Ce înseamnă starea de urgență și ce drepturi mai avem în ea

14/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Resurse Utile /de Rasista

Cum ne garantează UE și CEDO că NU vom ajunge într-un regim totalitar cu ocazia pandemiei

Președintele României a declarat azi că va institui starea de urgență de săptămâna viitoare, reușind să panicheze oamenii parcă mai mult decât a făcut-o pandemia de coronavirus până acum.

Starea de urgență, conform Constituției, este o prerogativă a președintelui, prin care se iau niște măsuri economice și de ordine publică, temporar, pe întreg teritoriul țării sau doar local.

Mai concret, vom afla care sunt aceste măsuri, din conținutul decretului anunțat azi de președinte, după publicarea lui în Monitorul Oficial, deci cel mai probabil luni, 16 martie.

Acest decret ar trebui să conțină următoarele informații:

a) motivele care au impus instituirea stării;

b) zona în care se instituie;

c) perioada pentru care se instituie;

c¹) măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate;

d) drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu se restrânge (în limitele prevederilor constituţionale)

e) autorităţile militare şi civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului şi competenţele acestora;

f) alte prevederi, dacă se consideră necesare.

(conform art. 14 din OUG 1/1999 privind starea de urgență)

Ordonanța 1 din 1999 (dată în vremuri tulburi, când România era preocupată cu mineriadele) mai prevede și ce nu se poate întâmpla pe durata stării de urgență.

Pe durata stării de asediu şi a stării de urgenţă sunt interzise:

a) limitarea dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război;

b) tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante;

c) condamnarea pentru infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional;

d) restrângerea accesului liber la justiţie.”

(conform art. 3² din OUG 1/1999 privind starea de urgență)

În plus față de prevederile acestei ordonanțe, cei îngrijorați că starea de urgență ne va arunca într-o dictatură politico-militară ar trebui să nu uite că încă suntem membri UE și semnatari ai Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) și orice măsură de limitare temporară a drepturilor într-o stare de urgență trebuie să respecte standardele UE și CEDO în materie.

ARTICOLUL 15 Derogare în caz de stare de urgenţă

1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.

2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.

3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

Vezi articolul 15 din CEDO

Show less

Vom reveni luni cu un alt articol, după ce vedem exact prevederile decretului de instituire a stării de urgență. Până atunci, însă, vă recomandăm să citiți direct de la sursă măsurile luate de Guvern și să nu vă lăsați pradă dezinformării.

Cum găsim informațiile oficiale pe site-ul Guvernului

Vestea bună este că pe site-ul Guvernului există o secțiune specială unde sunt postate aceste decizii. Vestea proastă e că sunt așa de bine ascunse încât nu le găsește nimeni. Am aflat și noi de existența acestei secțiuni pe site-ul guvernului, după ce am trimis o solicitare conform Legii 544/2001, întrebând unde pot fi consultate dispozițiile oficiale privitoare la prevenirea răspândirii epidemiei de coronavirus.

Este regretabil că autoritățile nu au postat aceste acte oficiale, care ne privesc pe toți, cât mai la vedere. În acest moment pe prima pagină de pe site-ul Guvernului tronează mai multe fotografii cu premierul Orban dând mâna cu diverse personae și link-uri către programul de guvernare sau programul premierului. Nimic despre coronavirus. De asemenea, secțiunea amintită, cu măsurie de pandemie, nu se poate găsi nici în meniul site-ului, de parcă respectivele acte ar fi doar de uz intern.

În același răspuns primit la cererea de informații am mai aflat și că pe site-ul MAI există câteva sfaturi de apărare de coronavirus, la secțiunea utile, unde se mai găsesc anunțuri de adopții animale de serviciu sau alte sfaturi pentru angajații MAI.

Cine sunt cei care iau deciziile și ce puteri au

Și dacă tot am aflat locul secret în care se află deciziile „Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României„, să mai spunem și că acesta este un grup de experți din diferite domenii și este constituit conform art. 8 indice 2 din OUG 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Raed Arafat este președintele grupului de suport.

Acest Grup emite hotărâri, prin care propune măsurile considerate necesare pentru prevenirea și combarea epidemiei. Hotărârile grupului de suport sunt aprobate prin alte hotărâri, ale Comitetului naţional pentru situaţii speciale de urgenţă (conform art. 8 indice 1, art. 20 din OUG 21/2004 si art. 4 din HG nr. 94/2014).

Ar fi fost mai clar dacă denumirea actelor emise de grup era alta decât hotărâri (de exemplu decizii), ca să nu se confunde cu denumirea actelor emise de comitetul național (acte denumite tot hotărâri), dar nu le putem avea pe toate.

Comitetul naţional pentru situaţii speciale de urgenţă apare ca un fel de legiuitor pentru perioada situațiilor de urgență și s-a pus întrebarea dacă poate acționa astfel, restrângând drepturi și libertăți. Răspunsul este că da. Potrivit legii (art. 20 lit. c si e din OUG 21/2004) acest comitet poate declara, cu acordul primului-ministru, starea de alertă la nivel naţional sau la nivelul mai multor judeţe.

De asemenea, comitetul este cel care propune Guvernului, prin Ministrul Administraţiei şi Internelor, instituirea de către Preşedintele României a „stării de urgenţă” în zonele afectate, în baza solicitărilor primite de la comitetele judeţene sau al municipiului Bucureşti, şi urmăreşte îndeplinirea măsurilor stabilite în acest sens.

Comitetul naţional pentru situaţii speciale de urgenţă este condus de ministrul de interne.

Ne recitim aici luni, în starea de urgență. Spălați-vă pe mâini!

Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia

12/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Regulile esenţiale din legislaţia electorală nu pot fi schimbate cu mai puţin de 1 an înaintea alegerilor

În plină pandemie de coronavirus, la 12 martie 2020, Curtea Constituţională şi-a văzut de treabă şi a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate. Aceasta face parte din cele 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate în noaptea de 4 februarie 2020, de către un guvern care era sigur că a doua zi va fi demis de parlament (ceea ce s-a și întâmplat).

