte un dosar penal pentru fiecare cuvânt, glumă, caricatură sau gest care ar putea fi interpretate ca lipsite de respect faţă de drapel sau imn.

În urmă cu cinci ani a mai existat o inițiativă similară, a 36 de parlamentari PSD și UNPR. În urma protestelor societății civile aceasta a fost abandonată. Citește protestul APADOR-CH de atunci.

Cum e la alții

În jurisprudenţa ţărilor europene cu tradiţie democratică şi a Curţii Supreme a SUA, problema respectului datorat simbolurilor naţionale a fost rezolvată în sensul că acest respect nu poate fi asigurat prin aplicarea de sancţiuni penale. Chiar dacă astfel de prevederi legale mai există în unele state europene, ele nu sunt aplicate, fiind desuete.

În Germania: Curtea Constituţională a Germaniei a decis, încă din 1990, că atacurile împotriva simbolurilor naţionale, cum ar fi cele împotriva steagului, stemei sau imnului, chiar dacă sunt dure sau satirice, trebuie tolerate datorită protejării constituţionale a discursului, presei şi artelor (a se vedea: U. Karpen, Freedom of the press in Germany <Liberatatea presei în Germania>, în Press Law and Practice, p.88).

În SUA: Curtea Supremă a SUA a decis în mod similar, încă din anul 1943. Astfel, în cazul West Virginia State Board of Education vs. Barnette, în care este vorba despre refuzul unui elev de a participa la ceremonia zilnica de salut al steagului ţării, Curtea a decis că stabilirea obligaţiei de a saluta steagul ţării constituie o restrângere neconstituţională a libertăţii de exprimare, sub forma constrângerii unei persoane de a se exprima într-un anumit mod. Curtea a reţinut că justificarea potrivit căreia salutul steagului ţării este necesar pentru a afirma unitatea naţională nu constituie un „temei serios şi absolut necesar” pentru restrângerea dreptului la libera exprimare.

O altă hotărâre relevantă este Texas vs. Johnson, pronunțată de Curtea Supremă a SUA în anul 1989. În speță, în timpul unui marş de protest împotriva guvernului SUA, dl Johnson a dat foc drapelului american, în timp ce alţi manifestanţi scandau lozinci de protest. Curtea Supremă a SUA a decis achitarea dlui Johnson, cu motivarea că fapta de a arde steagul constituie exprimarea unei opinii politice, iar o condamnare i-ar încălca libertatea de exprimare.

Curtea Supremă a SUA a considerat că răspunsul potrivit pentru fapta de a arde steagul nu este sancţionarea penală. Cităm:

Modalitatea de a proteja semnificaţia specială a steagului nu constă în pedepsirea celor care au alte opinii cu privire la aceasta, ci de a-i convinge că greşesc. Nu ne putem imagina un răspuns mai potrivit arderii unui steag decât fluturarea altuia identic, nu există o cale mai bună de a contracara mesajul transmis prin arderea steagului decât salutul adresat steagului care arde, nu este un mijloc mai sigur de a apăra demnitatea, chiar şi pentru steagul care a fost ars, decât – aşa cum a şi făcut unul dintre martori – îngroparea rămăşiţelor sale cu solemnitatea specifică unei ceremonii funerare. Noi nu asigurăm respectul faţă de steag prin pedepsirea celor care-l profanează, deoarece dacă am face astfel am lipsi de conţinut tocmai ideea de libertate pe care acest simbol păstrat cu grijă o reprezintă.”

Ce spune CEDO

De asemenea, APADOR-CH precizează că o condamnare a unei persoane în baza noii infracţiuni propuse de cei 14 parlamentari va încălca articolul 10 din CEDO, care garantează dreptul la liberă exprimare, pentru că, în primul rând, nici drapelul şi nici imnul nu se regăsesc printre valorile pe care un stat le poate proteja prin sancţionarea libertăţii de exprimare (aceste valori sunt enumerate limitativ în articolul 10 alineatul 2 din CEDO). În plus, nici o astfel de sancţiune nu ar putea fi considerată ca o măsură „necesară într-o societate democratică”, aşa cum cere articolul 10 alineatul 2 din CEDO, fiind în mod vădit o sancţiune disproporţionat de gravă.

În consecinţă, APADOR-CH solicită public Parlamentului Românei – Senatului şi Camerei Deputaţilor – să respingă proiectul de lege prin care se urmăreşte reintroducerea infracţiunii de ofensă adusă unor însemne. Dragostea de ţară declamată de mulţi parlamentari trebuie să cunoască şi alte modalităţi de exprimare decât pedepsirea cu închisoarea a vocilor critice sau nonconformiste.

Cum au rămas ONG-urile singurele entități bănuite că spală bani în România

19/08/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Strania poveste a unei legi care a vrut să îndrepte o alta, prost făcută, dar care a ieșit din Parlament cu o nedreptate și mai mare; Între timp, Guvernul încurajează, printr-o ordonanță, nerespectarea primei legi, în speranța că Parlamentul se va îndura vreodată și de soarta ONG-urilor; Cum se fac legi discriminatorii în România anului 2020

O lege votată în 2019, prin care a fost transpusă greșit directiva europeană privind combaterea spălării banilor, instituie obligativitatea declarării anuale a beneficiarilor reali pentru toate companiile, firmele, asociațiile și fundațiile din România. Deși beneficiarii reali, identificați ca acționari, patroni ai firmelor sau membri ai asociațiilor și fundațiilor, sunt deja declarați și datele lor există în registrele diverselor instituții ale statului (de la Ministerul Justiției la ANAF etc), noua lege adaugă o corvoadă birocratică suplimentară în sarcina firmelor și ONG-urilor, de a mai declara încă o dată, în fiecare an, aceleași nume și de a depune la același Minister al Justiției aceleași acte, autentificate în prealabil la notar.