La 17 februarie APADOR-CH a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituţională 8 din cele 25 de ordonanţe de urgenţă adoptate la 4 februarie 2020, printre ele aflându-se şi OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

Sesizat și de alte entități, pe aceeași temă, în februarie Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituţională OUG nr. 26/2020, iar la data de 12 martie 2020 CCR a declarat ordonanța neconstituționată în ansamblul său.

Printre motivele de neconstituționalitate, CCR a stabilit că, prin derularea alegerilor locale și parlamentare în același timp, sunt încălcate:

drepturile alegătorului – care este pus în situația de a parcurge niște proceduri greoaie ce-i vor afecta dreptul la vot,
precum și dreptul de a fi ales al persoanei care ar dori să candideze atât la funcții locale cât și naționale.
CCR a sancționat și intenția Guvernului de a redefini circumscripțiile electorale prin permiterea votului în orice secție, indiferent de localitata de reședință sau domiciliu.
De asemenea, CCR a mai constatat că Guvernul nu a respectat obligația de a se abține de la modificarea cadrului normativ în materie electorală, cu mai puțin de un an înainte de alegeri, şi nici recomandările Codului bunelor practici în materia electorală elaborat de Comisia de la Veneţia.

Reamintim și motivele invocate de APADOR-CH cu privire la neconstituţionalitatea OUG nr. 26/2002, expuse în sesizarea adresată Avocatului Poporului la 17 februarie 2020:

…adoptarea intempestivă a OUG 26/2020, privind alegerile, a generat numeroase dispute şi suspiciuni în sensul că Guvernul îşi foloseşte dreptul de a emite ordonanţe de urgenţă pentru a crea avantaje electorale unor formaţiuni politice, inclusiv prin redefinirea indirectă a noţiunii de circumscripţie electorală. Astfel de modificări de substanţă ale legislaţiei electorale trebuie făcute doar prin lege şi să fie precedate de dezbateri publice cu o anvergură pe măsura importanţei problemei ce face obiectul legiferării.

În preambulul ordonanței sunt prezentate elemente de oportunitate, dar nu şi elemente de fapt şi de drept care să contureze o situaţie extraordinară ce impune recurgerea la aceastã cale de reglementare. În acest context, menţiunea făcută în preambulul OUG 26/2020 în sensul că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură” este în egală măsură şi netemeinică şi comică, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

În plus, în cazul legislaţiei electorale ar trebui avute în vedere şi recomandările Comisiei de la Veneţia în sensul că nu ar trebui făcute modificări cu mai puţin de 1 an înainte de data la care se vor desfăşura alegerile. Recomandările Comisiei de la Veneţia privind termenul de 1 an înainte de alegeri nu fac distincţie după cum modificările legislaţiei electorale sunt „bune” sau „rele”, adică după cum scopul lor declarat este sau nu de a aduce mai multă democraţie, mai multă participare, înlesniri la vot etc. Ideea acestor recomandări este stabilitatea legislaţiei electorale, stabilitate care este afectată atunci când se aduc „îmbunatăţiri” cu mai puţin de 1 an înainte de alegeri.

În acest sens, la pct. 65 din raportul explicativ care însoţeşte Codul bunelor practici în materie electorală elaborat de Comisia de la Veneția, se precizează că:

„65. Ceea ce trebuie evitat, este nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite – ci modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele iminente ale partidului politic.”

Deci, nu pot fi invocate „bunele intenţii” (creșterea participării la vot şcl.) ca pretext pentru încălcarea termenului de 1 an. Important este, conform Comisiei de la Veneţia, ale cărei recomandări se regăsesc și în decizia de azi a Curţii Constituţionale, ca regulile esenţiale ale alegerilor să nu se modifice cu mai puțin de 1 an înaintea alegerilor, nici chiar dacă se invocă nevoia de „bine”, de îmbunătăţire a regulilor esenţiale. Asta înseamnă si respectarea principiului securităţii juridice, despre care aminteşte Curtea Constituţională.

Este bine de reţinut.

Suspendarea zborurilor pe relația cu Italia – 14 zile sau poate dura mai mult?

09/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Covid 19, Slider /de Rasista

Ce spune Regulamentul european privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene, în cazul în care criza coronavirusului durează mai mult de 14 zile

Potrivit unei decizii oarecum fantomă a Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență (nu am găsit-o publicată în mod oficial, pe site-ul Guvernului sau al Ministerului de Interne), decizie care a fost însă redată de presă, s-a luat măsura suspendării zborurilor efectuate de operatorii economici aerieni spre Italia şi din Italia către România, pentru toate aeroporturile din ţară, începând cu data de 9 martie 2020, ora 12:00, ora României, până în data de 23 martie 2020, ora 12:00, ora României. Astfel, sunt sistate pentru 14 zile cursele aeriene către și dinspre Italia.

Într-o conferință de presă din seara de 8 martie, ministrul transporturilor, membru al Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență a precizat că măsura suspendării zborurilor către și dinspre Italia a fost dispusă pe o durată de doar 14 zile pentru că Regulamentul european privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene nu permite suspendarea pe o perioadă mai mare.

Desigur, întrebarea care se pune este ce se poate face dacă situaţia de criză generată de coronavirus va dura, cum este şi previzibil, mai mult de 14 zile. Zborurile vor fi reluate în mod obligatoriu, pentru că a expirat termenul de 14 zile pentru suspendarea zborurilor? Răspunsul este NU.

Termenul de 14 zile este prevăzut de Regulamentul european privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene (Regulamentul (CE) Nr. 1008/2008 din 24 septembrie 2008 al Parlamentului European şi al Consiliului European privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate)

Dar, art. 21 din acest Regulament european prevede că la expirarea celor 14 zile, dacă situaţia care a determinat suspendarea zborurilor persistă, măsura suspendării va putea fi prelungită cu încă 14 zile. Iar prelungirile pot dura până la dispariţia situaţiei care a determinat suspendarea, dar fiecare perioadă de prelungire nu va putea depăşi 14 zile.

Prelungirile se fac numai cu acordul Comisiei Europene, iar Comisia poate stopa oricând măsura suspendării zborurilor, dacă apreciază că măsura nu se mai justifică.

Este bine de ştiut. Şi era şi mai bine dacă în conferinţa de presă de aseară sau măcar astăzi, ministrul transporturilor ar fi făcut şi aceste precizări.

Redăm integral conținutul art. 21 din Regulamentul (CE) Nr. 1008/2008:

“Articolul 21

Măsuri de urgență

(1) Un stat membru poate refuza, limita sau impune condiții privind exercitarea drepturilor de trafic pentru a face față problemelor neprevăzute de scurtă durată generate de împrejurări imprevizibile și inevitabile. Aceste măsuri respectă principiile proporționalității și transparenței și se bazează pe criterii obiective și nediscriminatorii.

Comisia și celelalte state membre sunt informate fără întârziere cu privire la astfel de măsuri furnizându-se o justificare adecvată. În cazul în care problemele care fac necesare astfel de măsuri continuă să existe mai mult de 14 zile, statul membru informează Comisia și celelalte state membre în consecință și poate, cu acordul Comisiei, să prelungească măsurile respective pe perioade suplimentare de cel mult 14 zile.

(2) La cererea statului membru (statelor membre) implicat(e) sau din proprie inițiativă, Comisia poate suspenda aplicarea acestor măsuri în cazul în care acestea nu îndeplinesc cerințele alineatului (1) sau sunt în orice fel contrare dreptului comunitar.

Cum au reuşit deputații să legifereze privarea de libertate pe durată nedeterminată

09/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Dacă te nimerești la un protest și nu ai actele la tine, poliția te poate conduce la secție ca să te legitimeze. Conform noii legi a poliției, șederea ta la secție poate dura cât vrea polițistul. Cine e de vină și ce se poate face ca să reparăm legea?

Conducerea unei persoane la sediul poliţiei este o măsură administrativă care poate fi dispusă de poliţist împotriva unei persoane, în anumite cazuri (conduită violentă/agresivă, pregătirea sau comiterea unei fapte ilegale, probleme privind stabilirea identităţii etc.).

Această măsură este prevăzută în art. 31 al. 1 lit. b şi art. 36-40 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

În esenţă, conducerea la sediul poliţiei este o privare de libertate similară, prin îngrădirea libertăţii de mişcare, cu reţinerea sau arestarea preventivă, care se dispun în dosarele penale.

Nu spunem noi asta, ci art. 4 al. 2 din Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (OPCAT), protocol ratificat de România prin Legea nr. 109/2009, care defineşte privarea de liberate ca fiind orice formă de detenţie sau închisoare ori plasarea unei persoane într-un loc public sau privat de reţinere pe care nu îl poate părăsi după voia sa, prin ordinul oricărei autorităţi judiciare, administrative sau de altă natură.

La 26 ianuarie 2020, au intrat în vigoare cele mai recente modificări ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Noile modificări conţin şi o reglementare detaliată a regimului juridic al măsurii conducerii administrative la sediul poliţiei: procedura conducerii, drepturile persoanei conduse, căile de atac împotriva măsurii etc. Din păcate, în legea astfel modificată nu se mai prevede și durata maximă a măsurii conducerii administrative, care în vechea variantă a legii, era de 24 de ore.

Este adevărat că în art. 36 al. 4 al. 5 din actuala formă a Legii 218/2002 se prevede că poliţistul are obligaţia ca, de îndată, să facă verificările necesare și să ia măsurile legale, după care să permită persoanei să părăsească sediul poliţiei. Dar, în lipsa unei limitări de timp prevăzute în lege pentru finalizarea activităţilor sau măsurilor de la sediul poliţiei ori pentru durata măsurii administrative, conducerea administrativă nu mai are o durată de timp determinată. Din acest motiv, este posibil ca, în practică, această omisiune să lase loc arbitrariului, în sensul unei privări de liberate pe durată de timp nedeterminată, care ar putea depăși, de exemplu, chiar și 24 de ore. Un polițist are de efectuat numeroase activități și este posibil ca, în practică, alte activități să aibă prioritate față de cea legată strict de conducerea administrativă.

Ce spune Ministerul Afacerilor Interne?

În 2019, în timpul modificării legii, APADOR-CH a făcut unele recomandări cu privire la reglementarea conducerii administrative, în sensul introducerii unor garanții de respectare a drepturilor omului (dreptul de a fi consultat de un medic sau de a da un telefon), iar poliţia a dovedit deschidere şi a acceptat multe dintre aceste modificări. Așa încât, la promulgarea legii a apărut oarecum surprinzătoare „dispariţia” din lege tocmai a termenului maxim pentru care poate fi dispusă măsura, termen care nu fusese pus deloc în discuție în momentul dezbaterilor organizate de MAI.

Am întrebat poliţia, printr-o sesizare adresată MAI, cum de termenele maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore), care existau în proiectul de lege, au dispărut din varianta finală a legii?

Răspunsul a fost prompt şi clar: proiectul de lege a plecat de la poliţie (MAI) cu termene maxime pentru conducerea administrativă (8/12 ore) şi a fost adoptat de Senat tot cu aceste termene maxime. Dar, la Camera Deputaţilor au fost eliminate termenele maxime, în urma admiterii unui amendament în acest sens.

Citește sesizarea către MAI Citește răspunsul MAI

Ce s-a întâmplat la Camera Deputaților?