O inițiativă a parlamentarilor USR Cludiu Năsui și Cristina Prună a încercat să repare acest neajuns, prin proiectul Legii 108/2020, prin care trebuiau exceptate de la aceste declarații anuale inutile firmele care au acționari numai persoane fizice și ONG-urile. Potrivit proiectului, ar fi rămas de declarat numai schimbările (=noutățile) intervenite în acționariat sau în compunerea ONG-urilor (noii acționari sau noii membri asociați).

Conform expunerii de motive a celor doi inițiatori, în România există 978.245 de SRL-uri și numai 3% dintre acestea au în componență o altă persoană juridică, deci ar justifica necesitatea identificării beneficiarului real. Restul de aproape 97% dintre firme, ai căror beneficiari reali corespund cu acționarii persoane fizice identificați deja în Registrul Comerțului, nu au de ce să-și mai declare din nou, an de an, beneficiarii la Ministerul Justiției.

Același lucru e valabil și pentru ONG-uri – puțin peste 100.000 de asociații și fundații câte există în România. Ar fi trebuit și ele exceptate de la declararea beneficiarilor reali, care oricum figurează cu nume, prenume și acte de identitate în Registrul asociațiilor și fundațiilor, deținut de același Minister al Justiției.

În mod straniu, proiectul celor doi parlamentari USR, susținut și de un parlamentar PSD, trece de Senat în forma propusă de aceștia, în luna mai 2020, însă doar o lună mai târziu se modifică suspect la Camera Deaputaților, care prin Comisia Juridică adoptă un amendament prin care sunt scoase din lege numai ONG-urile, lăsând să beneficieze de ea doar firmele.

Este greu de înțeles ce s-a schimbat în Parlament din luna mai până în luna iunie, încât Legea 108/2020, menită să rezolve o situație absurdă și consumatoare de bani și timp, s-a transformat într-o lege discriminatorie, care rezolvă doar problema firmelor, dar lasă ONG-urile să se lupte cu birocrația inutilă. Care au fost negocierile subterane, cine ce a dat la schimb pentru ca legea să treacă doar cu firmele, dar nu și cu ONG-urile?

Surse din Parlament ne-au spus că ar fi fost o înțelegere PSD-PNL, care au dorit scoaterea ONG-urilor din lege, la schimb cu votarea ei, însă rămâne inexplicabil de ce aceleași partide au votat legea la Senat, dar ar fi refuzat s-o treacă și la Camera Deputaților.

Guvernul se face că ține cu ONG-urile

Între timp, ONG-urile trebuiau să-și declare beneficiarii reali până la 14 august, conform Legii inițiale care instituia această sarcină – Legea 129/2019. Pentru multe asociații și fundații, inclusiv pentru APADOR-CH, aceasta a fost o sarcină birocratică epuizantă, mai ales în condițiile pandemiei, în care pentru mulți dintre membrii noștri a fost foarte dificil să aducă/trimită fizic copiile certificate de pe actele de identitate. Plus drumurile făcute la notar, pentru autentificarea declarației redundante privind componența asociației, membrii asociației devenind acum și „beneficari reali”. O veritabilă procedură demnă de „țara lui dosar cu șină”.

În cele din urmă, cu bani, timp și nervi consumate degeaba, am reușit să trimitem la Ministerul Justiției actele cerute de lege, în termenul legal.

În ultimul moment, însă, vineri noaptea, Guvernul a emis o ordonanță prin care a prelungit termenul de depunere a declarațiilor până la 1 noiembrie. O palmă dată celor care chiar și în condițiile expuse mai sus s-au străduit să se conformeze acestei legi absurde.

Desigur, poate că Guvernul a prelungit acest termen în speranța că până în noiembrie Parlamentul va îndrepta eroarea făcută în luna iunie și va excepta și ONG-urile de la obligația declarării beneficiarilor reali. Aceiași inițiatori ai Legii 108/2020 au revenit în Parlament cu o nouă propunere de a excepta ONG-urile, la care am transmis și noi câteva sugestii de îmbunătățire. Însă nu pare să se grăbească nimeni să voteze noua lege. În fond cine era de exceptat, a fost exceptat, iar ONG-urile par să fi rămas singurele entități bănuite că spală bani în România. Dacă PNL și PSD nu au dorit, într-adevăr, să repare nedreptatea și față de ONG-uri, de ce ar face-o acum, cu noua lege?

Oare cine și de ce ne urăște atât de mult? Și, dacă există atâta ură față de ONG-uri la nivelul decidenților politici din Parlament, de ce tot apar periodic declarații sforăitoare, bune doar „pentru export”, că politicienii au nevoie de opiniile și sprijinul societății civile?

Ce spune Legea 108/2020

„Articol unic. –

Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:

La articolul 56, alineatul (1)se modifică și va avea următorul cuprins:

„Art. 56. –

(1) Persoanele juridice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului [=FIRMELE] depun la înmatriculare și ori de câte ori intervine o modificare o declarație privind beneficiarul real al persoanei juridice, în vederea înregistrării în Registrul beneficiarilor reali ai societăților.”

La articolul 56, după alineatul (1)se introduc două noi alineate, alineatele (1¹) și (1²), cu următorul cuprins:

„(1¹) Sunt exceptate de la obligația depunerii declarației prevăzute la alin. (1):

a) regiile autonome, companiile și societățile naționale și societățile deținute integral sau majoritar de stat;

b) persoanele juridice constituite doar din asociați persoane fizice, atunci când aceștia sunt singurii beneficiari reali.

(1²) În cazul persoanelor exceptate conform alin. (1¹) lit. b), în lipsa depunerii declarației privind beneficiarul real, Oficiul Național al Registrului Comerțului este obligat să completeze din oficiu Registrul beneficiarilor reali ai societăților pe baza documentelor care însoțesc cererea de înmatriculare sau pe baza evidențelor deținute în cazul societăților deja înmatriculate.”

La articolul 56, alineatul (4)se modifică și va avea următorul cuprins:

„(4) Dacă intervine o modificare privind datele de identificare ale beneficiarului real, declarația se depune în termen de 15 zile de la data la care aceasta a intervenit.”

Să facem alegeri, să nu facem alegeri sau aşa şi aşa?

27/07/2020/în Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

La noi, în plină explozie a numărului infectărilor cu coronavirus, se discută, din ce în ce mai serios, şi despre organizarea de alegeri în acest an: alegeri locale (peste 2 luni) şi parlamentare (peste 4 luni).

Să încercam să discutăm, fără patimă, fără ură, fără nervi, despre această problemă.

Am putea începe cu mesajul transmis de Constituţie: atunci când sunt situaţii deosebite, alegerile sunt mai puţin importante decât situaţiile deosebite. Deci prioritatea trebuie să revină soluţiilor la problemele create de situaţiile deosebite. Aceasta este filozofia Constituţiei noastre şi nu e în contradicţie cu democraţia, deoarece democraţia este un concept care nu excede sau transcede logicii elementare: problemele trebuie rezolvate în ordinea gravităţii şi a urgenţei lor.

Dacă avem o epidemie extinsă la nivel mondial (pandemie), care pune în pericol grav viaţa oamenilor, conduita democratică presupune luarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolului reprezentat de această pandemie. Dreptul la viaţă este mai important, în acest context, în care trebuie aleasă o prioritate, decât dreptul la alegeri. Organizarea la termen a alegerilor, în plină pandemie, nu contribuie la descoperirea leacului pentru virus, ci pare mai mult o inadecvare la situaţia reală, cel puţin prin crearea unor riscuri suplimentare de contaminare (campania electorală şi procesul de votare în sine).

Dacă însă nu avem o pandemie pe bune, ci o gripă simplă cu un marketing foarte bun, aşa cum susţine curentul „coronasceptic”, sigur că putem să zicem ce zice OMS-ul şi să facem ce vrem noi, adică să amendăm horele de pe Litoral şi să dăm drumul la alegeri, pentru că la alegeri nu se dansează (cel puţin, în mod vizibil), iar coronavirusul se transmite numai prin dans.

Amânarea parlamentarelor are nevoie de o nouă stare de urgență

De ce spuneam că mesajul Constituţiei este de a nu face alegeri cu orice preţ, în situaţii excepţionale, când există un pericol grav pentru comunitate? Pentru că asta rezultă din articolul 63 din Constituţie.

Astfel, în acest articol se prevede că durata mandatului unui parlamentar (deputat, senator) este de 4 ani şi că, în situaţii extraordinare, care au dus la instituirea unor stări speciale (de exemplu, instituirea stării de urgenţă), mandatul se prelungeşte de drept până la încetarea stării speciale instituite. De exemplu, dacă se instituie din nou stare de urgenţă la data expirării mandatului de 4 ani al parlamentarilor, mandatul se prelungeşte de drept, în baza Constituţiei, până la încetarea stării de urgenţă. Starea de urgenţă se instituie pe o lună şi se poate prelungi cu câte o lună de câte ori este nevoie, până la dispariţia pericolului grav care a determinat instituirea stării de urgenţă. Starea de urgenţă se instituie de preşedinte şi trebuie „aprobată” şi de parlament, deci există garanţii constituţionale împotriva unor eventuale abuzuri.

Acelaşi articol din Constituție prevede că alegerile parlamentare trebuie organizate în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului, iar din interpretarea logică a acestui text rezultă că, în cazul prelungirii de drept a mandatului prin instituirea/prelungirea stării de urgenţă, termenul de 3 luni începe să curgă de la încetarea stării de urgenţă.

De asemenea, articolul menţionat prevede că mandatul celor două camere ale parlamentului se prelungeşte de drept până la întrunirea noului parlament. Deci, parlamentul va funcţiona fără hiatusuri, chiar şi în situaţia în care alegerile parlamentare nu s-ar desfăşura la termen. Până la alegeri, va funcţiona parlamentul în compunerea „veche”.