Verificând traseul legislativ al PL-x nr. 254/2019 pe site-ul Camerei Deputaţilor, am aflat că în Raportul comun suplimentar din 2.07.2019 al comisiei juridice şi al comisiei pentru apărare se menţionează că au fost aprobate mai multe amendamente ale domnului Marton Arpad, deputat UDMR, care se refereau exact la eliminarea termenelor maxime de 8 sau, după caz, 12 ore prevăzute de lege pentru măsura conducerii administrative.

Așa se face că a rămas în lege o măsură privativă de libertate (conducerea administrativă la poliţie) fără să fie prevăzută și o durată maximă pentru asta.

Este posibil ca eliminarea termenelor maxime pentru conducerea administrativă să se bazeze pe bune intenţii. Poate că termenele de 8 sau 12 ore au părut prea lungi, şi atunci s-a apreciat că este mai bine să fie eliminate şi să rămână doar prevederea că poliţistul trebuie să ia măsurile de îndată, după care să-i permită persoanei să plece.

Numai că, experienţa de dată relativ recentă, ne învaţă că sintagma „de îndată” poate însemna uneori, în practică/realitate, chiar şi mai mult de 30 de zile. Atunci, de ce nu ar putea însemna, pentru unii poliţişti, în anumite situaţii, în care trebuie desfăşurate foarte multe alte activităţi specifice, 4 sau 5 zile, de exemplu?

Cum judecă CEDO?

Tocmai de aceea, pentru evitarea arbitrariului ce intervine în astfel de situații, CEDO a subliniat că în cazul oricărei măsuri privative de libertate este necesar ca în lege să se prevadă durata maximă de timp pentru care această privare de libertate poate fi dispusă (spre exemplu, hotărârea CEDO în cazul J.N. împotriva Regatului Unit, pct.77).

În cazul nostru, arbitrariul poate fi evitat printr-o dublă condiţionare a duratei măsurii conducerii administrative, la fel cum există şi în cazul măsurilor preventive de drept penal (reţinere, arestare preventivă): ea poate să dureze numai atât cât este necesar pentru luarea măsurilor, dar fără a depăşi o anumită durată maximă.

Dacă 8 sau 12 ore sunt prea mult ca durată maximă, sigur că termenul poate fi scurtat, la 2 ore, la 4 ore sau la 6 ore. Dar, indiferent de durata termenului maxim 2, 4, 6, 8, 10, 12, este necesar ca în lege să se prevadă expres o durată maximă a măsurii conducerii administrative.

Ce e de făcut?

Soluţia pare simplă, dacă există şi voinţă politică: o modificare a legii în sensul introducerii la art. 36 al. 4 şi 5 din Legea 218/2002 a duratei maxime a conducerii administrative şi a obligaţiei de a permite plecarea persoanei din secţie la expirarea acelui termen. Dacă există cel puţin un parlamentar care doreşte acest lucru, el poate depune în parlament un proiect de lege în acest sens. Dacă sunt mai mulţi, cu atât mai bine.

În legătură cu acesta problemă, ne-am adresat cu o sesizare şi Avocatului Poporului, întrucât nu pare a fi constituţional un text de lege care nu prevede o durată maximă a unei măsuri privative de libertate.

Rămâne de văzut ce succes vom avea la Avocatul Poporului, mai ales că nu e vorba de un caz de mare expune mediatică, de genul „VIP-uri în cătuşe”, cum nici „Taxa Oxigen” nu a fost.

Citește sesizarea către Avocatul Poporului Citește răspunsul Avocatului Poporului

La cererea APADOR-CH, Avocatul Poporului atacă Legea poliției la CCR

Vaccinarea obligatorie nu încalcă drepturile omului

03/03/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Responsabilizarea părinților nu afectează, ci protejează dreptul la viață al copiilor

APADOR-CH susține vaccinarea obligatorie, în cazul bolilor grave transmisibile, reiterând opinia exprimată în 2017, când a fost depusă la Senat actuala lege care se discută acum în Camera Deputaților. În pofida reținerilor pe care Comisia de Sănătate le-a demonstrat ieri, modificând proiectul de lege, asociația consideră că obligativitatea vaccinării, pentru prevenirea răspândirii bolilor grave transmisibile, nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, și îndeamnă deputații să voteze responsabil, așa cum ar trebui să-și vaccineze și copiii.

Iată de ce:

1 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (pe scurt, dreptul la viaţa privată), prevăzut în art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii/limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în art. 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat nu numai la şcoală, grădiniţă etc, ci şi în parc, la cinema, în mijloace de transport sau în alte locuri publice din afara instituţiilor de învăţământ.

În acest sens, art. 8 par. 2 din CEDO prevede că dreptul la viaţa privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzuta de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, individuale sau publice, precum şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

2De asemenea, contestatarii vaccinării obligatorii invocă libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Este adevărat, art. 9 par. 1 din CEDO prevede libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Dar, la fel ca şi în cazul dreptului la viaţa privată prevăzut în art. 8 din CEDO, nici libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, prevăzută în art. 9 din CEDO, nu are caracter absolut şi permite, în anumite condiţii, excepţii/limitări.

Astfel, art. 9 par. 2 din CEDO prevede că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie poate suporta anumite limitări/îngrădiri, dacă acestea sunt prevăzute de lege şi dacă sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, între altele, pentru protecţia sănătăţii, individuale sau publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În speţă, limitarea acestei libertăţi apare ca fiind necesară pentru protejarea sănătăţii şi chiar a vieţii atât a copilului nevaccinat, cât şi a celorlalţi copii, din colectivitate.