Deci, practic şi constituţional, alegerile parlamentare ar putea fi amânate cu 6 luni, dacă s-ar institui starea de urgenţă pentru 3 luni şi ele ar fi organizate după 3 luni de la încetarea stării de urgenţă.

Ar mai trebui spus că în noua starea de urgență, dacă s-ar institui, nu este obligatoriu să fie luate și măsuri la fel de dure ca în martie-aprilie. Pot fi luate măsuri moderate, ca în cazul stării de alertă de acum, punându-se accent pe mobilizarea autorităților și mai puțin pe limitarea drepturilor cetățenești. Ar fi poate și o cale mai ușoară către conformarea cetățenilor la regulile care par a fi tot mai greu de respectat.

Pentru amânarea localelor e nevoie doar de votul Parlamentului

Dacă în cazul parlamentarelor deja vorbim de o perioadă din 2021, mai urgentă este situația localelor. Constituţia nu prevede o anumită durată a mandatelor aleșilor locali, ci doar că alegerile locale se organizează prin lege (art. 121 din Constituţie).

Parlamentul stabileşte, prin lege, durata mandatului aleşilor locali, precum şi condiţiile de prelungire a mandatului sau de amânare a alegerilor locale. Deci, există posibilitatea unei mai mari flexibilităţi în cazul alegerilor locale, decât în cazul celor parlamentare. Nu e nevoie să declari stare de urgență, e suficient votul în Parlament.

Cu alte cuvinte, Constituția și legile permit adoptarea de soluții raționale, inclusiv în situații deosebite, care să țină cont de riscurile și beneficiile pentru comunitate ale fiecărei variante avute în vedere.

Alegerile locale au fost deja amânate în luna aprilie, cu trei luni față de termenul lor normal, până la 27 septembrie, în condițiile în care la data amânării autoritățile sperau că în iulie-august vom avea o scădere a numărului de cazuri de Covid 19. Se demonstrează false aceste speranțe. S-ar impune o nouă amânare?

Previzibilele reacţii, venite din unele medii politice sau de altă natură, reacţii care pot stimula isteria, că dacă se amână alegerile vine dictatura şi moare democraţia, chiar dacă, prin agresivitatea lor deosebită, pot stresa şi chiar influenţa mulţi decidenţi, obişnuiţi cu confortul funcţiei, ar trebui privite şi analizate prin prisma nuanțărilor de mai sus.

Aceiași decidenți nu ar trebui să uite că democraţia este un concept de substanţă, care are în vedere binele public, dincolo de lozinci, poze în mulţime şi vorbe de PR, care sună frumos în urechi.

La final, trebuie să facem o precizare, pentru cei nervoşi şi grăbiţi să aplice etichete: nu cerem amânarea alegerilor. Tot ceea ce ne dorim este ca autorităţile să facă o analiză la „rece”, calmă, logică şi pragmatică cu privire la alegeri, în contextul pandemiei: cum e mai bine şi mai sigur pentru comunitate, în condiţiile date. Câți se vor prezenta la alegeri, cât de „reprezentative” vor fi alegerile în raport de o prezență redusă, câți dintre cei care se vor încumeta să se prezinte se vor îmbolnăvi? Există o evaluare de genul ăsta?

Cine a câștigat și cine a pierdut din saga legii carantinei

17/07/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

Majoritatea propunerilor făcute de APADOR-CH, de îmbunătățire a legii carantinei, au fost introduse în varianta adoptată de Parlament; De ce nu mai insistăm pentru mai mult; Șapte problemele de constituționalitate din noua lege;

După un timp care unora li s-a părut prea lung, Parlamentul României a reușit să voteze aseară târziu o lege a carantinei și izolării care conține mai multe garanții de respectare a drepturilor omului. Cum se zice pe la Hollywood, „not great, not terrible”, deci mai există o speranță că nu va fi chiar rău.

Dintre cele 11 propuneri de îmbunătățire pe care APADOR-CH le-a făcut încă de la etapa proiectului adoptat de Guvern, nouă au fost preluate și introduse, într-o formă sau alta, în noua lege. Sigur că se putea și mai bine, dar privind de unde am plecat – o formă de lege adoptată de guvern fără consultare publică și care nu conținea nicio garanție de respectare a drepturilor persoanelor suspecte sau bolnave – se putea și mai rău.

Am putea să insistăm și pentru celelalte propuneri? În teorie, da, așa ne-ar fi plăcut, dar realitatea ne arată că n-ar fi înțelept s-o facem. Nu după ce am văzut toate armele politice, de dezinformare și chiar amenințare, scoase din teacă în ultima săptămână de politicieni și de media. Nu după ce am fost suspectați că negăm existența virusului și că nu dorim o lege a carantinei. Nu după ce la Cotroceni s-a pus egal între întârzierea adoptării legii și morții de Covid 19.

Dorim o lege a carantinei, dar ea trebuie să fie făcută temeinic astfel încât să poată fi aplicată corect în orice alt caz de acum încolo. Faptul că avem tot mai mulți infectați, de la o zi la alta, și că mor oameni, nu este din cauza discutării legii în parlament, ci din cauză că toată clasa politică actuală nu a fost capabilă, de ani de zile și mai cu seamă de șase luni încoace, știind cu ce ne vom lupta, să croiască o lege bună cu care să guverneze. E ca și când colecționezi butelii și când îți ia foc casa îi acuzi pe pompieri că nu-ți sting mai repede focul.

Procesul de consultare publică organizat de Parlament (Camera Deputaților și Senat) ne-a arătat că unii politicieni știu să și asculte atunci când nu au habar cum să facă, dar a fost și o dezamăgire în privința altora. O dezamăgire au fost și unele mijloace de informare care au manipulat informațiile astfel încât să transmită mesaje panicarde și să decredibilizeze domeniul drepturilor omului.

Drepturile omului au fost găsite țap ispășitor (de aia se îmbolnăvesc oamenii și mor, că vor unii drepturi), tratate ironic deopotrivă de oamenii simpli de pe Internet sau de politicieni de la cele mai înalte tribune ale țării. Drepturile civile nu aveau nevoie și de acest șut în fund, erau suficient de persiflate și înainte.

Am putut constata cu tristețe că propunerile APADOR-CH, făcute în spiritul Constituției și al angajamentelor internaționale luate de România, s-au transformat într-o armă politică folosită deopotrivă de putere și de opoziție. Nu ăsta era rolul lor.

A-ți cere drepturile sau a cere să fie garantate într-o lege importantă a devenit, pentru unele autorități, în România acestei săptămâni, echivalent cu inconștiența sau cu subversiunea ori cu un act criminal, aducător de morți.

APADOR-CH nu a negat niciun moment existența virusului, chiar dacă la una dintre dezbaterile de la Parlament au fost și astfel de persoane, nu a cerut niciodată lăsarea bolnavilor liberi pe străzi. Toate propunerile transmise Parlamentului au vizat respectarea etapelor legale în procedurile de consultare, depistare a bolii, apoi de izolare, carantinare, internare, respectându-i bolnavului dreptul la informare și la opțiune.

Făcând un bilanț al acestui proces legislativ, se poate spune că unii au câștigat niște capital electoral, efemer, alții au ratat șansa de a demonstra că sunt lideri autentici, iar marele perdant a fost, ca de multe alte ori în istorie, conceptul de drepturi civile.

Pentru că noua formă a legii, adoptată de Senat, are câteva probleme de constituționalitate, ne facem totuși datoria măcar de a le semnala. Cine vrea să le audă, bine, cine nu, nu. Mai jos un rezumat și la final găsiți documentul integral:

Precizare. Art. 5 paragraful 1 litera e) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) prevede că o persoană poate fi privată de libertate şi în cazul în care este vorba despre “detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă”.

Din acest punct de vedere, măsura carantinării sau măsura izolării, când sunt dispuse nevoluntar (ca măsuri obligatorii, privative de libertate) sunt compatibile cu prevederile menţionate mai sus din CEDO.

Totuşi, potrivit Ghidului privind articolul 5 din Convenţie publicat pe site-ul CEDO, criteriile esențiale în lumina cărora trebuie evaluată „legalitatea” detenției unei persoane „susceptibile să transmită o boală infecțioasă” constau în a se cunoaște:

1.dacă transmiterea bolii este periculoasă pentru sănătatea sau siguranța publică; și

2.dacă detenția persoanei infectate constituie mijlocul de ultim resort pentru a preveni transmiterea bolii, alte măsuri, mai puțin severe, fiind deja luate în considerare și considerate insuficiente pentru a proteja interesul public.

În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste criterii, privarea de libertate își pierde justificarea (Hotărârea CEDO din cauza Enhorn împotriva Suediei, pct.44).

Probleme privind Legea pentru instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic

1

Guvernul nu a solicitat avizului CES înainte de a trimite legea în Parlament – este încălcat art. 1 al. 5 din Constituţie, ceea ce face ca legea adoptată fără solicitarea prealabilă a avizului CES să fie neconstituţională în ansamblul său.

2

Încălcarea principiului bicameralismului – Dacă forma legii adoptată de Senat diferă substanţial de forma adoptată de Camera Deputaţilor, aceasta înseamnă că fiecare cameră a adoptat legi diferite cu privire la aceeaşi chestiune, ceea ce este neconstituţional, deoarece înseamnă încălcarea principiului bicameralismului. O explicaţie ar fi improvizaţia şi grabă cu care s-a acţionat, mai ales la prima cameră, când accentul s-a pus pe viteză şi nu pe calitate şi coerență. Chiar şi aşa, forma adoptată de prima cameră a fost superioară proiectului iniţiat de guvern. Slabă calitate a proiectului elaborat de guvern este foarte greu de justificat, deoarece în cadrul guvernului funcţionează Ministerul Justiţiei, care are în compunere o direcţie specializată în elaborarea actelor normative, alcătuită din profesionişti adevăraţi.

3

Dreptul de a contesta în justiţie măsura privativă de libertate nu este efectiv, atâta vreme cât în lege nu sunt reglementate modalitățile și înlesnirile necesare pentru ca o persona aflată într-un spaţiu de carantinare sau izolare să poată sesiza instanţa. Simpla prevedere în lege că acţiunea se trimite la instantă în format şi prin mijloace electronice nu asigură garanţiile necesare. Nu orice persoană din ţară are smartphone cu acces nelimitat la internet şi, pe de altă parte, doar cu un smartphone nu se poate asigura participarea efectivă/eficientă la un proces.