3Totodată, articolul 17 din CEDO, care interzice abuzul de drept, prevede că niciun drept/libertate dintre cele prevăzute în cuprinsul CEDO (deci, nici dreptul la viaţa privată sau libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie) nu poate fi exercitat abuziv, adică nu poate fi folosit de nimeni (stat, grup sau individ) pentru îndeplinirea de acte care urmăresc distrugerea celorlalte drepturi sau libertăţi fundamentale ori pentru îngrădirea acestora într-o măsură mai mare decât o face CEDO.

În consecinţă, dacă dreptul la viaţa privată/libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este exercitat printr-un refuz arbitrar al vaccinării, el poate fi considerat ca fiind exercitat abuziv, în raport de art. 17 din CEDO, deoarece o astfel de exercitare poate distruge/pune în pericol grav dreptul la viaţă (al copilului nevaccinat şi al copiilor din colectivitate, de exemplu), garantat în art. 2 din CEDO, prin crearea condiţiilor de instalare şi proliferare a unor boli mortale, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării.

Obligațiile statului trebuie definite mai clar

Desigur, obligaţia de a se supune vaccinării pentru prevenirea bolilor transmisibile nu înseamnă şi obligaţia de a suporta/accepta greşelile medicale legate de administrarea vaccinului. Sau de a fi cobaiul unor experimente medicale. Din acest motiv, trebuie prevăzută în mod clar obligaţia statului de a asigura vaccinurile la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare. De asemenea, tot statul este cel care trebuie să ia măsurile necesare şi să răspundă şi pentru administrarea corectă a vaccinurilor, în principal prin stabilirea unor proceduri care să excludă sau să reducă la minimul posibil efectele negative care ar putea apărea în cazul unor persoane.

În acest sens, proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, în varianta adoptată de Senat, prevede în art. 9 că statul asigură vaccinuri eficace şi sigure, autorizate în mod corespunzător. Dar, art. 9 nu prevede şi obligaţia statului de a asigura aceste vaccinuri la timp (pentru efectuarea lor conform calendarului stabilit) şi în cantităţi suficiente pentru toate persoanele vizate de măsura vaccinării. Este necesară completarea art. 9 în sensul celor menţionate mai sus.

De asemenea, proiectul de lege adoptat de Senat prevede în art. 22 condiţiile în care persoana este scutită de vaccinare (vaccinările obligatorii sunt indicate în art. 13), deci când se poate refuza justificat vaccinarea, şi anume atunci când Comisia judeţeană de vaccinare de la domiciliul persoanei certifică faptul că acesta are o contraindicaţie definitivă la un anumit vaccin sau la toate vaccinurile.

Cu alte cuvinte, proiectul de lege nu prevede o vaccinare „automată” a tuturor persoanelor vizate, fără să se ţină cont de cazurile care prezintă riscul punerii în primejdie a sănătăţii, ci dimpotrivă, îi exceptează de la această obligaţie pe cei pentru care, din motive medicale certificate de către o comisie de specialitate, sunt contraindicate definitiv un anumit vaccin sau toate vaccinurile.

În concluzie, APADOR-CH consideră că adoptarea fără întârziere a unei legi care să prevadă vaccinarea obligatorie, în vederea prevenirii şi limitării bolilor transmisibile cu mare risc pentru colectivitate, poate contribui la îmbunătăţirea stării de sănătate publică. În același timp, adoptarea unei legi ambigue, laxe și aproximative, care să nu asigure luarea și respectarea strictă a măsurilor de profilaxie necesare în cazul bolilor grave transmisibile în colectivitate, nu va face decât să creeze confuzie în domeniul important al sănătății publice.

„Taxa Oxigen” nu are avizul poliţiei rutiere. Era necesar?

20/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Peste câteva zile, la 1 martie 2020, îşi va produce efectele Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539 din 24 octombrie 2019, prin care a fost introdusă “Taxa Oxigen”. Probabil, de la 1 martie 2020 vor urma zile de neuitat în capitală, pline de încărcătură pozitivă şi bună dispoziţie generală, pentru că o problemă serioasă a fost rezolvată cu multă simplitate, deosebită înţelepciune şi extraordinară pricepere. În fine…

Pe lângă problemele de legalitate ale acestei hotărâri pe care le-am prezentat anterior, se ridică şi o altă problemă din aceeaşi categorie, şi anume nesolicitarea avizului poliţei rutiere cu privire la proiectul acestei hotărâri.

Astfel, potrivit art. 5 al. 7 şi art. 128 al. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 privind Codul rutier, orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice, precum și organizarea circulaţiei pentru localităţile urbane se dispun de către administratorul drumului/autorităţile administraţiei publice locale numai cu avizul poliţiei rutiere.

Din textele legale citate mai sus, rezultă că solicitarea avizului poliţiei rutiere cu privire la proiectul Hotărârii nr. 539/2019 este obligatorie, întrucât prin această hotărâre se organizează şi se restricţionează circulaţia autovehiculelor pe raza municipiului Bucureşti.

Ce se întâmplă dacă proiectul unei hotărâri de consiliu local/general nu a fost avizat de către entitățile prevăzute de lege (de exemplu, de poliţia rutieră)? Potrivit art. 3 al. 2, art. 9 al. 1 şi art. 81 al 2 din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă, hotărârea poate fi considerată ca adoptată ilegal şi, ca urmare, poate fi desfiinţată de către instanţa de judecată.

Pentru a verifica dacă poliţia rutieră a avizat sau nu proiectul Hotărârii nr. 539/2019, am solicitat informaţii atât de la Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR), cât şi de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti (DGPMP).

Atât IGPR, cât şi DGPMB au răspuns că nu li s-a solicitat şi nici nu au emis aviz pentru proiectul Hotărârii nr. 539/2019, privind “Taxa Oxigen”.

Vezi răspunsul poliției la întrebarea APADOR-CH

În plus, DGPMB a precizat că „Măsurile prevăzute de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019 nu presupun instalarea de indicatoare rutiere de restricţie conform Normativului SR 1848/1 – 2011 „Semnalizarea rutieră. Indicatoare şi mijloace de semnalizare rutieră. Clasificare, simboluri şi amplasare”, motiv pentru care considerăm că acestea nu constituie măsuri de restricţie în sensul prevăzut de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.”