4

Legea nu prevede ce măsuri pot fi dispuse pentru repararea prejudiciilor produse persoanelor în cazul în care carantina sau izolarea s-au dispus cu încălcarea legii. În lege trebuie să existe un articol care să prevadă că orice persoană, care a fost victima unei măsuri nelegale de carantină sau izolare are dreptul la reparaţii şi să prevadă procedura de constatare a nelegalităţii carantinei/izolării şi de acordare a remediilor (despăgubiri).

5

Reţinerea unei persoane în spital, pe timp de 48 de ore, în scopul efectuării de investigații și evaluări medicale (art. 8 al. 3 si 4 din lege) este o măsură sui generis, care iese din tiparul stabilit în sistemul legal naţional (art. 23 al. 3 din Constituţie), potrivit căruia reţinerea unei persoane nu poate dura mai mult de 24 de ore. Astfel, în materie penală, reţinerea autorului unei infracţiuni nu poate dura mai mult de 24 de ore, iar reţinerea în materie contravenţională (conducerea administrativă a persoanei la sediul poliţiei) avea durata maximă de 24 ore, iar în prezent se preconizează să ajungă la 12 ore (pe rolul Curţii Constituţionale se află o sesizare a Avocatului poporului cu privire la necesitatea stabilirii unei durate exacte şi rezonabile a măsurii conducerii administrative). De ce reţinerea unui infractor de către poliţist sau procuror, de exemplu un autor al infracţiunii de zădărnicire a combaterii bolilor, nu poate dura decât maximum 24 de ore, în timp ce reţinerea administrativ-medicală a unei persoane, dispusă de medic, poate dura dublu, adică 48 de ore?

6

Art. 10 din lege este redactat neclar, el putând fi interpretat în sensul că ministrul sănătăţii poate deroga de la lege, printr-un ordin prin care stabileşte „modalitatea de aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege”. Or, prezenta lege stabileşte măsuri privative de libertate (carantină/izolare obligatorii), precum şi procedura şi persoanele abilitate să dispună aceste măsuri care restrâng drepturi și libertăți. Redactarea ambiguă a art. 10 din lege permite interpretarea că prin ordinul ministrului sănătăţii s-ar putea aduce modificări acestei proceduri stabilite prin lege pentru luarea măsurilor medicale privative de libertate, ceea ce este inadmisibil, pentru că ordinul ministrului nu poate adăuga la lege şi nu poate modifica legea.

7

În niciunul dintre articolele legii nu este prevăzută durata maximă a măsurii carantinei sau izolării, ca măsuri privative de libertate în sensul art. 4 al. 2 din OPCAT. De asemenea, prevederile din art. 7 si 8 din lege, în sensul că măsura carantinei se dispune pe durata perioadei de incubație specifice bolii infectocontagioase suspicionate sau că izolarea durează până la vindecare, nu conferă suficientă previzibilitate și nici suficiente garanții împotriva arbitrariului. Spre exemplu, un test/o analiză care să confirme vindecarea unei persoane se poate face, în practică, cu oarecare întârziere față de momentul vindecării, de exemplu, din cauza unei aglomerării a activității personalului sau din cauza personalului insuficient. Aceste probleme de organizare a activitatii instituțiilor publice, chiar și cele din sfera medicală, nu trebuie să se răsfrângă însă asupra persoanelor, prin privarea lor de libertate pe o durată mai mare decât cea efectiv necesară. Potrivit CEDO, o măsură privativă de libertate (de exemplu carantina sau izolarea nevoluntară) nu prezintă garanţiile împotriva arbitrariului la care se referă CEDO, dacă în lege nu se prevede durata de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă.

Fiind vorba despre privare de libertate, durata trebuie stabilită în mod clar. În practică, măsura ar putea fi dispusă pe o durata de 14 zile, cu posibilitatea prelungirii de câte ori este necesar din punct de vedere medical, cu până la 14 zile de fiecare dată, până la expirarea duratei de incubatie a bolii suspicionate (în caz de carantină) sau, după caz, până la vindecare (în caz de izolare). Desigur, cu prevederea posibilității încetării măsurii chiar înainte de termen, dacă ea nu mai este necesară. De altfel, și în practică, chiar în aceste zile, conform relatărilor din presă, mai multe țări europene au impus turiștilor români care doresc să intre în țările respective o carantină pe durata a 14 zile. Deci, fixarea unui termen de 14 zile pentru carantină/izolare are acoperire în practica existentă deja în mai multe țări euroene. În caz de nevoie, acest termen poate fi prelungit atât cât este necesar, dar tot pe durată determinată (fiecare prelungire de maximum 14 zile).

Citește integral analiza APADOR-CH privind problemele de neconstituționalitate din noua lege a carantinei și izolării

Combaterea spălării banilor în România – începută târziu și făcută prost

16/07/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Din păcate acest articol este disponibil doar în English. For the sake of viewer convenience, the content is shown below in the alternative language. You may click the link to switch the active language.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a amendat azi România pentru implementarea târzie a Directivei europene privind combaterea spălării banilor; Dintr-o „simpatie” politică pentru societatea civilă, ONG-urile au fost introduse suplimentar în legea autohtonă, deși Directiva europeană nu se referă la ele;

Telenovela implementării în legislația română a Directivei europene privind prevenirea spălării banilor sau finanțării terorismului a înregistrat azi un episod dureros la Curtea de Justiție a Uniunii Europene – unde România a fost amendată cu 3 milioane de euro. Decizia dată de judecători a venit ca urmare a reclamației Comisiei Europene, din august 2018, pentru că țara noastră și Irlanda au întârziat să transpună Directiva 849/2015.

Directiva trebuia transpusă din iunie 2016, iar România a făcut-o abia în 2019 (prin Legea 129/2019) și atunci destul de prost, adăugând printre entitățile raportoare și unele la care Directiva nu se referă, cum ar fi ONG-urile care nu administreaza si nu distribuie fonduri (=bani). Pentru aceste ONG-uri, reprezentând de fapt marea majoritate a formelor de asociere, nu există o rațiune ce ține de scopul directivei, pentru introducerea obligației de a-si raporta beneficiarii..

Mai concret, s-a făcut o confuzie, poate neintenționată, între asociațiile și fundațiile asimilate fiduciilor – adică cele care distribuie fonduri, rulează sume de bani – și restul asociațiilor și fundațiilor cu scop nepatrimonial, organizații neguvernamentale care derulează activități sociale, culturale sau sportive și care sunt recunoscute mai degrabă pentru lipsa fondurilor necesare decât pentru rularea unor sume de bani.

Confruntate cu spectrul unei noi poveri birocratice – raportarea lunară sau trimestrială a „beneficiarilor” – unele organizații neguvernamentale, printre care și APADOR-CH, au transmis în mai multe rânduri Guvernului și Parlamentului că în legea de transpunere a directivei s-a strecurat o greșeală. S-a purtat astfel, din 2018 încoace, de când proiectul de lege a fost înaintat de Guvern către Parlament, un dialog al surzilor, soldat în cele din urmă cu promulgarea unei legi proaste care a supratranspus Directiva europeană, târziu și cu adăugiri românești.

După promulgarea Legii 129/2019 dialogul surzilor a continuat, de data asta între ONG-urile nedumerite, care cereau o definire exactă a noțiunii de beneficiar, și Ministerul Justiției și Oficiul Național pentru Prevenirea Spălării Banilor. Cele două instituții, probabil la fel de nedumerite de noua lege ca și sectorul neguvernamental, și-au pasat răspunderea una alteia preț de încă un an de zile, până de curând (iulie 2020) când au catadicsit să transmită că în cazul asociațiilor și fundațiilor raportările trebuie făcute pentru fiecare membru în parte, și pentru organismele de conducere.

Însă numele membrilor unei asociații și organele ei de conducere sunt deja raportate, și deci cunoscute de Ministerul Justiției, pentru că OG 26/2000, care reglementează funcționarea ONG-urilor, prevede că aceste date sunt raportate periodic în Registrul asociațiilor și fundațiilor, gestionat de amintitul minister. Prin noua lege care vizează combaterea spălării banilor practic se cere dublarea datelor din respectivul registru, cu prețul încărcării birocratice atât a organizațiilor neguvernamentale, cât și al unor funcționari ai statului care trebuie să primească aceste acte.

Nu se combate astfel spălarea banilor, ci se consumă efort, energie și bani, inutil, pentru a dubla numărul hârtiilor. Este încă o dovadă a modului prostesc în care s-a legiferat în această chestiune, de politicieni preocupați nu de îndeplinirea angajamentelor europene de către România, ci mai degrabă mânați de o dorință absurdă de a îngreuna și mai mult viața organizațiilor neguvernamentale.

După ce că a întârziat trei ani ca să transpună Directiva și deci să înceapă să combată spălarea banilor, România pretinde că acum vânează și banii care nu există.

Citiți comunicatul CJUE pe acest subiect

*sursa foto Curtea de Justiție a Uniunii Europene

La ce ne mai folosesc drepturile dacă facem Covid?

11/07/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

Legea carantinei și izolării pe înțelesul tuturor, chiar și al politicienilor; Ce înseamnă privare de libertate și ce drepturi ai fără să fii arestat sau condamnat;

„Țara arde și baba se piaptănă!” a comentat cineva la articolul de presă în care erau prezentate sugestiile APADOR-CH de îmbunătățire a proiectului de lege privind carantina și izolarea, adoptat pe nevăzute de Guvern și trimis în grabă la Parlament, ca să-l aprobe. La ce ne trebuie atâtea drepturi, dacă ne îmbolnăvim de Covid, și în general să ne mai scutească apadoru’ de filosofiile astea care ne lasă fără protecție împotriva virsului. „APADOR ține cu virusul, e împotriva românilor?”, se întreba alt comentator.

Nu e prima dată când ne lovim de astfel de reacții când cerem respectarea unor drepturi. Dar până acum ni se reproșa că luptăm numai pentru drepturile infractorilor, și nu avem grijă de restul oamenilor cinstiți. Uite că ni se reproșează acum și că ținem cu drepturile bolnavilor. Cine ar fi crezut?

Oamenii sunt în general tentați să vadă lucrurile dintr-un unghi personal, pierzând din vedere diversitatea cazurilor care pot pune probleme și pot duce la abuzuri, chiar și atunci când măsurile luate sunt bazate pe cele mai bune intenții. Tocmai de aceea este nevoie de un set de reguli/ legi clare, care să acopere pe cât posibil cât mai multe scenarii.