Primăria a amplasat, fără avizul poliției, indicatoare pentru delimitara zonei ZACA

Sunt discutabile argumentele prezentate de către DGPMB, întrucât art. 5 al. 7 şi art. 128 al. 1 lit. c Codul rutier prevăd că avizul poliţei rutiere este obligatoriu ori de câte ori se dispune orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice sau de organizare a circulaţiei pentru localităţile urbane, fără ca legea (Codul rutier) să limiteze obligaţia de a solicita avizul poliţiei rutiere numai în cazurile care presupun instalarea de indicatoare rutiere de restricţie.

Astfel, art. 5 al. 7 din OUG 195/2002 (Codul rutier) prevede:

(7) Orice măsură de restricţie a circulaţiei pe drumurile publice se dispune de către administratorul drumului numai cu avizul poliţiei rutiere.”

De asemenea, art. 128 al. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002 (Codul rutier) prevede:

Art. 128. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii:

…

c) întocmesc şi actualizează planurile de organizare a circulaţiei pentru localităţile urbane şi iau măsuri pentru realizarea lucrărilor ce se impun în vederea asigurării fluenţei şi siguranţei traficului, precum şi a reducerii nivelurilor de emisii poluante, cu avizul poliţiei rutiere;”

Pe de altă parte, zona ZACA prevăzută în Hotărârea nr. 539/2019, este deja delimitată prin instalarea pe drumurile publice de panouri care se referă la circulaţia rutieră şi care indică restricții de circulaţie pentru anumite categorii de autovehicule, care au interdicţia de a circula în acea zonă dacă nu au plătit vinieta.

Dar, răspunsul final la întrebarea dacă Hotărârea nr. 539/2019 trebuia sau nu avizată de poliţia rutieră, şi dacă lipsa avizării proiectului acestei hotărâri are sau nu ca efect nulitatea respectivei hotărâri, nu va fi dat însă de DGPMB sau de altcineva, ci doar de instanţa de judecată, dacă şi după ce va fi sesizată cu această problemă de către o persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 539/2019.

Ce demersuri a mai făcut APADOR-CH pe acest subiect:

CCR ne-a dat dreptate – cartelele prepay se vor cumpăra la liber, ca și până acum

18/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH salută decizia CCR prin care este respinsă încă o tentativă de restrângere a dreptului la viață privată printr-o ordonanță de urgență care voia să schime statutul cartelelor telefonice preplătite. Curtea Constituțională a stabilit azi că Ordonanța de Urgență 62/2019 este neconstituțională integral. Actul fusese emis de Guvernul Dăncilă în vara anului 2019, după Cazul Caracal, și instituia, printre altele, regula că oricine ar fi cumpărat o cartelă preplătită de telefon ar fi trebuit să-și ofere datele din buletin.

APADOR-CH și ApTI au sesizat Avocatul Poporului asupra aspectelor neconstituționale din ordonanța amintită și au depus și la CCR un amicus curiae în sprijinul acțiunii Avocatului Poporului. Motivele invocate au vizat faptul că:

modificarea legislativă s-a făcut printr-o ordonanță de urgență, deși exista o majoritate parlamentară care să treacă o lege în acest sens prin Parlament;
colectarea, stocarea și prelucrarea datelor tuturor cumpărătorilor, doar pe motiv că unele persoane apelează abuziv serviciul 112 era o măsură disproporționată de restrângere a dreptului la viață privată al posesorilor, iar printr-o ordonanță de urgență nu se pot restrânge drepturi fundamentale;
ordonanța nu prevedea nicio evaluare a impactului asupra protecției datelor, scopul colectării acestora era neclar, nu existau garanții privind protecția datelor sau durata de stocare etc, proiectul nefiind susținut nici măcar de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – ANSPDCP
CCR stabilise deja, prin deciziile pronunțate în legătură cu anterioarele tentative de a schimba regimul cartelelor prepay, că este nevoie de prevederea unor garanţii concrete şi efective, adaptate cazului special de prelucrare de date ce se vrea reglementat.

În cazul acestei ordonanțe CCR a stabilit, cu unanimitate de voturi, că Guvernul nu a motivat care era situația extraordinară și nici urgența reglementării, mai mult decât atât, principala prevedere a ordonanței (cea privitoare la cartele) fusese deja amânată de două ori înainte de intrarea în vigoare – mai întâi până la 31 decembrie 2019, apoi până la 31 martie 2020 – fapt ce dovedește inexistența urgenței.

Mai multe în comunicatul CCR pe această temă.

Demersuri făcute de APADOR-CH pe acest subiect:

9 August 2019: Interpelări ale tuturor instituțiilor implicate în comunicații pentru lămurirea modului în care funcționează serviciul 112 – Se poate sau nu suna la 112 fără cartelă SIM în telefon?

12 August 2019: Petiție către Avocatul Poporului în cazul OUG pentru cumpărarea cartelelor pre-pay cu buletinul

22 August 2019: Guvernul vrea datele posesorilor de cartele prepay ca să-i poată amenda pe cei care sună abuziv la 112 – dezbatere publică

31 Octombrie 2019: Cerem CCR stabilirea unui termen pentru examinarea ordonanței care obligă legitimarea posesorilor de cartele prepay

Cerem Avocatului Poporului să atace la CCR opt din cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban

17/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

Asociația Pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a cerut Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională opt dintre cele 25 de ordonanțe de urgență adoptate de Guvernul Orban în 4 februarie 2020, înainte de demitere.

Ordonanțele sunt următoarele:

OUG nr. 13/2020 privind circulaţia pe drumurile publice
OUG nr. 16/2020 privind regimul drumurilor
OUG nr. 17/2020 privind domeniul apărării naţionale
OUG nr. 21/2020 privind fondul locativ de protocol al RAPPS
OUG nr. 23/2020 privind sistemului achiziţiilor publice
OUG nr. 24/2020 privind reorganizarea activităţii ANAF
OUG nr. 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătăţii
OUG nr. 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate.

Motivele pentru care APADOR-CH consideră că respectivele ordonanțe nu sunt constituționale sunt trei:

1 Lipsa unei situaţii extraordinare care să justifice înlocuirea parlamentului, ca putere legiuitoare, de către guvern (putere executivă). Niciuna din cele opt ordonanțe nu este motivată de vreo urgență reală sau o situație extraordinară care să justifice emiterea ei. Mai mult, în cazul ordonanței privind alegerile anticipate, OUG 26/2020, în preambul se spune că la caracterul excepţional al situaţiei ar concura „… eventualitatea adoptării moţiunii de cenzură”, ceea ce e şi netemeinic şi comic, întrucât iminenţa demiterii unui guvern nu justifică intensificarea activităţii de legiuitor delegat, ci dimpotrivă, o reţinere generată de indiciile puternice că acel guvern este pe cale de a-şi pierde legitimitatea.

2Nesolicitarea avizelor prevăzute de lege pentru proiectele de ordonanţe de urgenţă. În spaţiul public s-a vehiculat informația că ordonanţele în discuţie ar fi fost adoptate fără avizele prevăzute de lege, de la Consiliul Legislativ, de la Consiliul Economic şi Social, de la alte entităţi prevăzute de lege. Am cerut AVP să verifice acest aspect.

3Încălcarea Referendumului naţional din 2019, în care s-a stabilit că nu pot fi emise ordonanțe de urgență în domeniul organizării judiciare. În cazul OUG 23/2020, prin introducerea unei noi abateri disciplinare, în cazul achizițiilor publice, aceasta se referă și la judecători. În plus, abaterile disciplinare ale magistraţilor nu pot fi prevăzute într-o lege privind achiziţiile publice, ci într-o lege din domeniul organizării judiciare (statutul magistraților).

Citiți pe larg solicitarea APADOR-CH către AVP

UPDATE 19 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății

UPDATE 21 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Ordonanța 26/2020 privind alegerile parlamentare anticipate

UPDATE 26 februarie 2020 – Avocatul Poporului a atacat Orodnanța 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice

UPDATE 12 martie 2020 – Curtea Constituţională, pe aceeaşi lungime de undă cu Comisia de la Veneţia – Curtea Constituţională a declarat neconstituţională întreaga OUG nr. 26/2020 privind alegerile anticipate.

UPDATE 2 iunie 2020 – Curtea Constituțională a declarat neconstituționale două dintre ordonanțele atacate de AVP, respectiv OUG 25/2020 pentru reforma în domeniul sănătății și OUG 23/2020 privind sistemul achizițiilor publice. În argumentare, Curtea a reținut, în esență, că actele normative supuse controlului de constituționalitate au fost adoptate fără respectarea exigențelor legale și constituționale referitoare la solicitarea avizului Consiliului Legislativ – al doilea argument din cele enunțate și de APADOR-CH atunci când a cerut AVP să conteste cele opt ordonanțe.

43% din condamnările CEDO sunt neimplementate la nivel european

17/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Executarea hotararilor CEDO /de Rasista

Care sunt „țările cuminți” ale Europei și cine ignoră deciziile Curții Europene; Unde se situează România și ce cauze continuă să preocupe CEDO

Câștigarea unui proces la CEDO e abia începutul. Faptul că un cetățean obține dreptatea prin condamnarea țării sale la CEDO nu înseamnă automat îmbunătățirea situației sale și cu atât mai puțin a altora suferind de aceeași problemă din respectiva țară. CEDO nu poate face legi sau schimba sistemul de justiție din țările pe care le condamnă, însă poate să ceară statelor respective, în decizia de condamnare, pe lângă despăgubirea financiară a victimei și anumite măsuri de îndreptare a sistemelor care au generat respectivele nedreptăți.

Implementarea deciziilor CEDO e un proces destul de lent și dificil. Debutează cu despăgubirea victimei, o acțiune ce se petrece relativ rapid după condamnarea la CEDO, pentru că banii dați de la buget sunt adesea cea mai ușoară măsură de executat. Schimbările sistemice, însă, nu sunt la fel de ușor de făcut, ele pot dura luni, ani sau decenii. În acest timp alți cetățeni cad victime ale acelorași încălcări de drepturi.

În prezent, la nivelul Europei, 43% dintre condamnările în cauzele pilot date în ultimul deceniu sunt neimplementate. Este o statistică făcută de Rețeaua Europeană de Implementare (REI), care a și lansat astăzi un site util pe această temă. Pe site găsiți informații despre gradul de implementare a deciziilor CEDO în fiecare țară și care sunt cauzele care încă așteaptă implementarea, de zece ani încoace.

Cum se face implementarea unei decizii CEDO

Toate țările din Europa au semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (mai puțin Belarus) și s-au angajat să respecte drepturile cetățenilor lor statuate astfel. O condamnare la CEDO înseamnă că țara respectivă a încălcat unul din drepturile prevăzute în Convenție.

După decizia CEDO, organismul care urmărește implementarea ei este Comitetul de Miniștri, format din reprezentanți ai celor 47 de țări membre ale Consiliului Europei. În practică însă, implementarea hotărârilor CEDO este urmărită de secretariatul Consiliului, prin Departamentul de Executare a Hotărârilor.

Statele prezintă în fața Comitetului de Miniștri un plan de acțiune pentru implementarea hotărârii CEDO. În același timp, în fața Comitetului pot interveni și victimele, ONG-urile sau alte organisme naționale sau internaționale pentru protecția drepturilor omului. Organizațiile societății civile, chemate să confirme afirmațiile guvernelor, sunt adesea ochii Comitetului de Miniștri.