Toți suntem de acord că un bolnav contagios trebuie izolat pentru a nu răspândi boala, însă modul în care se pune în practică această izolare sau carantinare face diferența între un regim abuziv și unul democratic, bazat pe respectul față de drepturile tuturor, nu numai ale unora.

România, ca și alte țări, a fost prinsă nepregătită din punct de vedere legislativ în această pandemie. Cu „legi proaste, slab croite”, ca să-l cităm pe președinte. Dar nici modul în care Guvernul a legiferat în această perioadă nu a fost mai breaz, prin urmare a fost sancționat de Curtea Constituțională. Inclusiv presa internațională ne-a spus, prin unele articole surprinzător de superficiale, că de vină ar fi CCR pentru eliberarea din spitale a unor bolnavi, iar nu legislația „proastă, slab croită”, după posibilitățile guvernanților. Oare dacă altul ar fi fost Guvernul, și același lucru ar fi spus CCR, am mai fi fost la fel de supărați pe Curtea Constituțională?

Starea de urgență nu justifică legiferarea amatoristică, dimpotrivă. Indiferent cât de drastic și rapid vrem să impunem anumite măsuri de protecție a populației împotriva bolilor, nu avem voie să uităm sau să încălcăm Constituția și celelalte angajamente internaționale pe care ni l-am luat, ca țară. Respectiv garantarea drepturilor și libertăților cetățenești indiferent de situația în care ajung acei cetățeni. Iar CCR asta a spus în fiecare dintre deciziile date în ultimele luni: că orice măsură ar lua guvernul, ea trebuie să fie clară și să nu încalce Constituția.

Faptul că vrem garanții ferme în lege, privind respectarea drepturilor omului în cazul privării de libertate, nu înseamnă nici că negăm existența virusului, nici că ținem cu el și nu cu românii. Înseamnă că vrem ca acei români care vor ajunge la un moment dat suspecți de Covid sau de orice altă boală contagioasă (legea discutată acum e generală, nu vizează doar Covid 19) să fie siguri că nu vor suferi și abuzuri din partea statului.

Că vor fi tratați cum spune legea, clar, previzibil,
Că nu vor fi luați de pe stradă pentru un strănut, ci vor fi carantinați, izolați sau spitalizați pe baza unor dovezi clare, științifice de boală;
Că vor fi izolați sau spitalizați fix atâta timp cât va fi necesar, nu pe perioadă nedeterminată;
Că nu vor atârna la mâna și semnătura unui funcționar vremelnic și vor putea chiar să conteste decizia de internare la un judecător;
Că în cazul în care au copii, aceștia nu vor rămâne ai nimănui când părinții sunt duși la spital.

Garanțiile privind drepturile pacientului sau suspectului de o boală contagioasă trebuie tratate la fel de serios ca și cele oferite de lege unei persoane arestate sau condamnate, pentru că și carantina și izolarea sunt tot privări de libertate, chiar dacă aparent bolnavii nu stau în spatele unor gratii.

Definiția privării de libertate este foarte clară: „înseamnă orice formă de detenție sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reținere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorități judiciare, administrative sau de altă natură.” Așadar, inclusiv spitalizarea forțară, carantina și izolarea intră în definiția privării de libertate dată de OPCAT (Protocolul opţional pentru prevenirea şi combaterea torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, ratificat de România prin Legea 109/2009).

Dacă suntem cu toții de acord că izolarea forțată a bolnavilor sau suspecților este o formă de privare de libertate, trebuie să fim și cu faptul că acești oameni nu-și pierd drepturile, odată ce se îmbolnăvesc. Adică chiar și atunci când li se îngrădește libertatea, acest lucru trebuie făcut cu respectarea tuturor garanțiilor legale acordate în astfel de cazuri.

Bolnavului trebuie să i se spună cine este instituția care decide izolarea/carantinarea sa, pentru ce perioadă, pe ce dovezi științifice se bazează acea măsură, să aibă dreptul să conteste măsura la un judecător, să fie audiat de judecător și în general toate aceste decizii cu privire la persoana bolnavă sau suspectă să fie clar definite în lege, și nu lăsate la latitudinea unui ministru sau a unui comitet cu o componență necunoscută.

Acestea sunt de altfel propunerile de îmbunătățire a legii discutată în Parlament, făcute de APADOR-CH la dezbaterea de miercuri de la Comisia Juridică a Camerei Deputaților și transmise ulterior și Senatului. Ele nu reprezintă nici negarea existenței virusului, nici existența vreunei conspirații mondiale la adresa poporului român, ci sunt elemente de bază ce nu trebuie să lipsească dintr-o lege democratică ce afectează grav drepturile omului.

E adevărat că cel mai greu e să te pui în papucii altuia când judeci o situație. De aceea de regulă ne e greu să ne imaginăm cum ar fi dacă am ajunge în arest, pentru că, nu-i așa, noi niciodată nu vom face ceva ilegal… Dar să ne imaginăm totuși că ne-am putea îmbolnăvi (de Covid sau altceva) parcă n-ar fi așa de greu. Oare nu ne-ar plăcea să știm că tot ce ar urma să ni se întâmple e prevăzut clar într-o lege, de când vom fi închiși într-un spital sau în propria locuință, până când vom fi vindecați și eliberați?

De fapt, tot ce trebuie să facem este cât se poate de simplu: să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să stăm la distanță și să ne încurajăm politicienii să facă legi clare.