Comitetul de Miniștri încheie supravegherea cazului în momentul în care se consideră că statul a luat toate măsurile necesare pentru a-i face dreptate victimei și pentru a preveni repetarea situației în alte cazuri.

Care sunt țările fruntașe și care sunt codașe

Harta interactivă de pe site-ul lansat astăzi de REI arată gradul de implementare a hotărârilor CEDO în fiecare țară. În medie, în ianuarie 2020, 43% dintre hotărârile pilot emise de Curte în ultimii zece ani se află încă în implementare. În total sunt 1200 de cauze pilot în așteptare.

Țările cu cele mai multe cauze neimplementate sunt:

Azerbaidjan – 95%,

Rusia – 89%,

Ungaria – 74%,

Ukraina – 67%

Turcia – 63%.

La capătul celălalt al clasamentului se află țările cele mai disciplinate:

Cehia – 3%,

Austria, 8%,

UK – 9%,

Muntenegru, Estonia, Letonia – 10%,

Suedia și Elveția – 16%,

Germania – 17%,

Franța și Norvegia – 18%

Pentru ce e condamnată România

România se situează în media europeană, cu 44% din cauzele pilot în curs de implementare, adică 71 în ultimii zece ani. Printre cele mai vechi cauze pilot în care România a fost condamnată și nu sunt nici astăzi implementate, se află:

Dosarul Revoluției din 1989 – dus la CEDO de Asociația 21 decembrie 1989, care privește dreptul la viață și protecția împotriva torturii;
Cauza Maria Atanasiu și alții v România, privind nerestituirea proprietăților naționalizate.
Numeroase cauze ce vizează condițiile proaste de detenție
Cauze ce vizează drepturile persoanelor cu handicap
Cauze ce vizează violența în familie

Cauzele în care România a fost condamnată în ultimii zece ani, și care se află în implementare, vizează: dreptul la un proces echitabil, accesul la o justiție eficientă, condiții improprii de detenție, nerespectarea dreptului de proprietate, protecția persoanelor cu tulburări psihice, protecția vieții private și de familie, dreptul la viață și protecția împotriva torturii, protejarea corespondenței și supraveghere secretă, libertatea de expresie, defăimare și hate speech, violență domestică, discriminare pe motive sexuale, lipsa accesului la justiție și durata prea mare a procesului, libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, abuzuri ale forțelor de ordine.

De ce e importantă implementarea

European Implementation Network este o rețea care aduce împreună ONG-uri, avocați, victime și specialiști în implementarea hotărârilor CEDO. APADOR-CH este membru fondator al rețelei și s-a implicat adesea în monitorizarea implementării cauzelor CEDO, prin susținerea unor puncte de vedere în fața Comitetului de Miniștri.

Una dintre cauzele în care audierea va avea loc chiar în aceste zile vizează cauza Rezmiveș, în care România a fost condamnată pentru condițiile proaste de detenție. APADOR-CH a monitorizat în ultimii ani modul de derulare a planului de acțiune la care s-a angajat Guvernul României în această cauză – citiți aici rezultatul analizei.

Implementarea hotărârilor CEDO este importantă deoarece repară neajunsuri sistemice, previne încălcarea drepturilor altor persoane și contribuie la economisirea banilor pe care altfel statul este silit să-i plătească periodic pentru despăgubirea victimelor care obțin dreptatea de la CEDO.

Guvernul pică, ordonanțele rămân

05/02/2020/în Buna guvernare, Comunicate, Slider /de Rasista

APADOR-CH îi va cere Avocatului Poporului să atace la Curtea Constituțională ordonanțele care nu erau urgente

APADOR-CH consideră că adoptarea a 25 de ordonanţe de urgenţă într-o singură şedinţă de guvern, la data de 4 februarie 2020, reprezintă o forţare a principiilor democratice prevăzute în Constituţie.

Acest act de forţare a limitelor democraţiei este şi ostentativ, ordonanţele de urgenţă fiind adoptate cu o seară înainte de şedinţa Parlamentului pentru dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului, şi ipocrit, întrucât guvernul care a adoptat cele 25 de ordonanţe de urgenţă este condus de un prim-ministru care, în urmă cu 3 luni (la data de 21 octombrie 2019), pe când se afla în opoziţie, a declarat public că „ordonanţele de urgenţă ar trebui interzise prin Constituţie”.

Este posibil ca unele ordonanţe de urgenţă adoptate să conţină prevederi rezonabile (de exemplu: măsuri destinate prevenirii şi combaterii coronavirusului, măsuri pentru o „masă caldă” oferită unor categorii de elevi, măsuri pentru transportul elevilor). Dar, este lipsit de onestitate ca printre acestea să fie „strecurate” alte ordonanţe prin care se aduc schimbări majore sistemului de sănătate, sistemului electoral sau în alte domenii importante.

Pentru adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, guvernul trebuie să dovedească existenţa unei situaţii excepţionale („de urgenţă”), care să poată justifica substituirea Parlamentului, ca legiuitor, de către guvern.

În cazul celor 25 de ordonanţe de urgenţă, faptul că guvernul era aproape sigur că în ziua următoare adoptării, 5 februarie 2020, la moţiunea de cenzură, va fi demis (semnalele din presă erau cvasiunanime în acest sens) şi a profitat de cele câteva ore în care mai era în funcţie pentru a legifera aşa cum doreşte, nu constituie o împrejurare excepţională, care să justifice din punct de vedere constituţional adoptarea grăbită a 25 de ordonanţe de urgenţă.

APADOR-CH va sesiza Avocatul Poporului pentru atacarea la Curtea Constituţională a ordonanţelor de urgenţă adoptate la data de 4 februarie 2020, care nu îndeplinesc condiţiile constituţionale.

Răspunsul Avocatului Poporului